Cel mai deosebit om pe care
l-am întâlnit în perioada cât am stat pe Reduit, a fost părintele Agaton
Teodorescu, Daniil după numele de schimnic al Rarăului, fost magistrat şi poet,
cu pseudonimul Sandu Tudor. După o viaţă plină de experienţe lumeşti, că a
Fericitului Augustin, văzându-şi goliciunea lumeştilor apucături, s-a
călugărit.
Fusese arestat cu
organizaţia Rugul aprins şi condamnat. La Jilava ne-am cunoscut întâmplător.
Iar întâmplarea a fost rânduită de Dumnezeu.
Primăvara se începuse la
Jilava un antrenament al deţinuţilor, cu scopul de a-i face capabili să intre
în muncă, la Canal, fără perioadă de adaptare. Aproape zilnic se efectua în
jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ două ore. Dar, ce plimbare?! Trei
mii de oameni erau alungaţi sub lovituri şi bătăi de gârbace şi arme. Mulţi
cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri
făceam cerc de apărare în jurul lor şi ţinându-i în braţe îi purtam între noi,
ferindu-i de lovituri. Îndârjiţi de această atitudine, miliţienii se repezeau
asupra noastră lovind la întâmplare.
Într-una din aceste zile de
teroare, când soarele ardea deslănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare
întretăiată. Am privit persoană şi mi-am dat seama că va cădea din moment în
moment. I-am prins braţul şi, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat
în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când mă uitam la faţa omului,
să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii
aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte
cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului,
cu care zburăm pe Golgota spre Dumnezeu, nesimtind loviturile pe care le
primeam. Când sleiţi de alergare, unii se prăbuşeau, miliţienii se repezeau,
să-i calce şi să îi zdrobească cu lovituri fără cruţare, rupându-le membrele,
spărgându-le capetele sau burduşindu-le spinările cu cizme, după cum îi lasă
inima.
Cu Părintele Agaton, în
timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă,
întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia sa cu orice
prilej îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale
martirilor şi mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte
dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea
câteodată nevoia pentru umilinţa, şi-mi mărturisea că nu a fost nici un tânăr
cuminte, nici un bărbat cinstit, şi că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea
diavolească.
- Orice vei auzi rău despre
mine, să crezi, că am fost un mare păcătos.
(Virgil Maxim - Imn pentru
crucea purtată, Ediția a
II-a, Editura Antim, București,
2002, pag. 257-258)
Sursă: Fericiţi cei prigoniţi
0 comments:
Trimiteți un comentariu