Predica la Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

joi, 30 noiembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Ioan 1, 35-51


În vremea aceea stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui şi privind pe Iisus, care trecea, a zis: iată Mielul lui Dumnezeu. Cei doi ucenici l-au auzit grăind acestea şi au mers după Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i mergând după El, i-a întrebat: ce căutaţi? Iar ei I-au răspuns: Rabi (ce se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Deci au mers şi au văzut unde locuia şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la al zecelea ceas şi Andrei, fratele lui Simon Petru, era unul dintre cei doi care auziseră pe Ioan şi veniseră după Iisus. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său şi i-a spus: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Şi l-a adus la Iisus, care, privind la el, i-a zis: tu eşti Simon, fiul lui Iona. Tu te vei numi Chifa (care se tâlcuieşte: Petru). Iar a doua zi a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida, din oraşul lui Andrei şi al lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: am aflat pe Acela despre care a scris Moise în lege şi au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanael i-a zis: din Nazaret poate să fie ceva bun? Şi Filip i-a zis: vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: iată, cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug. Natanael L-a întrebat: de unde mă cunoşti? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael şi I-a zis: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, tu crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului.

Părintele Ilie Cleopa - Predică la Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei

Fiu al Galileei și frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat. Iar de la mormântul tău din Patras chemi popoarele la Dumnezeu și acum ne-ai umplut de bucurie că în România iarăși ai venit, unde pe Hristos Domnul l-ai propovăduit.” (Condacul Sfântului)

Iubiți credincioși,

Astăzi, la 30 noiembrie, prăznuim cu multă bucurie pe Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Apostolul românilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pământul țării noastre acum aproape 2000 de ani, în Dobrogea și la Gurile Dunării.

Sfântul Apostol Andrei era frate dupâ trup cu Sfântul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea Betsaida Galileei, și se îndeletniceau cu pescuitul.

La început, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi, auzind de întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus în Capernaum, unde locuia Domnul și L-a întrebat: „Învățătorule, unde locuiești?” Iar Domnul i-a răspuns: „Vino și vezi! ” (Ioan 1, 38-39). Și a rămas cu El în ziua aceea. Astfel, Sfântul Apostol Andrei a fost cel dintâi chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos.

Nu dupâ multe zile, Andrei și Simon-Petru se aflau într-o corabie cu tatăl lor, Iona; voiau să plece pe mare la pescuit pește. Atunci Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amândoi la apostolie, zicându-le: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni!” (Matei 4, 19).

Din clipa aceea au lăsat toate și au urmat lui Hristos pâna la moarte și Înviere, fiind martori ai minunilor și Învierii Lui. Iar după înalțarea Sa la cer, trăgând sorți unde să plece fiecare la vestirea Evangheliei, Sfântului Apostol Andrei i-a căzut sorțul să încreștineze mai ales țările din jurul Mării Negre.

Deci, mai întâi a creștinat Armenia, Iviria și Scitia Mare, adică Ucraina de astăzi, înfigând Sfânta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a creștinat Crimeea, sudul Basarabiei și, trecând pe la Gurile Dunării, a zăbovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe mulți din Sciția Mică, adică Dobrogea de azi.

El a stat cu ucenicii Săi într-o peșteră din apropiere, unde făcea Sfânta Liturghie, de teama păgânilor închinători la idoli. Peștera poartă numele Sfântului Apostol Andrei până astăzi și se aflș în comuna Ion Corvin din sud-vestul județului Constanța. Astăzi s-a construit acolo o mănăstire mare cu hramul „Sfântul Apostol Andrei”.

Dupa ce a hirotonit episcopi și preoți la Tomis - Constanța de azi - Sfântul Apostol Andrei a trecut prin Tracia - Bulgaria de azi -, prin Macedonia, prin Grecia și a ajuns în Peloponez, unde a zăbovit doi ani în orașul Patras. Aici a creștinat pe mulți închinători la idoli, a făcut nenumărate minuni, a dărâmat capiștile idolilor și a mărturisit pe Hristos cu multă putere.

Văzând aceasta ighemonul cetății ce se chema Egheat, l-a prins, l-a bătut tare și l-a aruncat în temniță cu unii din ucenicii săi. Apoi, văzând că mulți credeau în Hristos prin Sfântul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin răstignire pe cruce în formă de X, dându-și sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul împăratului Nero.

Iubiți credincioși,

Aceasta este viața și pătimirea, pe scurt, a Sfântului Apostol Andrei. El a urmat în toate lui Hristos, Mântuitorul lumii. A vestit Evanghelia în multe țări, a dărâmat capiștile idolești, a botezat nenumărați creștini, a întemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoți și episcopi și a adus la credința în Hristos mai multe țări, printre care și țara noastră.

Deci noi, românii, avem Biserica de origine apostolică, întemeiată în primul secol, după Înălțarea Domnului la cer. Noi nu suntem creștinați ca popoarele slave către sfârșitul primului mileniu, pentru că noi suntem din început aici în Carpați și la Gurile Dunării, pe când ungurii au venit în Europa în secolul IV, din Mongolia și s-au creștinat în anul 950 de Ștefan cel Sfânt; iar slavii au venit și ei prin secolele VII - VIII din nord-estul Asiei și s-au creștinat mai târziu - bulgarii, în anul 864, sârbii, în anul 868 și rușii in anul 988.

Așa a rânduit pronia divină ca să primim credința creștina direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade să fim permanent recunoscători.

Iubiți credincioși,

Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe Sfântul Apostol Andrei să ne creștineze și să ne unească cu Hristos prin Botez și pocăință. Suntem o țară creștină de origine apostolică. Să ne facem vrednici de această țară. Să păstrăm cu sfințenie poruncile Domnului scrise în Sfânta Evanghelie și propovăduite de Apostoli. Fără povățuitori nu ne putem mântui și fără preoți buni rătăcim calea pocăinței. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm și de Biserică.

Sfântul Apostol Andrei ne-a creștinat și a săvârșit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni și de patimi și ne-a unit cu Hristos prin jertfă și Liturghie. El ne-a învățat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune și prin iubire.

Să ascultăm de Sfinții Apostoli ca de Însuși Hristos. Să ascultăm de episcopi și de preoți ca de Apostoli, că ei vor da seama pentru sufletele noastre. Să nu lipsim de la biserică în sărbători, că aici este Hristos cu toți sfinții. Aici este mântuirea noastră, bucuria noastră, viața noastră. Să nu ascultăm pe trimișii lui antihrist, care se leapădă de Biserică, de Cruce și de toate cele sfinte.

Apoi sunteți datori să învățați copiii frica Domnului. Să faceți misiune și apostolat prin școli, prin spitale, prin casele creștinilor, prin milostenii și cărți sfinte ortodoxe. Dar mai ales în casele dumneavoastră.

Să trăim cu Hristos, să ajutăm la mântuirea copiilor noștri și a celor din jur și nimic să nu facem fără episcop, fără preot, fără duhovnic. Ei sunt apostolii noștri pe pământ. De vom face așa, vom dobândi mântuirea sufletelor noastre, cu rugăciunile Maicii Domnului și ale Sfântului Apostol Andrei. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor) -- Pr. Ilie Cleopa

duminică, 26 noiembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 18, 18-27


În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Învăţătorule bune, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Iisus i-a zis: pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu. Ştii poruncile: să nu faci desfrănare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el I-a răspuns: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind acestea, Iisus i-a zis: încă una îţi mai lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino şi urmează Mie. Dar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Văzându-l că s-a întristat, Iisus a zis: cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi! Căci mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Iar cei care au auzit acestea, au zis: atunci cine poate să se mântuiască? Iar Dânsul a răspuns: cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.


Pr. Ilie CleopaDregătorul Bogat - Păzirea poruncilo

Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10)
Un tânăr oarecare s-a apropiat de Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și I-a zis: „Învățătorule bun, ce voi face ca să dobândesc viața cea veșnică?” (Luca 18, 18).

Vedeți, fraților, că acest tânăr a venit cu mare evlavie înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un sfat: cum ar putea să intre în viața cea veșnică. Mântuitorul i-a arătat că pentru a intra în viața veșnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tânărul a zis că toate le-a păzit din tinerețile sale. Auzind Mântuitorul aceste cuvinte, a spus: „Încă una îți lipsește. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri și vino de-mi urmează Mie” (Luca 18, 22).

Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvârșirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mântuitorul i-a spus: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voiești să fii desăvârșit mergi, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vino de urmează Mie. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă” (Luca 18, 23). Vedeți cât de mare piedică în calea mântuirii, și mai ales a desăvârșirii, este averea pentru acela care o iubește și își lipește inima de ea? Vedeți pentru care pricină Mântuitorul a zis: „Căci cu anevoie va intra bogatul în Împărăția Cerului” (Matei 19, 23) și că „mai lesne este să treacă funia corăbiei prin urechile acului, decât bogatul să intre în Împărăția lui Dumnezeu?” (Luca 18, 25).

Dar să ne punem o întrebare: Oare toți bogații vor merge în iad? Nu, cu adevărat nu. La Dumnezeu este cu putință să mântuiască și pe cei bogați, care vor avea bunăvoință a-și chivernisi averea lor spre binele tuturor după plăcerea lui Dumnezeu, fără a-și lipi inima de bogățiile veacului de acum. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură despre Avraam: „Iar Avraam era bogat foarte cu dobitoace și cu argint și cu aur” (Facere 13, 2). Dar cine a plăcut în fața lui Dumnezeu mai mult ca Avraam? Și cine a fost mai binecuvântat de Dumnezeu decât el? Căci nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungând chiar să aducă jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac (Facere 22, 2-18).

Să auzim încă și de bogățiile lui Iov pe care le arată Sfânta Scriptură, zicând: „Și erau vitele lui Iov șapte mii de cămile, perechi de boi cinci sute și cinci sute de asine ce pășteau în munte și slugi multe foarte” (Iov 1, 3). Dar să auzim și ce zice Dumnezeu despre Iov către diavolul: „Socotit-ai în cugetul tău despre robul Meu? Că nu este asemenea lui din cei de pe pământ, fără cusur, drept și temător de Dumnezeu, care să se ferească de ce este rău?” (Iov 1, 8). Așadar, frații mei, bogați au fost pe pământ și Avraam și Iov, dar foarte drepți și temători de Dumnezeu și nu legați cu inima de averile pe care le aveau. Ca să dovedim acest lucru, este bine să auzim ce a zis dreptul Iov când a pierdut toate averile sale: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).

Cât de mare lucru este necredința noastră, fraților. Atunci când ni se întâmplă o mică pagubă, plângem, ne întristăm și cădem în mâhnire și deznădejde. Iar dreptul Iov, după pierderea atâtor cârduri de vite și a copiilor, n-a zis nici un cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu, ci pentru toate mulțumea lui Dumnezeu. Așadar, nu bogăția este pricină de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea și reaua întrebuințare a bogăției sale îl duc la pierzare. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: „Să fie acum cei ce au averi, ca și cum nu le-ar avea și cei ce au femei, ca și cum nu le-ar avea și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece” (I Corinteni 7, 29-31).

Să auzim și pe Solomon cel preaînțelept și preabogat ce zice în privința averilor sale: „Mărit-am lucrurile mele, zidit-am case, săditu-mi-am vii, făcutu-mi-am grădini și livezi și mi-am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda din ele o dumbravă unde creșteau copacii. Avut-am slugi și slujnice și am avut feciori născuți în casă. Avut-am cirezi și turme multe, mai mult decât toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim”... (Ecclesiastul 2, 4-7) „Și am căutat spre toate lucrurile mele și spre toată truda mea cu care m-am ostenit a face și iată toate sunt deșărtăciuni și vânare de vânt și nimic nu este prisosire sub soare” (Ecclesiastul 2, 11). „Și am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Apoi filosofând despre moarte a zis: „Precum am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ și precum am venit așa mă voi duce și nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mâna mea” (Ecclesiastul 5, 14).

Iubiți credincioși,
Dacă din toate câte avem, vom face milostenie la săraci și vom urma lui Hristos cu viață curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrânare, cu priveghere și cu toată lucrarea faptelor celor bune, ne vom face comoară în ceruri „unde furii nu o sapă și rugina și molima nu o strică” precum a zis Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 19). Ați auzit în Sfânta Evanghelie de bogatul cel nemilostiv, care se chinuia în flăcările iadului și care a cerut lui Avraam să trimită pe Lazăr să-i aducă un vârf de deget înmuiat în apă ca să-i răcorească limba sa în focul iadului; și a auzit pe Avraam, zicându-i: „Fiule, adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta, asemenea și Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură și tu te chinuiești. Și nici o mângâiere sau ajutor n-a dobândit” (Luca 16, 24-25).

Ce i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate" este „dată omului de Dumnezeu" (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.

Iubiți credincioși,
Cine poate să spună îndeajuns câtă dreptate are Dumnezeu când ne poruncește în porunca întâia din Decalog: „Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostrum” (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). El ne-a dat viață, minte, simțiri și tot ce avem. Pe acestea să le punem în slujba lui Dumnezeu, folosindu-le spre cele bune și nu spre păcat. Cum putem da chipul nostru lui Dumnezeu? Privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, și depărtând ochii noștri de la orice sminteli și deșertăciuni. Domnul ne-a dat mâinile. Pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, întinzându-le la furturi și desfrânări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. El ne-a dat urechi. Pe acestea Lui să le dăm, ascultând cele sfinte, iar nu cântece de desfrânare, nici vorbe rele de ocară. El ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cânte psalmi și laude și cântări dumnezeiești.

Dumnezeu ne-a făcut picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a făcut pântece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesațiu, ci să-l hrănim cu măsură și cu înfrânare. Dumnezeu a pus iubire între soți spre facerea de copii, iar nu spre desfrânare. Ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule sau alte fărădelegi a cugeta. Ne-a dat bani spre a-i întrebuința cum se cuvine. Ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu și, în sfârșit, toate câte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru și spre slava lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Împărțire de grâu, op. cit., p. 397-398).

Deci, frații mei, nu se cuvine a iubi mai mult cele pământești, decât pe Făcătorul și Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate. Iar dacă noi lăsăm iubirea Celui ce ne-a făcut și ne-a dat toate, câtă nedreptate facem, iubind averile și desfătările veacului de acum și uitând noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru? Dacă Dumnezeu lasă bogați și săraci printre oameni (Psalmi 74, 7; Pilde 22, 2), apoi pe cine trebuie să iubim mai mult? Averea sau pe Cel ce ne-a dat-o? Știm că bogăția este vremelnică (Pilde 27, 24). Bogăția noastră este nestatornică (Psalmi 38, 10), și trecătoare (Pilde 13, 7). Apoi cât de mare păcat fac cei ce iubesc cele vremelnice și trecătoare mai mult decât pe Dumnezeu cel Preaveșnic, Care ne-a dăruit toate?

Citim într-o carte că împăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atâtea țări și împărății, ajungând la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri și pe acolo săi scoată mâinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce dorește să-l îngroape cu mâinile goale și să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: „vreau să arăt la toți împărații și regii pământului care vor veni după mine să nu-și lipească inima de nimic din această lume. Că toate câte avem aici rămân și noi plecăm la veșnicie cu mâinile goale și luăm cu noi numai ce am făcut în această viață, bune sau rele!" Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pământ.

Iată și o istorioară adevărată:
Mergând un monah pentru o trebuință la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, și văzând pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste și cucernicie și a început a-l întreba cele despre mântuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: „Cel ce rânduiește bine cele pământești, i se dăruiesc și cele cerești". A zis acela: „Bine ai zis, părinte". Fericit este acel ce își aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu.

Apoi i-a povestit lui, zicând așa: „Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviți în lume, însă tatăl meu era milostiv și dădea mult la săraci. Într-una din zile m-a chemat și mi-a arătat toate averile sale și mi-a zis: «Fiule, ce îți este mai de folos? Să-ți dau ție averile acestea, sau pe Hristos?» Iar eu, luând aminte la cele ce grăia, am zis: «Mai bine să-mi lași mie pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sunt și mâine se duc și trec». După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărți, încât când a murit la puțină avere a mai rămas și eu am rămas sărac și cu smerenie umblam având nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.”

Iubiți credincioși,
Când tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a răspuns Mântuitorului că „Toate poruncile le-am păzit din tinerețile mele” (Luca 18, 21), a adăugat și aceste cuvinte: „Ce îmi mai lipsește?” Iar Fiul lui Dumnezeu i-a zis: „dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și o împarte săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează Mie. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 19, 20-22).

Deși păzea cu sfințenie poruncile Legii Vechi, tânărul nu era pregătit să urmeze lui Hristos, căci era lipit cu inima de averile sale și nu voia să miluiască pe săraci. Or, Mântuitorul îl chema la desăvârșire, prin renunțarea la averile pământești și agonisirea altor averi, cele duhovnicești. Căci bogăția cea mai mare a creștinilor este păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe ortodoxe. Bogăția cea nemuritoare a noastră, a creștinilor, este sfânta rugăciune făcută cu post și cu milostenie.

Bogăția duhovnicească a creștinilor este împlinirea cu sfințenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvârșită dragoste, iertarea vrăjmașilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie și împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului. Apoi nașterea de copii, înfrânarea de la orice fel de păcate trupești, blândețea, smerenia și toate celelalte fapte bune. Acestea sunt averea și lauda și cununa creștinilor care ne asigură mântuirea sufletului. Iar nu agonisirea de averi, de bani și cinste trecătoare pe pământ, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne aruncă în grele păcate și în osândă veșnică.

Să renunțăm la averile de prisos și nefolositoare care aduc atâta tulburare și robesc inimile slabe și să ne lipim cu inima de Hristos. Să urmăm cu statornicie părinților noștri evlavioși și iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogați și tari în credință, în rugăciune și în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrâni, pe copii și pe văduve și să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri. Și să nu uităm ce spune psalmistul; „Temeți-vă de Domnul toți Sfinții Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmi 33, 9).

Să ne îmbogățim duhovnicește în Hristos, adică să părăsim păcatele și să adunăm cât mai multe fapte bune. Acestea sunt averea noastră, nădejdea mântuirii noastre, bucuria noastră în Hristos. Să-l rugăm pe Mântuitorul și Fiul lui Dumnezeu să ne îmbogățească în cele cerești, ca să putem cânta cu psalmistul David: „Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmi 33, 10). Amin.

Sursa: Doxologia

Sfântul Mare Mucenic Mercurie și Sfânta Mare Muceniță Ecaterina

sâmbătă, 25 noiembrie 2017

| | | 0 comments

IPS Bartolomeu Anania - Predică la Sfânta Ecaterina



Troparul Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina

Cu înțelepciunea ca și cu razele soarelui ai luminat pe filosofii păgâni și ca o lună prealuminoasă, care strălucea în noaptea necredinței, întunericul l-ai gonit; iar pe împărăteasa o ai încredințat, dimpreună și pe prigonitorul l-ai mustrat, de Dumnezeu chemată, fericită Ecaterino!Cu bucurie ai alergat la cămara cea cerească, către Hristos, Mirele cel preafrumos, și de la Dânsul te-ai încununat cu cunună împărătească, înaintea Căruia împreună cu îngerii stând, roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă pomenirea ta.

Troparul Sfântului Mare Mucenic Mercurie

Nevoinţele muceniciei răbdându-le, ca un ostaş nebiruit, ai stat înaintea Împăratului Celui Nemuritor, Sfinte Mucenice Mercurie. Unde, împreună cu cetele pătimitorilor luând îndrăzneală, grăbeşte cu rugăciunile tale spre ajutorul celor ce cu credinţă cinstesc sfântă pomenirea ta.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Să nu cutezăm să deznădăjduim / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

joi, 23 noiembrie 2017

| | | 0 comments
Author: Adrian Kazimiruk (OrthPhoto)
Fiecare se ajută unul pe altul şi-şi zic: „ Curaj!" (Isaia 41,6; Biblia 1982)

Să respectăm cu stricteţe două reguli de viaţă: să nu dez­nădăjduim niciodată şi nici să nu-i facem pe alţii să deznădăjduiască. Să nu cutezăm să deznădăjduim, pentru că sta­rea noastră sufletească se poate răsfrânge şi asupra celor din jur şi gândurile noastre negre i-ar putea face să-şi piardă speranţa în viitor şi puterea de a lupta cu ispitele. Mai bi­ne să tăcem, decât să dăm glas dinainte temerilor noastre. Dacă inima ne este plină de bucuria speranţei, ne vom pu­tea spune cu glas tare credinţa şi bucuria pe care ni le-a dat Domnul, ceea ce se va răsfrânge, ca o binecuvântare, asupra celor din jurul nostru.

Deseori oamenii îşi încrucişează mâinile a disperare, vă­zând că munca le este zadarnică, că roadele întârzie să se arate, că secerişul este departe. Când pune stăpânire pe noi o asemenea stare de spirit, să ne aducem aminte de tăria şi tenacitatea cu care S-a trudit Hristos pe pământ. Nădejdea nu L-a părăsit niciodată, deşi nu a câştigat o biruinţă vizibilă, iar strădaniile Lui puteau să rămână zadarnice.

Să purtăm mereu în inimă acest minunat exemplu, să nu uităm că, într-o zi mohorâtă, în spatele norilor străluceşte soarele şi, aşteptând cu răbdare, ca el să apară din nou pe cer, să nu ne îngăduim niciodată să cădem în disperare. Disperarea ne retează orice avânt, ne face să ne simţim slabi Să privim cu curaj înainte, căutând mereu un punct luminos Domnul ne va călăuzi speranţele, iar viaţa din jurul nostru ni se va părea mai veselă, mai luminoasă şi mai frumoasă.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului -- Sfântul Grigorie Palama

marți, 21 noiembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 10, 38-42; 11, 27-28


În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea Maria, care şezându jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus, răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea.

Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.


Sfântul Grigorie Palama - Omilia 52 la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Dacă pomul cel bun după roadă se cunoaşte, iar pomul cel bun şi poame bune face, (Mt. 7:16; Lc. 6:44), Maica a toată bunătatea, Născătoarea Binelui celui veşnic, cum nu va covârşi prin bunătate şi frumuseţe tot binele atât cel din lume, cât şi cel mai presus de lume? Căci puterea care a preaînfrumseţat toate, veşnica şi fără de schimbare icoană a bunătăţii, Cuvântul cel mai presus de toată bunătatea şi mai presus de fiinţă, mai dinainte de veci, Fiul Tatălui Celui Preaînalt, fiindu-i voia să-şi asume chipul nostru din negrăită iubirea Lui de oameni şi din milă faţă de noi, ca să cheme firea noastră din adâncurile iadului în care a fost trasă şi să o înnoiască fiindcă îmbătrânise şi să o ridice la înălţimea cea supracerească a Împărăţiei şi Dumnezeirii Sale, fiind unit cu ea după ipostas, a trebuit să-şi asume trupul, trup nou, dar în acelaşi timp şi [asemenea] cu al nostru. Pentru ca să ne înnoiască pe noi dintr-ale noastre, printr-o zămislire şi naştere după chipul naşterii noastre şi mai apoi, după naştere, prin hrănirea şi purtarea în braţe, făcându-se întru toate ca noi pentru noi, a aflat roabă potrivită întru toate şi călăuză neîntinată cu firea tocmai pe această Pururea Fecioară pe care şi noi o cântăm astăzi, a cărei Intrare de necuprins cu mintea în Sfânta Sfintelor o prăznuim acum. Pe aceasta a rânduit-o mai dinainte Dumnezeu cel mai înainte de veci spre mântuirea şi chemarea neamului nostru omenesc şi a ales-o între toate fecioarele cele din veac, nu doar dintre mai multe, ci dintre cele minunate din toate veacurile şi renumite pentru evlavia lor şi priceperea şi pentru folosul tuturor precum şi iubirea de Dumnezeu, pentru purtarea lor atât în vorbe, cât şi în fapte.

Căci şarpele cel înţelegător şi începător al răutăţii s-a ridicat la început împotriva noastră şi ne-a tras pe noi în străfundurile iadului. Şi multe sunt cele prin care s-a ridicat împotriva noastră şi prin care a robit firea noastră: uciderea, pizma şi ura, nedreptatea şi viclenia, uneltiri şi comploturi şi pentru acestea şi altele ca acestea, are de la sine însuşi o putere aducătoare de moarte, el însuşi de la sine însuşi născând-o pe aceasta, ca unul care cel dintâi s-a despărţit de viaţa cea adevărată. Căci la început l-a pizmuit pe Adam, văzându-l pe el petrecând în locaşul bucuriei celei neprihănite şi străluminat de slava dumnezeiască şi înălţat de pe pământ la cer, în vreme ce el însuşi a fost lepădat cu dreptate. Atunci l-a pizmuit cu o furie şi mai întărâtată, încât a voit şi la moarte să îl aducă. Întrucât era pizmaş, şarpele cel înşelător şi cu adevărat urâtor de oameni, nu numai urâtorul Binelui a fost, ci şi născătorul uciderii s-a făcut pe care ne-a adus-o nouă, legându-ne prin ea cu vicleşug. Căci l-a tras spre batjocură prin tirania lui, în cel mai înalt grad şi în chip nedrept, pe cel zidit de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Or, înfricoşatul şi cu adevărat potrivnicul şi răuvoitorul diavol, fiindcă nu a îndrăznit să-l împresoare pe faţă, s-a folosit de vicleşug şi de răutate şi s-a apropiat de el prin şarpele cel sensibil, ca şi când i-ar da un sfat bun şi prietenesc, urmărind să îi răpească locul, făcându-l să uite [porunca dumnezeiască] şi, prin sfatul cel potrivnic lui Dumnezeu, să verse în om ca un venin puterea lui aducătoare de moarte.

Aşadar, dacă Adam s-ar fi ţinut strâns de dumnezeiasca poruncă şi s-ar fi scuturat pe dată de sfatul cel rău şi potrivnic, atunci s-ar fi arătat biruitor asupra vrăjmaşului şi ar fi rămas mai presus de batjocura cea aducătoare de moarte, ruşinând după putere pe cel care îl lovea în chip pizmaş şi viclean. Dar el, de bună voie făcându-i loc, cum n-ar fi trebuit niciodată, a fost slăbănogit şi s-a făcut nefolositor şi apoi rădăcina neamului nostru a odrăslit în chip analog sieşi vlăstarele noastre muritoare. S-ar fi cuvenit ca noi să dăm la o parte batjocura şi să chemăm izbânda[1], să aruncăm de la noi veninul cel aducător de moarte din suflet şi din trup şi deîndată am fi luat viaţa şi încă viaţa cea înveşnicită şi fără de durere. Era aşadar de trebuinţă neamului nostru o rădăcină nouă, adică un nou Adam, nu numai fără de păcat, dar şi cu neputinţă de abătut şi întru totul nebiruit Care să poată ierta şi păcatele şi Care să-i facă fără de prihană pe cei vinovaţi, şi nu doar viu fiind, ci şi de viaţă Făcător, pentru ca celor ce s-au lipit de El şi care vin la El după neam, să le dea în schimb viaţă şi dezlegare de păcate, înviindu-i nu numai pe cei care au urmat după El, ci dăruind viaţă şi celor care au murit înainte de El.

Pentru aceasta, sfântul Apostol Pavel, marea trâmbiţă a Duhului, strigă zicând: „Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă” (I Cor. 15:45). Dar fără de păcat şi dătător de viaţă Care să poată ierta păcatele, nimeni nu este afară numai de Dumnezeu. Aşa încât era necesar ca nu numai om, ci şi Dumnezeu să fie noul Adam, mai mult chiar, să fie însăşi viaţa, şi înţelepciunea, şi dreptatea, şi iubirea, şi mila şi orice alt bine, fiindcă întru milă, întru înţelepciune şi dreptate urma să lucreze din nou înnoirea vechiului Adam şi învierea, de ale căror contrarii folosindu-se şarpele cel înţelegător începător al răutăţii a pus la cale izgonirea noastră şi moartea.

Aşadar, aşa cum cel ce de la început a fost ucigaş de oameni a fost stârnit cu pizmă şi ură împotriva noastră la fel şi Începătorul vieţii a fost mişcat, prin nemăsurata iubire de oameni, spre noi. Căci dorind, în chip drept, mântuirea propriei făpturi, ceea ce însemna să o rezidească şi să o mântuiască, precum şi începătorul răutăţii acela a râvnit, în chip nedrept, pierderea zidirii lui Dumnezeu care era robită de el şi care zăcea sub tirania lui. Dar precum acesta prin nedreptate, vicleşug şi înşelare a lucrat biruinţa lui şi căderea omului, la fel Izbăvitorul, prin dreptate, prin adevăr a lucrat micşorarea până în sfârşit a începătorului răutăţii şi înnoirea propriei Lui făpturi. Dar despre înţelepciunea cu privire la această iconomie dumnezeiască nu este momentul să vorbim acum.

Căci ţinea mai cu seamă de dreptate faptul de a ridica firea aceasta robită şi înjosită şi de a aduce izbânda şi să fie izbăvită din robie. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu să ia de la noi firea noastră prin această neînţeleasă unire după ipostas. Or, a uni în chip preaînalt acea curăţie mai presus de cuget cu firea noastră cea întinată era din rândul celor cu neputinţă. Căci numai un singur lucru era cu neputinţă lui Dumnezeu: să se unească pe Sine cu ceea ce era necurat; era nevoie deci ca mai înainte să fie curăţită firea noastră pentru unire. Pentru aceasta a şi fost nevoie de o fecioară cu desăvârşire neîntinată şi, în chip necesar, fără de prihană pentru zămislirea şi naşterea celui iubit şi dătătorului curăţiei, care a fost mai dinainte vestită, desăvârşită şi descoperită. Şi taina acesteia s-a lucrat prin multe fapte, neînţelese la vremea lor, dar toate s-au redus la una.

Pentru aceasta şi noi azi prăznuim pe cele care s-au săvârşit atunci ca început pentru aceasta, de vreme ce din săvârşirea acelora sunt cunoscute mai bine cele care au dus la săvârşirea unei atât de mari minuni. Căci Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu împreună fără de început şi împreună veşnic cu Tatăl cel Preaînalt, fiind de la Dumnezeu, la Dumnezeu şi fiind El Însuşi Dumnezeu, fiu al omului se face, al acestei Pururea Fecioare. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi”, (Evr. 13:8) Necuprins cu firea, Neprihănit cu omenitatea „Care singur este, precum mai dinainte a mărturisit Isaia, Care păcat nu a făcut, nici nu s-a aflat în gura lui vicleşug” (Is. 53:9). Dar nu numai aceasta, ci şi singurul Care nu a fost zămislit în fărădelegi, nici nu s-a născut în păcate, precum David mărturiseşte în Psalmi despre sine şi despre orice om (Ps. 50:6), ca Unul Care, şi după aplecarea voii, este desăvârşit curat şi neîntinat, neavând nicidecum nevoie de a fi curăţit de ceva, fiind curat prin Sine Însuşi, pentru ca astfel pentru noi venind la noi cu dreptate şi totodată în chip preaînţelept să primească patima, moartea şi învierea. Căci mişcarea/impulsul către naşterea cea după trup fiind un act involuntar şi de neconceput pentru legea minţii. Deşi este biruit de unii prin constrângerea firii, în timp ce există şi unii care sunt hărăziţi naşterii de prunci în chip înţelept, totuşi, de la bun început, naşterea poartă semnele osândei, fiind stricăciune care spre stricăciune pururea naşte, fiindcă nu a păzit cinstea cea dintâi pe care firea noastră o avea de la Dumnezeu, ci asemănatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte, impulsul [de a naşte] devenind pătimaş.

Pentru aceasta nu numai că a venit Dumnezeu între oameni, ci a venit [întrupându-Se] din Fecioară curată şi sfântă sau, mai curând, Preacurată şi Preasfântă, fiindcă a fost mai presus de orice întinăciune nu numai cu trupul, ci a fost fecioară mai presus şi de cugetele cele întinate care vin de la pofta trupului. Iar la această Fecioară, luarea în pântece [zămislirea], umbrită de Preasfântul Duh, nu a adus-o pofta trupului, ci bunăvestirea şi credinţa - întruparea lui Dumnezeu, care a covârşit orice minte şi cuvânt, ca fiind mai presus de rânduiala firii şi mai presus de cuvânt, fiindcă nu a stăpânit-o mai înainte vreo învoire pătimaşă sau vreo ispitire a poftei trupeşti. Căci aceasta era mereu sălaş Domnului prin rugăciune şi prin râvna duhovnicească („iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1:38) a grăit Fecioara către Îngerul Bunei Vestiri şi luând în pântece a zămislit. Aşadar, fiindcă tocmai această fecioară a fost găsită vrednică, ceea ce este cântată şi de noi astăzi, pe această pururi Fecioară a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veacuri şi a ales-o dintre toate fecioarele care din veac care au bineplăcut Lui.

Şi vedeţi de unde îşi are obârşia această alegere! Dintre copiii lui Adam, minunatul Set a fost cel ales de Dumnezeu ( Fc. 4:26) pentru frumuseţea purtărilor lui şi pentru buna rânduială a simţurilor şi pentru buna cuviinţă a virtuţilor, arătându-l pe el ca pe un cer însufleţit. Şi pentru acestea a dobândit alegerea Set, din care Fecioara aceasta avea să odrăslească, potrivita căruţă a lui Dumnezeu celui mai presus de ceruri, care a chemat pe toţi oamenii la cereasca înfiere.

Pentru aceasta se şi numesc fii ai lui Dumnezeu tot neamul lui Set, pentru că din neamul acestuia a binevoit a odrăsli fiul omului pe Fiul lui, fiindcă şi Set se tâlcuieşte Înviere sau, mai degrabă, reînviere cea care este în primul rând Domnul Cel ce a făgăduit şi dăruit viaţă fără de moarte celor care cred întru El. Dar cât de mare este tipul corespunzător! „Căci Set s-a născut din Eva” precum ea însăşi zice „în locul lui Abel”( Fc. 4:25) pe care l-a ucis Cain pizmuindu-l, iar Hristos S-a născut din Fecioara cu firea în locul firii lui Adam pe care l-a ucis, pizmuindu-l, începătorul şi întâistătătorul răutăţii. Dar Set nu l-a înviat pe Adam –căci chip al învierii s-a socotit- pe când Domnul nostru Iisus Hristos pe Adam l-a înviat căci El este adevărata Viaţă a oamenilor şi Învierea prin Care şi cei de la Set, după nădejde, au fost învredniciţi de dumnezeiasca înfiere, fiind numiţi fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce este limpede că întru această nădejde sunt numiţi fii ai lui Dumnezeu, adică de la cel dintâi care a chemat [numele Domnului] care a şi primit alegerea. Iar acesta unul şi întâiul era Set însuşi care, după cum este scris de Moise „cel dintâi a nădăjduit să cheme numele Domnului Dumnezeu” (Fc. 4:25). Vedeţi că după nădejde a dobândit dumnezeiasca numire?

Aşadar avându-şi obârşia de la aceşti fii ai lui Adam, alegerea celei ce avea să fie Maica lui Dumnezeu, după cunoaşterea Lui cea de mai înainte şi desăvârşită între neamurile vremii, a coborât până la regele şi profetul David şi la urmaşii tronului şi neamului lui. Şi fiindcă era deja timpul pentru plinirea acestei alegeri, au fost aleşi Ioachim şi Ana, din casa şi din seminţia lui David, căci erau fără de copii şi au trăit în înfrânare şi fiindcă erau cei mai buni în ceea ce priveşte virtutea dintre cei care îşi aveau obârşia din David, după neam şi după petrecere. Acestora care au cerut de la Dumnezeu prin nevoinţă ascetică şi prin rugăciune, dezlegarea nerodirii lor, urmând ca rodul născut din aceştia să fie adus înainte între copiii făgăduiţi lui Dumnezeu, tocmai acestora s-a făgăduit de la Însuşi Dumnezeu şi s-a dăruit lor Maica Domnului de azi, ca fiind astfel născută din mulţime de virtuţi cea Atotvirtuoasă şi din felurite chipuri de înfrânări, Preacurata să ia rod în pântece, unind înfrânarea cu rugăciunea şi nevoinţa, să devină născătoare în feciorie şi născându-L cu trupul întru nestricăciune pe Cel născut cu dumnezeirea din feciorelnic Tată mai înainte de toţi vecii. O întraripare a unei asemenea rugăciuni! O neîmpiedicare pe care a aflat-o la Domnul!

Dar fiindcă aceia astfel au dobândit prin rugăciune unele ca acestea şi au văzut pogorându-se în faptă dumnezeiasca făgăduinţă către ei, s-au străduit şi ei să-şi împlinească făgăduinţa făcută către Dumnezeu, ca nişte iubitori de adevăr, iubitori de Dumnezeu şi iubiţi de El, de îndată ce a fost înţărcată au adus-o înaintea sfântului altar al lui Dumnezeu şi înaintea sfinţitului Lui ierarh pe cea cu adevărat sfântă şi fiica Domnului şi acum Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu. Şi deşi era încă la o astfel de vârstă, fiind plină de harurile cele dumnezeieşti şi desăvârşit împlinită cu mintea şi cunoştinţa, totuşi mai mult decât celelalte care se desăvârşiseră mai înainte de ea şi între care s-a arătat că nu a avut nevoie să fie adusă de alţii, ci ea însăşi din propriul ei imbold către Dumnezeu printr-o cunoştinţă nemijlocită, ca şi cum i-ar fi crescut aripi de la sine fiind purtată spre sfânta şi dumnezeiasca sete şi dragoste şi având o asemenea vrednicie, prin ea însăşi, a aflat calea şi sălăşluirea în Sfânta Sfintelor.

Iar când a cunoscut arhiereul Domnului că de la sine (eoiken) copila avea harul cunoştinţei lui Dumnezeu, mai mult decât toate celelalte, se cuvenea să o şi învrednicească mai mult decât pe toate celelalte de sălăşluirea în Sfânta Sfintelor şi să-i încredinţeze pe toţi de aici prin cele petrecute de dragostea ei şi de conlucrarea şi alegerea lui Dumnezeu, Care a trimis acolo de sus prin îngerii săi negrăită hrană Fecioarei prin care a întărit-o cu firea în [lucrarea] celor mai bune, pe cea care era şi cu trupul mai curată şi mai presus şi decât cele netrupeşti, păzind-o şi desăvârşind-o, având cugetele cereşti şi supuse. Nu numai că a intrat doar în Sfânta Sfintelor, ci şi sălaş aflând acolo, ca una care a fost închinată lui Dumnezeu, nu pentru o perioadă de puţini ani, fiindcă prin ea cerurile se vor deschide la vremea potrivită şi vor fi date spre sălaş veşnic celor care cred naşterii ei minunate.

Astfel aşadar şi pentru aceasta, cea aleasă între cei aleşi din veac, arătându-se ea însăşi Sfânta Sfintelor, ceea ce a avut trupul mai curat şi mai dumnezeiesc decât cele mai curate duhuri, astfel încât să se arate nu numai primitoare a dumnezeieştilor cuvinte, ci şi primitoare a Însuşi Cuvântului celui Unul născut şi ipostatic al Tatălui celui fără de început, a fost astăzi în chip preadrept aşezată în cel mai de taină altar ca o comoară a lui Dumnezeu folosită la vreme, precum s-a şi întâmplat, pentru îmbogăţirea şi înfrumuseţarea mai presus de frumuseţe şi decât toată frumuseţea. Astfel şi pentru aceasta, se slăveşte ca maică şi Fecioară, în toată puterea cuvântului şi înainte de naştere, şi după naştere. Iar noi, cugetând adânc la mântuirea noastră ce s-a lucrat nouă prin ea, să aducem ei mulţumire şi cântare din toată puterea. Căci dacă femeia cea plină de recunoştinţă despre care se pomeneşte în Sfânta Evanghelie că auzind şi numai puţin din cuvintele mântuitoare ale Domnului, i-a dat în schimb slavă maicii Lui, fericind-o, cu glas mare din mulţime a strigat către Hristos, zicând: „fericit pântecele care te-a născut şi sânii la care ai supt” (Lc. 11:27). Iar noi toate cuvintele vieţii veşnice avându-le scrise de la aceasta şi nu doar câteva cuvinte, ci şi minunile şi patimile şi, prin ele, învierea din morţi a firii noastre, şi înălţarea la ceruri, şi viaţa cea fără de moarte făgăduită nouă, şi mântuirea cea fără de schimbare, cum nu vom preamări cu laude şi nu vom ferici fără încetare pe maica celui ce ne-a adus nouă mântuirea, Maica Dătătorului de viaţă, prăznuind laolaltă şi zămislirea, şi naşterea, şi mutarea sălăşluirii ei în Sfânta Sfintelor?

Dar acum să ne mutăm şi noi înşine cu mintea de la pământ la cele înalte şi să ne schimbăm de la trup la duhul. Să ne întoarcem dorul de la cele vremelnice către cele dăinuitoare. Să ne înţelepţim plăcerile cele trupeşti care se nasc ca o atracţie în suflet şi care după puţină vreme se trec, să râvnim la darurile cele duhovniceşti. Astfel încât să rămânem fără de prihană. Să smulgem din vârtejul cel de jos obişnuinţa trupului nostru, iar cugetul să îl ridicăm la sălaşurile cele cereşti, în Sfânta Sfintelor de acolo, înlăuntrul căreia şi Fecioara locuieşte acum.

Căci astfel ajung la ea în chip folositor pentru noi cu o îndrăznire bineplăcută lui Dumnezeu şi cântările noastre de laudă şi rugăciunile noastre către ea şi dobândind-o mijlocitoare pentru bunătăţile cele prezente şi cele viitoare şi dăinuitoare să fim fii moştenitori, cu harul şi iubirea de oameni al Celui născut dintr-însa pentru noi, al Domnului nostru Iisus Hristos Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de început Părintelui Lui şi cu Cel împreună veşnic şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Grigorie Palama, Omilii vol III, 2007, București, Anastasia)

[1]Joc de cuvinte, izbânda în greacă este nikh/ care apare şi ca nume al Mântuitorului întipărit pe prescură, însemnând Iisus Hristos mântuieşte. Să chemăm izbânda vrea aşadar să spună totodată să chemăm numele lui Iisus Hristos Biruitorul.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) -- Pr. Ilie Cleopa

sâmbătă, 18 noiembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 12, 16-21


Zis-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.


Părintele Cleopa - Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina

Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10)

Iubiți credincioși,
În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, găsim învățături în care se arată cât de greu și amăgitor este păcatul iubirii de avuții și ce osândă primesc cei ce își pun nădejdea în avuții și nu fac milostenie din averile lor, spre a câștiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvântul Sfintei Evanghelii, care zice: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7); și iarăși: „Fericit bărbatul care se îndură și dă” (Psalmi 111, 5).

Una din învățăturile Sfintei Scripturi care arată la câtă orbire și nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuții, este și pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: „Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina”... (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rânduit Dumnezeu să rodească țarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept și îndurat, nu pedepsește pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci așteaptă îndreptarea lui și voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), „ci plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi” (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca și țarina acestui bogat să rodească cu îmbelșugare, ca văzând mulțimea roadelor sale să-și aducă aminte de cei săraci și necăjiți și de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să câștige și el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare și înfricoșată a Judecății celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicând: „Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?" Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac și necăjit văzându-se strâmtorat de lipsă, zice și el: „Ce voi face că nu am cele de trebuință pentru mine, pentru soție și pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu știu ce să fac din cauza sărăciei mele".

Dar câtă deosebire este între sărac și acest bogat care zice: „Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?" Vedeți, fraților, nedumerirea nedreaptă și grija nebună?

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală și în inima lui frica lui Dumnezeu și milostenia, el îndată ar fi zis în sine: „Slavă Preabunului Dumnezeu că și anul acesta a rodit țarina mea, ca să am de unde da și altora care sunt săraci și necăjiți și nu au cu ce trăi!"

Dar mintea acestui bogat nebun și cu inima împietrită nu a cugetat că bogăția nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) și că Dumnezeu o dă cui voiește (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-și pună roadele sale (Luca 12, 17). Și îndată a hotărât: „Aceasta voi face: voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele” (Luca 12, 18).

Iată, în ce chip și-a dezlegat nedumerirea și grija. Să strice hambarele și să facă altele mai mari și acolo să adune roadele țarinei și toate bunătățile sale.

O, nebunie a omului. O, inimă nesățioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cât bea apă cu atât mai tare însetează.

Așa și inima bogatului iubitor de avere, cu cât adună mai mult, cu atât poftește să aibă mai multă avere. Și precum iadul nu se satură să primească suflete și focul lemne, așa fără de saț este inima bogatului nemilostiv.

Inima bogatului nemilostiv și iubitor de avere este foarte departe de dragostea față de Dumnezeu și de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului și de judecata cea dreaptă și preaânfricoșată a lui Dumnezeu care va arunca în osândă veșnică pe cei nemilostivi.

Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: „Veniți acum voi bogaților, plângeți și vă tânguiți de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăția voastră a putrezit și hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul și argintul vostru a ruginit și rugina lor va fi mărturie asupra voastră și vă va mânca trupurile ca focul. Ați strâns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat țarinele voastre, pe care voi” le-ați oprit strigă la cer și strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot... (Iacob 5, 1-7).

Dar să revin la cuvântul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-și mărească hambarele, a zis: „Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pe mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și te veselește.” Iată, fraților, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gândește că va muri și toate câte a adunat vor rămâne, nu gândește că este trecător și străin pe acest pământ. Nu gândește că este dator, din toate câte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiți și săraci, ci cugeta să bea și să se veselească din cele ce a adunat în cât mai mulți ani. O, bogatule fără de minte! De unde știi că tu vei trăi mulți ani? Cine ți-a spus că vei trăi până mâine dimineață? Cine te-a făcut pe tine stăpân pe viața ta? N-ai auzit pe Duhul Sfânt, zicând: „Omul deșertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec” (Psalmi 143, 4).

Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea și inima la avuțiile sale? Dumnezeu i-a zis: „Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi?” Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: „în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine”. În care noapte? În aceea în care în mintea și inima omului lacom și nesățios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: „Să lepădăm lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu hainele luminii” (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: „Nu fiți părtași la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vârtos să le mustrați” (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea și inima bogatului robit de avuții, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea și inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Iubiți credincioși,
Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric și o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină și locuiește în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfântul Apostol Pavel ne poruncește, zicând: „Ca fii ai lumini să umblați” (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea și ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiți cu mintea și cu inima de patimi și de averi.

Marele Apostol și Evanghelist Ioan ne învață că: „Cel ce urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea și inima bogatului despre care ne vorbește Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de azi. Să ne păzim, frații mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenția noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sârguință la spovedanie și la pocăință cu multe lacrimi, spre a dobândi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, când ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).

Să nu zăbovim în noaptea păcatelor și în robia grijilor pământești ca nu cumva să ni se zică și nouă că „în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre” (Luca 12, 20). Ați auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adâncul nopții păcatului din cauza iubirii lui de averi și de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viață decât a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriți și nemilostivi cu inima și a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beții și de toate plăcerile veacului de acum care sunt deșertăciune și moarte.

Să auzim și pe Solomon care adeverește acest lucru, zicând: „Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini și livezi și am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-ânsele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi și slujnice și robi, am avut și cirezi și turme multe de oi, am avut mai mult decât toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint și aur și avuțiile împăraților și ale țărilor... și tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dânșii și nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare” (Ecclesiastul 2, 4-10). Și care a fost rezultatul acestei bogății și desfătări? Iată care: „Mi-am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt deșărtăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Așa ar trebui să cugete toți cei bogați și plini de avuții, care-și cheltuiesc averile lor în petreceri, în beții, în dezmierdările trupului și în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Iubiți credincioși,
Câtă dreptate are cel ce a zis: „Toate sunt mai neputincioase decât umbra. Toate nu sunt decât visurile mai înșelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă". Și iarăși: „Când dobândim lumea, în groapă ne sălășluim", zice Sfântul Ioan Damaschin, în slujba înmormântării. La fel încheie și Domnul în Evanghelia de astăzi: „Așa este cel ce își strânge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogățește” (Luca 12, 21).

Așadar, tot cel ce adună averi și se leagă cu mintea și cu inima a de banii săi, de averile sale și de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogățește, ci în prăpastia iubirii de bani și a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veșnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani și averi, iar la milostenie nu se gândește, unul ca acela din zi în zi își mărește povara sufletului său, își mărește prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cât adună mai multă avere, cu atât se face mai departe de Dumnezeu și mai adânc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.

Să știm și aceasta că nu toată bogăția este spre osândă. Că cel ce adună cu dreptate bani și averi, dar nu-și lipește inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci și face multe milostenii, unul ca acela se mântuiește mai ușor decât cel sărac care cârtește și se lipește cu mintea și inima de puținele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogați evlavioși, dregători de țări și chiar sfinți care aveau avuții, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioși și milostivi, pe mulți săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici și mânăstiri, case de oaspeți, spitale. Astfel, pentru milostenia și iubirea lor de Dumnezeu și de oameni, se mântuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sunt create bune de Dumnezeu, ci întrebuințarea ei rea și robirea inimii și a minții noastre de cele materiale și de plăceri.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat și stăpân pe averi. Toți sunt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiți în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinței, în viața curată, în râvna pentru rugăciune, în post, în smerenie și în iubirea aproapelui. Înaintașii și părinții noștri de demult aveau averi puține și copii mulți dar aveau și credință multă. Ei făceau toate cu rugăciune și mulțumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede și știe inimile noastre. Ei își împărțeau puținele averi în trei părți. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou și pe la mânăstiri ca să fie pomeniți toată viața. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci și suferinzi ca să se roage pentru ei.

Așa să facem și noi, frații mei. Din puținul cât îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreținerea familiei, a copiilor, a vieții pământești. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară și se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfânta Liturghie și ne ajută la mântuire. A treia parte, fie și cât de puțin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi și pentru pomenirea morților, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, și vom avea mare plată. Aveți grijă să nu cheltuiți banii din puțina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mâncăruri alese, pe distracții rele și beții, că prin aceasta ne adunăm osândă sigură.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint și de tot păcatul, ca să ne îmbogățim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

Pomenirea Sfântului Ierarh Ghenadie, patriarhul Constantinopolului

vineri, 17 noiembrie 2017

| | | 0 comments

Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”. Iată, toate cărţile cele învăţătoare în două cuvinte încap, adică: întru frica lui Dumnezeu şi întru a avea pe Domnul înaintea ochilor, totdeauna. Să iei aminte la tine însuţi, precum se cade, şi vei înţelege toate poruncile lui Dumnezeu şi să le ţii pe ele. Pentru că aşa sfinţii cei ce au fost din veac au plăcut lui Dumnezeu: prin cunoştinţă curată şi prin neschimbate fapte. Iar alţii dintre dânşii nici n-au avut cărţile sfinţilor, nici nu i-au învăţat dascălii cele de folos și, de la Adam până la Moise, în multe feluri au trăit. Deci, spune-mi mie cum au plăcut lui Dumnezeu Abel, Enoh, Noe, Melchisedec, Avraam, Isaac şi Iacov şi ceilalţi drepţi care au fost mai înainte de Moise? Ei n-au învăţat carte, precum s-a zis, nici vreun dascăl dintre oameni nu i-a învăţat pe ei, în afară numai de predania cea din viu grai şi de gândurile bune, de a avea pe Dumnezeu înaintea ochilor, de-a pururi.

De asemenea, şi după întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, ştim pe mulţi că au fost oameni simpli, şi la cuvinte şi la înţelegere, unii dintre dregători fiind aşa, iar alţii, din poporul de rând, unii dintre ei fiind păstori de oi ori alte îndeletniciri având, și nu numai bărbaţi, ci și femei au alergat la Dumnezeu şi au săvârşit poruncile Lui. Deci arătat este că, luând aminte la cuvintele cele mai sus-zise, le-au şi împlinit întocmai. Dar acum să nu iei pricină omule, cu arătate dovezi, zicând cu greşeală: „Prost sunt şi fără de ştiinţă; cum, dar, pot să fac poruncile Domnului?”. Iată că s-a arătat ţie acum în ce fel vei plăcea lui Dumnezeu şi să nu mai zici: „Nu pot”, căci de vei voi, împreună cu aceştia, te vei apropia de Stăpânul, ca David, zicând: „Bunătate şi învăţătură şi cunoştinţă mă învaţă, căci poruncilor Tale am crezut”. Şi iarăşi: „Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu”. Şi încă: „Ajută-mi, şi mă voi mântui şi voi cugeta la îndreptările Tale pururea”. Pentru că tot cel ce cere va lua, şi cel ce caută află, şi celuia ce bate i se va deschide.

Să nu zici iarăşi: „În lume sunt şi cu grijile lumeşti legat sunt şi nu pot să fac toate poruncile Domnului”. De vei voi acum ca desăvârşit să le faci pe ele şi să te lepezi de lume şi să-ţi iei crucea ta ca să mergi în urma Domnului Tău, lucru care mai bun îţi este ţie decât toate, apoi eşti liber să o faci. Iar de nu poţi să faci aceasta, apoi, şi în lume fiind, sileşte-te să placi lui Dumnezeu; căci se poate, şi în lume fiind, ca cineva să facă poruncile lui Dumnezeu, pentru că multe chipuri de pocăinţă şi de mântuire a oamenilor sunt.

Într-o rânduială de viaţă este fiecare, iar de va voi să se nevoiască, să gândească tare, în mintea sa, că sfinţii cei vechi, în lume fiind, împreună cu femeile şi cu copiii petrecând şi în bogăţie şi în case mari fiind, alţii încă stăpânind şi popoare întregi, care li se încredinţaseră de la Dumnezeu, şi durere multă şi grijă de lucrurile cele pământeşti având, au plăcut şi lui Dumnezeu întru toate, precum au fost Avraam, Isaac şi Iacov, David şi Iosif şi Iov. Aceştia toţi au fost în lume, trăitori împreună cu femeile. Dar, şi aşa, toate poruncile Domnului le-au făcut. Dumnezeului nostru slavă! (Sfântul Ghenadie)

(Proloagele, volumul I, Editura Bunavestire, p. 515)

Sursa: Doxologia

Despre Spovedanie și Împărtășanie în Postul Crăciunului -- Sfântul Grigorie Palama

marți, 14 noiembrie 2017

| | | 0 comments

Nimeni dintre voi să nu se abțină de la acest început al pocăinței, căci cum va înainta mai departe și va progresa mai bine, dacă nu s-a atins nici măcar de începutul virtuților?

E necesar însă ca voi toți să vă sârguiți spre aceasta mai cu seamă acum, căci aceste patruzeci de zile ni s-au dat de purtătorii de Dumnezeu Părinți ca înainte-curățire, fiindcă duc spre prăznuirea anuală a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care e obiceiul pentru aproape toți creștinii să vină la împărtășirea Sfântului Său Trup și Sânge și prin Acesta să se unească cu El și să se facă în chip dumnezeiesc un duh și un trup cu El.

Căci dacă, așa cum a arătat mai înainte cuvântul nostru și cum va mai înfățișa înaintând, fără mărturisire și pocăința care urmează nimeni nu va fi vrednic nici măcar de primirea cuvintelor dumnezeiești, cum va primi cineva în sine însuși Trupul și Sângele lui Hristos fără să se fi curățit mai înainte prin mărturisire și pocăință pe măsura greșelilor lui?

De aceea și marele Pavel dă mărturie și vestește spunând: „Să se pună la încercare fiecare pe sine însuși, și așa să mănânce din această Pâine și să bea din acest Pahar; căci cine mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nedeosebind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 28), nedeosebind adică faptul că acest Trup, fiind fără păcat, nu va binevoi să locuiască într-un trup îndatorat păcatelor.

Căci dacă nu e cu putință să-și întindă mâinile spre Hristos și să se roage celui care nu le are curate de păcat și n-a îndepărtat mai întâi toată ura și gândurile care vin din aceasta – iar acest lucru îl arată iarăși Pavel zicând: „Vrem să vă rugați în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie și gânduri” (I Timotei 2, 8 ) – și dacă n-avem îndrăznire spre Dumnezeu fiindcă n-am agonisit o conștiință necondamnată – cum spune ucenicul cel iubit al lui Hristos, Ioan Teologul: „Dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăznire la Dumnezeu” (I Ioan 3, 21) –, cum vom avea în noi înșine pe Dumnezeu și ne vom face concorporali cu El, dacă n-am îndepărtat mai întâi de la noi păcatele prin mărturisire, nici n-am curățit murdăria care se face sufletului de la ele, prin milostenie, curăție, înfrânare, rugăciune și străpungere a inimii și celelalte fapte ale pocăinței?

Sau nu cumva Dumnezeu nu va primi darul tău, dacă nu ești curat atât tu însuți, cât și el – iar acest lucru l-a arătat pe de o parte prin Cain, care n-a fost atent la darurile lui, ci i-a zis: „Nu, dacă le-ai adus corect, dar nu le-ai împărțit corect” (Facerea 4, 7), apoi prin Legea Veche, care oprea să se aducă la casa lui Dumnezeu plata unei desfrânate (Deuteronom 23,19), iar mai apoi spunând prin Evanghelie: „Du-te mai întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 24) –, dar îți va da ție, celui ce nu te-ai curățit mai înainte prin mărturisire și pocăință marele Lui dar, Trupul Său? Ce spui?

Dumnezeu însă nu vrea nici măcar ca îndreptările Lui să fie grăite de o gură necurată, căci zice Scriptura: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce povestești îndreptările Mele și iei legământul Meu în gura ta?” (Psalmul 49, 19). Nu lasă, deci, legămantul Său să fie luat într-o gură necurată, dar va da Trupul Său într-o asemenea gură?

De aceea, să ne curățim mai înainte, fraților, și gura și trupul și gândirea, și să ne apropiem cu conștiință bună și curată. Căci dacă lucrătorii în aramă și aurarii care topesc în jurul aramei aur sau argint sau altceva asemănător, vrând să adauge prin lustruire floarea culorii, mai întâi le răzuiesc curățind orice murdărie, cu cât mai mult noi, care urmează să fim auriți într-un mod mai bun, sau mai bine zis să fim îndumnezeiți, trebuie să ne curățim mai înainte de orice întinăciune a trupului și a duhului? Căci nu ne facem strălucitoare numai suprafața, ca arama lustruită, ci toate cele dinăuntru. Să ne apropiem astfel după ce ne-am spălat mai înainte de petele din adâncul sufletului. Fiindcă așa ne vom apropia și de mântuire.

Dacă însă ne apropiem cu o rea conștiință, nedobândind prin mărturisire iertarea de la cel ce a primit puterea de a lega și dezlega unele ca acestea (părintele duhovnic), înainte de a ne fi întors de la Dumnezeu, înainte de a ne fi îndreptat dupa îndreptarul evlaviei, atunci ne apropiem negreșit spre osânda noastră și pedeapsa veșnică, alungând înseși îndurările dumnezeiești și răbdarea Lui față de noi, „căci am călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, am socotit sânge comun Sângele Testamentului cu care ne-a sfințit și am batjocorit harul Duhului” (Evrei10, 29).

Căci cel care a rupt mantia împărătească și cel care a aruncat-o în noroi vor fi supuși negreșit aceleiași osânde, iar cel care a vărsat un parfum în noroi și cel ce l-a încuiat într-un vas împuțit au făcut același rău.

Prin urmare, darul dumnezeiesc nu pățește nimic, căci este nepătimitor, dar zboară de la noi în chip nevăzut, căci „mirul nu se încredințeaza unui vas putred”; iar ceea ce a pățit, dacă e supus pătimirii, ajungând netrebnic, aceea o va suferi în chip nevrednic cel care l-a adus ofrandă.

Sursa: Doxologia