Din
paginile revistei:
Cuvântul
rugăciunii
Suntem cufundaţi într-un nor
de vorbe. Unii până la mijloc, alţii până la umeri, alţii cu totul, cu toată
viaţa lor. Cuvinte lipsite de rost şi de greutate, cuvintele lumii acesteia. Le
zicem informaţii, dar cele mai multe sunt cel mult nimicuri, dacă nu bârfe sau
chiar cuvinte de batjocură; cuvinte de slavă deşartă sau lascive, precum
trupurile îmbibate cu plăceri, ori cuvinte mânjite în noroiul patimilor de
ocară.
Aşa de puternic s-au
intoxicat minţile multora cu vorbele ucigătoare de suflet, că nu mai pot trăi
fără ele, precum drogatul care trebuie să-şi ia doza pentru a se linişti…
Astfel se explică de ce aproape trei milioane de români nu-şi pot începe sau
sfârşi ziua dacă nu-şi aruncă ochii peste ziare ca Libertatea, Click sau
Cancan, iar viaţa noastră, a tuturora, ajunge să fie din ce în ce mai grea.
Căci vorbele spurcate sunt epidemice. Se împrăştie din om în om. Le auzi chiar
fără să vrei. La serviciu, în autobuz sau pe scara blocului, ne cotropesc chiar
şi pe noi, cei care vrem să ne ţinem departe de ele.
de Virgiliu Gheorghe
„Predica
fără trăire nu-i decât o trăncăneală!”
De
ce renunţă la muzică Cedry2k
Pe vremuri, poeţii îşi
cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi
orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem,
trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmezi lui Hristos, trebuie să te
lepezi de toate. Cum s-a lepădat de muzică şi din ce motiv ne răspunde unul din
artiştii rap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius
Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l
cu versuri din cântecele sale…
- Cine e Cedry2k?
- Un personaj pe care l-am
creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la
presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei.
Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…
Până m-am trezit ca şi alţii
pe baricade
Înrolat aiurea în războaie
moderne mascate
Unde oameni dispuşi la orice
pentru nimic
M-au transformat rapid din
Stelică-n Cedry2k.
- Un nihilist care a ajuns
totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea
ta la credinţă?
- Evident că fiecare a văzut
în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează
constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un
îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai
ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În
societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică –
normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe
oameni, ăsta e rolul politicienilor.
Acum lasă-mă dacă vezi că
mi-am găsit drumul,
Când făceam pe nebunul nu
mai mârâiaţi niciunul.
- Cum ai ajuns să-L cauţi pe
Dumnezeu?
- Din dorinţa de a fi
fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a
împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie,
filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul
nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de
natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în
spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează –
la sfârşit tragem linia…
consemnează Cezar
Machidon
Viitorul
cărţii în era Internetului. Cum ne diminuează Internetul dorinţa şi putinţa de
a mai citi
Dintre toate mediile informaţionale,
cartea a rezistat probabil cel mai bine influenţei Internetului. Este adevărat
că editorii de carte au suferit pierderi destul de însemnate în cifrele lor de
afaceri odată cu trecerea paginii tipărite pe ecranul computerului, însă forma
propriu-zisă a cărţii nu s-a schimbat prea mult. „O secvenţă lungă de pagini
tipărite, adunate între două coperţi tari – cartea s-a dovedit o tehnologie
remarcabil de robustă, rămânând folositoare şi populară timp de peste jumătate
de mileniu”, observa într-o carte despre fenomenul Internet şi efectele sale
analistul media Nicholas Carr.
de Lect. univ. dr.
Andrei Drăgulinescu
„Naşterea
nu este o boală!” (I)
Povestea
venirii pe lume a celui de-al optulea copil din familia Capsali
Venirea pe lume a unui copil
este pregătită cu cea mai mare grijă de viitorii părinţi: vor să beneficieze de
aparatura cea mai performantă, de spitalul cel mai renumit şi, desigur, de
medicul cel mai bun. De aceea, pentru mulţi poate părea curată nebunie să
hotărăşti ca naşterea să aibă loc acasă, sub asistenţa unei moaşe – şi asta în
zilele noastre, în plin centru al Capitalei, în casa unui cunoscut jurnalist:
Iulian Capsali. Însă cele întâmplate au fost mai insolite de-atât: Cleopatra a
născut acasă moşită de soţul ei! Dumnezeu le-a purtat de grijă şi astfel au mai
dobândit un prunc, frumos şi sănătos, al optulea în familia lor: Miriam.
- Cum aţi ajuns să luaţi
decizia aceasta, ca naşterea să aibă loc la voi acasă, asistaţi doar de-o
moaşă?
Iulian Capsali: N-a fost o
decizie pe care s-o fi luat de la bun început. Trebuia să naştem la Polizu, dar
maternitatea a fost închisă pentru o perioadă… Şi, din pas în pas, am ajuns
aici. Întâi am vorbit cu o moaşă, de altfel foarte cunoscută, care a fost însă
reticentă – ne-a spus că ea nu asistă o naştere acasă. Dumnezeu a vrut să aflu
apoi de o moaşă, despre care mi-a vorbit o prietenă. Am sunat-o şi ea a fost
foarte deschisă. O cheamă Irina Popescu, e o tânără extraordinară, care a făcut
o facultate de moaşe (există aşa ceva, nu ştiam iniţial!). Imediat cum am
sunat-o a venit să ne cunoască, să stăm de vorbă, să vadă condiţiile din casă…
Cleopatra Capsali: A fost
foarte drăguţă, ne-a vorbit despre ce înseamnă să naşti acasă cu moaşă.
Iniţial, eu nu eram chiar atât de liniştită, pentru că aveam impresia că
„moaşa” este acea asistentă din spital care stă pe lângă medicul ginecolog
atunci când naşti. Or, nu prea aveam încredere în aşa ceva; dar, după ce-am
vorbit cu Irina, mi-am dat seama că moaşa este mult mai mult decât o simplă
asistentă. Din faptul că făcuse această facultate de trei ani, din felul în
care aborda problema, mi-am dat seama că este foarte competentă, că ştie ce are
de făcut. În plus, urma ideile unui ginecolog francez, Michel Odent, care vedea
naşterea ca pe ceva normal. De fapt, chiar deviza ei este: „Naşte cum simţi!”.
consemnează Raluca
Tănăseanu
„Neîncetat
vă rugaţi!” I Tes. 5:17
Părintele
Ioan Larion de la Sihăstria Rarăului despre Ieroschimonahul Daniil Tudor
Părintele Ioan este stareţul
Mănăstirii Sihăstria Rarăului. A intrat în anii 1950 ca frate în Schitul Rarău,
unde era stareţ Ieroschimonahul Daniil Tudor, al cărui duh îl va călăuzi toată
viaţa. După izgonirea din mănăstire prin Decretul din 1958, slujeşte ca preot
celibatar. Este întemniţat doi ani la Jilava şi Aiud. După 1990 se întoarce în
mănăstire, reclădind din temelie, material şi duhovniceşte, Sihăstria Rarăului.
- Părinte Ioan, aţi fost
ucenicul Stareţului Daniil de la Rarău. Povestiţi-ne care e prima amintire pe
care-o aveţi cu Părintele Daniil?
- Prima amintire… când am
mers prima dată în mănăstire la Rarău, când ne-am întâlnit prima dată. Nu ştiu
dacă pot să folosesc cuvântul „superb”… a fost ceva deosebit, care m-a
impresionat foarte mult. Am văzut aşa un bătrân, cu barbă albă – cum sunt şi eu
acuma – într-o reverendă de doc, cu o pânzăcioară în spate şi foarte multă
dragoste sufletească, multă mărinimie… M-a primit cu toată dragostea şi mi-a
dat primele instrucţiuni de convieţuire în mănăstire. Eu venisem de la
Alba-Iulia, de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul; am stat acolo vreo şase
luni, apoi m-am întors, am venit la Rarău. Mi-am adus aminte de munţii ăştia
frumoşi, de aerul ăsta curat şi de viaţa duhovnicească din părţile astea. Părintele
Daniil Tudor era foarte vestit cam peste tot, şi asta m-a atras şi-am venit.
Când am ajuns, am văzut
tineri, toţi cu metaniile în mână, toţi ziceau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Foarte serioşi, smeriţi şi
plini de dragoste! Şi am intrat şi eu în ceata lor. Căutam să mă adaptez la
condiţiile duhovniceşti ce se puneau în Schitul Rarău. Ieroschimonahul Daniil
era prezent la slujbe, la cuvânt… La sala de mese se citea dintr-o carte şi el
făcea comentarii, vorbea despre vieţile Sfinţilor, de răbdare, de virtuţi
duhovniceşti. Tot timpul era cuvânt duhovnicesc. Şi m-a impresionat foarte mult
când am auzit, şi-am şi văzut, şi-am şi împlinit ascultarea – care era de o
jumătate de oră muncă, jumătate de oră rugăciune. Fiecare avea câte-o trăistuţă
pusă pe umeri de-a curmezişul şi câte-o carte: ori Pateric, ori Prolog, ori
Ceaslov, ori Psaltire… Şi fiecare citea o jumătate de oră, apoi iar lucra
jumătate de oră. Împleteau munca cu rugăciunea, cum spun Părinţii: „Munciţi şi
vă rugaţi” şi cum zice Sfântul Apostol Pavel, mai deosebit: „Rugaţi-vă
neîncetat” 1 Tes. 5:17. Ieroschimonahul Daniil asta urmărea permanent, să se
facă rugăciune neîntreruptă, ceea ce l-a tulburat pe satana din iad şi a
început prigoana asupra lui, până când a ajuns în închisoare şi l-au schingiuit
comuniştii. Şi a ajuns Sfânt, mare mucenic Daniil…
consemnează
Cezar Machidon
Cum
să-l motivăm pe copilul nostru să înveţe mai bine?
De atâtea ori întâlnim
cazuri de copii inteligenţi, cu potenţial ridicat, care nu reuşesc să se
descurce la şcoală pe măsura capacităţii lor. Cu toate că ar putea fi printre
primii, ei aduc acasă rezultate mediocre şi nu fac efortul să dea tot ce pot
mai bun. La rândul lor, părinţii încep să se îngrijoreze în faţa carnetului de
note, închipuindu-şi tot ce poate fi mai rău în viitor pentru copilul lor, aşa
că încep să-l certe pentru lenea, iresponsabilitatea şi lipsa lui de motivaţie.
Desigur, nu putem rămâne nepăsători văzând dezinteresul copilului şi modul în
care îşi risipeşte potenţialul…
Încă de la vârste mici,
motivaţia este una din cheile reuşitei. Copiii motivaţi au rezultate mai bune
la şcoală – şi asta nu neapărat pentru că ar fi mai inteligenţi decât alţii, ci
pentru că muncesc mai mult, cu mai multă pasiune, încercând să ofere tot ce au
mai bun.
Un copil motivat are o
atitudine pozitivă faţă de învăţătură, nu se dă în lături în faţa greutăţilor,
chiar dimpotrivă – şi duce întotdeauna la bun-sfârşit ceea ce a început.
Copilul lipsit de motivaţie însă alege permanent sarcinile mai uşoare, care nu
cer un efort prea mare, renunţă când dă de greu şi, în general, lasă lucrurile
neterminate. Este apatic şi dezinteresat faţă de activitatea intelectuală, şi
numai împins de la spate se apucă de învăţat.
Psiholog
Irina Constantinescu
Sursă: Familia Ortodoxă
0 comments:
Trimiteți un comentariu