Adevăratul chip al Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

Similitudinea evidentă a gestului de pioşenie la Basarab I, în fresca de la Biserica Domnească de la Curtea de Argeş

 

 

 

Pe 2 iulie, românii îl prăznuiesc pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi din calendarul ortodox român. Despre actele sale de sfinţenie, despre faptele de luptă sau despre rolul pe care l-a jucat în istoria Europei creştine din vremea domniei sale s-au scris mii şi mii de pagini. Se cunosc însă mai puţine lucruri despre... cum arăta Ştefan cel Mare! Abordăm această temă făcând ample referiri la un extraordinar articol semnat de Înalt Preasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, publicat pe site-ul arhiepiscopiei.

Ştefan cel Mare este unul dintre sfinţii domnitori români al căror chip a fost păstrat într-un număr relativ important de reprezentări iconografice. Din acest motiv, preocuparea unor specialişti pentru identificarea celui care îl reprezintă cel mai bine este firească şi obiectiv motivată. Unul dintre cei care au cercetat serios problema a fost episcopul Romanului, cărturarul academician Melchisedec Ştefănescu.

Chipul lui Ştefan din Evangheliarul de la Humor

Pe la 1881, cercetând monumentele istorice din nordul Moldovei, Preasfinţitul Melchisedec a dat peste Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor, din anul 1473. Pe una din filele acestei celebre cărţi de cult a descoperit o miniatură de o rară frumuseţe care înfăţişa pe Maica Domnului cu pruncul Iisus. În partea de jos a miniaturii era redat Ştefan cel Mare, în genunchi, oferindu-i Maicii Domnului, cu pioşenie, darul său de inimă: Tetraevangheliarul.

Similitudinea evidentă a gestului de pioşenie la Ştefan cel Mare, în Tetraevangheliarul de la Humor

Cuprins de emoţie, la 13 noiembrie 1881, Preasfinţitul Melchisedec îşi exprima opinia că miniatura de pe Tetraevangheliarul de la Humor este "adevăratul şi autenticul portret al marelui Ştefan". Informaţia apare consemnată în "Analele Academiei Române", Mem. Sect. Ist, seria a II-a, tom IV, 1881-1882, p. 19.

Până la data respectivă, chipul consacrat al lui Ştefan cel Mare provenea dintr-o litografie fantezistă a lui Gheorghe Asachi, executată după o pictură din secolul al XVIII-lea, dar mai ales după tabloul votiv al bisericii din Bădeuţi.

Ipoteza episcopului explodează la academie

Opiniile episcopului Melchisedec au dat naştere unei adevărate furtuni în academie. Bogdan Petriceicu Hasdeu a contestat vehement ipoteza la început, sfârşind prin a o accepta "până la proba plauzibilă contrarie".

După acest eveniment, mai mulţi istorici s-au apucat de treabă şi au început să caute chipul marelui domnitor. Printre ei, Gheorghe Balş, Nicolae Iorga, O. Tafrali, Teodora Voinescu, ultima realizând chiar o lucrare în care prezintă portretele lui Ştefan cel Mare în arta epocii sale.

Studiile nu au fost uşoare, deoarece, pe la 1538, când sultanul Soliman Magnificul a ocupat Cetatea Sucevei pentru vreo două luni, turcii au profanat bisericile lui Ştefan cel Mare, scoţându-i acestuia ochii din tabloul votiv, aşa cum se observă la bisericile din Arbore, Voroneţ, Pătrăuţi, "Sfântul Nicolae" din Rădăuţi şi "Sfântul Nicolae" din Dorohoi.

Confirmarea ipotezei, la Curtea de Argeş

O inedită confirmare a autenticităţii chipului lui Ştefan cel Mare din Tetraevangheliarul de la Humor vine din... Ţara Românească, de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş!

Într-un articol publicat pe site-ul Arhiepiscopiei Argeşului, Înalt Preasfinţitul Calinic lansează o ipoteză la fel de incitantă ca şi cea a academicianului Melchisedec. Iată ce spune Înalt Preasfinţia Sa: "N-aş crede că Ştefan cel Mare n-a văzut Argeşul, cu cea mai veche biserică din sud-estul Europei, precum a văzut-o Alexandru cel Bun vizitându-l pe Mircea cel Bătrân. Şi cred că agerului domn nu i-a scăpat din privire atitudinea de pioşenie a basarabului domn (este vorba de Nicolae Alexandru Basarab, n.n.), ce poate fi văzut de oricine intră în celebra ctitorie domnească argeşeană... Şi apoi, meşterii umblau prin ţară mai mult ca noi şi aveau ochi să vadă şi inimă să lucreze întru buna şi sfânta credinţă".

Aşadar, modul în care este redat Ştefan cel Mare în renumita miniatură este identic cu felul în care este zugrăvit Basarab I într-o frescă din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Această "coincidenţă" este dovada faptului că adevăratul chip al marelui voievod moldovean este cel redat în Tetraevangheliarul de la Humor.

Înalt Preasfinţia Sa mai crede că cele două portrete ale lui Ştefan, cel din Biserica Voroneţului şi cel din Tetraevangheliar, nu sunt puse la îndoială, iar cei care le-au zugrăvit l-au cunoscut personal pe domn, deşi distanţa între cele două picturi este de 20 de ani. Iată cum descrie Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului acest tulburător portret: "O figură plină, rotundă, cu fruntea largă, cu sprâncene groase, dar frumos arcuite, care străjuiesc ochii albaştri, cu nasul drept şi subţire, sub care o mustaţă deasă acoperă buza de sus, cu o barbă puţin voluntară. Acest chip, care exprimă seninătate şi blândeţe, tânăr în portretul de pe foaia din Evangheliar, mai vârstnic în pictura voroneţiană, dar viguros în ambele, este încadrat într-un şuvoi de plete blonde, care acoperă gâtul şi umerii aşa cum, şi astăzi, în regiunile de munte, unde portul nostru strămoşesc s-a păstrat nealterat, mai poartă bătrânii satului. Pe cap, voievodul are coroana cu fleuroni, bogat împodobită cu pietre scumpe, împrumutată de înaintaşii ţării, poate de Bogdan I, din costumul ceremonial al curţii apusene. Aceeaşi coroană cu fleuroni o poartă voievodul şi în singurul portret sculptat: în pisania votivă realizată în marmura albă de pe turnul pentru corăbii (arsana) de la Mănăstirea Vatoped! (vezi Ion I. Solcanu, "Portret în istorie, Mănăstirea Putna", 2003, pp. 127-128).

Mănăstirea Dobrovăţ, de lângă Iaşi, ultima ctitorie a ilustrului domn Ştefan, păstrează un reuşit portret al marelui voievod. În mod sigur, zugravul a putut vedea epitrahilul brodat, care exista la mănăstire, broderie care arăta trăsăturile chipului lui Ştefan descrise mai sus… Aşa lucrează Dumnezeu întru sfinţii Săi", concluzionează Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Calinic.

Cel mai scurt şi smerit testament din lume

Personalitatea celui care, dincolo de chipul său păstrat până astăzi, a marcat un veac bântuit de cele mai mari primejdii împotriva Bisericii lui Hristos şi a neamului românesc este pusă în evidenţă şi de testamentul său, cel mai scurt testament din lume. Iată ce cuprinde acesta: "Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a cărui cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt".

Să ne plecăm aşadar în faţa icoanei acestui domn, a cărui inimă "nici eresurile... nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti" şi să recunoaştem că-şi merită locul în rândul sfinţilor, pentru că "orice am judeca noi, pământenii, rămâne tot după cum este voia lui Dumnezeu!", aşa cum bine grăieşte Înalt Preasfinţitul Calinic.

Sursă: Ziarul Lumina

Puterea unei fotografii

Recent am dat peste aceste fotografii, ale unui embrion de zece săptămâni, făcute de un student de la obstretică-ginecologie din India, pe nume Dr. Suparna Sinha, şi am fost uimit de cât de frumoase sunt.

Mama, diagnosticată cu cancer de uter, suferise o operaţie în urma căreia atât uterul cât şi copilul ei nenăscut au fost eliminaţi. Îmi pot doar imagina durerea pe care trebuie să o fi simțit-o pierzând acest copil, ea fiind deja mamă a şase copii.

Aceste fotografii remarcabile  înfăţişează nu doar un embrion aflat într-un anumit stadiu de dezvoltare, dar sunt, de asemenea, portretul unei frumoase, unice, irepetabile persoane care, din păcate, nu a trăit foarte mult timp.

A apăra viaţa copiilor nenăscuţi nu este pur şi simplu doar o „cauză” sau o „problemă”, căci oamenii nu sunt cauze sau probleme. 

Aceşti copii sunt fiinţe umane, unice şi irepetabile, cu care împărţim aceeaşi demnitate umană şi ,astfel, avem oblgaţia să îi apărăm.

Prelucrare după: Live Action News

Povestea Fedorei, o mamă jertfitoare

Loredana Popovici

Vă spuneam într-un articol precedent că modelul meu în viaţă a fost soacra mea.

În spatele portretului unei femei de la ţară tipic, cu năframa şi fusta creață, se ascundea un suflet puternic. O dragoste de mamă care a biruit orice obstacol al vieţii şi a ieşit mereu biruitoare.

Povestea începe demult, într-o veac încărcat de istorie. În toamna anului 1940, în plin război, într-un sat din Maramureş vedea lumina zile Fedora, al şaselea copil al părinţilor săi.

Din cauza condiţiilor vitrege, după al doilea război mondial, familia se refugiază în Banat. Se căsătoreşte în tinereţe cu un bărbat din zonă, dar din cauza intervenţiilor părinţilor lui, familia lor se destrăma pe când tânăra Fedora era însărcinată. Apoi îl cunoaşte pe Gheorghe, cu care se căsătoreşte şi formează o familie statornică. Împreună au avut 8 copii.

Viaţa tinerei femei s-a dovedit grea încă de la început. Singura ei zestre era sărăcia. Au trăit o vreme împreună cu socrii, fraţii şi surorile soţului. Puţina bucată de pâine şi-o mânca înmuiată în lacrimi, datorită multelor vorbe grele de care avea parte. Datorită faptului că era însărcinată cu copilul primului soţ avea parte de tratament urât din partea familiei soţului celui de-al doilea. Mânca puţin şi muncea mult.

Cei doi soţi reuşesc să îşi construiască împreună o mică căsuţa din lemn, cu două camere. Odată mutaţi în noua căsuţa, viaţa lor începe să se liniştească. După naşterea Anei, prima fetiţă, urmează apoi Rodica, prima fată a soţului său.

Viaţa şi-a urmat cursul firesc, cu suişurile şi coborâşurile ei până după naşterea celui de-a patrulea copil, moment de o semnificaţie aparte în viaţa familiei. După naşterea celui de-al patrulea copil, medicul o sfătuieşte: ”Doamne Fedora, acum ai deja patru copii. Nici statul nu va mai poate face nimic. Dacă mai rămâneţi gravidă, puteţi face liniştită avort. Sărăcia e mare...”.

Iar femeia, în simplitatea ei, a răspuns: ”Domnule doctor, săraca mi-s, da’ ucigaşă ba! Mie mi frică de Dumnezeu!”

”No, bine, doamna Fedora, şi ce o să le daţi de mâncare?”

A urmat răspunsul simplu, dar plin de credinţă:

”Verdeaţă am destulă în grădină”.

Văzând-o medicul, a lăsat-o în pace.

În vremea aceea, familia lui Gheorghe şi a Fedorei era cea mai săracă din sat.

Urmează alţi cinci copii, acei copii care, dacă ar fi fost să se ţine cont de sfaturile medicilor trebuiau să fie avortaţi. Din cinci, trei au devenit preoţi şi una preoteasă - asistentă medicală; singurii intelectuali din familie. Copiii au crescut în sărăcie, dar cu frica lui Dumnezeu. Au iubit de mici munca. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin osteneală proprie s-au ridicat încetişor.

Când cel mai mic dintre copii avea dor trei anişori, tata - Gheorghe a plecat spre o lume mai bună. O boală dobândită încă din tinereţe i-a scurtat viaţa, pic cu pic. În ultimii ani ai vieţii era mai mereu bolnav, lăsând întreaga povară a gospodăriei precum şi îngrijirea copiilor pe umerii soţiei sale. Moartea sa a fost un eveniment la care a participat tot satul. Chiar şi cele mai reci inimi nu au putut rămâne nemişcate, văzând cum cei 9 copii înconjurau sicriul. Erau aliniaţi de la cel mai mare, de 20 de ani, la cel mai mic de numai trei anişori.

Dar văduva de numai 42 de ani, are parte de o altă grea încercare. În anul următor, în timp ce era la strâns de fân, iar cei doi copii mici de patru şi cinci ani erau singuri acasă, în urma unui accident, casa ia foc. Maica Domnului salvează cei doi copilaşi de flăcări şi fum, dar din casa construită împreună cu soţul nu mai rămâne decât cenuşă. Grea încercare! Să te vezi singură, cu 7 copii dormind sub cerul liber! Se mută apoi cu chirie la cumnata ei, stând într-o cameră 8 oameni (7 copii şi mama - unii dormeau jos în pat, iar alţii în pod, pe fân), căci două fete se măritaseră între timp. Încet, prin donaţiile multor credincioşi de prin împrejurimi reuşeşte să îşi ridice o altă căsuţa, mai mare, din cărămidă.

Timpul trece, copiii se ridică prin muncă. O parte iau calea străinătăţii, ajungând în Austria, Canada, Spania. Ceilalţi rămân în ţară, finalizându-şi studiile. Trei din ei ajung, prin darul Domnului, preoţi.

Bătrâna Fedora mergea la Biserică cu lacrimi în ochi, pentru a vedea cum băieţii ei slujesc altarului. Femeile o fericeau. Nimeni din sat nu mai dăruise trei preoţi Bisericii, din aceeaşi familie. Nici măcar familiile de chiaburi. Devenise din săraca satului, căruia îi plângeau oamenii de milă, o femeie cinstită şi respectată de toţi. Sărăcia lucie era acum doar o amintire, deoarece cu ajutorul copiilor şi a altor credincioşi construise o casă frumoasă, în care bătrâna îşi trăia liniştită bătrâneţile, bucurându-se de copii şi nepoţi.

Dar Domnul, în ştiinţa Sa cea nemăsurată, i-a mai trimis o ultimă încercare bătrânei Fedora. O boală în trup, care a ţinut-o la pat un an şi opt luni. Apoi a chemat-o la El, la veşnica şi dulcea odihnă. Bătrâna Fedora a plecat să-şi întâlnească soţul şi să-i cânte Domnului. În urma ei a rămas o familie numeroasă, cu 16 copiii, 27 de nepoţi, 2 strănepoţi. A rămas amintirea unei femei puternice care a avut curajul să înfrunte orice val al vieţii. Şi a ieşit biruitoare.

Domnul i-a dăruit o ultimă bucurie Fedorei. Un sobor de preoţi au prohodit-o. La înmormântare a participat tot satul. Vremea frumoasă amintea de sufletul frumos al mamei noastre. Mai mult, mama stătea în sicriu aşa frumos, parcă dormea. Chipul era senin iar mâinile moi, flexibile şi culoarea ca de ceară.

Şi să nu vă spun ce bucurie e la Paşti, când se adună copiii pentru a pune o floare pe mormântul măicuţei!

Sursă: Ortodoxia Tinerilor

Şcoala de Duminică - Portrete - IPS Bartolomeu Anania

Pe 31 ianuarie 2012 se împlinesc 2 ani de la trecerea la Domnul a Înalt Presfinţitului Bartolomeu Anania. În materialul care urmează puteţi urmări un interviu cu Părintele Arsenie Papacioc despre legătura sufletească pe care a avut-o cu Înalt Presfinţia Sa.

Fragmente:

IPS Bartolomeu a fost extraordinar, a fost cald şi prezent. Avea spirit de fineţe, inimă bună şi caldă. Nu jena pe nimeni. Era un om cu mult bun simţ. A fost un tovarăş de luptă. „Doamne ajută-mă să mă birui”. Dacă intrai în unghiul său de vedere personal era foarte mângâietor. Era un om aprig dar numai în lumea ideilor. Era un om care nu dorea sânge vărsat. El era poet. Nu îi puneam întrebări să văd dacă este de bună credinţă, intram direct în subiect şi când ţi-e drag cineva, orice mişcare te odihneşte. Era un om odihnitor. 

Eroii martiri din 1989 (II)

Mariana Mirea, 22 de ani, 25 sep 1967 – 21 dec 1989

Era o fire veselă, prietenoasă, îi plăceau foarte mult muzica populară şi dansurile. Credea în bunul Dumnezeu. Lucra ca tipograf-zeţar la „Universul”, fostă „Informaţia”. Cu ocazia demolării bisericii „Sfânta Vineri” a fost indignată. A doua zi s-a dus să vadă ruinele şi s-a întors acasă cu o cărămidă dintre ruine! A fost împuşcată pe 21 decembrie seara, în apropierea sălii Dalles.

Pe vremuri, în locul Cimitirului Eroilor Tineri, era un părculeţ unde ea obişnuia să vină cu colegii şi prietenii. Aici îşi depănau amintirile, spuneau glume şi cântau! Dar acum se odihneşte în „părculeţul” pe care l-a iubit atât de mult.

Familia

Sursă: Revista Cuvinte către tineri

Părintele Daniil Sandu Tudor: 50 de ani de la trecerea la Domnul - 17 noiembrie 1962

Cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada cât am stat pe Reduit, a fost părintele Agaton Teodorescu, Daniil după numele de schimnic al Rarăului, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. După o viaţă plină de experienţe lumeşti, că a Fericitului Augustin, văzându-şi goliciunea lumeştilor apucături, s-a călugărit.

Fusese arestat cu organizaţia Rugul aprins şi condamnat. La Jilava ne-am cunoscut întâmplător. Iar întâmplarea a fost rânduită de Dumnezeu.

Primăvara se începuse la Jilava un antrenament al deţinuţilor, cu scopul de a-i face capabili să intre în muncă, la Canal, fără perioadă de adaptare. Aproape zilnic se efectua în jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ două ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungaţi sub lovituri şi bătăi de gârbace şi arme. Mulţi cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri făceam cerc de apărare în jurul lor şi ţinându-i în braţe îi purtam între noi, ferindu-i de lovituri. Îndârjiţi de această atitudine, miliţienii se repezeau asupra noastră lovind la întâmplare.

Într-una din aceste zile de teroare, când soarele ardea deslănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoană şi mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins braţul şi, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când mă uitam la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburăm pe Golgota spre Dumnezeu, nesimtind loviturile pe care le primeam. Când sleiţi de alergare, unii se prăbuşeau, miliţienii se repezeau, să-i calce şi să îi zdrobească cu lovituri fără cruţare, rupându-le membrele, spărgându-le capetele sau burduşindu-le spinările cu cizme, după cum îi lasă inima.

Cu Părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia sa cu orice prilej îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale martirilor şi mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea câteodată nevoia pentru umilinţa, şi-mi mărturisea că nu a fost nici un tânăr cuminte, nici un bărbat cinstit, şi că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească.

- Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pag. 257-258)

Sursă: Fericiţi cei prigoniţi