Toxicomania ca dependentă de
înseamnă o înrobire a vieţii de această patimă. Aspiraţiile sufletului sunt
sufocate de otrava drogului. Încrederea în Dumnezeu este stăvilita, precum
oprită este şi lucrarea Duhului Sfânt, de viaţă făcătorul şi mângâietorul, care
îndreaptă faptele omului spre virtute. Să vedem am îndeaproape ce înseamnă
toxicomania şi care sunt repercusiunile ei asupra vieţii omului.
Din timpuri imemoriale, ori
de câte ori omul nu şi-a găsit puterea în sine şi în comuniunea lui Dumnezeu, a
căutat cu insistenţă elixirul vieţii, că pe ceva din afara lui, spre a-i fi de
ajutor în drumul vieţii, nu totdeauna neted şi cu flori. De când a apărut
alcoolul, acesta a fost căutat şi folosit ca un elixir al vieţii, deşi datorită
lipsei de cumpătare, de multe ori omul i-a devenit victima, îngreunându-şi şi
complicându-şi viaţa. Tot astfel, în ultimul timp, în zbuciumul existenţei de
multe ori dure, omul modern, ca să poată pluti cu mai multă siguranţă pe
valurile vieţii agitate, pe măsură ce s-a depărtat de Dumnezeu şi-a văzut
sufletul tot mai gol, iar el tot mai înstrăinat în lumea pe care vrea să o
stăpânească tehnologic spre a-şi găsi confortul şi bunăstarea. Grija,
necazurile şi frământările de tot felul, sunt însă mai mult decât mult
aşteptată satisfacţie a vieţii.
Conflictele şi tensiunile sociale în competiţia
vieţii, la care dacă se mai adaugă şi eşecurile familiare şi profesionale, îl
înconvoaie pe bietul pământean, făcând să-şi "târască" de multe ori existenţa
cu anxietate şi angoase. Şi fiindcă refuză să-şi îndrepte ochii spre cer,
pământul în care îşi pune toată nădejdea nu-i poate da mai mult decât materie.
Aceeaşi materie şi pentru liniştea sufletului său. Şi astfel a apărut industria
tranchilizantelor cu indicaţii psihoterapeutice cu contraindicaţii şi mai ales
cu efecte secundare... Iar pentru a-şi alina durerile au apărut analgezicele...
Dar în căutarea elixirului vieţii, omul doreşte ceva mai mult. Şi astfel şi-a
găsit prăbuşirea trupească şi sufletească în toxicomanie.
Drogurile şi efectele lor
nocive
Nocivitatea drogurilor se
realizează în trei faze: 1). faza iniţială, a plăcerii, numită a „lunii de
miere”. Relaţia toxicomaniei cu plăcerea, „superioară unui orgasm”, este în
aparenţă stăpânită şi controlată de subiect. 2). faza morbidă, e o trebuinţă
obsedantă a drogării. Lipsa drogului produce o tulburare a căutării. Aceasta
este plăcerea „negativă”. Când însă starea de lipsă a drogului este suprimată,
subiectul se simte normal. 3). faza de degradare, de bulversare a vieţii
psihice, cu decăderea vieţii sociale, morale şi fizice, ducând subiectul la
prăbuşire. De fapt, trăirea realităţii prin prisma suferinţei corporale este,
de asemanea, un element cheie al oricărei toxicomanii.
Aspectul psihologic - moral
al toxicomaniei
Un studiu asupra
adolescenţilor a pus în evidenţă faptul că elevii de 18-19 ani, evaluaţi de
colegi ca fiind impulsivi, nepoliticoşi, nedemni de încredere, lipsiţi de
ambiţie şi neobişnuiţi cu munca, sunt atraşi de fumat, băutura şi droguri. Unii
ca aceştia vor deveni toxicomani înrăiţi peste 12 ani, dacă nu-şi vor schimba
mentalitatea şi comportamentul. Prin 1988 Newcomb şi Bentler au studiat
efectele drogurilor asupra stilului de viaţă al tinerilor, constatând
atitudinea lor de nonconformism faţă de valorile tradiţionale, adoptarea unor
comportamente deviate şi ilegale, precum şi asocierea cu indivizi angajaţi în
astfel de compartimente; relaţii dificile cu familia, lipsa intereselor
educaţionale, experienţe de tulburare emoţională, stări de alienare şi
răzvrătire.
Încercări de recuperare
Încă de la început trebuie
să recunoaştem că recuperarea toxicomanilor este foarte dificilă şi grea. Ei
sunt victimele propriei lor aspiraţii. Chiar dacă recunosc starea deplorabilă
în care se afla, lor nu le-a mai rămas decât o singură soluţie a vieţii:
drogul. E singurul sens de a exista. De aceea, bătălia pentru drog e pe viaţă
şi pe moarte. Având efecte dezastruoase asupra individului şi a relaţiilor lui
sociale, statele lumii au elaborat legi, spre a sancţiona fără milă pe
traficanţii de droguri. Există o adevărată poliţie specializată în acest sens.
Şi cu toate astea drogurile circulă, fiindcă aduc venituri imense celor ce le
comercializează, ruinând în schimb economic pe cei ce au devenit victimele lor.
Nu numai poliţia, ci şi
medicina este angajată în opera de recuperare a victimelor de pe urmă
drogurilor. S-au încercat şi se încearcă tot felul de metode terapeutice. Unii
susţin că cei aflaţi sub dominaţia drogurilor, trebuie total detaşaţi de droguri
şi astfel aceşti pacienţi sunt ţinuţi într-o totală izolare, în închisori
special amenajate. Alţii încearcă să trateze toxicomania printr-o micşorare
treptată a dozei sau tranchilizante sau alta medicaţie ce nu creează
dependentă.
La polul opus, se află cei
care consideră că toxicomania nu trebuie considerată flagel social şi propun consumatorilor să nu li se pună interdicţii dure în folosirea drogurilor ,
ci să fie convinşi că ei singuri să renunţe la ele. În optica unei societăţi
individualiste, subiecţii trebuie cât mai de timpuriu responsabilizaţi, ca opţiunilor libere să le urmeze asumarea riscurilor care decurg din consumul de
droguri.
După cum am văzut,
toxicomania creşte tot mai mult prin pierderea reperelor sacre şi a valorilor
universal admise de grupul social. Pentru acest motiv, un rol important în
combaterea toxicomaniei îl are Biserica, atât pe plan general, cât şi pe plan
particular. Am văzut că atât alcoolicii, cât şi toxicomanii sunt consideraţi
delicvenţi şi bolnavi. Biserica nu-i va judeca în calitatea lor de delicvenţi,
ci va căuta să-i salveze prin metodele şi formele specifice, din nenorocita lor
stare. "Cei bolnavi au nevoie de doctor, iar nu cei sănătoşi" (Matei
9, 12), a spus Mântuitorul, iar Bisericii îi revine misiunea samariteană de a-i
incorpora pe toţi păcătoşii în atmosfera de har a Trupului lui Hristos, fiind
primiţi şi trataţi în comuniunea ecclezială că fii şi ca fraţi. Se impune apoi
o adevărată lucrare de reeducare creştină a celor căzuţi victime toxicomaniei,
redobândind încrederea în bunătatea Părintelui ceresc. Încă de la început am
remarcat că drogul caută să umple golul aflat într-un suflet dezorientat, care
caută orb o împlinire nefondată şi până la urma bizară. Într-o judicioasă
determinare a păcatului s-a arătat că acesta este o încercare de a umple un
gol. (Simone Weil).
Ne-am fi aşteptat să se
spună acest lucru despre virtute, fiindcă păcatul însuşi ar fi golul ce se
cuvine a fi înlocuit. El e întunerecul care dispare odată cu apariţia luminii.
În definiţia amintită însă, păcatul este determinat că încercare personală de a
umple sufletul gol, mai precis sufletul devenit gol prin scoaterea lui Dumnezeu
din el. Fără Dumnezeu sufletul devine gol, zbătându-se în zbuciumul unei
căutări haotice de a-l umple. Aceasta irezistibilă tensiune de a umple vidul
sufletesc pentru a-şi regăsi propria identitate, poate deveni păcat, atunci
când golul sufletesc este compensat cu tot felul de surogate. Un astfel de
surogat este şi drogul. Pentru aceasta toxicomania este o patimă.
Omul îşi
caută orbeşte prin toxicomanie sinuciderea. Aceasta este de altfel marea
înşelare a patimii: ea te ademeneşte pentru a te ucide. Toxicomania că
încercare de a umple un gol, este în fond păcatul ce se transformă în patima
ucigătoare, fiindcă „răsplata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). De aceea,
toţi cei ce au cu adevărat pe Dumnezeu în suflet, nu au nevoie de droguri. Ei
nu au nevoie de substitutive false atâta timp cât poseda autenticul vieţii lor.
Ei nu sunt nişte căutători de elixir, fiindcă Dumnezeu care se afla în sufletul
şi viaţa lor, este totul. El e pentru ei calea, adevărul şi viaţa. (Ioan 14,
6).
Pentru salvarea acestor
bolnavi spirituali, Biserica venindu-le în întâmpinare, va utiliza metodele
specifice ale reconvertirii lor spre viaţa de har. Patima constituind pierderea
vieţii de har, readucerea acestor împătimiţi la viaţa lui Hristos constituie
misiunea Bisericii în lume.
Cuvântul lui Dumnezeu le va descoperi lumea harului în comuniunea vieţii celei noi în Hristos. Rugăciunea
le va umple golul cu viaţa divină. Spovedania îi determină să-şi analizeze
conştiinţa şi să ia hotărârea de îndreptare. Euharistia le va împărtăşi pe
însuşi Izvorul harului, iar Maslul le oferă harul tămăduirii sufleteşti şi
trupeşti.
Rămânerea în starea de har
şi angajarea activă ca membru al Trupului lui Hristos la viaţa de sfinţenie a
Bisericii, rămâne o asceză constantă în scopul dobândirii caracterului religios
moral creştin. Apoi, cei atraşi în viaţa Bisericii vor fi antrenaţi în multiplele
activităţi misionare, caritative şi gospodăreşti spre a-şi consolida
apartenenta că membre active ale Trupului lui Hristos. Acest fapt rămâne de o
covârşitoare importanţă educativă în exercitarea misiunii terapeutice a
Bisericii.
Prin urmare, harul lui
Dumnezeu şi reintegrarea activă a celor împătimiţi de drog în viaţa Bisericii,
îi va putea elibera, de sub obsesia chinuitoare a patimii, oferind un orizont
veşnic deschis vieţii spirituale în Dumnezeu.
Preot Prof. Univ. Dr. Sorin
Cosma
Sursă: Creştin Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu