Librăria Bizantină vă invită luni, 19 noiembrie, de la ora 19.00, la lansarea cărţii "Părintele Sofian duhovnicul, bătrânul cel frumos".
Vor vorbi: Pr. Prof. Constantin Coman, Costion Nicolescu, Cristian Curte.
*
Se împlinesc anul acesta 100
de ani de la naşterea părintelui Sofian Boghiu şi 10 ani de la trecerea sa la
Domnul.
Părintele Sofian a fost,
întâi de toate, un monah desăvârşit. Toată viaţa a trăit în smerenie şi
ascultare. Am cunoscut îndeaproape duhul lui de supunere faţă de ierarhul său.
A fost milostiv, toată agoniseala o împărţea săracilor care îl aşteptau zilnic
în curtea Mănăstirii Antim. A fost un monah nevoitor şi rugător. Cunoaştem
experienţele sale din perioada Rugului aprins. Nu a mărturisit niciodată că ar
fi avut darul rugăciunii neîncetate, dar sunt indicii că avea rugăciunea: La
rugăciune, eu nu ţin seamă de bătăile inimii, de o sincronizare a lor, ci sunt
atent la cuvintele rugăciunii, ca fiecare cuvânt din rugăciune să cadă pe locul
inimii. Dar dacă de un an şi ceva vă rugaţi aşa şi aveţi bucurii duhovniceşti,
rugaţi-vă în continuare cum v-aţi rugat până acum. Vă socotesc fericit dacă
puteţi avea două-trei ore pe zi pentru sfânta rugăciune. (Ziarul Lumina)
Părintele Sofian reuşea să
aducă Pustia-Cuvânt în mijlocul Bucureştilor. Nu era un monah adaptat la viaţa
Cetăţii, ci unul care ne purta pe noi în Sihăstria cea mai afundă şi mai
roditoare. Am fost în multe rânduri (desigur, nu deajuns de multe) la
mănăstirea Sfântul Antim Ivireanu, la slujbe la care slujea şi el. Pentru o
lungă bună perioadă de timp, numele lui s-a identificat cu cel al mănăstirii
Antim. Era stareţ al ai în toate sensurile. Deplin. Cuvintele sale de
învăţătură aveau o forţă de pătrundere extraordinară, în ciuda glasului destul
de stins.
O tăcere de rai se aşternea atunci când începea să agrăiască. Numai
aşa îi putea fi auzită cuvântarea izvorâtă. Turma se strângea aproape, aproape,
pentru a desluşi vorbirea-i ca o boare şi pentru a lua lumină de la lumina
chipului său. Căci apărea totdeauna ca venit dintr-o ninsoare cu omăt de
lumină. Ochelarii mari şi grei, parcă stând mereu să alunece de pe vârful
nasului, lăsau impresia unui om mereu gata să-ţi citească ceva de mare folos
(din Sfânta Scriptură, din sfintele cărţi ale Bisericii, din Cartea Vieţii...).
Cum se petrece cel mai adesea la marii duhovnici, şi la el blândeţea nesfârşită
era însoţită de o fermitate contagioasă a mărturisirii neabătute a dreptei
credinţe. În ciuda unei economii deosebite a gesturilor şi, în general, a
tuturor manifestărilor sale exterioare, sentimentul că te afli în preajma unui
părinte duhovnicesc mult iubitor şi dispus la jertfă pentru tine era pregnant.
Era el însuşi un rug aprins, încălzind pe cei din preajmă cu blândă flacără
nepârjolitoare. O mărturie vie şi numai prin prezenţă. Existenţa-i era mai mult
plutire decât aşezare, părea mereu gata de lină înălţare la cerurile despre
care ne spune Apostolul Pavel că le-a văzut. Adesea îşi găsea refugiu de
îmbulzeala lumii acesteia pe schele, în cerimea bisericii (cum frumos spuneau
ţăranii vechi), printre Sfinţii care-L înconjoară pe Hristos. Zugrăvea chipuri
schimbate la faţă, care coborau din Biserica de dincolo în a noastră. Acum ar
putea, la rândul lui, să fie aşezat acolo.
Costion Nicolescu - Revista Rost
0 comments:
Trimiteți un comentariu