Vă rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmaţi cu
inima şi mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu
acum.
Alta este viaţa decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul
este omul însuşi decât acela ce se închipuie el.
Altul este adevărul decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.
De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu este
străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi adevăr central: Hristos, viaţa
veşnică. (...)
Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus
întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!”. Pe planul vieţii sociale, privind
relaţiile mele cu lumea în care am trăit întotdeauna am fost privit ca fiind
foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai
ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea,
profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă
curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu
toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în
ţinută, bun la studii, mi se dădeau întodeauna cele mai frumoase calificative.
Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.
Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă,
singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite? Şi am
trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult... m-am
rugat.
După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferinţelor mi se
umpluse, a venit o zi sfântă, în 1943... Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa
sufletului, îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în
timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi,
cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi
pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi
dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr.
Pentru ce dar sufeream?!
Din tot sufletul meu plin de elan rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi
pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam.
Nimeni nu înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi,
am început să bat mătănii. Şi deodată... O minune! Ce mare eşti Tu, Doamne!
Mi-am văzut sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am
găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate... Şi ochiul sufletului meu, împietrit de
mândrie, nu le vedea.
Ce mare este Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le
striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de
lumină şi de dragoste mi s-a aşezat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am
ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel
mai mult şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi
le-am mărturisit deschis: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea
ultimului om dintre oameni. Sunt fericit.”... Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi.
Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit
cu iubirea pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica, un singur om mi-a spus: „Meriţi
să fii sărutat!”. Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în
pernă şi... am continuat plânsul, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.
La data aceea atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii,
împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai
târziu... Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea
şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?!
În aceste momente, sufletul lui Nelu era lângă mine. Şi sufletul lui Felix
era lângă mine. Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea
Mântuitorului revărsându-se (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am
văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am
început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce greu luptă
este războiul cu păcatul!?(...)
Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială oamenii se privesc şi se judecă nu
după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre
om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi
face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este desăvârşit! Unul singur
este Bun! Unul singur este curat! Hristos-Dumnezeu. Oamenii, toţi sunt
păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea.
Trăiţi iubirea!
Sursă: Articolul a apărut în numărul 23/2010 al Revistei Familia Ortodoxă, cu tilul: „Nu condiţiile ne lipsesc pentru a fi fericiţi, ci dorinţa de a cunoaşte Adevărul!”
0 comments:
Trimiteți un comentariu