„Daca vrei sa cunosti taina Muntelui Athos...” - convertirea părintelui Daniil Sandu Tudor

Arhimandrit Roman Braga 

Un bărbat de o remarcabilă frumuseţe, de o eleganţă vestimentară (în viaţa lumească) care ajungea să frizeze dandysmul, căsătorit de trei ori, fără copii. Căsătoriile le socotea nişte nereuşite, ba chiar eşecuri. În privinţa aceasta se considera un defavorizat, căci avea într-un fel nostalgia cununiei unice ca formă de realizare plenară a existenţei, la nivel omenesc. 

Era o personalitate extraordinară, cea mai puternică pe care am întâlnit-o vreodată în viaţă, şi care m-a marcat considerabil, având în vedere că l-am cunoscut încă din prima copilărie. Într-adevăr spune că l-a cunoscut la începutul anilor ’30, ca cel mai important prieten al tatălui său, Alexandru Mironescu. 

Agresiunea sacră pe care o desfăşura împotriva cuiva, isprăvea întotdeauna, graţie modului dinamic - cu care era dăruit - de a percepe pe celălalt, prin a propune de fiecare dată o posibilă devenire în credinţă, concepută - pe urmele marilor părinţi ai spiritualităţii - ca un proces de creştere continuă, căci o credinţă stagnată este moartă, sau aproape. Pentru el această credinţă avea să rămână aşa cum a debutat un scandal, "scandalul adevărului”, fără ca prin aceasta să răstoarne rutinele şi obişnuinţele pioase care au tendinţa să o sufoce, dacă ele n-ar fi fără încetare reînsufleţite. Nu era un reformator, un revoluţionar, ci mai curând un restaurator al semnificaţiilor originare.

Nu era un convertit; credinţa lui era înnăscută - moştenită mai cu seamă de la mama lui, pe care o venera - însă cu el s-a petrecut o deşteptare, o intensă conştientizare a identităţii ortodoxe, cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu alţi membri ai grupului, cu ocazia trecerii prin cercurile tinerimii creştine, mai ales prin ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini, filiala română a YMCA).

După vagi studii universitare, niciodată isprăvite, Sandu Tudor s-a întors la publicistică în calitate de ziarist şi poet colaborator la revista Gândirea şi participând la curentul de idei declanşat de aceasta. Între altele, revista îşi propunea să dezvolte o nouă meditaţie asupra Ortodoxiei. În 1925 publică un volum de poezii intitulat Comornic, care i-a adus premiul Fundaţiei Regale „Carol I”.

Încă din 1927 a abordat poezia de factură exclusiv religioasă, scriind Acatistul Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov —, publicat la Bucureşti în  1942 şi 1950, Acatistul Rugului Aprins, publicat la Madrid în 1983, apoi prin 1950, Acatistul Sf. Ioan Bogoslavul şi Acatistul Sf. Calinic Cernicanul, ambele tipărite la Madrid în 1987, de Fundaţia Culturală Romană. Către mijlocul deceniului ’30 a editat pe socoteala sa revistele "Floarea de Foc” şi „Credinţa”, reviste literare, dar şi de amplă dezbatere de idei sociale, politice, filosofice şi religioase...

Sandu Tudor nu era un sistematic. În expresia profesorului Alexandru Mironescu era "o bibliotecă deranjată”, însă fiecare cuvânt al lui era o temă de meditaţie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note deranjate, prin care se uită un minut fără să spună un cuvânt. Când credeai că a teminat, abia atunci începea. El avea o înclinaţie deosebită către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatură patristică şi de mistica literaturii călugăreşti. A trăit printre oamenii bisericii, pe care-i critică în ziarul lui, "Credinţa”, mergând uneori până la şantaj. Ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanţe duhovniceşti, nu putea rămâne în cercul prietenilor lui.

Convertirea lui totală pentru cele duhovniceşti s-a întâmplat în urma unei călătorii la Sfântul Munte. Acolo a întâlnit pe un călugăr vagabond, pe care l-a angajat să-l ducă în munte. Acesta i-a spus: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceia vin şi se duc aşa cum vin. Aşa că am mers cu părintele Averchie.” Se duse vestea că Averchie merge cu un călugăr foarte evlavios, practicant al Rugăciunii inimii.

A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi cu toată taina rugăciunii interioare a isihaştilor, luată nu din citit, din filocalii, ci direct de la meşterii anonimi ai zilelor noastre, călugării isihaşti. Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acest centru existenţial al fiinţei noastre pe care călugării îl numesc „inima”, în sens de „adânc”, există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre. A înţeles astfel că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală.”

Pentru Sandu Tudor acum începe reconsiderarea culturii umane şi a procesului intelectual, care, având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.

Nu este o convertire teoretică. El spunea că pentru a putea intra în ordinea duhului, trebuie mai întâi să te „îndobitoceşti”, dându-le exemplul altui vagabond din „Povestirile unui pelerin rus”.

A ajuns la Schitul Sfânta Ana, acolo a început să plângă. Stareţul Schitului i s-a adresat părintelui Sandu Tudor: „Frate Sandule, spune-mi ce făceai dumneata în lume, la ora asta din noapte?” Prin mintea lui au început să treacă: Capşa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri, iar stareţul i-a spus: „Noi, cei din Athos, avem o credinţă. Dacă mai ţine Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă.”

A restaurat cu banii lui chiliile şi Paraclisul mânăstirii Antim, pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe Sf. Simeon Noul Teolog, la fel de violent în raporturile lui cu formalismul Bisericii oficiale. S-a mutat în clopotniţa mănăstirii, iar de acolo şi-a organizat întâlnirile în biblioteca mănăstirii.

 

Fotografie făcută la Securitate, 1958

Aşa, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. A fost sfinţit călugăr, după care s-a dus la Schitul Rarău, după ce a trecut prin Schitul Crasna, judeţul Gorj, şi prin Schitul Sihla din Sihăstria. Atunci a scris despre el un articol Olivier Clément, profesor la ŞcoalaTeologică Sf. Serghie din Paris. Iar în urma acestui articol a început să se intereseze securitatea. Apoi a urmat arestarea sa. Pedepsele au fost mari. Ieroschimonahul Daniil a luat 25 de ani, muncă silnică, şi a murit în închisoarea de la Aiud că martir.

Mie mi-au revenit, dintre lucrurile sale, icoana Maicii Domnului, pictată de N. Stoica, precum şi un manuscris al unui Acatist original, cu corecturi personale. Poate că acestea m-au determinat să scriu rândurile de faţă.

Sursă: Creştin Ortodox

Părintele Daniil Sandu Tudor: 50 de ani de la trecerea la Domnul - 17 noiembrie 1962

Cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada cât am stat pe Reduit, a fost părintele Agaton Teodorescu, Daniil după numele de schimnic al Rarăului, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. După o viaţă plină de experienţe lumeşti, că a Fericitului Augustin, văzându-şi goliciunea lumeştilor apucături, s-a călugărit.

Fusese arestat cu organizaţia Rugul aprins şi condamnat. La Jilava ne-am cunoscut întâmplător. Iar întâmplarea a fost rânduită de Dumnezeu.

Primăvara se începuse la Jilava un antrenament al deţinuţilor, cu scopul de a-i face capabili să intre în muncă, la Canal, fără perioadă de adaptare. Aproape zilnic se efectua în jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ două ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungaţi sub lovituri şi bătăi de gârbace şi arme. Mulţi cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri făceam cerc de apărare în jurul lor şi ţinându-i în braţe îi purtam între noi, ferindu-i de lovituri. Îndârjiţi de această atitudine, miliţienii se repezeau asupra noastră lovind la întâmplare.

Într-una din aceste zile de teroare, când soarele ardea deslănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoană şi mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins braţul şi, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când mă uitam la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburăm pe Golgota spre Dumnezeu, nesimtind loviturile pe care le primeam. Când sleiţi de alergare, unii se prăbuşeau, miliţienii se repezeau, să-i calce şi să îi zdrobească cu lovituri fără cruţare, rupându-le membrele, spărgându-le capetele sau burduşindu-le spinările cu cizme, după cum îi lasă inima.

Cu Părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia sa cu orice prilej îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale martirilor şi mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea câteodată nevoia pentru umilinţa, şi-mi mărturisea că nu a fost nici un tânăr cuminte, nici un bărbat cinstit, şi că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească.

- Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pag. 257-258)

Sursă: Fericiţi cei prigoniţi

Sfinţenia tinereţii - IPS Justinian Chira, Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului

Cât sunt de importante pentru Înaltpreasfinţia Voastră întâlnirile cu tinerii?

Pentru mine orice întâlnire este foarte importantă, nu numai cu tinerii, ci cu orice om. Este deosebit de importantă pentru că eu când mă întâlnesc cu un om parcă mă întâlnesc cu Dumnezeu, deoarece în fiecare om există şi o parte din dumnezeire: sufletul. Întotdeauna am sentimentul acesta, cu orice om mă întâlnesc, de orice vârstă, de orice stare, am aceeaşi bucurie ca şi cum m-aş întâlni cu Dumnezeu.

Întâlnirile cu tinerii sunt foarte importante şi din alt punct de vedere. După părerea mea, cu tânărul trebuie să vorbeşti şi să-l priveşti cu foarte multă evlavie! În vremurile noastre, societatea nu priveşte tineretul în adevărata lui lumină. Îl vede numai în aspectele negative. Dar nu părţile negative reprezintă tineretul. Tânărul nu este ceea ce apare: zburdalnic, păcătos, neascultător, răzvrătit. Nu acesta este el. În spatele acestor manifestări tinereşti există omul de mâine, marele om de mâine, personalitatea de mâine. Acestea trec, aşa cum trec vânturile de primăvară – ştiţi că între martie şi aprilie atmosfera este tulburată, atunci sunt „zilele babelor”. Aceste manifestări trec şi rămâne aurul curat din tânăr. În tinereţe este aur curat, este cea mai frumoasă perioadă din viaţa omului.

Tânărul trebuie să fie conştient despre ce înseamnă tinereţea, cât este de frumoasă tinereţea, cât este de sfântă tinereţea, cât este de sfânt trupul tânărului. Cât timp tânărul şi-a păstrat puritatea şi curăţenia, trupul lui este ca al unui înger, ca al unui arhanghel. Aţi văzut voi un înger cu aripi bătrân? Toţi îngerii cu aripi sunt arătaţi în chipul frumos al tinerilor. Aşa este? Şi atunci, iată cum trebuie să gândim şi să vorbim despre tineri. Să le vorbim ce înseamnă de fapt el, ca tânăr. Oricare pedagog, oricare duhovnic, oricare tată, oricare mamă trebuie să spună aceasta: „Dragul meu, tu eşti ca Adam când a fost în Rai, înainte de a cădea în păcate. Tu ai corpul tău sfânt, ca un vas adevărat al Duhului Sfânt. Şi privirea ta, şi ochii tăi, şi gândirea ta, şi piciorul tău sunt aşa de frumoase şi de sfinte, totul este armonie!”

Tineretul are nevoie de iubire, nu să fie judecat, nu să fie mereu ocărât, nu să fie condamnat. Greşeli am avut toţi, căci toţi am fost tineri. Tineretul are nevoie de respectul întregii societăţi şi de iubire. Ceea ce a făcut tatăl fiului cel rătăcit face şi Dumnezeu atunci când un tânăr se întoarce, se căieşte şi îşi plânge păcatele, când acolo la picioarele altarului, sub umbra patrafirului îşi spovedeşte păcatele cu toată puterea lui şi cu toată căinţa lui. Deci, de iubire are nevoie tineretul, să fie iubit aşa cum este, dar să fie cu adevărat iubit.

În acelaşi timp, tineretul are nevoie de prietenie. Cel mai frumos dar pe care doreşti să-l cucereşti este să ai prieteni. Nimic nu ne este aşa de plăcut ca prietenia adevărată. Prietenia este împlinirea.

Apoi, fiecare tânăr are nevoie să fie ocrotit de cineva. Tânărul simte foarte puternic această dorinţă. Toată societatea trebuie să-l ocrotească pe tânăr. Aceasta este datoria ceasului de faţă, acesta este secretul dacă nu vrem ca infernul să ne înghită întreaga societate. Şi să nu uităm că tânărul este bărbatul de mâine. El se va căsători, va deveni stăpân al unei familii, va avea datoria de tată, de soţ, va fi bărbat ca un împărat.