Prof. Univ. Constantin Cucoş
E un frumos sfârșit de toamnă, uscat, cu
soare scurs și
filtrat printre nori, luminând parcelat și
preferențial pământuri, ape, păduri.
Ca în peisajele pictate de importanți
maeștri. Se trece vama ușor, pe la Albița-Leușeni, pe la mijlocul zilei,
fără așteptări sau încordări. Cam
un sfert de oră durează verificările și
formalitățile
de rutină. Vameși
drăguți, civilizați, atenți - și la noi, și la ei. Poți sesiza doar o ușoară diferență de accent, de performare a
uneia și aceleași limbi. Când eram student,
mergeam cu bicicleta pe malul Prutului, și
stăteam ceasuri întregi gândind la ce-i cu geografia asta, priveghind a jale la
casele sau ogoarele de peste Prut, nesperând că se va ajunge la o altă stare.
Priveam cu grijă, pe ascuns, să nu mă dibuiască vreun grănicer, căci și de privit îți era teamă…
În
urmă cu 18 ani, la Cricova
Scenă cu vreo optsprezece
ani în urmă. În crama de la Cricova, sub pământuri, la o masă festivă cu
degustare de vinuri și
bucate alese. Atmosferă destinsă și
distinsă, după câteva zile de prezentat, ascultat și îndurat destul de multe
comunicări științifice la un simpozion
organizat de către colegii de la universitatea de stat. Era primul contact
oficial de acest fel. „Trupa” de la Iași,
formată din vreo șase
colegi, a fost întâmpinată și
omenită regește
ca „mari savanți de
renume mondial” ce eram și cu
care eram mereu gratulați.
În general, moldovenii sunt calzi, primitori, deschiși - mai ales la un pahar de
vin și de discuții. Dar moldovenii
basarabeni sunt și
mai și, întrecând cu mult aceste
caracteristici.
Un flux de bunăvoire, bucurie, fericire cuprinde întreaga
adunare. S-au degustat peste douăzeci de soiuri de vin, în mod treptat,
simultan cu descoperirea unor gustări apetisante. Zeci de pahare au inundat
mesele, fiind schimbate mereu pentru a face loc platourilor de mâncare sau
fructierelor cu roade ale pământului frumos stivuite. După vreo zece feluri de
vin degustate, deja căldurile te cuprind iar spiritul tresaltă. De-abia acum fața grupului se dezgolește și-i dibui identitatea. Afli
un etos particular, aparte, o convivialitate de coloratură slavă, prin discurs,
conduite, gestică.
Totul este țesut
cu sentiment, simțire și frumoase aduceri aminte.
Inima se topește
sub faldurile versurilor lui Esenin sau Eminescu ori în ritmuri muzicale
străine urechii tale. Sufletul unduiește și tânjește în raport cu un trecut
irecuperabil. Descoperi ascunse linii de unire între oameni, printr-o anumită
raportare la o frumusețe
împărtășită, doar de ei știută, pe care au trăit-o
cândva, chiar dacă regimul a fost așa
cum îl știm. Se cântă melodii rusești, din anii studenției moscovite sau
leningrădene, dar și
moldovenești,
solo, în grup sau în acompaniament de muzicuță,
descoperind veleități
muzicale la persoane la care nu te așteptai.
Se spun snoave, se înnoadă prietenii și,
mai ales, se țin
discursuri.
Discursul devine un fel de pecete a întâlnirii, o obligație - chiar, un resort de
validare și
justificare a unei autentice reuniuni. Se ajunge la situația că aproape toată lumea
trebuie să se ridice, să închine un pahar și să
spună ceva. Comportamentul taciturn și
însingurarea nu au ce căuta într-un atare context. În plus, bună cuviința, buna creștere și prețuirea celuilalt au fost alte
elemente de fundal care au alimentat o întrunire care nu se poate uita.
La
Căpriana şi Hîrjauca
Dar să revenim la prezent.
Începem această vizită printr-un periplu cultural pe tărâmul Basarabiei
profunde, de dincolo de capitală. Sunt însoțit
de doamna Angela Solcan, șefa
catedrei de limbi moderne, de domnul Mihai Leșanu, decanul facultății de biologie, și de domnul Vitalie
Sochircă, prodecanul de la geografie, pe post de „ghiduș”, adică informat, subtil și jucăuș ghid. Ne îndreptăm spre
zona mănăstirilor din partea locului. Drumuri întinse, bine gândite și întreținute (mă refer la cele
strategice, proiectate în regimul de dinainte), se avântă în fața noastră, traversând coline
cu viguroase vii sau livezi și
codri încă neatinși.
Ne îndreptăm spre mănăstirea Căpriana. Pe drum ne sunt aduse în atenție file din istoria mai
veche sau mai nouă a așezămintelor
bisericești sau mânăstirești. Ceea ce putem vedea
acum, din acest punct de vedere, sunt revirimente recente a ceea ce a fost
cândva, pentru că tăvălugul comunist a întrerupt pur și simplu, pentru decenii
întregi, viața
spirituală de acest fel. Sute de biserici au fost dărâmate sau, cu puțin noroc, transformate în
depozite, cluburi, azile, case de odihnă sau case de copii. Puține au mai funcționat, din rațiuni tactice, având destinația binecunoscută. Ceea ce
întâlnim astăzi la Căpriana sunt mai multe straturi ale vieții monahale, începând de la
biserica voievodală a lui Alexandru cel Bun, cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului”, restaurată în bună parte dar încă neterminată, trecând prin
arhitectura în stil rusesc a bisericii noi, de la 1903, și ea transformată în depozit
de chimicale ale căror efecte transpar și
astăzi la nivelul temeliei, și
până la clădiri mai recente cu frontoane și
balcoane neoclasice.
Interesant este
faptul că doar o parte din biserica centrală, nefuncțională încă, mai poartă
amprenta arhitecturii stefaniene, partea de sus împrumutând alte tente impuse
fie premeditat, fie din necunoaștere
sau graba cu care s-a făcut repararea. Probabil că normele cu privire la fondul
cultural sunt mai laxe, fiecare având latitudinea să refacă după cum îl taie
capul, urgența
fiind mai importantă decât reeditarea originalului. Oricum, întâlnim aici semne
evidente ale unui avânt de înviere a unui mediu spiritual în consens cu noile
date aduse de modernitatea timpului, prin materialele folosite, prin
deschiderea față de
tehnologiile actuale, prin modul de organizare și funcționare.
Nu aceeași situație ne întâmpină la
mănăstirea Hîrjauca, localizată într-un hârtop, lângă o staţiune balneară și de odihnă - fostă
„Sovietscaia Moldavia”, numită azi „Codru” -
modernizată în perioada sovietică și
devenită punct de atracție
mai ales pentru străini. Spațiul
acestei mănăstiri este oarecum deconcertant, de la biserica recent refăcută din
centru, într-un stil și
gust incerte, ce ajunsese discoteca satului și
sală de tras cu tirul până acum trei decenii, la chiliile din jur, în stil
clasic sau neoclasic, pe cale de a se repara, până la ruinele bisericii vechi și chiliile părăginite, o
adevărată rană deschisă pe trupul Basarabiei.
Trăiești un sentiment ciudat să
vezi cu proprii ochi ce a devenit un spațiu
în care altă dată era altarul în care se săvârșea cea mai mare taină a religiei tale. Din
biserica de altădată mai rămăseseră doar ziduri pe jumătate, urme din vechea
pictură cu semne evidente de cioplituri pentru lipirea tencuielii ce a
ascuns-o, fragmente de înscrisuri în limba și
grafia română, pardoseala originală ale cărei crăpături erau năpădite de
buruieni. Și
aici, puteai constata mișcarea
și dorința de revenire, înceată dar
sigură, la o ordine a firii care a mai existat cândva.
Acasă
la doamna Tatiana Popa
Ajungem în inima Basarabiei,
prin raionul Călărași,
la confluența
codrilor Orheiului cu cei ai Cahulului. Adăstăm într-o locație știută de cunoscători, „Casa
părintească”, din satul Palanca-Călărași,
care joacă rolul de muzeu, centru etnografic și spațiu
de răgaz și de
degustare a ceea ce are mai autentic gospodăria tradițională. Satul, ca și altele de primprejur, este
locuit de ruteni, vorbitori ai unei limbi ucrainene amestecate, pe care istoria
i-a mânat pe aceste locuri și
care conviețuiesc
în bună pace cu moldovenii majoritari. Acest complex țărănesc, prin excelență basarabean, este patronat
de o inimoasă fiică a locului, Tatiana Popa, și se constituie într-un așezământ multifuncțional din punct de vedere
cultural și
educațional. Doamna Popa și-a recuperat proprietatea
cu greu, prin așteptări,
tergiversări, procese grele, după jumătate de secol și a ținut ca această casă a
copilăriei ei să devină o casă a copilăriei generice, pentru basarabeni dar nu
numai pentru ei.
Ne întâmpină doamna Tatiana,
o ruteană ce știe
românește, care este în același timp muzeograf, gospodină,
om de nădejde al casei (proprietăreasa era la Chișinău la o conferință pe probleme specifice).
Complexul adună la un loc casa principală, dependințe și acareturi, toate funcționale, pe care un bun și harnic gospodar al locului
le poate avea. Găsești
un patrimoniu bogat și
autentic de covoare, îmbrăcăminte, țesături,
împletituri, obiecte vechi tradiționale
ce dau seama de îndeletniciri, epoci și
straturi sociale diferite. În plus, acest domeniu e și un centru de generare și perpetuare a obiceiurilor
populare, de formare a elevilor de la școală,
prin activități
extra-curriculare, pentru ducerea mai departe a unor îndeletniciri emblematice.
Remarc cu emoție ușile din lemn masiv ce poartă
mai multe straturi de vopsea ușor
crăpată, balamalele sau clanțele
ca la casa bunicii mele, asperitatea naturală a peretelui din lut, dușumeaua neaoșă, dar curat întreținută. Doamna Tatiana reușește să reconstituie o lume și o atmosferă dispărute, să
deseneze profiluri ale oamenilor care au fost cândva, să puncteze fapte,
întâmplări, situații
care au marcat locul în ultima sută de ani. O mai dă și pe rusește sau, oricum, pe ceva
slavă (e multiculturală!), când are oarece dificultăți, iar prea bunii mei
prieteni (mai multiculturali decât sunt eu) îmi traduc numaidecât.
Se mișcă grațios, cu seriozitate, chiar
grav, printre obiecte încărcate de amintiri și de
istorie. Româneasca exotică, dar concisă și la
țintă, pe care o exprimă, dă
seama de un soi de atașament,
de solidarizare și de
poziționare sănătoasă, vrednică
față de o lume pe care o știe din interior, prin
propria experiență.
Nu e un simplu muzeograf, e o mediatoare a modului ei de a fi, a unei lumi a
cărei socoteală o știe
până la ultimele consecințe. E
un om al locului, bine așezată
în istorie, cu toate vicisitudinile ei, mai greu de înțeles de românul din afară, așa cum sunt eu.
Tot ea este
cea care ne îndeamnă la masa pregătită dinainte și ne servește,
binevoitor și
tacticos, cu băuturi și
bucate ale locului: lichior de trandafiri, țuică
din prune, zamă din carne de găină, agrementată cu chiperi după pofta inimii (și putința gurii de a suporta iuțeala!), plăcinte calde,
tocmai scoase din cuptor, umplute cu brânză, cu cartofi, cu varză, cu bostan,
bucăți de pere umplute cu țuică din același fruct, poamă (adică,
struguri), perje (adică prune) uscate, dulcețuri,
îndemnuri și
iar îndemnuri de a mai servi și
iar servi etc. Nu mai zic că ospitalitatea a fost atât de mare încât semnele ei
s-au prelungit cu mult peste acest interval, spre seară, la mine în camera de
hotel, unde am putut degusta plăcintele ce fuseseră puse la pachet alături de
un pahar de vin roșu de
Cricova.
Chicuș – Cucoș
Atmosfera din capitală e una
specifică marilor orașe,
cu lume fremătândă, preocupată, „înșurubată”
în activități de
tot felul. Emblematică pentru astfel de stări mi s-a părut a fi în piața centrală, perimetru al
negoțului cu mărfuri de toate
soiurile. Dacă nu ai pretenții și ești preocupat de cele
domestice, găsești
aici de toate, de la obiecte de îmbrăcăminte și de uz casnic și până la semipreparate din carne, pește, legume, chiar finețuri. Se vorbește și în românește, și în rusește. Dacă la începutul
venirii mele pe aceste meleaguri, prin anii 90, mă deranja acest aspect, astăzi
mi se pare că totul ține
de firescul lucrurilor. Nu-i un handicap dacă știi doar românește, interlocutorul este gata să discute cu
tine în limba pe care o stăpânești.
În rest, pe stradă și pe
la instituții,
zărești multiple înscrisuri și reclame în limba română și în engleză. În rusește, mai nimic.
O scurtă și imprevizibilă întâlnire cu
rectorul. Sunt anunțat
cu o zi înainte că dorește
să ne cunoaștem;
nu mă gândeam la așa
surpriză. Mai mult, cu câteva minute înainte de întâlnire, aflu că și-a amânat nu știu ce ședință la minister pentru a ne
cunoaște. Protocol mai mult decât
mă așteptam. Ne înmânăm reciproc
mici și simbolice cadouri. E
profesor de istorie cu preocupări pedagogice, didactice, fiind un distins autor
de manuale de specialitate în republică. Înțelegem
amândoi că există anumite rațiuni
și dedesubturi ale
interesului de a ne cunoaște.
Mai mult, jenat puțin
că îi răpesc timpul și că
ar fi cazul să mă retrag, mă reține
nițel și mă introduce, cu un aer
misterios, în cabinetul personal în care îmi arată arborele său genealogic,
reconstituit cu migală în zeci de ani. Îmi spune că se numește Nicolae Chicuș, și că nu-i exclus ca pe
undeva, în trecut, numele noastre să fi fost aceleași (Chicuș – Cucoș). Ies din birou lansând
invitația revederii la Iași și oarecum pus pe gânduri…
Piața Marii Adunări Naționale impresionează prin
spațialitate, ordine, curățenie. Catedrala recent renovată, cu picturi renascentiste
nou-nouțe, chiar dacă adăpostește slujba curentă, cea de
dimineață, a adunat nu numai
trecători doritori de o scurtă închinăciune, ci și credincioși statornici, pregătiți și dinadins veniți. Parcurile - și cel de aici, și cel de peste drum, ce
cuprinde la loc de cinste aleea clasicilor (scriitorii noștri comuni) - sunt bine
întreținute și se constituie în locuri de
recreere, plimbare, reflecție,
libertate. Aici poți
vedea atât copii sau tineri zvăpăiați cu
rotile și căști în urechi, dar și doamne venerabile,
rememorând trecutul lor ancestral și
romantic de domnișoare
de pension.
După ce ajungi pe jos, în
cealaltă parte de oraș,
trecând prin centru și
piațeta cu artizani, te întorci
spre hotel cu un troleibuz plin de lume aleasă, elegantă și politicoasă. Parcă e
altceva decât la București
sau chiar la Paris. Identific oameni voioşi, deschişi, zâmbitori, mulţi
cocheţi, cu aer nobil, aristocratic. Ți se
spune, prin difuzoare, la fiecare oprire, într-o curată limbă românească, unde
ești și ce stație urmează. Primești un telefon din țară și oricât de eliptic ai fi în
conversație, nu ai cum să nu sezisezi
că doamnele în vârstă din fața
ta, ce sporovoiau în rusește
până atunci, ciulesc dintr-odată urechile, înțelegând ceea ce spui și ce nu spui, asta dacă e să
ne luăm (și)
după privirile calde, înțelegătoare
pe care ți le arată complice la un
moment dat.
Să
nu separăm lucruri care nu se pot separa
Ești invitat la masă, într-un
cochet apartament chișinăunean,
de amfitrionii tăi, doamna Angela, despre care am amintit, și pe care am cunoscut-o la universitatea
din Besancon, Franța, și soțul ei, domnul Sandu,
profesor de politologie la universitate și
reprezentant al unei prestigioase edituri românești în Basarabia. Cum este firesc, printre
alese vinuri și
bucate, ajungem la discuții
cu iz istoric sau geostrategic, care dau seamă de cât de bine ne asemănăm în
cunoașterea și valorizarea lucrurilor.
Chiar dacă până în momentul evocat nu ne cunoscusem, descoperim în biografiile
noastre căutări, chemări, valorizări identice. Până la urmă, nu demarcațiile administrative sunt
importante, ci confluențele,
continuitățile,
identitățile. Oricum, nu noi suntem
chemați să punem „țara la cale”, ci alte instanțe care poate ne depășesc și nu ne interesează. Noi
doar constatăm că gândim sau simțim
la fel, vorbim același
grai, ne bucurăm de întâlnirea prezentă și de
cele viitoare. Sesizăm, în același
timp, că avem preocupări comune, inclusiv de ordin domestic, cum ar fi
prepararea murăturilor, facerea și
întreținerea vinului, dorința de evaziune la sfârșit de săptămână înspre
grădini, curți și case pe la țară. În plus, băiatul lor
agreabil și
vizionar, preocupat de informatică, nu ezită în a-și face planuri nu numaidecât
legate de glie și de
contextul prezent, ci cu perspective mai largi ce depășesc spațiul și timpul tradițional. O familie redutabilă
de moldoveni cu care îți
este drag să dezvolți o
legătură de cursă lungă!
Masteranzii cu care am
lucrat, în zilele petrecute aici, m-au impresionat în mod cu totul remarcabil.
Niște profesioniști, în adevăratul sens al
cuvântului. Cu orizont larg, cu experiență,
cu expertiză. Cu tragere de inimă și
sacrificiu pe „ogorul” educației.
Cu o solidă formație
de bază, cunoscători ai fundamentelor teoretice zămislite atât în perimetrul
estic, cât și
apusean. Ne-am îngăduit reciproc să punem în chestiune teorii, practici,
instrumente care să stimuleze activitatea didactică. Am comunicat atât în
registrul formal, al liniilor și
obiectivelor cursului, dar și
uman, prin deschidere, sinceritate, viziune critică față de prezentul și viitorul educației. Nu pot să nu recunosc,
că și pentru mine a fost o
experiență de învățare…
Ca și altă dată, și acest periplu basarabean a
adunat și decantat frumoase impresii
despre o lume pe cât de familiară, pe atât de inedită în detalii, în
particularități,
în variațiuni de conținut sau expresive. Îți trebuie o disponibilitate
aparte pentru un „reglaj fin”, o senzitivitate pentru a discerne note
distinctive, complementarități, ușoare contraste într-un
ansamblu unitar, integrat și
coerent. În fond, tocmai în asta constă frumusețea cunoașterii
și chiar a existenței noastre, așa cum este ea: să evidențiem pregnanțe, similarități sau identități într-un continuum existențial și să nu separăm lucruri care
nu se pot separa.
Sursă: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu