Şi, spre deosebire de bogatul din pilda cu pricina, nu-l văd pe Andrei
Pleşu că şi-ar umfla, cu acest prilej, hambarele cuprinderii omeneşti, ci că-şi
suflecă, în continuare, mâneca, spre a semăna grâul, gemând a prescură, peste
capetele celor aflaţi – care pe lângă drum, care pe loc pietros, care între
spini, care pe pământul cel bun.
Ieri s-a lecturat, în biserici, una dintre parabolele rostite acum două mii
de ani de Mântuitorul, cea numită a "bogatului căruia i-a rodit
ţarina" (de la Luca 12, 16-21). V-am obişnuit a găsi elemente din
actualitatea imediată pe care să le decriptez cu ajutorul cuvintelor
evanghelice, rostite săptămânal în lăcaşele de cult, şi la fel voi face şi de
data aceasta, deşi cumva diferit de precedentele articole. Mă voi opri mai mult
asupra acestui mod de a comunica al Domnului, anume prin pilde, urmărind îndeaproape
reflecţiile lui Andrei Pleşu din recentul său volum, "Parabolele lui
Iisus. Adevărul ca poveste", publicat de Editura Humanitas. Deşi pe
această temă există o literatură covârşitoare, prin cantitatea şi, uneori, prin
substanţa ei, văd în această scriere o necesară şi inspirată recuperare a
sensului şi rostului parabolei hristice.
Mântuitorul nu a vorbit în pilde
pentru a "masca" vreun adevăr pe care să-l descopere doar celor
"iniţiaţi", ci a găsit, cu dumnezeiască înţelepciune, mijlocul prin
care să vestească toate cele despre Împărăţie tuturor – pregătiţi sau nu,
învăţaţi sau fără de carte, tineri sau în vârstă –, folosind aceleaşi cuvinte.
Pentru cei care se deschid, sunt receptivi (cum îi numeşte Andrei Pleşu),
cuvintele parabolei sunt limpezi, se fac ghid de viaţă şi adevăr revelat (nu
demonstrat). În inima ce nu are disponibilitatea de a primi pe Dumnezeu
Cuvântul, parabola rămâne o poveste "la vedere", dar din ale cărei
sensuri profunde se va putea gusta mai târziu (sau nu, în caz că omul se îndărătniceşte
şi îşi învârtoşează inima chiar şi pe patul de moarte).
Pentru a prelua o expresie a lui
Andrei Pleşu, în parabole "se vorbeşte despre ce nu ştim, în termenii a
ceea ce ştim" ("Parabolele lui Iisus", Humanitas, Bucureşti,
2012, p. 77 – în continuare, trimiterile vor fi la acest volum). Acest tip de
comunicare îşi dovedeşte multiplele valenţe atât prin faptul că devin o
inepuizabilă sursă de sensuri şi de repere ale vieţii spirituale, cât şi prin
faptul că, recurgând la acest gen, Mântuitorul evită orice fel de osificare a
credinţei, El nefiind "preocupat să construiască o doctrină" (p.
211), ci să şocheze, să pună pe gânduri, să scoată din sedentarism metafizic,
apoi să ofere toate reperele de care are nevoie omul ce se aşază pe Cale.
"Prin invitaţia sa totalizantă, Iisus şterge, practic, linia de demarcaţie
dintre «înăuntru» şi «afară»" (p. 189). Hristos nu vine să ne intimideze
cu înţelepciunea Sa, nici să ne forţeze convertirea prin "semne" (cu
excepţia semnului lui Iona – cf. Matei 16, 4), ci Se oferă pe Sine ca şansă, ca
uşă de ieşire din egoism şi autosuficienţă. Iisus este "autoritatea pe
care o alegi" (p. 123) nu pentru că eşti forţat sau pentru că nu ai
încontro, ci pentru că e singura autoritate eliberatoare. O deschidere a noastră
către orice altceva decât către Dumnezeu Cuvântul nu se dovedeşte a fi decât o
amară robie, o închidere chiar şi faţă de noi înşine. Dimpotrivă, a te face pe
tine rob al lui Dumnezeu, înseamnă a te aşeza în singura poziţie, metafizic
vorbind, din care poţi privi către cele de Sus. Această "robie" de
bună voie este începutul îndumnezeirii.
Pentru Andrei Pleşu, ca pentru
întreaga tradiţie autentic creştină, "nu e destul să auzi Cuvântul
edificator. Trebuie să-l şi trăieşti. Nu e destul să pricepi discursul hristic.
Trebuie să şi acţionezi în conformitate cu el" (p. 217). Cu alte cuvinte,
creştinul nu este cel ce caută "o idee, un adevăr logic, ci o cale, o
indicaţie de conduită, un sens de viaţă" (p. 218). Parabola nu conferă
satisfacţii cognitive, nu este un reper moral sau o sumă de indicii despre cele
"de dincolo", deşi ea îngăduie şi astfel de lecturi. Însuşi Domnul a
tâlcuit pilda semănătorului făcând recurs la analogia dintre practica agricolă
şi lucrarea lui Dumnezeu în lume. A o reduce însă doar la o sumă de
echivalenţe, identificând elementele parabolei şi alocându-le, matematic,
sensuri o dată pentru totdeauna, înseamnă a nu te ridica la înălţimea
provocării cuvântului hristic.
De altfel, nimic din Evanghelii nu poate fi
epuizat prin traducerea în limbajul raţiunii omeneşti. Sesizând, mai ales la
cercetătorii contemporani, o prea harnică aplecare spre descifrarea de
semnificaţii ce pleacă fie de la travaliul filologului, fie de la cel al
arheologului sau al istoricului, ca să nu mai amintim despre "strunjirea"
mesajului evanghelic până la a-l încorpora în sistemul unor ideologii
revoluţionare, chiar şi de inspiraţie marxistă, sau al unor demersuri "la
modă", cum ar fi cele de nuanţă feministă, Andrei Pleşu redă parabolei
demnitatea sa originară şi intenţia sa izbăvitoare: aceea de a oferi omului
şansa unei vieţi trăite în Dumnezeu, nu desprinzându-se maniheist de lumea
"aceasta", ci integrând toate ale sale, aducându-le la Lumina
"cea pururea fiitoare". Prin parabolă pricepi cum, deşi eşti aici,
poţi fi deja dincolo, sau, pentru a recurge la sintagmele lui Andrei Pleşu, te
poţi ridica din "timpul mic" în "timpul mare", veghind
activ, mereu orientat spre momentul întâlnirii cu Cel Aşteptat (cf. p. 149).
Semănătorul şi secerătorii
Nu mă aştept ca "Parabolele lui
Iisus" să stârnească un entuziasm similar celui al autorului acestor
rânduri. De altfel, nici autorul scrierii nu se sfieşte a-şi recunoaşte
incomoda situare între teologii ce s-ar putea "sminti" şi
intelectualii ce ar putea "strâmba din nas" chiar de la lectura
subtitlului: "Adevărul ca poveste". La o lectură dezinhibată, şi unii
şi alţii ar putea constata însă că, în epoca "strictei specializări",
Andrei Pleşu reuşeşte performanţa de a scrie o lucrare poate mai greu de
clasificat, dar lesne de integrat într-o plajă neaşteptat de largă de
bibliografii recomandate pe teme punctuale. Stăpânind un discurs impecabil, cu
fraze şlefuite şi cuvinte aşezate, cu precizie microscopică, fix la locul cel
mai indicat, greu, dacă nu imposibil de atacat de la înălţimea, nu orgolioasă,
ci cuprinzătoare, de la care se pronunţă asupra diferitelor poziţii, cu
sclipiri iradiind dintr-un inconfundabil duh patristic, Andrei Pleşu îşi
încununează opera cu "Parabolele lui Iisus", în fapt un adevărat
testament spiritual.
Venind vorba de sminteli, cred că
aici nu se pot înscrie desele referinţe la spiritualitatea ebraică, musulmană
sau hindusă. Nu cred că "cititorul riguros confesional va fi scandalizat
de asemenea asocieri" (nota 1 de la p. 238), fapt pentru care Andrei Pleşu
îşi "cere scuze". Astfel de interconectări nu se fac, în
"Parabolele lui Iisus", decât spre a întări şi mai mult mesajul
hristic, nu spre a-l dilua sau a-l amesteca, sincretic, cu texte religioase din
alte spaţii. Dacă putem vorbi despre un creştinism înainte de Hristos, regăsit
la filosofii antici pe care-i mai pictăm, uneori, pe exteriorul lăcaşurilor
noastre de cult (precum pe zidurile bisericii "Sf. Nicolae" Domnesc
din Iaşi), cu siguranţă putem vorbi şi de o spiritualitate consonantă cu aceea
a creştinismului şi în afara celui confesional, mărturisit ca atare.
Poate doar unele ironii fine,
devastatoare pentru acea "funcţionărime bisericească" (p. 223)
sensibilă la "triumfalism, suficienţă, mândrie lumească şi eficienţă
lucrativă" (p. 154) să deranjeze unele urechiuşe declarat virginale, deloc
dispuse să accepte vreo scădere sau vreo scăpare în comportamentul lor, mai
degrabă plecate spre a-L confisca, decât spre a-L întâlni pe Hristos Domnul.
Cel ce se îmbracă însă, cuminte, în cuvintele: "Suntem slugi netrebnice,
pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca 17, 10), nu are a
înţelege de aici decât că ispita de a fi "exaltat, encomiastic,
lacrimogen" (p. 164) pândeşte devorator în epoca exploziei informaţionale,
dar că, o eventuală "cădere" trebuie recunoscută ca atare, iar nu
transformată în "virtute" sau, mai grav, mediatizată drept
"pildă" de folos pentru poporul dreptslăvitor.
Nu putem, în final, a-i reproşa lui
Andrei Pleşu decât ceea ce el însuşi îşi reproşează, anume "insuficienta
aprofundare a problematicii Împărăţiei şi a parabolelor legate nemijlocit de
această temă", subiect care ar impune alcătuirea unui "volum
distinct, amânat, deocamdată, pentru un alt moment sau pentru niciodată"
(p. 306). Nădăjduim că va opta pentru "un alt moment", deşi i-ar fi
de ajuns, fără doar şi poate, a scrie acest volum doar "pe tablele cele de
carne ale inimii" (cf. II Corinteni 3, 3). Până atunci ne delectăm cu
slova cea tipărită despre parabole, în genere, şi, revenind la pilda ce s-a
rostit ieri în cadrul Sfintei Liturghii, putem spune că lui Andrei Pleşu i-a
rodit, în acest anotimp al vieţii, din belşug ţarina cuvintelor semănate întru
Cuvânt.
Îmbogăţit astfel, nu-i rămâne decât să "cugete în sine",
rezemând, filosofic, degetul arătător pe Sfânta Scriptură – "ce voi
face?" (Luca 12, 17). Şi, spre deosebire de bogatul din pilda cu pricina,
nu-l văd pe Andrei Pleşu că şi-ar umfla, cu acest prilej, hambarele cuprinderii
omeneşti, ci că-şi suflecă, în continuare, mâneca, spre a semăna grâul, gemând
a prescură, peste capetele celor aflaţi – care pe lângă drum, care pe loc
pietros, care între spini, care pe pământul cel bun. Cu "Parabolele lui
Iisus" am câştigat un pilduitor semănător. Mai avem nevoie şi de
secerători, căci "secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini"
(Matei 9, 37).
Autor: Pr. Constantin Sturzu
Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.
Sursa: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu