Doamna Alina Mungiu-Pippidi a publicat de curând un articol
intitulat ”De
ce nu are femeia voie în altar?” De fapt, articolul este o reluare a
carențelor, pe care Domnia sa le observă la români, și pe care
nădăjduiește să le vindece, condamnându-le public. O face cu mult talent de
scriitor, fiind printre cele mai strălucite condeie din jurnalismul românesc.
Pentru că de la titlul articolului Domniei sale a plecat ideea
postării de față, iată o trecere în revistă a conținutului acestuia.
Începe prin a sensibiliza cititorul: cui nu i se frânge inima
și nu este profund indignat auzind de un viol în grup? Dar acesta doar pentru a
reaminti despre persecuția persoanelor cu înclinații homosexuale în anii 90.
Plecând de la controversele în jurul piesei de teatru scrisă
de Domnia sa în anii 90 și al ”cazului Tanacu”, punctul de pornire al filmului
regizat de fratele său, pledează apoi pentru rolul artei ca fiind exclusiv de a
pune întrebări, nu de a răspunde la ele. Dar oare însuși modul de a pune o
întrebare și întrebarea în sine nu reprezintă deja un cadru, formator?
Pune în discuție posibilitatea împlinirii individuale și
colective a vieții într-o mănăstire de maici, scrie despre duhovnic că
”guvernează” un grup de femei – misiune imposibilă căci, fiind bărbat, de unde
poate avea ”cunoștințele, tactul și sensibilitatea” necesare? Poate că personajul
”duhovnicul” din film ”guvernează”, dar rostul duhovnicului nu este acela de a
guverna, nici pe laicii care se spovedesc la el, nici obștea unei mănăstiri.
Duhovnicul este un părinte, un povățuitor, nu un șef – cel puțin asta este
tradiția ortodoxă. Iar conducerea într-o mănăstire de maici nu o are duhovnicul
ci, conform regulilor monahale ortodoxe și regulamentelor actuale ale BOR,
stareța mănăstirii.
În articol atacă formele fără fond: preocuparea românilor nu
pentru a îndrepta o problemă reală, ci pentru a nu fi desconsiderați de străini
la aflarea acelei probleme; iluzia unității, în care o elită parvenită,
preocupată de home cinema și poșete Vuitton, conviețuiește alături de comunități rurale în care doar 26% dintre
oameni au acces la canalizare.
Există în articol și afirmații false, precum faptul că
Eminescu a murit de sifilis, pe când moartea acestuia a avut loc la câteva
minute după ce a fost lovit în cap cu o cărămidă de către un nebun, în curtea
spitalului ”Caritatea” din București, unde era internat pentru probleme de
sănătate nelămurite încă complet, și care este posibil să se fi datorat unor
tratamente eronate practicate în epocă (tratament cu injecții de mercur în
cazul diagnosticului de alienație mintală).
Critică românii că nu își pun probleme esențiale, dar nu este
consecventă. Când vorbește despre spaimă și superstiție, de ce nu se întreabă
care este factorul ultim care le poate determina sau alunga? Poate o viață
într-o lume fără sens, care se sfârșește după cheremul biologiei trupului, al
iraționalității războiului, al nedreptății uciderii, să fie plină de încredere
și raționalitate? Doar în aceeași măsură în care este neînfricat un om orb,
aflat singur la volanul unei maşini, pe străzile unei metropole. Niciodată spaima nu aduce
credința, dar mereu credința alungă întodeauna frica.
Aceeași inconsecvență o întâlnim la câteva rânduri după ce
prezintă iraționalul cu care, în schița ”Spaima” a lui Pantelimon Romanov, un
mort este suspectat de a fi demon și este lovit cu o măciucă. Doar schimbarea
armei – talentul oratoric, cerneala ziarului și ecranul monitorului – distinge
această situație de fermitatea cu care identifică dușmanii cei mai mari ai
spiritului critic: ”ceata reapepesist creştină care a vrut să reinstituie
interdicţia avortului şi să dea toţi banii de programe sociale bisericii ortodoxe”.
Așa cum bietul om mort era Necuratul, tot așa cineva în România postdecembristă
a vrut să reinstituie interdicția avortului și să dea toți banii de programe
sociale Bisericii Ortodoxe. Este o demonizarea demnă de mânia proletară și nu
de dezbaterea civilizată, pe care o vede lipsind din România, dar nu și din
scrisul propriu.
Dar cel mai important aspect al articolului este întrebarea din titlu, cu care a sintetizat magistral întregul articol: ”De ce nu are voie
femeia să intre în altar?” Titlu care, ca în orice sinteză, respectă una din
practicile articolului: folosirea ocalei mici, adică doar a acelor argumente
care te avantajează. Căci femeile intră în Altarul bisericii!
Femeile intră în Altarul bisericilor ortodoxe în următoarele
situații: orice femeie la sfințirea Altarului, monahiile care au ascultare de
paraclisier în mănăstirile de maici și femeile mai în vârstă în bisericile
parohiale pentru a îngriji Altarul, în cazul în care dacă nu există un bărbat
care să poarte de grijă.
Să menționăm că Altarul nu este loc de promenadă nici pentru
bărbați. El este acel spațiu al bisericii destinat acțiunilor preotului, dar și
preoții au reguli stricte înăuntrul lui – de exemplu nu au voie să treacă prin
fața Sfintei Mese decât în veșminte, în timpul serviciului religios și dacă
rânduiala slujbei o cere.
Faptul că există situații în care femeile intră în Altar
arată că nu există o incompatibilitate între firea femeii și sacralitatea
altarului, dar Biserica, ca și societatea în general, are reguli destinate să
ajute pe fiecare să-și împlinească vocația sa specifică.
Și
abia acum am ajuns la scopul acestei postări. Care este vocația
femeii și care este vocația
bărbatului? Vocații care sunt reflectate și
de diferențele biologice, psihice,
duhovnicești etc. care dau specificitate
bărbatului și femeii.
Bărbatul nu intră în Altar
pentru că este mai deștept, mai curat, mai sfânt,
mai puternic etc. decât femeia, ci intră ca preot și
pentru că el are vocația preoției.
În trupul femeii nu se zămislește și
crește copilul pentru că este mai deșteaptă,
mai curată, mai sfântă, mai puternică etc. decât bărbatul, ci pentru că ea are
vocația maternității,
iar trupul ei reflectă această vocație.
Aceste diferențe
sunt menite să se alcătuiască un tot, prin completarea reciprocă. Căsătoria
este o taină a Bisericii care îi binecuvintează pe bărbat și
pe femeie să își împlinească fiecare vocația.
Fără ele omul ar rămâne un factotum însingurat. Și
atunci nu ar mai exista nici dragoste, nici civilizație.
A fi om înseamnă a iubi, căci omul este creat după chipului lui Dumnezeu, care
”dragoste este” (1 Ioan 4, 8).
P.S. Știți
vreun preot care nu s-a născut din femeie? Știți
vreun erou care nu s-a născut din femeie? Știți
vreun sfânt care nu s-a născut din femeie?
Surse foto: women with icons
***
Rândurile de mai sus doar ating
problema vocațiilor distincte, unice și
complementare ale bărbatului și
femeii. În perioada interbelică, unii intelectuali români au scris despre ea.
Din păcate, după 1989, această problemă fundamentală a fost neglijată. M-aș
bucura dacă voi primi sugestii privind materialele existente pe această temă.
Mai jos sunt câteva postări
ale doamnei preotese Frederica Mathewes-Green, soție de preot ortodox din SUA, pe teme privind
vocațiile femeii, vocațiile bărbatului,
maternitatea, familia, feminism etc. Dacă puteți să ajutați cu
traducerea lor în limba română, vă rog să o faceți!
0 comments:
Trimiteți un comentariu