Prof. Conf. Univ. Claudia-Elena Ţuclea: "Nu poţi să fii fericit fără Hristos"

 

Nu poţi să fii fericit fără Hristos. Ni s-a cultivat şi nouă, după 1990, pe fondul frustrărilor pe care le acumulaseră românii înainte, că fericirea vine din consum. Şi, uite aşa, societatea de consum s-a insinuat la începutul mai discret, apoi a devenit cu brutalitate stăpâna vieţii noastre. Nu doar consumul în sine e problema - aici trebuie să citim la Sfinţii Părinţi! - ci faptul că ni se spune din partea ofertanţilor (de cele mai multe ori companii multinaţionale) că merităm toate cele ce ni se oferă, vorbindu-ni-se ca unor prinţi. Dar, ca angajatori, aceleaşi companii tratează aceiaşi oameni cumva ca pe nişte cerşetori, când vine vorba de a le recompensa munca.

Prof. Conf. Univ. Claudia-Elena Ţuclea 

Claudia-Elena Ţuclea este conferenţiar universitar doctor la Academia de Studii Economice din Bucureşti – Facultatea de Comerţ, Departamentul de Turism-Geografie. În cei 16 ani de activitate didactică, în afară de munca cu studenţii, a alcătuit manuale universitare, a scris articole în reviste de specialitate, a făcut cercetare şi a participat la conferinţe în ţări de pe trei continente. În urmă cu zece ani, a obţinut un premiu de la Academia Română pentru un studiu economic la care a lucrat alături de alţi colegi.

Cea mai mare realizare a Claudiei este băiatul ei, Vlad, în vârstă de 13 ani, pe care unii dintre dumneavoastră îl cunosc ca autor al cărţii „Temele lui Vlad”.

Cum L-aţi descoperit pe Dumnezeu?

Cred că mai corect ar fi să povestesc când am devenit conştientă că există Dumnezeu, pentru că a-L descoperi este o luptă de toată viaţa, care necesită în primul rând condiţia esenţială de a iubi cu adevărat. Nu am un moment foarte bine marcat, ceva senzaţional – este, cred, ca la majoritatea, o lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o în timp.

Dar ca să explic mai clar din ce punct am pornit, am să povestesc un episod de prin clasa a VI-a, la o oră de dirigenţie. Sărmanii diriginţi aveau sarcina să ne facă o educaţie ateistă. Şi, la finalul unei astfel de lecţii, concluzia dirigintei a fost: „Întrebarea este dacă Dumnezeu l-a creat pe om sau omul pe Dumnezeu”, reieşind de aici că Dumnezeu este doar plăsmuirea omului. Trebuie să spun că m-a furat atât de mult jocul acesta de cuvinte, încât m-am dus acasă şi am povestit că eu am rostit aceste cuvinte. Mi se păruseră extraordinare. Într-un fel pot să spun că m-au afectat...

La liceu s-au schimbat lucrurile?

Am făcut şi liceul cam în aceeaşi atmosferă, iar la facultate mi se părea că „m-am deşteptat” atât de mult încât nu mai puteam crede „poveştile” care se spun la biserică! Felul acesta de viaţă s-a concretizat în multe decizii greşite. Şi aşa, dintr-o decizie greşită într-altă decizie greşită, am ajuns la un moment dat să simt că viaţa este foarte grea şi foarte urâtă. Pe vremea aceea treceam, în drum spre casă, pe lângă o biserică şi atunci am început să spun: „Doamne, ajută-mă să ies din situaţia asta” – dar nu-mi dădea prin cap să intru în acea biserică, să mă rog.

În postul mare din anul 1999 mâncam o mâncare cu carne şi eram prinsă de gânduri de tot felul, când, printre ele, şi-a făcut simţită prezenţa un gând foarte puternic: să las de o parte acea mâncare. Nu m-am întrebat deloc de unde este gândul, ce este cu el, cert e că am lăsat furculiţa în farfurie şi am căutat prin cămară să văd cu ce aş putea să continui masa – şi, uite aşa, de atunci am început să ţin post. Nu ştiu dacă aici este ceva senzaţional, însă pentru mine a fost unul din momentele importante. Apoi am început să merg duminica la Biserică, fără să înţeleg prea multe, dar până am ajuns să mă spovedesc au mai trecut vreo 2-3 ani. Asta s-a întâmplat într-o iarnă, în care plecasem spre una dintre bisericile pe la care mă perindam ( nu mă stabilisem încă la o biserică!). Era o iarnă foarte grea, şi pentru că se înainta greu pe stradă, m-am oprit la biserica ce mi-a ieşit în cale. Acolo s-a simţit şi acasă, şi sunt aproape zece ani de când nu am mai plecat din această biserică: Sfânta Vineri – Drumul Taberei...

Aţi vorbit despre spovedanie. Care sunt foloasele pe care le resimţiţi?

Nu îmi mai concep viaţa fără spovedanie. Orice gând care mă apasă, orice greşeală pe care o conştientizez mă trimit la spovedanie. Şi cred că nimic nu se compară cu pacea care se aşterne când părintele mă dezleagă de păcate. Spovedania este esenţială! Dacă mi-am schimbat în vreun fel viaţa este datorită spovedaniei şi a îndrumării pe care am primit-o de la părintele duhovnic. Numai cine se spovedeşte poate să înţeleagă care sunt roadele. În primul rând, ajungem să ne conştientizăm faptele, efectele lor, gândurile şi să dorim să nu-L mai supărăm pe Dumnezeu.

Împreună cu Vlad, băiatul dvs., mergeţi foarte des la Biserică, participaţi la foarte multe slujbe. La Sfânta Liturghie sunteţi în biserică de la prima oră. Nu este obositor pentru el?

Se întâmplă să mai întârziem, dar ne străduim să ajungem şi la Utrenie, mai ales de când am gustat din înţelepciunea şi frumuseţea slujbelor, la care nicio filosofie nu se poate ridica! Vlad m-a asigurat că nu este obositor şi nu cred că minte – pentru că, practic, de la 4 ani face lucrul acesta, Duminică de Duminică, în sărbători, la Vecernii, la Sfântul Maslu, şi cred că a înţeles de ce mergem la Biserică. Şi nădăjduiesc că dragostea faţă de Mântuitorul este mai puternică decât oboseala. Este atent. Avea puţin peste 5 ani când mi-a spus Crezul, fără să-l fi învăţat de la mine! Acum vreo 7 ani, de Prohodul Maicii Domnului eram împreună la Mănăstirea Secu, când s-a întors spre mine şi mi-a zis: „mi vine să plâng cât e de frumos!” În sufletul unei mame, lucrurile acestea se aşază pentru totdeauna şi nădăjduiesc să-i rămână şi lui, iar în momentele de încercare să-şi amintească ce bucurie a trăit de atâtea ori la biserică.

Sunteţi profesoară. Cum aţi caracteriza generaţia actuală de studenţi?

Ceea ce voi spune se referă la majoritate, însă, de-a lungul timpului, am stabilit şi nişte legături de prietenie cu foşti studenţi care au o viaţă duhovnicească destul de aşezată. Dacă ar fi să vorbim despre ceea ce se vede, probabil că primul lucru care s-ar putea spune ar fi că studenţii de acum sunt fără răbdare, sunt dornici de succes rapid. Au modele de îmbogăţire fără efort, de succes peste noapte - dar care, de fapt, sunt false modele. Cred însă că problema de profunzime este acea că au pierdut sensul esenţei, al fondului, şi sunt foarte preocupaţi de formă, pentru că forma, poleiala, îi ajută să se „descurce”.  Şi mă gândesc că, dacă ei reuşesc să se descurce numai cu poleiala, societatea este defectă...

Odată, i-am invitat la o discuţie pe tema pervertirii ştiinţei economice şi am argumentat că astăzi ştiinţa economică şi-a pierdut simţul moralităţii pe care s-a întemeiat. Mi-au dat dreptate, dar concluzia lor a fost că nu ştiu să fie mai morali de atât, pentru că nu i-a învăţat nimeni! A mai apărut şi întrebarea: „De ce să fim noi mai morali decât cei din jurul nostru?” Trist. 

Sunt foarte multe organizaţii studenţeşti. Îi ajută vreun fel?

Mulţi spun că aceste organizaţii au lucruri bune, pe care nu vreau să le contest, dar ceea ce mă întristează este că se cultivă, în mod absolut nejustificat, o încredere în sine care-L exclude pe Dumnezeu. Adică ajung să gândească că ei pot face orice, că ei reuşesc în orice proiect (iar legat de proiecte, s-a indus ideea că viaţa noastră trebuie să arate ca o sumă de proiecte - termini unul, începi altul, uitându-se de singurul „proiect” care contează: mântuirea!). Încrederea pe care o dobândesc se întemeiază, de fapt, pe mândrie, pe o părere de sine despre care ştim foarte bine că este începutul tuturor răutăţilor. Aceste organizaţii le oferă, printre altele, aşa numitele team-building-uri, cursuri de gândire pozitivă, vizându-se un anumit comportament ce le cultivă un ego foarte puternic, cu consecinţe negative asupra vieţii lor. Tinerii sunt în căutate de ajutor, dar nu-l caută acolo unde trebuie.

Cine ar putea să le ofere ajutorul despre care vorbeaţi? Unde l-ar putea găsi?

Cine ar putea să ofere ajutorul decât familia? În familie trebuie găsit primul şi cel mai important ajutor. Rolul familiei este acela de a îndruma copilul către Dumnezeu, pentru că toate ne vin de acolo - iar dacă familia nu poate face asta, copilul rătăceşte. Unii rătăcesc atât de tare, încât nu mai ajungem la liman. Dacă familia dirijează copilul către Dumnezeu, cred că alt ajutor nici nu şi-ar mai putea dori. Şi societatea ar trebui să-i sprijine, în diverse forme.

De altfel, din discuţiile avute cu ei, studenţii mărturisesc că aşteaptă să fie ajutaţi, dar fără să-i judece nimeni. Întodeauna apare această condiţie: „Să nu fim judecaţi!” De ce se tem de judecată, mă întreb? Ori pentru că au avut parte numai de judecată, fără niciun sprijin, ori pentru că deja mândria a ajuns la cote alarmante şi nu mai suportă să le arate cineva că greşesc...

Mucenicii din toate vremurile îşi dădeau viaţa pentru Hristos, uneori chiar cu zâmbetul pe buze. De unde aveau această putere, iar nouă, astăzi, ne este frică să-L mărturisim?

Nu poate să ne fie frică să mărturisim ceva ce avem. Dacă-L avem pe Hristos cu adevărat, mărturisim lucrul acesta! Dacă nu mărturisim - şi mă gândesc la mine - înseamnă că nu avem prea multe de mărturisit. Să luăm aminte la cei care au averi: aceştia nu se sfiesc să le arate lumii, ci mărturisesc ceea ce au. 

Am auzit de multe ori afirmaţii de genul: „Am credinţă în inimă şi îmi este de ajuns!” La ce foloseşte o astfel de credinţă, dacă nu e mărturisitoare nici măcar prin simpla, dar esenţiala participare la Sfânta Liturghie? Aş vrea să-i întreb pe cei care spun că au credinţa în inimă: de unde ştiţi că aveţi credinţă, dacă ea nu produce niciun efect? Dacă L-am avea pe Hristos cu adevărat, fără compromisuri, nu ne-ar fi frică. 

Ce cărţi v-au marcat cel mai mult?

În afară de Sfânta Scriptură? Până la cărţile care au lucrat frumos în sufletul meu, am citit multă literatură, care m-a marcat în sens negativ. Toată adolescenţa mea am citit romane de dragoste, mi-am făcut o părere total greşită despre ce înseamnă dragostea, cum trebuie văzute căsătoria şi toate celelalte coordonate ale vieţii. Şi nu numai romanele de dragoste, ci cam toate cărţile prezintă în mod deformat relaţiile sociale şi sensul vieţii, până la urmă. M-au marcat existenţialiştii când am ajuns să-i descopăr, ideea de sinucidere mi se pare fascinantă, exotică - ce „interesant” şi „profund” era cineva care putea să se sinucidă! Dar, slavă Domnului, de nişte ani m-am legat de cărţile duhovniceşti, care au început să arunce balastrul pe care l-au lăsat celelalte în minte şi în suflet. A nu se înţelege că reneg toată literatura, dar spun care a fost lucrarea neştiută în rău, asupra sufletului.

N-am făcut un top al cărţilor „bune”. De fiecare dată când am citit viaţa unui sfânt, în acea perioadă în care o citeam, aceea era cartea care mă marca, îmi aprindea dragostea faţă de sfântul respectiv. Şi doream să încep să trăiesc şi eu ca sfântul acela. Sigur, era o dorinţă mai mare decât putinţa. De ceva vreme, am început să citesc din operele Sfinţilor Părinţi şi nu am bucurie mai mare, nu poate exista ceva mai frumos scris de om. Nu există frământare, gând, pe care am putea să le avem şi să nu-şi afle răspunsul în ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Părinţi. Acum sunt complet marcată de Omiliile la Psalmi ale Sf. Ioan Gură de Aur. 

Credeţi că oamenii de azi sunt fericiţi?

Nu. O spun cu convingere. Nu poţi să fii fericit fără Hristos. Ni s-a cultivat şi nouă, după 1990, pe fondul frustrărilor pe care le acumulaseră românii înainte, că fericirea vine din consum. Şi, uite aşa, societatea de consum s-a insinuat la începutul mai discret, apoi a devenit cu brutalitate stăpâna vieţii noastre. Nu doar consumul în sine e problema - aici trebuie să citim la Sfinţii Părinţi! - ci faptul că ni se spune din partea ofertanţilor (de cele mai multe ori companii multinaţionale) că merităm toate cele ce ni se oferă, vorbindu-ni-se ca unor prinţi. Dar, ca angajatori, aceleaşi companii tratează aceiaşi oameni cumva ca pe nişte cerşetori, când vine vorba de a le recompensa munca.

Cred că această contradicţie fundamentală - pe de o parte ţi se spune că meriţi, pe de altă parte nu ai resursele financiare să le cumperi pe toate - creează o mare nefericire, mai mare decât frustrarea de dinainte din 1989, când nu aveai ce cumpăra. Şi tot societatea de consum a venit să rezolve problema, soluţia fiind creditul: „Credit pentru orice!”. Ispita este mare, oferta este tentantă, salariul nu-ţi ajunge, ai soluţia: credit pentru orice vrei tu. Şi vine momentul în care trebuie să plăteşti acest credit şi constataţi că din salariu nu poţi. „Rezolvarea” vine din mai multă muncă: un al doilea serviciu. Şi pentru ce muncim tot mai mult? Pentru a achita „creditul pentru orice”. 

Unde este fericirea în această buclă? Practic, alegând consumul care ne cere muncă de rob, trec aproape două treimi din viaţa noastră. Devenim apoi mult prea obişnuiţi, mult mai hăituiţi de probleme, de griji, cum să plătim ratele... Între locurile de muncă, cumpărături, facturi şi rate, e greu să-i facem loc lui Hristos - şi atunci, cu siguranţă, nu suntem fericiţi!

Această pseudo-fericire pe care o promite consumul îşi dă repede masca jos,  iar în momentul în care ajungem să ne dăm seama, deznădejdea e gata să ne înhaţe.

Ce iubiţi să faceţi cel mai mult în viaţă?

De-a lungul timpului, am crezut că iubesc tot felul de lucruri. Eram fascinată în adolescenţă de lumea cinematografică - iată o altă iluzie care a stricat multe suflete - aveam caiete cu actori, filmografii întregi. Ăsta este un exemplu de deşertăciune, pe care am iubit-o probabil cu patimă la vremea aceea. Dar slavă Domnului că am descoperit pe Cine trebuie să iubim! Şi cum putem să-i dovedim această iubire? Primul meu răspuns este Sfânta Liturghie este tot ceea ce merită cu adevărat efortul nostru, chiar să mergem până la capătul lumii, dacă acela ar fi singurul loc în care s-ar săvârşi! Sfânta Liturghie, fără grabă, fără griji, fără adaosuri şi scurtări - căci perfecţiunea nu poate fi îmbunătăţită! - este esenţa vieţii noastre de creştini.

În jurul Sfintei Liturghii iubesc să învăţ să devin creştin şi să-mi cresc copilul în acelaşi fel. Mă rog Domnului să ne rabde şi să ne ajute, ca să Îi pot spune, la vreme: „Iată eu şi pruncul pe care mi L-ai dat!” Aceasta este singura lecţie pe care vreau să o mai învăţ.

Articolul a apărut în nr. 8/2011 al revistei Familia Ortodoxă, cu titlul "Comoara acestui popor este Ortodoxia"