Bolovănoase şi anevoioase sunt drumurile pentru un om care nu renunţă la
dorinţele sale şi se înverşunează împotriva oricărei persoane care încearcă
să-l readucă pe un drum bătătorit şi liber. Neauzind vocea conştiinţei,
nesimţind ritmul alert al gândurilor, necunoscând voia lui Dumnezeu, omul se
prinde şi se adânceşte în lucruri care nu îi oferă liniştea sufletească.
Trebuie însă ca el să cadă şi să se lovească de una dintre pietrele drumului,
să simtă durerea, ca mai apoi să îşi recalculeze paşii spre un alt drum.
Aşa s-a întâmplat cu mine, elevă în clasa a XII-a la un liceu foarte bun
dintr-un oraş din sud-vestul României. Visam să ajung ofiţer în cadrul armatei
şi să port cu mândrie acea uniformă chihlimbarie a Forţelor Terestre. În ciuda
muncii sisifice şi a voinţei de fier, armata părea că îmi întoarce spatele,
lucru de nesuportat la început, dar care pe parcurs s-a dovedit a fi
într-adevăr benefic pentru mine.
Cele 20 de secunde pierdute la proba de rezistenţă au făcut calea întoarsă
şi au pornit spre Cluj-Napoca, oraş în care aveau să mi se vindece rănile
minţii şi unde aveam să mă apropii de Dumnezeu mai mult decât mi-aş fi imaginat
vreodată.
Încercările prin care am trecut în acest nou oraş au adus atât lacrimi, cât
şi râsete. Totul era perfect, cel puţin aşa credeam eu. Zilele normale ale
cursurilor universitare au fost tulburate din senin de pierderea reperelor
esenţiale ale unui om, dar mai ales, ale unui student în anul I.
Disperarea, stresul, deznădejdea că nu aveam să le mai găsesc au
preîntâmpinat strigătul meu către Dumnezeu, un strigăt ce se afunda tot mai
mult pentru a lăsa loc rugăciunii. Slavă Domnului pentru oamenii care au stat
alături de mine în acele momente şi nu numai; ei m-au adus la biserică, m-au
înconjurat cu dragostea şi blândeţea cuvintelor, mi-au deschis o uşiţă prin
care am putut vedea minunăţiile Casei lui Dumnezeu.
Îndrumată de glasul atâtor tineri din preajma mea am purces spre o nouă
descoperire, Sfânta Mănăstirea Putna, cu toate că stresul datorat grijilor
studențești nu îmi dădeau pace. Însă, parcă de data aceasta ele
păreau şi mai grele, dat fiind faptul că primisem o sarcină din partea unei
profesoare de lingvistică.
Această responsabilitate îmi anula orice speranţă de a merge în pelerinaj.
Fiind în primul an de facultate nu ştiam ce este aceea o sesiune de comunicări,
chiar dacă restul colegelor păreau că sunt familiare cu acest concurs
universitar.
Trebuia să fac un proiect lingvistic despre concepte şi teorii ale
limbajului, ceva cu totul nou pentru mine, dar mai mult decât atât, procesul de
concepere presupunea un timp destul de îndelungat petrecut în bibliotecă.
Ce era de făcut, să renunţ la acest pelerinaj, care suna uimitor pentru
căutarea mea spirituală, şi să sper că voi termina proiectul în 3 zile, sau să
rămân în Cluj şi să mă cufund în cărţi timp de o săptămână?!
Deşi curpinsă de frica neterminării acelui proiect, am decis să mă alătur
prietenelor mele în drumul spre sfânta mănăstire. Acum, zâmbind îmi spun că a
fost una dintre cele mai înţelepte decizii luate vreodată.
Îndrăznesc să spun că acolo am atins CERUL, a fost primul şi cel mai frumos
pelerinaj în care am fost până în prezent. Slujbele, mâncarea pregătită de
călugări, locurile pe care le-am vizitat au transformat acele zile în experiențe de neuitat.
Cu toate acestea, gândurile mele mai traversau munţii şi se mai opreau la
Cluj, la acel proiect pe care trebuia să-l fac de îndată ce mă întorceam.
Deznădăjduită şi îngrijorată am ajuns la mormântul Sfântului Ştefan cel
Mare, pe care am început să-l rog din toate puterile mele să mă ajute să fac
proiectul, să scriu măcar câteva pagini pentru a nu o dezamăgi pe doamna
profesoară.
De fiecare dată când primeam timp liber sau mă aflam în curtea mănăstirii,
mergeam şi mă rugam Sfântului să mă ajute cu orice poate să fie bine la
sesiunea de comunicări. Rugăciunile mele au fost ascultate, ne-am întors la
Cluj şi am început să lucrez la proiect.
Prima zi am petrecut-o la bibliotecă citind, cea de-a doua scriind, iar în
ultima zi m-am ocupat de redactarea celor scrise. După multe ore de muncă
continuă proiectul a fost gata. În mod incredibil am avut material suficient
pentru a-mi construi ideile, iar puterea de a face toate acestea părea
supraumană.
Ziua cea mare a prezentării sosise! Foarte îngrijorată de cum avea să fie
apreciat proiectul de către comisia de profesori am pornit spre facultate. Din
cauza faptului că primul student trebuia să prezinte proiectul şi la alte
departamente, am început prima.
De regulă, când trebuie să prezint în faţa unui public larg şi divers, am
tendinţa de a vorbi foarte repede şi neclar, doar pentru a trece peste momentul
acela şi de a ridica de pe spate acea greutate a discursului oral.
Însă, de data aceasta totul a decurs
aproape perfect, am reuşit să transmit conţinutul proiectului fără bâlbâiri sau
căderi ale vocii, chiar am trezit interesul profesorilor şi colegilor prezenţi
în sală, adunând zâmbete şi râsete cu privire la expresiile folosite în
proiect.
Cele 15 minute au trecut fulgerător, totul terminându-se cu aplauze şi
felicitări. Am rămas perplexă, de-a dreptul şocată de performanţa mea. Parcă nu
fusesem eu acolo. Chiar aşa era, Sfântul Ştefan a prezentat în locul meu!
O linişte caldă se aşternea peste gândurile mele. Slavă Domnului că am
terminat cu bine prezentarea! După câteva zile s-au afişat şi rezultatele care
au încununat cele petrecute cu premiul II.
Incredibil, uimitor, genial e Sfântul Ştefan, care a făcut posibile toate
acestea! Nu-mi venea a credea, cum era posibil ca un proiect făcut în 3 zile să
fie premiat, cum putea el să întreacă munca de o săptămână a colegelor mele!
MULŢUMIRI necontenite adresez acestui sfânt care s-a dovedit a fi un mare
lingvist şi lui Dumnezeu care i-a dat această putere de a ne ajuta pe noi…
fricoşii și neputincioşii!
Andreea, Cluj-Napoca, august 2012
Sursă: Blogul care nu încurajează tânjeala, ci dezvăluie dragostea şi puterea lui Dumnezeu!
Sursă imagini: Mănăstirea Putna, Site - Ştefan cel Mare
0 comments:
Trimiteți un comentariu