Arhimandrit Roman Braga
Un bărbat de o
remarcabilă frumuseţe, de o eleganţă vestimentară (în viaţa lumească) care ajungea să
frizeze dandysmul, căsătorit de trei ori, fără copii. Căsătoriile le socotea
nişte nereuşite, ba chiar eşecuri. În privinţa aceasta se considera un
defavorizat, căci avea într-un fel nostalgia cununiei unice ca formă de
realizare plenară a existenţei, la nivel omenesc.
Era o personalitate
extraordinară, cea mai puternică pe care am întâlnit-o vreodată în viaţă, şi
care m-a marcat considerabil, având în vedere că l-am cunoscut încă din prima
copilărie. Într-adevăr spune că l-a cunoscut la începutul anilor ’30, ca
cel mai important prieten al tatălui său, Alexandru Mironescu.
Agresiunea
sacră pe care o desfăşura împotriva cuiva, isprăvea întotdeauna, graţie modului
dinamic - cu care era dăruit - de a percepe pe celălalt, prin a propune de
fiecare dată o posibilă devenire în credinţă, concepută - pe urmele marilor
părinţi ai spiritualităţii - ca un proces de creştere continuă, căci o credinţă
stagnată este moartă, sau aproape. Pentru el această credinţă
avea să rămână aşa cum a debutat un scandal, "scandalul adevărului”, fără
ca prin aceasta să răstoarne rutinele şi obişnuinţele pioase care au tendinţa
să o sufoce, dacă ele n-ar fi fără încetare reînsufleţite. Nu era un
reformator, un revoluţionar, ci mai curând un restaurator al semnificaţiilor
originare.
Nu era un
convertit; credinţa lui era înnăscută - moştenită mai cu seamă de la mama lui,
pe care o venera - însă cu el s-a petrecut o deşteptare, o intensă
conştientizare a identităţii ortodoxe, cum s-a întâmplat, de
altfel, şi cu alţi membri ai grupului, cu ocazia trecerii
prin cercurile tinerimii creştine, mai ales prin ASCR (Asociaţia Studenţilor
Creştini, filiala română a YMCA).
După vagi
studii universitare, niciodată isprăvite, Sandu Tudor s-a întors la publicistică în
calitate de ziarist şi poet colaborator la revista Gândirea şi participând la
curentul de idei declanşat de aceasta. Între altele,
revista îşi propunea să dezvolte o nouă meditaţie asupra Ortodoxiei. În 1925
publică un volum de poezii intitulat Comornic, care i-a adus
premiul Fundaţiei Regale „Carol I”.
Încă din 1927 a
abordat poezia de factură exclusiv religioasă, scriind Acatistul Părintelui
nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov —, publicat la Bucureşti
în 1942 şi 1950, Acatistul Rugului
Aprins, publicat la Madrid în 1983, apoi prin 1950, Acatistul Sf. Ioan
Bogoslavul şi Acatistul Sf. Calinic Cernicanul, ambele tipărite la Madrid în
1987, de Fundaţia Culturală Romană. Către mijlocul deceniului ’30 a editat pe
socoteala sa revistele "Floarea de Foc” şi „Credinţa”, reviste literare,
dar şi de amplă dezbatere de idei sociale, politice, filosofice şi
religioase...
Sandu Tudor nu
era un sistematic. În expresia profesorului Alexandru Mironescu era "o
bibliotecă deranjată”, însă fiecare cuvânt al lui era o temă de meditaţie.
Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note deranjate, prin care se
uită un minut fără să spună un cuvânt. Când credeai că a teminat, abia atunci
începea. El avea o înclinaţie deosebită către substratul tainic al lucrurilor,
fapt care l-a apropiat de literatură patristică şi de mistica literaturii
călugăreşti. A trăit printre oamenii bisericii, pe care-i critică în ziarul
lui, "Credinţa”, mergând uneori până la şantaj. Ura superficialitatea. Cine
nu avea rezonanţe duhovniceşti, nu putea rămâne în cercul prietenilor
lui.
Convertirea lui
totală pentru cele duhovniceşti s-a întâmplat în urma unei călătorii la Sfântul
Munte. Acolo a întâlnit pe un călugăr vagabond, pe care l-a angajat să-l ducă
în munte. Acesta i-a spus: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi
pantaloni lungi, lasă barba să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci
ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau
Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă
tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceia vin şi se duc aşa cum vin. Aşa că
am mers cu părintele Averchie.” Se duse vestea că Averchie merge cu un călugăr
foarte evlavios, practicant al Rugăciunii inimii.
A venit de
acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi cu toată taina rugăciunii
interioare a isihaştilor, luată nu din citit, din filocalii, ci direct de la
meşterii anonimi ai zilelor noastre, călugării isihaşti. Acolo a înţeles Sandu
Tudor că eul nostru este infinit şi că în acest centru existenţial al fiinţei
noastre pe care călugării îl numesc „inima”, în sens de „adânc”, există
Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre. A înţeles astfel
că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală.”
Pentru Sandu
Tudor acum începe reconsiderarea culturii umane şi a procesului intelectual,
care, având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din
om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.
Nu este o
convertire teoretică. El spunea că pentru a putea intra în ordinea duhului,
trebuie mai întâi să te „îndobitoceşti”, dându-le exemplul altui vagabond din
„Povestirile unui pelerin rus”.
A ajuns la
Schitul Sfânta Ana, acolo a început să plângă. Stareţul Schitului i s-a adresat
părintelui Sandu Tudor: „Frate Sandule, spune-mi ce făceai dumneata în lume, la
ora asta din noapte?” Prin mintea lui au început să treacă: Capşa,
cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri, iar
stareţul i-a spus: „Noi, cei din Athos, avem o credinţă. Dacă mai ţine Dumnezeu
lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă.”
A restaurat cu
banii lui chiliile şi Paraclisul mânăstirii Antim, pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales
că patron pe Sf. Simeon Noul Teolog, la fel de violent în raporturile lui cu
formalismul Bisericii oficiale. S-a mutat în clopotniţa mănăstirii, iar de
acolo şi-a organizat întâlnirile în biblioteca mănăstirii.
Fotografie făcută la Securitate, 1958
Aşa, Sandu
Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. A fost
sfinţit călugăr, după care s-a dus la Schitul Rarău, după ce a trecut prin
Schitul Crasna, judeţul Gorj, şi prin Schitul Sihla din Sihăstria. Atunci a
scris despre el un articol Olivier Clément, profesor la ŞcoalaTeologică Sf. Serghie din
Paris. Iar în urma acestui articol a început să se intereseze securitatea. Apoi
a urmat arestarea sa. Pedepsele au fost mari. Ieroschimonahul Daniil a luat 25
de ani, muncă silnică, şi a murit în închisoarea de la Aiud că martir.
Mie mi-au
revenit, dintre lucrurile sale, icoana Maicii Domnului, pictată de N. Stoica,
precum şi un manuscris al unui Acatist original, cu corecturi personale. Poate
că acestea m-au determinat să scriu rândurile de faţă.
Sursă: Creştin
Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu