Predica la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrajmașilor) - Sfântul Luca al Crimeei

sâmbătă, 30 septembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 6, 31-36


Zis-a Domnul: precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor tot aşa. Pentru că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe dânşii. Şi, dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă împrumutaţi pe cineva de la care nădăjduiţi să luaţi, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să faceţi binele, şi să daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi atunci răsplata voastră va fi multă, şi voi veţi fi fiii Celui prea Înalt; pentru că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Aşadar fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.


Sfântul Luca al Crimeei - Iubirea vrăjmaşilor

Ce ne împiedică să iubim?

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

Ci, iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El e bun cu cei nemulţumitori şi răi.

Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 31-36). Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atât de simple, atât de fireşti încât atunci când omul aude pentru întâia oară că trebuie să se poarte astfel, se simte chiar stingherit.

Cum de nu m-am gândit singur la asta până acum?” - strigă el. Dar tot ce este mare este simplu şi toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de simplă. Ea este îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi.

Lui Hristos I-au urmat în primul rând cei mai simpli oameni, fiindcă orice cuvânt al lui Hristos este simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar înţelege de la sine - şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestor cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!

Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare trupească.

Ce să însemne asta? De ce stau aşa lucrurile? Doar nu ne purtăm astfel cu toţi oamenii. Faţă de cei mai apropiaţi, faţă de cei pe care îi iubim fierbinte - soţia scumpă, copii, tată, mamă - ne purtăm potrivit poruncilor lui Hristos; îi iubim ca pe noi înşine şi nu le facem ceea ce nu ne-am dori pentru noi înşine.

Ce mamă care-şi iubeşte copilul din toată inima nu îi va da toată dragostea, toată mângâierea sa, nu-şi va jertfi chiar viaţa pentru el? Prin aceasta, ea împlineşte - nu-i aşa? - legea lui Hristos.

Dar, iată, cu cei pe care îi cuprindem sub numele de „aproape”, însă de fapt îi socotim depărtaţi şi străini, nu ne purtăm astfel. Ce ne împiedică să ne purtăm cu ei la fel cum ne purtăm cu oamenii cei mai apropiaţi, pe care îi iubim? Ne împiedică egoismul, iubirea de sine, fiindcă nu ne iubim decât pe noi înşine.

Ne îngrijim de noi înşine, ne iubim pe noi înşine, iar pe oamenii din jur nu-i iubim, adeseori îi necăjim, îi jignim. Iar Domnul ne înfăţişează o asemenea cerinţă dreaptă, curată, sfântă.

El cere însă ca noi să îi iubim şi pe vrăjmaşi. Oare-i uşor să facem asta? Nu, este foarte greu. A-i iubi pe vrăjmaşi se deprind cei ce au inima curată, cei care îl iubesc cu toată inima pe Dumnezeu şi urmează poruncilor Lui, cei în care Se sălăşluieşte Duhul Sfânt, duhul smereniei, cei care se pătrund de duhul dragostei.

Doar cei ce s-au deprins să îi iubească pe cei care-i urăsc, să-şi iubească vrăjmaşii, i-au biruit pe aceştia - cu binele şi cu dragostea. Mila şi împreună-pătimirea - iată însuşirile de temelie, calităţile de temelie ale dragostei.

Cine are dragoste, acela are şi milă şi împreună-pătimire, fiindcă nu poţi să iubeşti fără să suferi împreună cu cel iubit. Un asemenea om nu poate să nu facă binele celor care au nevoie de el şi-l face fără să aştepte recunoştinţă, fără să aştepte să i se răsplătească pe măsură.

Din dragostea curată izvorăşte milostivirea, din dragoste curată împlinesc adevăraţii creştini aceste porunci ale lui Hristos: dau împrumut celor de la care nu se aşteaptă să mai primească înapoi, fac tot felul de fapte bune.

Domnul cere să nu aşteptăm nimic în schimb pentru binele făcut şi ne făgăduieşte marea plată a veşnicei bucurii, spunând că vom fi fii ai Celui Preaînalt.

Ştiţi ce spunea Domnul Iisus Hristos despre înfricoşata Judecată şi despre faptul că drepţii vor fi îndreptăţiţi doar pentru dragoste, doar pentru faptele dragostei. Fii ai Celui Preaînalt se vor numi ei, vor străluci ca stelele pe cer. Iar cei ce dragoste n-au avut, cei ce n-au făcut faptele milostivirii, se vor numi fii ai diavolului şi vor fi chinuiţi în veci dimpreună cu el.

Dragostea este împlinirea a toată legea (Romani 13, 10). Milostivirea este de asemenea toată legea lui Hristos, fiindcă ea vine din dragoste. Ce să facem ca să dobândim dragostea? Mare, uriaşă este această lucrare, e scopul întregii noastre existenţe, scopul întregii noastre vieţi.

Am fost făcuţi de Dumnezeu ca să ne apropiem de El duhovniceşte. Trăim pentru a deveni fii ai Celui Preaînalt, pentru a ne desăvârşi, pentru a tinde către El.

Pe care cale trebuie să mergem?

Mergeţi prin uşa cea îngustă, pe calea cea pietroasă şi spinoasă, fără a vă teme de pătimiri, fiindcă ele nasc binele. Cel care pătimeşte devine slobod de egoism, devine liniştit, blând, plin de dragoste.

Trebuie să mergem pe calea necazurilor, împlinind toate poruncile lui Hristos. Prin neobosite rugăciuni şi post trebuie să intrăm în împărtăşirea cu Dumnezeu.

Au agonisit dragostea cei care, asemenea cuviosului Serafim din Sarov, zi şi noapte s-au rugat şi au postit aspru. Domnul curăţeşte inimile lor de toată întinăciunea, fiindcă Duhul Sfânt, Duhul dragostei poate sălăşlui doar într-o inimă blândă, smerită. Trebuie să agonisim blândeţea, smerenia, şi atunci va veni sfânta dragoste.

Pentru multe se cuvine să ne rugăm, pocăindu-ne de păcatele noastre nenumărate, însă neîncetată şi de temelie trebuie să fie rugăciunea pentru ca Domnul să curăţească inimile noastre de răutate, să ne dea marile virtuţi creştineşti: blândeţea, smerenia, sfânta dragoste.

Nicicând să nu uitaţi rugăciunea cea mai însemnată - rugăciunea pentru dobândirea dragostei. Rugaţi-vă pentru aceasta cum vă va pune Dumnezeu în inimă - de pildă, astfel: „Doamne, dă-mi sfânta dragoste, învaţă-mă să iubesc toţi oamenii: şi pe cei de aproape şi pe cei de departe şi pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi, precum Tu, Doamne, ne iubeşti pe noi, pe toţi, păcătoşii şi ticăloşii”. Amin.

15 octombrie 1944

Sursa: Doxologia

✝ Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul

joi, 28 septembrie 2017

| | | 0 comments

   Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creştin bine credincios şi ales întru bunătăţi. Acesta în vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Când a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părţile ca să fie siliţi creştinii să jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie ucişi, atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea cu bună credinţă, ca cel mai dintâi dintre creştini; şi a fost prins şi legat de guvernatorul ţării aceleia şi adus la judecata păgânilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicând: "Pentru ce nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora împăratul şi toţi supuşii îşi smeresc capetele lor?" Răspuns-a Hariton: "Toţi idolii păgânilor sunt diavoli, care, oarecând, pentru mândria lor, au fost surpaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt.
    Iar acum de către oamenii cei fără de minte şi înşelaţi caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă şi ei, şi cei ce li se închină lor, vor pieri curînd, şi ca şi fumul stingându-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu am pe adevăratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă închin, Care este ziditor tuturor, Mântuitor al lumii Care trăieşte în veci".
    Zis-a judecătorul: "Prin răspunsul tău cel dintâi aspru, te-ai făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte şi a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni şi înşelaţi. Şi deci, s-ar cădea să ţi se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noştri sunt îndelung răbdători şi negrabnici spre izbândirea necinstirii lor, pentru aceea şi eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzându-te, căci poate venindu-ţi cumva în simţire, te vei înţelepţi şi le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care acum îi huleşti, şi-ţi vei cere de la dânşii iertare pentru greşala ta cea cu atâta îndrăzneală. Iar ei, ca nişte ne-răutăcioşi, sunt gata a te primi, iertându-ţi necinstea ce le-ai adus". Răspuns-a Hariton: "De sunt dumnezei idolii voştri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic, şi râvna cea după dânsul să şi-o arate. Iar de nu sunt dumnezei, apoi în zadar porunceşti a se închina lor cineva. Însă să ştii cu de-adinsul, că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, şi la cinstea spurcaţilor idoli nu mă va pleca. Pentru că sunt ucenic al fericitei întâia muceniţă Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a strălucit cu razele muceniciei, povăţuindu-se spre nevoinţă de sfântul Apostol Pavel, învăţătorul cel mare, cu care eu acum zic: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?" (Romani 8, 35).
    Iar guvernatorul a zis: "Dacă zeii noştri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viaţă cu noroc, bogăţii, măriri şi sănătate". Răspuns-a Hariton: "Te înşeli, ighemoane, părându-ţi-se că pe toate acestea le ai de la mincinoşii idoli, care şi singuri sunt săraci şi nimic nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înşişi neavând nimic? Căci nu-şi întind mâinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sunt fără de suflet. Şi de vrei să cunoşti adevărul, încredinţează-te cu lucrul şi vei vedea deşertăciunea lor. Apropie o lumânare aprinsă la gura idolului, şi-l pârleşte pe el: au îl va durea? Ia securea şi taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan şi să-i sfărâmi coastele lui, şi vezi: Va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi, căci nu are viaţă şi nici suflare! Acestea auzindu-le ighemonul, s-a pornit cu mânie şi ca un beat a răcnit de iuţime, nelăsând pe sfântul ca mai mult să întindă cuvântul.
    Şi îndată a poruncit celor ce stăteau de faţă să-l prindă pe el şi să-l dezbrace şi, întinzându-l la pământ în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruţare. Iar sfântul răbda cu vitejie, vrând să moară pentru Hristos Domnul, decât să trăiască depărtându-se de la ziditorul său. Iar când bătea pe sfântul prigonitorul, îl întreba: "Oare vei jertfi idolilor celor fără de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?" Răspuns-a mucenicul: "De mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mântuitorul meu, aceasta mai ales aş fi vrut, decât până la o vreme să trăiesc şi apoi să mă închin diavolilor. Şi atâta a bătut peste tot trupul pe sfântul încât şi cele dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sângele ca un râu se vărsa, şi se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzând că era de-abia viu, şi, părându-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în spate şi l-au dus în temniţă, pentru că nu putea să păşească singur, nici să grăiască ceva, ci abia suflă, aşa de cumplit l-au bătut.
    Şi punându-l în temniţă, au plecat. Iar Dumnezeu, văzând răbdarea pătimitorului Său, l-a întărit şi l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe care păgânii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu şi sănătos, încât preamărea pe Domnul ca David: "Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului" (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decât întâi, spre mai mare mânie a pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii şi atâta l-au ars încât tot trupul lui s-a fript ca nişte carne de mâncare.
    Iar el se bucura, răbdând nişte chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Şi iar îl aruncară în aceeaşi temniţă.
    În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mânia lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sângelui creştin, a murit. Mergând prin Bizantia şi Heracleea, mai întâi a fost înfricoşat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viaţă în chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra creştinilor, dându-li-se libertate din legături şi din temniţă legaţilor lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteştile sceptruri, învăţându-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărăţise, a trimis poruncă prin toate părţile stăpânirii sale că toţi creştinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească şi el tot ca Aurelian, purtându-se rău cu creştinii. Şi a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioşi. Se dădea drumul din obezi celor legaţi, cei izgoniţi în surghiunii se întorceau la locurile lor, episcopii ieşeau din pustie şi din peşteri, preoţi şi binecredincioşii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutându-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea Bisericii.
    Atunci şi cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul din temniţă, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decât să fie slo-bod lepădându-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viaţa spre folosul multora, ca împreună cu ceata mucenicilor celor de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum şi că tatăl cu fiii.
    Din acea vreme sfântul Hariton, ostaşul lui Hristos cel însemnat prin rane, s-a lepădat de lume şi de toate cele din ea; şi luându-şi Crucea, a mers pe calea cea aspră, făcându-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtând pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul şi cu Dânsul s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru şi-a dat sufletul Său pe Cruce. Şi când mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mâinile tâlharilor, care neavând ce să ia de la dânsul, l-au luat pe el, ducându-l în peştera lor, vrând ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum, căutând oameni din cei ce treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfântul Hariton l-au lăsat în peşteră zăcând legat. Acesta, ca şi mai înainte fiind în lanţuri şi în munci, mulţumea lui Dumnezeu, fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Şi batjocorea pe diavolul zicând: "Ştiu, diavole, că temându-te să te lupţi singur cu mine, ai adus tâlhari asupra mea şi vrând să-mi împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să ştii, blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deşi mă vor ucide tâlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moşteni sfânta lui odihnă, iar tu vei moşteni gheenă. Eu voi învia în viaţa veşnică, iar tu vei muri cu moartea cea veşnică şi vei fi mort în pierzarea cea fără de sfârşit. Dar, puternic este Stăpânul meu, ca şi aici să mă păzească viu de mâinile tâlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei şi pe sfânta Tecla de foc şi de fiare".
    Acestea grăind sfântul, iată a venit un şarpe, care, aflând în peşteră vin într-un vas, a băut dintr-însul, şi îmbătându-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava din el şi a plecat. După care venind tâlharii, cuprinşi de sete, au băut fiecare din acel vas şi au fost ucişi de acea otravă de la şarpe. Şi căzând toţi la pământ, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică şi sfârşitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieţii lor.
    Iar Sfântul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui Dumnezeu din legături şi a luat cu sine dintr-acea peşteră o mare mulţime de aur, pe care-l adunaseră tâlharii, jefuind de mulţi ani.
    Această avuţie tâlhăreasca, sfântul Hariton a întrebuinţat-o bine, căci a dat-o la săraci, biserici şi mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas, a zidit în locul acela un locaş, care se numea Fare, prefăcînd peştera aceea tâlhăreasca într-o Biserică şi adunând fraţi.
    Apoi, ducându-se vestea despre dânsul în toată ţara aceea, mulţi veneau la dânsul pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Şi, că-lugărindu-se de dânsul, se linişteau în acel locaş, primind folos de la învăţătorul şi povăţuitorul lor, cuviosul Hariton, la a cărui sfânta viaţă, ca la o făclie luminoasă, priveau şi se întăreau duhovniceşte, pentru că era desăvârşit în bunătăţile şi nevoinţele călugăreşti, iubind postul şi înfrânarea ca pe o dulce hrană, având osteneală ca pe o odihnă şi sărăcia ca pe o bogăţie păzind-o. Era milostiv, iubitor de străini, îndurător, iubitor de fraţi, blând, tăcut şi tuturor bine apropiat. Avea în gură cuvântul dres cu sarea înţelepciunii, prin care totdeauna învăţa pe fraţi la calea cea mântuitoare. A orânduit în mănăstire ca părinţii să mănânce o dată în zi şi această seară, şi atunci să nu primească bucate şi băuturi, ci numai pâine şi apă şi acestea cu măsură, că nu cumva, îngreunându-şi pântecele cu prea mare saţiu şi multă băutură, să se facă nelesnicioşi şi greoi spre sculare la rugăciunea cea de la miezul nopţii.
    Iar după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mâinilor, păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în deşertăciune, că nu cumva diavolul, aflând fără lucru pe vreun călugăr, să-l vâneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului. Pentru că, lenevirea şi deşertăciunea sunt începutul căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraţilor ca să şadă prin chilii şi să se liniştească, neumblînd de colo până colo, căci adunându-se la vorbe deşarte, multe împiedicări se fac din cuvintele seci, precum mărturiseşte Scriptura: "Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune". Ştiinţa curată să se păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decât aurul şi argintul şi ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la câştigarea mântuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, şi toate celelalte fapte bune călugăreşti, să le câştige ca pe o vistierie de mult preţ şi numai întru dânsele să se îmbogăţească.
    Învăţând în felul acesta pe fraţi, şi rânduind bine locaşul, precum se cădea, a poruncit să se adune toţi părinţii. Şi alegând dintre dânşii pe cel care îl ştia că este mai presus decât toţi ceilalţi, cu fapta bună, pe acela l-a pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai adânc pustiu, iubind liniştea şi depărtându-se de oameni. Şi pentru că avea darul de a tămădui neputinţele şi a alunga dracii, se adună la dânsul de pretutindeni mare mulţime de oameni, aducându-şi acolo pe neputincioşii lor. Încă şi boierii vestiţi veneau pentru binecuvântare, astfel că el nici aici nu putea să aibă desăvârşita linişte călugărească. Mai în urmă, supărându-se de neodihnă, a gândit să se ducă tot mai afund în pustie, depărtându-se şi fugind de slava omenească. Deci, rugându-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plâns după dânsul ca sărmanii după tatăl lor, pentru că nu au reuşit cu niciun chip să-l oprească.
    Însă, rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toţi sporeau pe căile şi în poruncile Domnului şi ca nişte crini sădiţi în pustie înfloreau prin sfinţenie. Deci, după ce a sărutat pe fraţi şi i-a bine-cuvîntat încredinţându-i lui Dumnezeu, s-a dus în cele mai depărtate pustietăţi şi în prăpăstii nestrăbătute.
    Apoi, mergând cale ca de o zi, a aflat altă peşteră, care era în hotarele Ierihonului, şi sălăşluindu-se într-însa, vieţuia după voinţa lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua şi noaptea ca un înger. Hrana lui erau verdeţurile de ierburi care creşteau împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, şi prin lacrimile cele fierbinţi care ieşeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca şi psalmistul, zicând: "Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pâine ziua şi noaptea" (Psalm 41,3). Iar petrecând el acolo câtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în ţarină ascunsă; căci mulţi, mâhnindu-se de ducerea lui şi întristându-se pentru lipsirea bunului părinte şi sfătuindu-se, oarecare din fraţi s-a dus, căutând prin pustie pe păstorul lor. Şi străbătând mulţi munţi şi văi, au aflat pe cel ce căuta, aşa vrând Dumnezeu, ca povăţuitorul cel iscusit şi bunul ocârmuitor, nu numai pe el, dar şi pe alţii mulţi să-i povăţuiască şi să-i îndrepte la Împărăţia Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost ştiut locul singurătăţii lui şi au început a veni la dânsul călugării şi mirenii, dorind să vieţuiască cu dânsul, să-i vadă faţa lui cea cu chip de înger, şi să se sature de folositoarele lui vorbe. Şi în scurtă vreme turma cea de oi cuvântătoare s-a adunat din ce în ce şi s-a făcut o altă mănăstire, după aceeaşi rânduială şi aşezare ca şi cea dintâi.
    Şi creştea şi se înmulţea slava lui Dumnezeu în locurile cele pustii şi neumblate, mai mult decât în mijlocul cetăţilor celor cu multă lume, în care se află fărădelege şi vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci aşezând toată rânduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în puştiul cel adânc care se află de la părţile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult, şi acolo, asemă-nîndu-se lui Ilie şi Mergătorului înainte, se depărta mereu şi fugind se sălăşluia în pustie, aşteptând pe Dumnezeul Cel ce-l mântuieşte pe el.
    Şi trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin prăpăstiile pământului, cu totul pe sine încredinţându-se lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce ştie cele ascunse. Acela îi ştia nevoinţele lui, spre ostenelile lui privea şi în locul acestora îi gătea lui cereştile răsplătiri.
    Rătăcind el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu că iar făclia care strălucea prin bunătăţi să vină la arătare de sub obrocul pustiului şi prin chipul vieţii sale să lumineze tuturor celor ce doreau să meargă pe calea cea strâmtă, care duce la viaţa cea veşnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie şi căzând la picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu dânsul şi să râvnească cuvioaselor lui lucruri. Acestea întâmplându-se cuviosului, alţii s-au înştiinţat, şi au început a se aduna mai mulţi la dânsul, fugind de lumea cea deşartă. Iar el, iată, adunând a treia turmă de oi ale lui Hristos şi învăţându-i călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia, iar greceşte se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vârful muntelui ce era acolo şi s-a sălăşluit pe un deal foarte înalt, care avea în sine o peşteră mică, la care abia era cu putinţă a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un scaun, depărtându-se de la pământ, şi de cele cereşti apropiindu-se cu sălăşluirea. Şi de acolo, stând ca un bun păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune şi se rugă pentru mântuirea fraţilor celor adunaţi prin purtarea de grijă şi ca o cârmă în corabie stând, ocârmui înotarea atâtor suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dânsul zidite alergau la el, trebuindu-le povăţuitor.
    Şi a vieţuit la acel loc până la adânci bătrâneţe, în post, în rugăciuni şi în nevoinţele pe care a le spune nu este cu putinţă, pentru că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugind, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, şi nu vrea părintele că cineva din fraţi să se ostenească pentru el, aducându-i lui de departe apă, căci singur nu putea să-şi aducă din pricina grelei suiri la înălţimea dealului, şi pentru slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrânise.
    De aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Şi s-a făcut aşa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, şi rugăciunea lor o ascultă, şi îndată din piatra cea uscată şi netăiată a ieşit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu.
    Aşa de mult a putut rugăciunea îmbunătăţitului părinte la Dumnezeu.
    Deci, a petrecut prea desăvârşit în bunătăţi şi ajungând ca un strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfârşitul său fericit, pentru care luând înştiinţare de la Dumnezeu, a chemat în puştiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe egumeni şi pe fraţi, care se înmulţiseră ca stelele cerului prin rugăciunile şi mijlocirile lui. Şi le-a spus lor de ieşirea sa care era aproape: "Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum porunceşte Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am aşteptat-o, ca dezlegându-mă din legăturile trupeşti, să merg şi să mă arăt feţii Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă îngrijiţi de mântuirea voastră, fiecare din voi scăpând din cursele vrăjmaşului, să se învrednicească pentru a putea ieşi din trup la vremea sfârşitului şi să intre la Domnul şi să câştige mila Lui". Acestea auzindu-le, toţi au plâns, zicând: "Ne laşi pe noi fiii tăi, părinte şi învăţătorul nostru, ne laşi pe noi, păstorule şi povăţuitorule, te stingi, luminătorul nostru şi povăţuitorul căii noastre!"
    Iar el îi mângâia pe ei, zicând: "Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit că să fie cu noi nedespărţit până la sfârşitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe voi unul de altul - ca pe oi de capre - la înfricoşata sa judecată, ci pe toţi să vă pună cu cei binecuvântaţi ai săi de-a dreapta şi să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăţiei Sale".
    Apoi îl întrebară pe el fraţii: "Ce porunceşti părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?" Iar el a zis: "Să daţi ţarina ţarinei, unde veţi vrea. Căci al Domnului este pământul, şi plinirea Lui". Iar ei au zis: "Nu, părinte, trei mănăstiri ai zidit, şi trei turme ai adunat! Fiecare din ele ar dori să aibă la tine moaştele tale, pentru aceasta să nu fie între noi pricină, să rânduieşti acum unde să punem moaştele sale!" El, făcând după dorinţa lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintâi, unde a fost prins de tâlhari şi cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dânşii.
    Apoi, luându-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locaşul acela, în care mult pentru cea desăvârşită viaţă călugărească învăţând pe fraţi, şi pace tuturor dându-le, s-a culcat pe pat şi şi-a dat în mâinile Domnului sfântul său suflet, neavând nici un fel de durere trupească.
    Aşa s-a sfârşit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul şi bunul nevoitor. Şi s-au tânguit după dânsul toţi părinţii pustnici şi tot puştiul s-a umplut de glasul plângerii după cel atât de mare părinte şi învăţător, care ca un soare strălucea lumea. Şi plângând mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaşte cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în veci. Amin.

Sursa: Doxologia

Noi înșine să fim dovada prezenței lui Dumnezeu în lume!

miercuri, 27 septembrie 2017

| | | 0 comments

Putem începe viața creștină într-un mod foarte simplu. În primul rând, trebuie să începem cu credința, altfel spus, cu certitudinea că dacă este adevărat că suntem, singuri sau împreună, mădulare ale Trupului lui Hristos, tot ce se adeverește despre Hristos se poate adeveri și despre noi. Hristos ne-a încredințat că prin puterea Lui și a Duhului Sfânt vom putea face aceste lucruri pe care El le-a făcut, și chiar mai mult.

Așa că trebuie să pornim cu certitudinea că putem trăi în această lume, în situația și în condiția în care ne aflăm, o viață care este o lucrare a lui Dumnezeu.

Să ne străduim să fim însăși prezența lui Dumnezeu într-o lume pe care a venit să o salveze, să o mântuiască, o lume în care ne-a trimis pe noi așa precum Tatăl L-a trimis pe El.

(Mitropolitul Antonie de SurojFăcând din viață rugăciune, Editura Sophia, București, 2014, p. 122)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) -- Pr. Ilie Cleopa

sâmbătă, 23 septembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 5, 1-11


În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul.


Pr. Ilie Cleopa Despre roadele ascultării de Dumnezeu

Învățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău, vom arunca mrejele“ (Luca 5,5)

Iubiți credincioși,
De la începutul zidirii lumii toți oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiți și în veacul de acum și în cel viitor. Așa vedem că strămoșii noștri, Adam și Eva, cât au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor și au păzit cu sfințenie porunca Lui, au fost fericiți și s-au îndestulat de toată frumusețea și desfătarea raiului. Iar când de bună voie s-au abătut de la ascultare și au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiți și izgoniți din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfântă a lumii adică prin cele scrise în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toți oamenii sfinți și aleși ai lui Dumnezeu, care au ascultat și au împlinit poruncile Lui, au fost fericiți pe pământ și s-au învrednicit de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultând de Dumnezeu și făcând corabia și toate câte i-a poruncit El, s-a izbăvit el și toată familia sa de apele potopului și a fost binecuvântat de Dumnezeu (Facere 6, 22; 9, 12). La fel și fericitul patriarh Avraam, ascultând de Dumnezeu și ieșind din pământul său și din rudenia sa, a mers în Haran și de acolo în pământul făgăduinței, Canaan, unde viețuind, a arătat cea mai desăvârșită ascultare, încât pe singurul său fiu, Isaac, a voit să-l aducă jertfă lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu taină mai înainte aducerea ca jertfă de Părintele ceresc a Fiului Său iubit, pentru mântuirea și răscumpărarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru această credință și ascultare desăvârșită a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvântat cu jurământ și tată a multor neamuri l-a numit (Facere 22, 1-18; 17, 5). Dar, pe lângă marea binecuvântare dumnezeiască spre veșnică fericire, Avraam a fost binecuvântat de Dumnezeu și cu fericirea cea vremelnică spre îndestulare cu toate cele de nevoie vieții de pe pământ. Zice dumnezeiasca Scriptură: „Avraam însă era bogat în vite, în argint și în aur, iar pământul pe care îl moștenise spre locuire era ca raiul lui Dumnezeu“ (Facere 13, 2; 13, 10). La fel și fiul său Isaac a fost binecuvântat de Dumnezeu că nu s-a pogorât în Egipt, făcând ascultare de porunca Lui (Facere 26, 2-4).

Așa a binecuvântat Dumnezeu și pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac și mamei sale și s-a dus în Mesopotamia Siriei, spre a-și lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvântat cu cinste și cu avere, căci numai cu toiagul în mână a plecat și s-a întors de acolo în două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultând de Dumnezeu când a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieșire 4, 20-21), și pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mâinile lui mari și preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane și a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieșire, 14, 27-29).

Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El și de poruncile Lui. Auzi ce zice Dumnezeu către poporul Său Israel: „De veți asculta cu luare aminte cuvântul Meu și veți face toate câte vă poruncesc și de veți păzi legământul Meu, Îmi veți fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voi Îmi veți fi preoție împărătească și neam sfânt“ (Ieșire 23, 22). Apoi zice: „Să slujești numai Domnului Dumnezeului Tău și El va binecuvânta pâinea ta, vinul tău, apa ta, și va abate bolile de la voi. În țara ta nu va fi femeie care să nască înainte de vreme sau stearpă și voi umple numărul zilelor tale. Groază voi trimite înaintea ta și voi îngrozi pe tot poporul asupra căruia veți merge și voi pune pe fugă pe toți vrăjmașii tăi” (Ieșire 23, 25-27). Iarăși zice: „De veți umbla după legile Mele și de veți păzi și plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii își vor da roadele lor, iar treieratul vostru, va ajunge până la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge până la semănat, veți mânca pâinea voastră cu mulțumire și veți trăi în pământul vostru fără de primejdie.”

Voi trimite pacea pe pământul vostru și nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele sălbatice și sabia nu va trece prin pământul vostru; voi alunga pe vrăjmașii voștri și vor cădea uciși înaintea voastră; cinci din voi vor birui o sută și o sută din voi vor goni zece mii, și vor cădea vrăjmașii voștri de sabie, înaintea voastră. Căuta-voi spre voi și vă voi binecuvânta; veți avea copii, vă veți înmulți și voi fi statornic în legământul Meu cu voi; veți mânca roadele vechi din anii trecuți și veți da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi“ (Levitic 26, 3-10).

Iubiți credincioși,
Cu aceste prea puține zise despre fericirea și binecuvântarea lui Dumnezeu pentru cei ce ascultă de El din Legea Veche, dacă vom muta cuvântul nostru spre Legea Harului, vom afla că cea mai mare și mai desăvârșită ascultare și supunere față de Dumnezeu, a avut-o Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a ascultat de Tatăl până la moarte, iar moartea de cruce (Matei 26, 42; Ioan 1, 23; 6, 38; 8, 29; 14, 31; 15, 10; 17, 4; Filipeni 2, 8; Romani 5, 19; Evrei 2, 17; 5, 8; 12, 2).

Ascultare și supunere către Dumnezeu a arătat și Preasfânta Fecioară Maria, când a trimis Dumnezeu la ea în Nazaretul Galileei pe arhanghelul Gavriil să-i vestească că va naște pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul. Ea, deși nu știa de bărbat, înțelegând de la înger taina cea mare și negreșită ce avea s-o săvârșească Dumnezeu prin ea, pentru mântuirea lumii, s-a supus cu mare smerenie și a zis către înger: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău“ (Luca 1, 26-38). Astfel, cu ascultarea și smerenia ei pe pământ a vindecat neascultarea Evei din rai.

Ascultare mare a avut și Dreptul Iosif, căci auzind în vis pe îngerul Domnului, poruncindu-i să nu se teamă și să ia pe Maria, logodnica sa, a făcut ascultare cu mare încredere, înțelegând că Preacurata Fecioară Maria a zămislit de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20). Nu numai că nu s-a îndoit de zămislirea ei, ci și cu mare smerenie și supunere a slujit Fecioarei Maria la fuga în Egipt, ca și în toată vremea vieții lui, înțelegând că prin aceasta el slujește lui Dumnezeu la taina mântuirii neamului omenesc, aducându-și aminte de cele scrise: „Fericiți cei ce păzesc poruncile Lui și-L caută pe El cu toată inima“ (Psalmi 118, 2); și iarăși „Fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc“ (Luca 11, 28).

Sfinții și dumnezeieștii Apostoli au ascultat și ei de Mântuitorul când au fost chemați să fie vânători de oameni (Matei 4, 19-22; Luca 5, 11- 28). Pentru desăvârșita lor ascultare de Hristos s-au învrednicit și de mari daruri de la Dumnezeu și s-au îmbrăcat cu putere de sus la Cincizecime (Luca 24, 49). Astfel au fost învățați de Duhul Sfânt tot adevărul (Ioan 14, 26; 15, 26); au fost dăruiți cu înțelepciunea nebănuită (Matei 10, 19-20; Marcu 13, 11); au primit putere să facă minuni (Matei 10, 1-8; Marcu 3, 13; 6, 7; 16, 20; Luca 9, 2; Fapte 2, 43); au fost trimiși să propovăduiască Evanghelia (Matei 10, 1-7; 28, 19; Marcu 3, 14); au fost întăriți să vestească mila și iertarea păcatelor (Matei 16, 19; 18, 18; Luca 24, 47; Ioan 20, 23).

La judecata viitoare, Apostolii vor avea marea cinste de a judeca împreună cu Hristos poporul lui Israel, după mărturia Mântuitorului Care a zis: „Adevărat, adevărat zic vouă, că cei ce ați urmat Mie la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel“ (Matei 19, 28).

Ascultare desăvârșită a făcut și mulțimea cea mare a mucenicilor, a ierarhilor și a mărturisitorilor dreptei credințe, care, împlinind cuvintele Mântuitorului, și-au pus sufletele lor pentru El și pentru Evanghelie spre a-L dobândi în viața cea veșnică (Matei 16, 25; Marcu 8, 35; Luca 9, 24). La fel a făcut și marea mulțime a monahilor, care, auzind cuvântul lui Hristos, că „oricine va lăsa frați sau surori, sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau țarine sau case pentru numele Meu, însutit va lua și viață veșnică va moșteni“ (Matei 19, 29), au lăsat toate și au urmat lui Hristos, prin supunere, ascultare, viață curată și sărăcie de bună voie până la moarte, pentru mântuirea sufletelor lor și moștenirea Împărăției cerurilor. Asemenea lor au trăit sub ascultare toți drepții următori lui Hristos, părinții și înaintașii noștri, silindu-se la ascultare și împlinirea poruncilor Lui prin fapte bune, pentru a se încununa în ziua cea mare a judecății de apoi când dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după faptele sale.

În Evanghelia de azi, vedem că Apostolul Petru, după ce arată că toată noaptea s-a ostenit cu pescuitul și nu a prins nimic, voind să facă ascultare învățătorului Său, adică Mântuitorului, Îi zice: „Învățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău (adică, crezând cuvântul Tău, voi face ascultare) voi arunca mreaja în mare. Și aceasta făcând, a prins mulțime de pești, că li se rupeau mrejele, și a făcut semn tovarășilor lor din cealaltă corabie să vină să le ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde“ (Luca 5, 6-7).

Vedeți roadele sfintei ascultări a Apostolului Petru? Cu toate că toată noaptea se ostenise în zadar, însă, ascultând de cuvântul Domnului, a aruncat mreaja în mare și mult s-a înspăimântat de marea mulțime de pești ce a prins, încât, căzând în genunchi la Iisus, a zis: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!“ (Luca 5, 8). Așadar, roadele ascultării Apostolului Petru au început a se arăta cu minunea pescuirii de pești și au crescut foarte și s-au înmulțit spre slava lui Dumnezeu prin vânarea atâtor suflete către Împărăția lui Dumnezeu. Atât el, cât și ceilalți Sfinți Apostoli, au devenit, prin ascultare față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cei mai vestiți pescari de oameni. Dar fiindcă ne este cuvântul despre ascultarea de Dumnezeu și despre roadele ce se nasc din ea, este bine să știm că cel ce ascultă de Dumnezeu și cel ce ascultă pentru Dumnezeu pe cel ce îl povățuiește pe calea mântuirii, au aceeași plată, deoarece Însuși Mântuitorul a arătat acest lucru, zicând: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă“ (Luca 10, 16).

Iubiți credincioși,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pe calea ascultării, și a ascultat de Părintele Său până la moarte, și încă moarte de cruce (Filipeni 2, 8). „Pentru aceea și Dumnezeu L-a înălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl“ (Filipeni 2, 9-11).

Biserica creștină este Biserica dragostei și a ascultării, pentru că a fost întemeiată de Hristos prin iubirea Tatălui și ascultarea „până la moarte de cruce" a Fiului. Mântuitorul a ascultat de Tatăl, iar Apostolii Săi au ascultat de El. De aceea spunem că iubirea creștină și acultarea duhovnicească mântuiesc lumea. Însuși Duhul Sfânt a venit pe pământ trimis de Fiul, cu voia Tatălui, ca să întemeieze Biserica Sa și să reverse Harul mântuirii peste cei ce cred și se botează în numele Preasfintei Treimi.

Vedeți ce mare este puterea ascultării? Ea se naște din credință și dragoste. Că cine crede în Dumnezeu, Îl iubește și ascultă de poruncile Lui. Iubirea Lui Dumnezeu este izvorul zidirii lumii văzute și nevăzute. Cât timp îngerii au ascultat de Dumnezeu, nu existau nici diavoli, nici iad. Iar când Lucifer cu îngerii lui au căzut din ascultare, dorind să fie „asemenea Celui Preaânalt", ei au căzut „ca un fulger din cer" și s-au transformat în diavoli. Asemenea lor cad în iad toți creștinii neascultători care nu vor să asculte de nimeni și trăiesc pe pământ de capul lor.

Ascultarea stă la temelia cerului, a îngerilor, a planetelor, a Bisericii, a societății, a familiei, a fiecărui suflet care crede în Dumnezeu și dorește să se mântuiască. Fără ascultare în societate nu este armonie, nici pace între popoare și oameni. Fără ascultare de Dumnezeu, de Biserică, de păstori, care sunt urmașii Apostolilor pe pământ, nu este mântuire, nu este unitate creștină, nu este pace în case și în sufletele credincioșilor noștri.

De aceea, iubiți credincioși, sunteți datori să păziți poruncile Sfintei Evanghelii, să ascultați de Biserica Ortodoxă, mama noastră duhovnicească, întemeiată de Hristos, să ascultați de slujitorii sfințiți ai Bisericii, ca de Sfinții Apostoli și să ascultați de duhovnicii pe care vi i-a dat Dumnezeu, ca de Însuși Hristos.

Când sună clopotele bisericii și ne cheamă la slujbă, la Sfânta Liturghie, mai ales în sărbători, lăsați grijile casei și mergeți cu toți la biserică. Îngerii Domnului vă vor scrie în cartea vieții și vă vor număra pașii. Seara și dimineața și oricând mergeți pe drum sau lucrați cu mâinile, neîncetat să vă rugați, după porunca Sfântului Apostol Pavel.

În timpul celor patru posturi ale Bisericii, nu uitați să vă spovediți și, dacă vă dă voie duhovnicul, să vă uniți cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Acestea sunt cele mai mari daruri pe care ni le oferă Biserica după Botez. Apoi să vă creșteți copiii în duhul ascultării, al credinței ortodoxe, al smereniei și al iubirii de Dumnezeu, hrănindu-i cu cărți sfinte, cu cuvinte creștine ortodoxe, cu sfaturi părintești și mai ales cu exemplul viu, curat al vieții dumneavoastră.

Sectele sunt cancerul Bisericii. Ele se nasc din mândrie și neascultare. Că numai cei mândri și neascultători se rup de Biserică, hulesc pe Maica Domnului, aruncă din case icoanele și Sfânta Cruce, se leapădă de cele sfinte și urăsc pe păstorii dați lor de Hristos. De aceea, nu discutați cu ei, fiind răzvrătiți și fii ai neascultării. Nu vorbiți cu cei ce hulesc Biserica, pe sfinți, icoanele și Crucea. Ci rămâneți în Biserica Vieții, în Biserica iubirii și ascultării. Aici în Biserică este Hristos, aici sunt Sfintele Taine, aici sunt îngerii și sfinții din cer, aici sunt oamenii credincioși și toți părinții din neam în neam.

De asemenea, nu uitați să ajutați și dumneavoastră pe preot la slujbe, la curățenia Bisericii și la călăuzirea credincioșilor pe calea mântuirii. Nu observați cum cei răi se îndeamnă unul pe altul la rău, la desfrâu, la furt și la beție? Cum să nu fim datori noi creștinii a ne îndemna, a ne sfătui și a ne trage unii pe alții la biserică, la Sfânta Liturghie, la post, la milostenie, la iertare și la citirea cărților sfinte? Nu ajunge numai credința pentru mântuire, că și diavolii cred, dar din cauza mândriei și a neascultării nu au iertare.

Cu aceste sfaturi duhovnicești închei această predică, reamintindu-vă că fără ascultare nu ne putem mântui. Iar de vom trăi sub ascultare de Hristos, de Biserică și de păstori, vom dobândi și pe pământ binecuvântare și pace, iar dincolo viață veșnică vom moșteni. Amin.

Sursa: Doxologia

Hrană pentru suflet / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

vineri, 22 septembrie 2017

| | | 0 comments
Autor: Мариан Томов (OrthPhoto)

Pace multă au cei ce iubesc legea Ta şi cărora nu le e piatră de poticnire. (Psalmi 118, 165)

Învăţând cuvântul lui Dumnezeu ne dobândim pace su­fletească. Aceia dintre noi care nu vin la acest izvor dătător de viaţă au tendinţa să se tulbure foarte repede de cea mai mică ispită, iar lumea lor lăuntrică se dezechilibrează într-o clipă. Uneori te şi prinde mirarea cât de mult se pot pierde unii cu firea. Orice cuvânt necugetat, spus la întâmplare de careva, îi face să-şi piardă liniştea.

Dar nimeni nu-i poate lipsi de pacea lui Dumnezeu pe cei care şi-au agonisit-o cu adevărat! Ea vine din izvorul cel mai de sus, ne este dată de Hristos Însuşi, Care a spus: „Fericit es­te acela care nu se va poticni întru Mine” (Matei 11,6).

Fireşte, cel ce se nutreşte cu această hrană duhovniceas­că, cel ce vine cu rugăciune la acest izvor dătător de viaţă, nu va avea piatră de poticnire. Unui asemenea om care lu­crează pe ogorul Domnului îi creşte zi de zi sporul. Cei care nu simt nevoia acestui cuvânt viu, care nu învaţă din Sfânta Scriptură, pot lesne să cadă sau să se poticnească. De cele mai multe ori susţin că nu au găsit în Sfânta Scriptură ce­ea ce se aşteptau să găsească. Ar fi găsit, dacă ar fi pătruns miezul cuvântului lui Dumnezeu.

Aceştia se hrănesc ani la rând numai cu roşcove, sunt cei ce s-au îndepărtat de Dumnezeu, sufletul lor suferă de foame şi sete şi, fiindcă nu are hrană adevărată, slăbeşte, de­vine nerezistent. Dăm hrană zilnică trupului nostru supus putrezirii, care se va întoarce în pământ şi se va descompune, dar fiinţa noastră lăuntrică, sufletul nostru viu şi veşnic, îl lăsăm să flămânzească, fără să ne pese că ar putea să moară de foame.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Sfânta Muceniță Sofia și fiicele sale, Pistis, Elpis și Agapis – drumul spre sfințenie

duminică, 17 septembrie 2017

| | | 0 comments

Viețuind în secolul al II-lea, în Italia, Sfânta Sofia și fiicele sale au pătimit în vremea împăratului Adrian. Denunțate că sunt creștine și convocate să aducă jerftă zeiței Artemis, cele patru au refuzat să se lepede de Dumnezeu.
În vârstă de 9, 10 și 12 ani, cele trei fiice au fost omorâte în fața mamei, iar aceasta, îndurerată, le-a îngropat trupurile după un deal și după trei zile de rugăciune și-a dat duhul în mâinile Domnului.
Deasupra mormintelor a fost ridicată Biserica „Sfântul Mucenic Pangratie”, Sfânta Sofia devenind ocrotitoarea capitalei Bulgariei.

"Tu, atotputernice Dumnezeule, rânduieşte pentru noi după sfânta voia Ta şi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfânt, ca să nu se înfricoşeze inima noastră de prigonitorul cel mândru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoşate, să nu ne spăimântam de moartea cea amară şi să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!"

"Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moarte, ca după numele vostru să vă arătaţi către dânsul credinţa voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cunună mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu dânsul în cămara Lui prea luminoasă să intraţi, în glas de bucurie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi trupurile voastre cele tinere pen-tru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi floarea tinereţelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoabă şi decât fiii omeneşti, nici să vă mâhniţi de lipsirea vieţii acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi când trupurile voastre pentru dânsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune şi rănile de pe trupurile voas-tre le va lumina ca stelele cerului. Când frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dânsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar când vremelnica voastră viaţă o veţi pierde, punându-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea fără de sfârşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.
    Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiaţi a fi amăgite de înşelăciunile vrăjmaşului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul şi să vă făgăduiască mari daruri şi să vă pună înainte mărire, bogăţii, cinste şi toată frumuseţea şi dulceaţa lumii acesteia stricăcioase şi deşarte. Să nu iubiţi nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vânt se spulberă, că floarea şi ca verdeaţa ierbii se veştejesc şi în ţarina se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoşaţi când veţi vedea cumplitele chinuri, pentru că puţin pătimind şi pe vrăjmaşul biruindu-l, în veci veţi dănţui. Şi cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dânsul pătimiţi, Cel ce a zis: "De va şi uita femeia pe fiii pântecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi". Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoinţele voastre, în slăbiciunea voastră şi împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fiicele mele cele bune! Gândiţi-vă la durerile mele pe care le-am avut la naşterea voastră. Aduceţi-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creşterea voastră. Aduceţi-vă aminte şi de bunătăţile mele, cu câtă dragoste v-am învăţat pe voi frica de Dumnezeu şi să mângâiaţi bătrâneţele mamei voastre prin acea statornică şi bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste şi laudă între toţi credincioşii, când mă voi învrednici să mă numesc mamă de muceniţe, când vă voi vedea pe voi că viteze răbdaţi pentru Hristos şi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfânt al Lui, pentru dânsul muriţi. Atunci se va mări sufletul meu şi, bucurându-se duhul meu, se vor întări bătrâneţele mele. Atunci îmi veţi fi mie adevărate fiice când, învăţăturile mamei voastre ascultându-le, veţi suferi pentru Domnul nostru până la sânge şi veţi muri pentru dânsul cu osârdie".

"Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijeşte de viaţa noastră şi miluieşte sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite şi ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim şi Aceluia închinându-ne şi păzind poruncile Lui, spre idolii voştri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea şi dorim să pătimim şi să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru".


Troparul Sfintei Muceniţe Sofia şi al fiicelor sale: Pistis, Elpis şi Agapis

Mieluşele cuvântătoare, prin mucenicie v-aţi adus Mielului şi Păstorului, săvârşind călătoria cea către Hristos şi credinţa păzind-o. Pentru aceea, cu suflet vesel astăzi săvârşind pomenirea voastră cea sfântă, minunatelor, pe Hristos Îl slăvim.

Sursa: Doxologia

Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Sfântul Luca al Crimeei

sâmbătă, 16 septembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Marcu 8, 34-38; 9, 1


Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.


Sfântul Luca al CrimeeiPredică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35).

Aceste spuse ale lui Hristos, spuse de o uriaşă însemnătate, pot stârni nedumerire în mulţi. Noi, doar, dorim să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom năzui spre asta îl vom pierde şi că pentru a ne mântui sufletul este nevoie să ni-l pierdem - să-l pierdem pentru însuşi Domnul Iisus Hristos şi pentru Evanghelie. Ce să însemne asta? Cum trebuie să înţelegem aceste spuse?

Fireşte, în cuvintele lui Hristos nu poate fi nici o contradicţie - ele trebuie înţelese cum se cuvine. Şi iată ce răspuns dă la nedumerirea noastră Domnul Însuşi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24).

Dacă vom împlini lucrul acesta, ne vom mântui sufletul. Dar de ce avem nevoie ca să împlinim aceste cuvinte ale lui Hristos? Ce înseamnă lepădarea de sine?

Lepădarea de sine înseamnă lepădarea desăvârşită de propria înţelegere a căilor vieţii, de cele spre care năzuim potrivit îndemnurilor inimii noastre, lepădarea deplină de voinţa noastră, de raţiunea noastră. Este aici vreo cerinţă ciudată şi cu neputinţă de împlinit? Bineînţeles că nu.

Când ucenicul învaţă meseria pe lângă meşter, el trebuie să se lase pe de-a întregul călăuzit de îndrumările acestuia; el nu cutează să vină cu nimic de la sine, cu nici un fel de metode proprii de lucru. El trebuie să se supună necondiţionat meşterului, să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze neabătut după cum spune meşterul.

Şi noi trebuie să devenim supuşi Domnului Iisus Hristos - ascultători până la capăt, ascultători până la moarte. E foarte simplu de făcut asta. Trebuie doar să ne concentrăm şi să ne adâncim privirea duhovnicească, privind cu luare aminte şi cinstit în ascunzişurile sufletului nostru - şi atunci fiecare păcătos va vedea ce se face acolo. Acolo este întuneric, acolo colcăie şerpi - şerpii minciunii, curviei, zavistiei, trufiei, plăcerilor pântecelui, hoţiei, chiar şi uciderii, şerpi cărora nu este număr.

Oare nu urâm şerpii, nu ne ferim de ei? Şi atunci, vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Suntem datori să îi urâm, suntem datori să ne urâm sufletul, dacă în el colcăie şerpii.

În noi prea puţine merită dragoste. În orice păcătos sunt multe care merită ură. Şi trebuie ca această ură să se aprindă. Dacă pe umerii voştri ar apărea deodată nişte zdrenţe murdare şi împuţite, oare nu le-aţi arunca de pe voi, nu le-aţi călca în picioare? Iar dacă omul păcătos va privi în sufletul său, va vedea că haina sufletului îi seamănă cu nişte zdrenţe împuţite. Şi i se va face scârbă, greaţă, va urî zdrenţele acestea, va urî sufletul său, care e îmbrăcat atât de hâd.

Vedeţi că nu este nimic ciudat în cerinţa lui Hristos ca cel ce vrea să meargă după El să îşi urască sufletul? Trebuie să ne urâm trufia, părerea de sine, care ne poruncesc să ne rânduim viaţa de capul nostru, să ne fixăm în viaţă propriile noastre scopuri, să ne construim propriile noastre planuri. Trebuie să înlăturăm toate acestea, să rupem acest păienjeniş plin de praf, să ne luăm rămas bun de la tot. Trebuie să ne lepădăm de voinţa noastră, de planurile noastre, de raţiunea noastră şi să ne plecăm cerbicea cu smerenie sub jugul cel bun al lui Hristos.

Trebuie să ne întindem către Domnul Iisus Hristos mâna tremurătoare şi să-I strigăm: „Doamne! Nu voi merge pe calea mea. Voi merge după Tine, Tu mă călăuzeşte!”. Trebuie să ne supunem până la capăt şi necondiţionat voinţei lui Hristos. Numai atunci va fi cu putinţă să mergem după El.

Dacă Domnul ne duce acolo unde S-a dus El însuşi, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea şi să mergem după El, unde credeţi că mergem? Dacă asupra noastră a fost pusă crucea, bineînţeles că nu mergem la distracţie, nu mergem la serbare, ci acolo unde sunt datori să meargă călcătorii de lege care îşi poartă crucea. Suntem datori să mergem după Iisus Hristos pe Golgota, până la capăt, chiar până la moarte.

Dar ce moarte cere de la noi Domnul? Cumva moartea fizică pe cruce, pe care a răbdat-o El însuşi? Nu, ci El cere de la noi altă moarte. El cere să fim ascultători, smeriţi, să urmăm Lui, Care S-a micşorat pe Sine: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8).

Precum El a ascultat de Tatăl Lui, aşa şi noi suntem datori să ascultăm de El până la capăt. El ne duce la moarte - însă nu la o moarte de care trebuie să tremure inima noastră. El cere de la noi să împlinim cuvintele: „Câţi sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele” (Gal. 5, 24).

El cere să răstignim pe cruce şi să omoram omul nostru cel trupesc, patimile noastre. El cere să ne răstignim pe cruce păcatele, aşa cum El a răstignit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. El cere să ne răstignim pe cruce nu trupul ca atare, ci omul cel vechi, care trăieşte nu după legile Lui, ci după poruncile lumii.

El cere ca pe acest om vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să îl urâm, pe acesta să-l lepădăm ca pe o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa omului renăscut, ca să ne mântuim sufletul nemuritor, menit împărtăşirii cu Dumnezeu.

Şi trebuie să împlinim aceasta, căci altfel nu se poate curaţi inima, nu poate răsări în ea lumina lui Hristos. Ca să răsară soarele este nevoie să se risipească întunericul nopţii. Ca să fie aer curat în locuinţă, el trebuie curăţit de mirosurile urâte.

De asemenea şi noi, dacă nu ne vom lepăda de toată întinăciunea, de nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezeşte în pofte, cum vom putea să mergem după Hristos? Altă cale nu este nicidecum.

Dar dacă vom începe această mare lucrare, ne stă înainte o luptă grea şi prelungită, fiindcă omul vechi, pe care l-am lepădat şi l-am răstignit, e o fiară sălbatică - şi cu cât îl vom bate şi răstigni mai mult, cu atât va muşca mai aprig. El e primejdios pentru noi, nicicând nu ne va lăsa în pace. Şi avem de luptat cu această fiară până la sfârşitul vieţii noastre.

Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem că ei toţi au dus până la sfârşitul zilelor lor o luptă nesfârşită cu omul lor cel vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Şi această luptă stă înaintea fiecăruia dintre cei ce s-au hotărât să împlinească spusele lui Hristos şi să se lepede de sine. Îl aşteaptă o cale lungă, grea, spinoasă, fără opriri - căci în viaţa duhovnicească a te opri înseamnă a da înapoi, a pierde tot binele şi toată sfinţenia pe care le-ai dobândit.

Cine a fost mai presus decât Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer şi a văzut fericirea drepţilor, cine se poate asemui cu el în hotărârea lui de a-şi răstigni trupul, cine va cuteza să spună precum el: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Şi iată ce spune acest om mare: „Fraţilor, eu încă nu socot să fi ajuns, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând spre cele dinainte, alerg la ţintă” (Filip. 3, 13).

El tinde înainte, se grăbeşte, fiindcă înaintea lui este un scop mare, sfânt şi foarte greu de atins. Şi atunci, noi să nu ne grăbim, noi să nu fugim de vom alege calea pe care a mers el şi care a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?! Iată ce înseamnă lepădarea de sine şi mergerea după Hristos.

Dar ce înseamnă a-ţi lua crucea - întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să îşi ia crucea? Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar.

Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple - nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie.

Viaţa noastră - viaţa tuturor oamenilor - este amar, întristare şi pătimire şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră.

Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală - oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.

Oamenii care îl urăsc pe Hristos, oamenii care leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc şi nu vor să îşi poarte crucea. Care este însă deosebirea între ei şi creştinii adevăraţi?

Deosebirea stă în faptul că creştinii şi-o duc cu supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-şi capul, duc până la sfârşitul vieţii crucea lor grea, mergând în urma Domnului Iisus Hristos şi-o duc pentru El şi pentru Evanghelie şi-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea şi toate dorinţele lor sunt robite de învăţătura evanghelică.

Pentru a împlini această învăţătură, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să ne ducem crucea cu supunere, neobosiţi, neblestemând-o, ci binecuvântând-o, împlinind porunca lui Hristos, lepădându-ne de noi înşine şi mergând în urma lui Hristos pe calea cea îngustă, ce duce în împărăţia Cerurilor.

Iar noi vrem cu toţii ca drumul vieţii noastre să fie larg, încăpător, fără nici un fel de spini, murdărie, pietre şi gropi, să fie presărat cu flori - dar Domnul ne arată o altă cale: calea pătimirilor.

Se cuvine să ştim că pe această cale, oricât ar fi de grea, dacă ne vom întoarce către Hristos din toată inima El însuşi ne va ajuta în chip uluitor pentru noi; El ne va sprijini când vom cădea, ne va întări, ne va îmbărbăta şi ne va mângâia. Şi atunci vom pricepe cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Cor. 4, l7): atunci pătimirile scurtei noastre vieţi ne vor părea uşoare.

Când vom străbate această cale, ce pare grea şi cumplită numai la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care ne întăreşte, atunci ne vom duce cu bucurie şi cu smerenie crucea, ştiind că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăţia Cerurilor.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să-i învrednicească pe toţi de veşnica, slăvită şi nesfârşita viaţă împreună cu El, cu Tatăl Lui, cu Duhul Sfânt şi cu toată ceata sfinţilor îngeri. Amin (30 septembrie 1946).

Sursa: Doxologia