A apărut un nou număr la
revistei Tabor (nr. 8, anul VI, noiembrie 2012). Tema lui este: "Părintele
Nicolae Steinhardt - 100 de ani de la naştere". Date suplimentare puteţi
găsi la adresa: http://www.tabor-revista.ro/
Cuprins
ACTUALITATE
† ANDREI ANDREICUŢ
Eu m-am născut în lume să
dărui, să mă dărui, oricând şi orişicărui
.......................................................................................................
5
ALEXANDRU SURDU
Nicolae Steinhardt. Despre
fericire .................................................... 9
DOINA CURTICĂPEANU
Energia radiantă a
integralei ...........................................................12
VASILE GORDON
Loc de cinste pentru monahul
Nicolae Steinhardt în omiletica românească
....................................................................................................................18
CONSTANTIN CUBLEŞAN
Scriitorul monah N.
Steinhardt ..........................................................
29
.
AUREL SASU
Iată-mă,
Doamne!.............................................................................
34
RĂZVAN IONESCU
Amintiri despre taina
libertăţii sau De te voi uita Ierusalime…............... 38
FLORIAN ROATIŞ
Marginalii la corespondenţa
N. Steinhardt – Virgil Ierunca ................... 43
DIANA CÂMPAN
Părintele Nicolae Steinhardt
– intuiţii axiologice sau despre scris ca boierie culturală
............................................................................................
50
ŞTEFAN ILOAIE
Moralitatea – aspect defi
nitoriu al comportamentului uman, în viziunea lui N. Steinhardt
...........................................................................................
55
CONSTANTIN NECULA
Ars de fericire... – cum a
salvat Jurnalul fericirii de la moarte scolastică gândirea unei generaţii –
............................................................... 61
GEORGE ARDELEANU
N. Steinhardt şi refuzul
„opiumului” .................................................... 64
IOAN PINTEA
Elogiul ştiinţei şi
splendorile teologiei ............................................
71
MIREL BĂNICĂ
Jurnalul fericirii – sau
cartea convertirii unei generaţii ............................ 79
ADRIAN BOLDIŞOR
În genul… înţelepţilor.
Mircea Eliade – Nicolae Steinhardt .................... 82
INTERVIU
„Mă atrăgea dragostea lui
pentru libertate, respingerea completă a minciunii comuniste, ataşamentul fără
rezerve faţă de România.” .....................................................................................................
95
Interviu cu Toma Pavel
realizat de Călin Emilian Cira
RECENZII
................................................................................
97
MACARIE DRĂGOI, Ortodocşi şi
Greco-Catolici în Transilvania (1867-1916). Convergenţe şi Divergenţe, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011, 465 p. (MIRCEA POPA)
DAN PURIC, Fii demn!,
Bucureşti, 2011, 208 p. (ION ALEXANDRU MIZGAN)
PETER E. GILLQUIST, Cum am
devenit ortodox. O călătorie înspre credinţa creştină primară, trad. Ioan
Tănase Chiş, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006. (PAUL SILADI)
PANAYOTIS NELLAS, Hristos,
Dreptatea lui Dumnezeu şi îndreptarea noastră – pentru o soteriologie ortodoxă,
traducere de pr. prof. Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012, 364 p. (SILVIU
CRISTIAN RAD)
*
Prolegomene - Editorialul programatic apărut în numărul princeps al TABOR-ului
La un dialog interior
Schimbarea la faţă a lui
Iisus s`a petrecut la puţină vreme după ce între El şi ucenici se consumase un
scurt dialog asupra identităţii Sale.
- Cine zic oamenii că sunt
Eu?
- Unii zic că eşti Ioan
Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia, sau altcineva dintre profeţi, înviat
din morţi.
- Dar voi, voi cine ziceţi
că sunt?
- Tu eşti Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu-Cel-Viu.
Cu această mărturisire a lui
Petru - rostită, desigur, în numele tuturor -, convorbirea s`a încheiat sub
pecetea tainei.
Pe Tabor, însă, de faţă
fiind Petru, Iacob şi Ioan, Iisus renunţă pentru câteva momente la ipostaza
chenotică şi, îmbrăcat în lumina ce izvora din Sine Însuşi, Se arată flancat de
Moise şi Ilie, cu care stă prieteneşte de vorbă. O exegeză oarecum simplistă a
textului biblic ar duce la concluzia că Învăţătorul a vrut să arate două
lucruri: că El este altcineva decât Moise şi Ilie şi că El este mai mare decât
Moise şi Ilie. Demonstraţie inutilă, de vreme ce ucenicii ştiau acest adevăr,
cel puţin în relaţie cu Ilie. Surpriza vine doar din prezenţa lui Moise, al cărui
nume nu circula printre suveicile eresului public.
Iată de ce, ori de câte ori
m`am aflat în faţa unei icoane a Schimbării la Faţă, mi-a plăcut să văd în ea
dialogul dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre Tradiţie şi Actualitate, în
universul unei Arhaităţi care se înnoieşte din propria-i Substanţă.
Dialogul însă se desfăşoară,
iniţiatic, în văzul şi auzul celor trei ucenici pe care Iisus obişnuia să-i ia
cu Sine ca unici martori ai unor evenimente excepţionale, de profundă
intimitate duhovnicească. Aşadar, aceştia erau înzestraţi cu o anume capacitate
de a decela semnificaţii inaccesibile oamenilor de rând, iar aceasta nu putea
fi operantă decât pe fondul unei culturi suficiente. Ştim că erau pescari de
meserie, dar nu le putem refuza creditul unor autodidacţi. Petru era originar
din Betsaida, una din aşezările care alcătuiau confederaţia celor zece oraşe
(Decapole), comunităţi greceşti în care se vorbea limba lui Demostene. Ştim
precis că Andrei, fratele lui Petru, vorbea curent greceşte, fapt pentru care a
şi fost rânduit să predice Evanghelia în coloniile elene de pe ţărmurile Mării
Negre (printre care Tomis, Callatis şi Histria), conferindu-i astfel
creştinismului nostru origine apostolică. Cât despre Ioan, e suficient să ne
amintim că el va deveni autorul celor două capodopere ale Noului Testament, Evanghelia
a patra şi Apocalipsa; deşi inspirate de Duhul Sfânt, ele nu se puteau naşte
dintr`un vid cultural.
Pe de altă parte, la vremea
transfigurării de pe Tabor cei trei nu erau încă apostoli, ci doar simpli
ucenici, şcolari care-şi primeau zilnic porţia de învăţătură de la
dumnezeiescul lor Dascăl. Va mai trece încă mult timp până când pogorârea
Duhului Sfânt le va conferi aura sacerdoţiului. Acum ei nu depăşesc statutul
unor intelectuali laici. Nu avem indicii că ar fi priceput chiar totul din
subtilitatea mesajului transfigurator sau că ar fi intuit lumina necreată
care-i va hrăni mai târziu pe isihaşti. Răvăşit, Petru pare a vorbi în dodii,
dar din cuvintele lui se desprinde un sentiment absolut copleşitor:
- Doamne, bine ne este să
fim aici!
Este sentimentul comunitar
al omului care, în numele său şi al fârtaţilor săi, aspiră la fericirea de a
trăi permanent pe vârful muntelui, în trei colibe improvizate, laolaltă cu
Iisus şi interlocutorii Acestuia. Nu le-a fost dat. Le va fi rămas însă
nostalgia unei perspective a dialogului hristic.
În spaţiul nostru cultural
postdecembrist, bântuit de atâtea aproximaţii şi incertitudini, a apărut şi
dorinţa de a se institui un dialog între intelectuali şi Biserică. Dezideratul
a rămas fără ecou, iar Biserica este acuzată, în continuare, de somnolenţă,
paseism, inerţie parazitară, incapacitate de a răspunde unei provocări
inteligente. Mai nou, i se impută refuzul de a se implica în viaţa politică şi,
ca pe vremea lui Nero, i se pun în cârcă toate relele din scumpa noastră
patrie, inclusiv infantilismul democraţiei, incapacitatea acesteia de a absorbi
fonduri europene, dar şi zăbava legii cultelor. O seamă de laici se plâng că
sunt trataţi doar ca turmă, dar uită că „turma" este o noţiune biblică pe
care limbajul bisericesc o defineşte drept „turmă cuvântătoare", adică
înzestrată cu raţiune, discernământ şi responsabilitate. Nu trebuie uitat că,
în paralel, cea mai puternică (şi mai discretă) instituţie a Bisericii este
scaunul de spovedanie, zona prin excelenţă a dialogului interpersonal. Alţii îi
atribuie o ghettoizare ritualistică, ignorând faptul că principala misiune a
Bisericii este mântuirea sufletelor şi că aceasta nu se poate realiza decât în
spaţiul liturgic.
Personal, am avut rezerve
asupra unui posibil dialog între intelectuali şi Biserică. Nici astăzi nu cred
că acestea ar fi două categorii distincte, care ar trebui să-şi vorbească peste
gard. În primul rând, nimeni nu a fost în stare să-mi definească noţiunea de
intelectual, când anume şi pe ce criterii i se atribuie insului un astfel de
statut, dacă el se legitimează doar prin studii şi diplome sau dacă nu cumva,
dimpotrivă, elita intelectuală îl cuprinde şi pe genialul ţăran care a zămislit
un basm, o baladă, o colindă, un proverb sau o ghicitoare. În al doilea rând,
dacă intelectualii sunt de o singură parte a dialogului, ar însemna că în
Biserică, de partea ceastălaltă, ei sunt inexistenţi, că adică un Hrisostom, un
Augustin, un Hausherr sau un Stăniloae nu pot sta în acelaşi pupitru cu un, să
zicem, Mihail Roller.
Cred însă că absenţa unui
astfel de dialog este una din carenţele noastre actuale şi că el trebuie
instaurat şi alimentat fără întârziere, dar nu între intelectuali şi Biserică,
ci între intelectuali în (întru = intra) Biserică, clerici şi mireni, aceştia
fiind deopotrivă membri ai aceluiaşi corp eclezial, fie şi numai printr`un
liant minimal, acela al botezului.
Am zis „minimal",
întrucât oferta Bisericii e mult mai generoasă şi la îndemâna fiecărei opţiuni.
În ultima mea carte de teologie* am dedicat un întreg capitol laicatului
creştin, argumentând scripturistic că dacă Taina Botezului îi conferă insului
(bărbat sau femeie) calitatea de membru al Bisericii, Taina Mirungerii,
administrată îndată după Botez şi făcând cu acesta aproape un singur corp, i-o
conferă pe aceea de membru al preoţiei împărăteşti; o preoţie sfântă, fără să
fie şi sfinţitoare, dar suficientă pentru a face din fiecare credincios un
participant activ la viaţa liturgică, culturală şi socială.
Conceput astfel, sfatul
intrabisericesc devine un dialog interior, sintagmă introdusă în orizontul
culturii noastre, din câte ştiu, de către filosoful Mihai Şora**. Este exact
ceea ce s`a petrecut pe muntele Tabor în convorbirea lui Iisus cu sacerdoţii
Moise şi Ilie, avându-i ca participanţi pe intelectualii laici Petru, Iacob şi
Ioan.
Aşa s`a născut proiectul
revistei TABOR, o tribună a dialogului dintre teologie, filosofie, ştiinţele
exacte, naturale, umaniste şi politice, un spaţiu în care să se poată întâlni
colaboratori din ţară şi din străinătate, vârstnici şi tineri, bărbaţi şi
femei, ortodocşi şi prieteni ai acestora, creştini şi necreştini cu deschidere
ecumenică.
La o cotă mai înaltă,
dialogul poate fi nu doar între teologie şi disciplinele neteologice, ci şi
între acestea laolaltă, ele între ele, angajându-se, până la învecinarea cu
prezenţa lui Dumnezeu, în ceea ce Basarab Nicolescu a numit, pentru prima oară
în cultura universală, transdisciplinaritate.
Prin urmare, deşi editată de
o Mitropolie, ea nu va avea un profil de publicaţie strict bisericească sau
eminamente teologică şi nu va afecta sub nici o formă existenţa şi rolul
revistelor eparhiale. Nu va deveni nucleu al vreunei grupări sau asociaţii cu
profil ideologic. Paginile ei nu vor găzdui înverşunări polemice, ceea ce însă
nu exclude diferenţele de opinie, chiar obligatorii în dezbateri de asemenea
anvergură. Se contează pe academismul colaboratorilor.
* Cartea
deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Editura
Institutului Biblic, Bucureşti, 2005.
** Mihai
Şora, Du dialogue intérieur. Fragment d`une Antropologie métaphysique, Ed.
Gallimard, Paris, 1947. Despre dialogul interior. Fragmente dintr-o
Antropologie metafizică, trad. Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, 1995.
† IPS Bartolomeu Anania
Sursă: Revista Tabor
0 comments:
Trimiteți un comentariu