Nu îmi voi învăţa copiii despre sexul fără riscuri pentru că aşa ceva nu există

marți, 30 septembrie 2014

| | | 0 comments

Fac câteodată greşeala de a acuza cultura noastră ca este “supra-sexualizată” sau “nebună după sex”, în special când aud povești despre districte şcolare în care se încearcă a se da prezervative celor din clasele a VI-a. Şi totuşi, în realitate, majoritatea oamenilor din această ţară sunt înspăimântaţi de sex. Simpla idee de sex îi îngrozeşte. Societatea modernă este gazda celei mai patetice colecţii de laşi, plictisiţi şi lipsiţi de orice interes (sexual). Am eliminat din acest act onestitatea, dragostea, pasiunea, frumuseţea şi puterea creatoare, şi le-am înlocuit cu ceva steril, reticent, frivol şi dezinteresat.

E un fel de ironie, pe bune!

În această naţiune suntem îngrijoraţi de integritatea legumelor şi a untului de arahide şi le cumpărăm numai dacă conţin pe ambalaj cuvinte precum “organic” şi “crud”. Dar când vine vorba despre sexualitatea umană înghiţim orice chimicale ar fi nevoie pentru a înlătura consecinţele fizice şi emoţionale ale comportamentului nostru. Imaginați-vă studenţii care trebuie sa “tragă” şase cocktailuri de rom şi 8 Natty Light (bere ieftină, cu conţinut caloric scăzut) înainte de a putea copula anonim în camera cuiva de cămin.

Dar ei au nevoie de mai mult decât de alcool: au nevoie şi de pastile, şi medicamente, şi explicaţii în dimineaţa următoare despre cum totul a fost numai o distracţie şi că nu a însemnat nimic.

De ce spunem că acestor oameni le face plăcere sexul? Pentru bărbatul care face dragoste cu soţia lui, cu care este căsătorit de douăzeci de ani, sexul este o plăcere. În schimb, aceşti indivizi se bucură numai de anumite senzaţii fizice. Se bucură de o masturbare asistată – dar sexul este exact ceea ce ei încearcă cu disperare să evite.

Probabil cel mai absurd în toată situația aceasta este faptul că numim “lipsite de risc” aceste şedinţe de călăreală infuzate cu alcool, atâta timp cât implică un strat de latex și o doză de steroizi. Le spunem tinerilor să folosească prezervative pentru a se proteja de boli precum hepatita sau SIDA. De fapt, ceea ce se insinuează în mod vădit, este că există o cale lipsită de risc de a avea relații sexuale cu un necunoscut bolnav.

Sexul la întâmplare, fără nume si fără implicare, nu este niciodată lipsit de riscuri. Niciodată lipsit de riscuri emoționale, spirituale, fizice. De fapt, nici un fel de relație sexuală nu este fără riscuri. Si nici nu trebuie să fie așa. Sexul nu trebuie să fie periculos din punct de vedere fizic, cum de multe ori este în zilele noastre, mulțumită, în primul rând, anilor de “educație sexuală” – ar trebui sa fie un act profund și plin de urmări. Sexul ar trebui sa fie deschis și expus. Ar trebui să scoată la iveală sentimente înfricoşătoare și misterioase de dorință și devotament.

Spuneți-i cum vreți, dar numai lipsit de riscuri nu îi puteți spune!

Sexul, în general, nu este fără riscuri. Pe de altă parte, relațiile bazate pe atașament reciproc, întărite de jurămintele căsătoriei si reafirmate zilnic de ambii soți, sunt fără risc – și numai în acest context vulnerabilitatea inerentă a relațiilor sexuale poate fi transformată în ceva confortabil si care oferă siguranță.

Este “amuzant” cum în lumea aventurilor de o noapte, atunci când cineva comite “crima” de a fi o ființă umană în care iau naștere sentimente naturale dureroase, de afecțiune şi apropiere emoțională, celeilalte persoane i se permite să o acuze ca este ciudat(ă) sau că se mișcă prea repede. Si când baricadele făcute de om cad, și în mod tragic apare o viață omenească, amândurora li se permite să declare cu fețele senine că a fost un accident. Asta este ca și cum ai planta o sămânţă în pământ și spui că ceea ce a răsărit este o greșeală pentru că tu ai crezut că pământul era infertil. Tu poate că ai crezut așa, dar sămânța tot face exact ceea ce semințele trebuie să facă, iar tu ai făcut exact ceea ce o persoană care vrea să planteze ar fi trebuit sa facă. Se poate ca tu să fii un prost, dar ăsta numai accident nu a fost. În continuare, tu tai răsadul și îl arunci în foc, iar apoi continui sa plantezi semințe. Și de fiecare dată te plângi că blestematele astea de plante sau copaci tot continuă să răsară din pământ. Când cineva vine și îți spune să te oprești și să nu mai plantezi până când nu ești pregătit să ai de-a face cu pădurea, tu te smiorcăi și acuzi persoana respectivă că te judecă și că este nemiloasă pentru simplul fapt ca articulează regulile de bază ale botanicii.

Bineînțeles, metafora aceasta nu are susținere dintr-un singur motiv: toată lumea este de acord că nu ar trebui să omori puieții de copaci. Același consens, însă, nu există atunci când vine vorba despre puii de oameni.
Nu vreau să-mi învăţ copiii despre sexul fără riscuri pentru că nu vreau să îi mint. De asemenea, nu vreau să sădesc în ei ceea ce văd atât de des în alți oameni: o vedere pesimistă și reducționistă a spiritualităţii umane.

Ce altceva te poți aștepta să găsești când îți petreci primii 18 ani din viața unui copil tocându-i mintea cu un asemenea mesaj nesemnificativ și patetic. În ziua de astăzi copiii nu aud niciodată ceva pozitiv despre relațiile sexuale, deoarece aspectele pozitive le-au fost prezentate ca fiind negative.

Pozitiv: în urma relațiilor sexuale sunt create viețile omenești. Acesta este un bine enorm, dar nu este un bine care ar trebui urmărit înainte de căsătorie și fără a fi pregătiți de a avea grijă de noua viață formată.

Pozitiv: relațiile sexuale sunt o formă de exprimare a dragostei. Acesta este aspectul primar care diferențiază relațiile sexuale dintre oameni de cele dintre animale. Este un bine profund, dar ca orice lucru bun, poate fi pervertit și transformat într-un rău foarte întunecat.

Acestea sunt două dintre aspectele cele mai frumoase legate de relațiile sexuale, dar noi am hotărât să ne învățăm copiii că este cu putință  și ar trebui să le înlăture pe amândouă, și că ar trebui să înceapă să își exploreze sexualitatea cu unul sau două decenii înainte ca ei sa fie capabili cu adevărat să îmbrăţişeze fiecare dimensiune magnifică a acestui act. Deci, pentru următorii zece sau cincisprezece ani ei vor învăţa să privească două dintre cele mai măreţe aspecte legate de relațiile sexuale ca fiind printre cele mai rele. Nesurprinzător, această atitudine va rămâne cu ei permanent.

Planul abstinenței-înainte-de-casătorie pictează o imagine afirmativă si înălţătoare. Mesajul acestei imagini este că acest “lucru” este atât de bun, de important și de plin de plăcere că ar trebui să îl lași deoparte până când vei crește și vei găsi o persoana specială cu care să îl împărtăşeşte.

Pe de altă parte, modelul “sexului fără riscuri” transmite un mesaj sterilizat si paranoic: “Acest lucru este atât de frivol și lipsit de plăcere că poți să îl faci cu oricine și din orice motiv, fie și numai pentru a alunga plictiseala. Și, fiindcă tot a venit vorba, deși este o activitate recreațională, ca și Parcheesi (joc pe planșa, cu zaruri) sau ca hocheiul în aer, poate duce la inimi frânte, gonoree, sarcină și SIDA. Deci, din punctul ăsta de vedere, este un pic diferit de un joc pe planșă. Hei, dar ce ai zice sa ne uităm la niște imagini super-magnifice cu negi genitali?!”

Și totuși, această imagine este cea pretins pozitivă si încurajatoare. Singurul confort pe care îl oferă este acela că sexul poate fi distractiv, dar în loc să introducă moralitatea, responsabilitatea și satisfacția întârziată în conversație, acest model ghidează comportamentul copilului obsedându-l în legătură cu păduchii pubieni și sarcină la vârsta adolescenței.

Lecția abstinenței înainte de căsătorie oferă un confort mai mare: vorbește despre distracția actului sexual, dar și despre dragoste și puterea ei creatoare. Și, abstinența înainte de căsătorie are o cale mai bună de a trata cu aspectele negative: vorbește despre gonoree, herpes și sarcină în afara căsătoriei, dar oferă siguranța că nu trebuie să trăiești cu frica acestor întâmplări dacă pur și simplu aștepți până la momentul potrivit.

“Sexul fără riscuri” oferă bucurii neînsemnate și temeri profunde, abstinența oferă bucurii profunde și temeri ce pot fi evitate.

Este calea mai bună. Este mesajul mai bun. Este pur și simplu mai bine așa.

Știu că îmi veți spune că trebuie sa fim realiști. Copiii vor avea relații sexuale oricum, deci nu ar fi mai bine sa fim siguri ca măcar sunt pregătiţi pentru treaba asta?

Pentru a răspunde la întrebare o să adresez și eu câteva întrebări:

Nu vrei ca după ce a băut copilul tău să se urce la volan, dar dacă ar face-o, ai prefera să poarte centura de siguranță, corect? Pai, i-ai spune vreodată:”Juniorule, știu că o să bei și o să conduci. Nu ar trebui, dar toată lumea o face. Aşa că, să îți pui centura de siguranță!”?

De ce nu?

Pentru că o asemenea declarație diluează considerabil mesajul tău împotriva băutului la volan, acordând acestui tip de comportament o aprobare tacită și presupune tot ce e mai rău în fiul tău mai înainte ca acesta să fi avut măcar ocazia să ia propriile decizii.

Exact.

De asemenea, care e îndatorirea ta ca părinte? Să dai copilului tău sarcini ușoare, țeluri ușor de atins, și ștachete ridicate la înălţime mică? Sau scopul tău este să îți îndrepți copilul către ceea ce este corect și bine, și apoi să îi dai uneltele necesare pentru a atinge acest scop?

În plus, de când majoritatea părinților merg după logica “păi, copiii mei vor avea relații sexuale oricum”? Decenii, probabil? Și în tot acest timp, incidența cazurilor de relații sexuale în rândul persoanelor necăsătorite a crescut sau a scăzut? A crescut, corect? Și atunci, nu cumva avem aici de-a face cu un caz de auto-profeție?

De asemenea, în orice altă situație, îți îndrumi copilul să aleagă locul doi, substitui a face ceea ce este bine și corect cu ceea ce este numai parțial bine și corect? Îi spui vreodată copilului tău să învețe la matematică pentru nota 8? Îi spui vreodată să se asigure că ia parte numai la un nivel rezonabil la bârfe si hărţuiri de colegi? Îi spui vreodată fiului tău să vandalizeze numai proprietăți abandonate? Îi spui vreodată fiicei tale să te mintă numai o dată pe săptămână? Îi spui vreodată fiului tău să-ţi falsifice semnătura în carnetul de note numai dacă este foarte sigur că va arata perfect cu originalul?

Păi de ce nu? Până la urmă, probabil că oricum copiii nu vor excela la școală, vor minții, se vor lega de alții și vor comite tot felul de acte juvenile prostești. După logica ta, nu ar trebui să le spui să nu facă lucrurile pe care probabil le vor face oricum și în schimb sa îi ajuți să facă lucrurile pe care nu ar trebui sa le facă, dar într-un fel care să minimalizeze riscurile și consecințele, corect?

Nu?

Și atunci de ce foloseşti tactica asta când vine vorba despre sex?

Iată ceva care cel puțin ar trebui sa îți dea de gândit!

Deocamdată eu îi voi învăţa pe ai mei să aleagă binele și să evite răul, chiar și în acele situații în care alții au eșuat, și chiar și în acele situații în care eu am eșuat. De fapt, în special în situațiile în care eu am eșuat, având în vedere că am fost un așa eșec prolific într-un sortiment atât de mare de categorii. 
Nu îmi voi învăţa copiii despre sexul fără riscuri. Prefer sa fiu sincer cu ei.

Traducere: Adrian Naghel
 Preluare de pe Știri pentru viață


Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.


De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Rugăciunea, postul, privegherea nu constituie scopul vieţii noastre creştine / Sensul vieții

| | | 0 comments
foto: Aleksander Wasyluk(Orthphoto)

Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte fapte creştineşti, indiferent cât de bune pot fi ele în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest ţel. Adevăratul scop al vieţii noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele lui Hristos ne oferă darurile Sfântului Duh.

(Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galaţi, 2010)
Sursă: Doxologia

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor de azi / Cuvinte pentru tineri

luni, 29 septembrie 2014

| | | 0 comments
foto: Andrey Rassanov(Orthphoto)

Ce ne face vrednici de Sfânta Împărtășanie? Uneori ne considerăm nevrednici.

Citește mai atent rugăciunile de Împărtășanie pentru că ele pun în balanță acestea două: nevrednicia și inima cu care mergem la Dumnezeu. „Știu că vin cu nevrednicie, dar nu vin la Tine ca un nepăsător, ci ca nu cumva fiind lipsit prea mult de împărtășirea Ta, să fiu lipsit și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte și să fiu prins de lupul cel înțelegător”. Nevrednicia aceea o reglăm la spovedanie. De aceea avem nevoie numaidecât de spovedanie înainte de împărtășanie, pentru că împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o eu la spovedanie.

De un singur lucru trebuie să ne asigurăm în principal: să-L iubim sincer. Nu mergem la împărtășanie ca eroii, ci ca nevoiașii, dar niște nevoiași care știu bine pe ce se bazează și chiar profită de asta. Să profităm de faptul că Dumnezeu ne iubește și să mergem ca nevoiașii, știind că avem nevoie de asta. Nu mergem așa, cu fruntea sus: „Da. Eu merit!” Nimeni nu merită.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Omilii la Romani că „mai presus decât scăparea de chinurile iadului, mai presus decât bucuria raiului, mai presus decât toată Împărăția cerurilor la un loc este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”. Trebuie o iubire declarată. Viața veșnică este o viață trăită într-o astfel de iubire. Astfel de viață cerem noi la Împărtășanie. Nevrednicia vine pe locul doi.

Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C.
și tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2014

Prin cele ce se văd

| | | 0 comments
foto: Nikoinishta(Orthphoto)

„Dragostea nu înseamnă cuvinte de dragoste, dragostea este cruce şi depăşirea propriului sine”. Interviu cu Î.P.S. Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos / Şcoala de Duminică

duminică, 28 septembrie 2014

| | | 0 comments



interviu realizat de Isabela Aivăncesei, Lumea Credinţei

Oamenii par sănătoşi dar, de fapt, sunt bolnavi. Care e boala omului contemporan cea mai cruntă?

Cea mai importantă şi cea mai gravă boală a omului de astăzi este iubirea de sine. Iubire de sine înseamnă să mă iubesc doar pe mine însumi şi să fiu închis în această puşcărie a propriului sine. De la iubirea de sine se nasc toate celelalte patimi: iubirea de slăvire, iubirea de arginţi, iubirea de plăcere. Cu alte cuvinte, omul de astăzi înţelege şi interpretează toate ce se întâmplă în jurul lui din perspectiva acestei iubiri de sine. În centrul tuturor se aşează pe sine. Prin urmare, vindecarea de această boală este să se elibereze de propriul sine, să se elibereze de iubirea de sine şi să dobândească iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Aceasta, pe de o parte, este boala omului şi iată care este şi tămăduirea de ea.
„Le‑am spus copiilor că noi, cei mari, am îmbolnăvit societatea şi este nevoie de sângele lor proaspăt ca să facem o transfuzie de sânge în această societate şi să o reînsufleţim”
Mantuire. Cum ar trebui să traducem pentru tinerii de astăzi acest termen, mantuire?

Din punct de vedere etimologic, în limba greacă veche cuvântul acesta, „sotiria”, înseamnă „păstrez intregul intact”. Potrivit filosofiei platonice, mântuire înseamnă să se elibereze sufletul de trup şi să se reîntoarcă în lumea ideilor. Viziunea aceasta, desigur, nu o acceptăm în tradiţia ortodoxă. Potrivit tradiţiei noastre, dimpotrivă, dumnezeiescul har intră şi acoperă omul şi se realizează această unire între suflet, trup şi Duhul Sfânt.

Tinerilor ar trebui să le spunem în primul rând că se cuvine să iubească tradiţia locului din care provin, să îi învăţăm să iubească muzica bizantină, să iubească poezia bisericească, să iubească îndeobşte arta bisericească. Pe măsură ce vor ajunge să iubească această artă bisericească, să preţuiască cultura şi tradiţia bisericii noastre, incet‑incet vor ajunge să simtă şi unitatea aceasta a trupului şi a sufletului cu Duhul Sfânt. Desigur, nu putem convinge pe nimeni să creadă şi să primească aceste lucruri dacă nu are înlăuntrul său căutarea. Tinerii de astăzi înţeleg bine că întreaga societate de astăzi este o închisoare, o societate care pur şi simpu anulează libertatea omului. Nu are nicio importanţă ca omul să stea închis intr‑o puşcărie şi, în acelaşi timp, să i se ofere posibilitatea să îşi împodobească foarte frumos această închisoare. Omul de astăzi, tânărul de astăzi nu îşi doreşte să îşi împodobească închisoarea în care se află, ci să iasă din ea. Omul de astăzi caută cu ardoare să găsească adevărata dragoste, adevărata libertate şi adevărata liniştire, „isihia” şi socotesc că acestea sunt elementele esenţiale ale tradiţiei ortodoxe. Pe tinerii de astăzi trebuie să îi învăţăm în primul rând cum să găsească şi să dobândească adevărata dragoste, iar dragoste înseamnă să iasă omul din închisoarea acesta a iubirii de sine şi să atingă dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Trebuie să îi învăţăm să trăiască adevărata libertate, căci libertate nu înseamnă fac ce vreau, libertate înseamnă sunt liber şi iubesc. Filosofia existenţialistă ne‑a învăţat că libertatea fie se manifestă prin dragoste, fie se manifestă prin nimic. Atunci când libertatea se exprimă ca nimic, ca nimicnicie, asta presupune atât moartea persoanei respective, cât şi faptul că provoacă moarte în jur. Aşadar, trebuie să îi învăţăm că libertatea nu înseamnă să facă ce vor, ci înseamnă să iubească.

De asemenea, tinerii de astăzi năzuiesc să găsească liniştirea lăuntrică, isihia. Nu doar o liniştire şi o calmare exterioară, ci o liniştire a inimii, a conştiinţei. Tinerilor de astăzi trebuie să le vorbim despre aceste subiecte, despre acelaşi subiect al tradiţiei intr‑un mod diferit, pe care ei să îl poată înţelege. Eu le vorbesc copiilor de şcoală şi le vorbesc pe limba lor, şi se bucură că mă înţeleg. Pentru că una este limba pe care o folosim la dumnezeiasca liturghie intr‑o predică, de pildă, şi altul este limbajul pe care ar trebui să îl folosesc când vorbesc copiilor de şcoală. Se cere să avem mult discernământ şi înţelepciune, ca să ştim ce anume se cuvine să spunem fiecărui om şi fiecărui copil.

Săptămâna trecută, de pildă, am fost la un liceu unde am vorbit cu copiii de liceu. Erau în jur de 300 de copii în vârstă de 17‑18 ani. Le‑am vorbit despre faptul că Dumnezeu este eros pentru noi, este dragoste. Nu trebuie să interpretăm pe Dumnezeu ca pe o idee, sau ca pe o putere care locuieşte în Cer, ci să îl înţelegem pe Dumnezeu ca dragoste, ca eros. Şi erosul nu este doar relaţia trupească dintre doi oameni, pentru că e posibil ca aceşti oameni să aibă această relaţie dar, în acelaşi timp, să trăiască o singurătate cumplită, să fie singuri. Eros, înseamnă iubire pentru toate, iubire pentru lume, iubire pentru Dumnezeu, dragoste pentru cunoaştere, pentru cărţi, pentru societate. Le‑am spus copiilor că noi, cei mari, am îmbolnăvit societatea şi este nevoie de sângele lor proaspăt ca să facem o transfuzie de sânge în această societate şi să o reînsufleţim.
„Cuviosul Sofronie spunea că, atunci când un om învaţă să iubească un om, va şti apoi să iubească milioane de oameni care se aseamănă cu acel om”
Sfantul Sofronie vorbea obştii că vorbim mereu şi amintim de porunca şi iubirea pentru intreaga lume. Cum, dar, o vom pune in aplicare? – spunea Sfantul Sofronie.

Cred că trebuie să pornim în împlinirea acestei porunci de la lucrurile mărunte, aşa cum şi cunoaşterea umană porneşte de la lucrurile foarte mici şi avansează până la cele foarte complexe. De pildă, copilul de clasa întâi învaţă literele, alfabetul, apoi simple operaţii aritmetice. La fel, şi omul poate să înveţe dragostea pornind de la relaţia cu oamenii pe care îi are în jur. Mama să înveţe să îşi iubească cu adevărat copilul; trebuie să înţeleagă că acest copil nu este al ei, ci este al lui Dumnezeu, care i l‑a dăruit, i l‑a dat în grijă. Pentru că sunt mulţi părinţi care se raportează la copii ca la un bibelou cu care se joacă, ca la o jucărie. Bărbatul să simtă că femeia sa este un dar al lui Dumnezeu faţă de el şi invers. Hristos ne‑a învăţat că dragostea nu este un simplu sentiment, nici doar cuvinte de dragoste, ci dragoste înseamnă jertfa, dăruirea şi crucea, asumarea crucii pentru celălalt. Aşadar, spunem te iubesc şi iţi dăruiesc, nu te iubesc şi iau de la tine. Atunci când omul va învăţa să se jertfească şi să ofere dragoste celor din jurul lui, incet‑incet va învăţa ce este dragostea şi pentru întreaga omenire. Dragostea nu înseamnă cuvinte de dragoste, dragostea este cruce şi depăşirea propriului sine. Dacă un om reuşeşte să atingă această dragoste în relaţia sa cu un om, va şti apoi să iubească mulţi oameni. Problema este cum să ieşim din închisoarea sinelui nostru, din iubirea de sine şi din iubirea de plăcere. Cuviosul Sofronie spunea că, atunci când un om învaţă să iubească un om, va şti apoi să iubească milioane de oameni care se aseamănă cu acel om.

Cuvantul Sfantului Siluan – „Ţine‑ţi mintea in iad şi nu deznădăjdui” – a cucerit intreg Occidentul şi respectul catolicilor şi al altor confesiuni sau chiar religii. Cum se traduce această expresie acum pentru omul de astăzi şi ce inţelege omul, din moment ce mulţi nu mai cred in iad şi in diavol?

Trebuie să precizăm că acest cuvânt al Sfântului Siluan are mai multe niveluri de înţelegere. Mai corect spus, este cuvântul lui Dumnezeu dăruit Sfântului Siluan. Sfântul Siluan era un mare nevoitor şi simţea în toată fiinţa lui, chiar şi în trupul lui, absenţa lui Dumnezeu. În esenţă, acesta este iadul: să simtă omul absenţa lui Dumnezeu. Iadul nu este un loc anume, este ţara morţii. Putem vorbi despre moartea trupească, despre moartea sufletească şi despre moartea duhovnicească. Fiecare om înţelege diferit de celălalt această stare de iad. Omul de astăzi resimte cu intensitate că ceva îi lipseşte, resimte această singurătate apăsătoare; simte că nu‑l iubesc ceilalţi oameni; de asemenea, simte că nu‑l satisface prezenţa lui în lume; mai simte şi că întreaga zidire, întreaga creaţie este ca o puşcărie; simte că prezenţa celuilalt lângă el este o ameninţare a existenţei lui; simte că îi lipseşte Dumnezeu. Are multe bunuri materiale, are putere, dar ceva îi lipseşte – de aceea şi simte această singurătate. Iar singurătate nu înseamnă să fiu singur, ci înseamnă să nu fiu înţeles de ceilalţi şi să nu‑i înţeleg pe ei. Această absenţă a lui Dumnezeu şi această absenţă a sensului vieţii este problema fundamentală a tinerilor de astăzi. De pildă, tinerii ajung să consume droguri şi altele asemenea pentru că simt că le lipseşte ceva – societatea în care trăiesc nu poate să le dea mai mult, să le dea ceea ce caută ei. Odată i‑am spus unui tânăr care se droga: „Încetează să mai iei droguri, pentru că o să mori!” şi el mi‑a răspuns: „Pe dumneavoastră ce vă interesează că eu voi muri? Eu chiar vreau să mor, pentru că viaţa nu are sens pentru mine!”

Astăzi tinerii au tot felul de întrebări: De ce exist? De ce trăiesc? Ce este viaţa şi ce este moartea? Ce este durerea, şi de ce să se întâmple războaie şi să fie omorâţi oameni? Ce se întâmplă cu sufletul după ce iese din trup? Sufletul are asemenea căutări, diferite de nevoile şi căutările trupului. Iar atunci când omul nu are ceea ce năzuieşte, trăieşte un adevărat iad. Cuvântul lui Dumnezeu către Sfântul Siluan dă un răspuns şi are o însemnătate şi pentru această situaţie – resimţi această prezenţă a iadului, adică absenţa lui Dumnezeu şi a dragostei? Nu te teme, nu deznădăjdui! Să ai nădejde în Dumnezeu, pentru că atunci când tu te simţi singur, alături de tine este Dumnezeu, Care te iubeşte; alături de tine este biserica aceasta, care este spital duhovnicesc şi care te poate ajuta. Din această perspectivă putem, de pildă, să tâlcuim tinerilor cuvântul adresat Sfântului Siluan. Desigur, pentru monahi cuvântul acesta are o altă însemnătate, mai înaltă.

În urmă cu câţiva ani am fost la Consiliul European, ca reprezentant al Bisericii Greciei, iar preşedintele Parlamentului European, care era un anglican, mi‑a adresat cuvintele: „De la dumneavoastră, de la ortodocşi, aşteptăm altceva să oferiţi Europei: vreau să ne aduceţi pacea, libertatea, această deplinătate pe care o trăiţi in tradiţia voastră; vreau să ne aduceţi sensul vieţii care aici, in Europa, s‑a pierdut”. Problema este că parlamentarii noştri, când se duc în Parlamentul European, nu exprimă şi nu fac cunoscut duhul tradiţiei noastre ci, dimpotrivă, duhul culturii apusene. Şi în vreme ce Europa aşteaptă de la noi să le facem cunoscute tradiţia şi duhul bisericii noastre, noi mergem acolo şi nu suntem în stare să facem asta, nu le facem cunoscută tradiţia noastră.

Cum vedeţi randuiala liturgică de la Manăstirea Essex?

Această rânduială a atras oamenii şi a ajutat foarte mult în contextul occidental în care se află Mânstirea de la Essex. Viaţa monahală şi în rânduiala monahală pe care o au la Essex nu este străină de viaţa şi tradiţia bisericii – este, însă, adaptată la lumea occidentală. Intr‑adevăr, omul de astăzi caută, are nevoie de liturghie şi de rugăciune, aceste două elemente fundamentale. Un alt element important este faptul că la Essex există vieţuitori din foarte multe ţări, de foarte multe naţionalităţi, şi este un mod de vieţuire ecumenic, adică, să înglobeze oameni din toate neamurile, şi o soluţie despre felul cum biserica poate să lucreze în toate locurile, peste tot în lume. Pentru că este firesc, fiecare monah venit dintr‑un anumit neam vine cu un anumit caracter, cu o anumită mentalitate, şi este foarte important să înveţe să trăiască împreună. Aşa cum avem, de pildă, la nivelul acesta politic, omenesc, Consiliul Mondial, avem Comunitatea Europeană, Naţiunile Unite, Mânăstirea de la Essex oferă un exemplu, un program pentru cum pot trăi uniţi oameni de naţionalităţi, de provenienţe foarte diferite. În programul lor avem Dumnezeiasca Liturghie, avem şi rugăciunea lui Iisus şi viaţa împreună, viaţa socială. Intr‑o mânăstire nu sunt doar monahii, ci vin şi oameni din lume, oameni cu familie, care doresc să primească de la mânăstire nişte rânduieli pentru viaţa lor, nişte principii de viaţă creştină. Aşa cum avem şi Sfântul Munte – Sfântul Munte este comoara noastră cea mai de preţ, este tot ce avem mai bun de oferit Europei. Astăzi trebuie să înţelegem că lumea şi Europa au nevoie de Biserica Ortodoxă. În Occident, filosofia în general, filosofia existenţialistă sunt tocmai rezultatul acestei pierderi a comuniunii cu Dumnezeu.

O ultimă intrebare: cateva cuvinte despre cartea Ştiu un om intru Hristos şi dacă este părintele Sofronie ultimul filocalic, aşa cum spune Părintele Rafail Noica.

Nu ştiu dacă pot să spun aşa, nu pot să spun că este ultimul, pentru că există şi alţi părinţi filocalici: este Părintele Cleopa, Părintele Paisie Aghioritul, Părintele Porfirie şi, peste tot, există şi alţi părinţi care trăiesc. Însemnătatea deosebită a Părintelui Sofronie este aceea că, în plus, era şi un mare teolog şi cel mai important este că el însuşi a cunoscut deznădejdea şi pocăinţa adâncă. Părintele Sofronie a cunoscut, a trăit o pocăinţă adâncă şi de aceea a dat o teologie adâncă.

Predica la Duminica a 18-a după Rusalii - Pr. Constantin Coman despre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul oamenilor

sâmbătă, 27 septembrie 2014

| | | 0 comments
Sursă: Doxologia

Apostolul
II Corinteni 9, 6-11

Fraţilor, cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună. Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun, precum este scris: «Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac». Iar Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare vă va da şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre, ca întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulţumire lui Dumnezeu.

Evanghelia
 Luca 5, 1-11

În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul.

*

Pr. Constantin Coman despre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul oamenilor

R. Rădulescu: Părinte Constantin Coman, două corăbii pline cu peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el. În loc să-L ţină mai mult, ca pe un loz câştigător, el Îl alungă. De ce reacţionează Petru astfel, pentru că despre el este vorba, despre Simon pescarul. Cum să înţelegem reacţia lui Petru?

Pr. Coman: Nu-L alungă pe Hristos, ci se alungă pe sine! Trebuie să luăm seama la motivul „alungării”. Scena pe care tocmai aţi descris-o, este una în care Sfântul Apostol Petru Îl descoperă pe însuşi Dumnezeu. Reacţia lui este chiar o reacţie pe care ar trebui să o aibă oricine dintre noi, dacă, la un moment dat, ar avea revelaţia dumnezeirii. În momentul acela Petru conştientizează nimicnicia sa, micimea sa, netrebnicia sa, care se descoperă cu adevărat omului numai atunci când acesta este faţă în faţă cu Dumnezeu. De altfel, Petru însuşi mărturiseşte lui Iisus exact acest lucru: „Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” (Luca 5,8). Este un fel de conştientizare prin oglindire, un fel de confruntare cu etalonul absolut, cu măsura desăvârşirii. Nu Îl alungă pe Hristos pentru că deranjează, ci pentru că se simte pe sine nevrednic de a sta în faţa Lui. Îi spune să plece de la el, pentru că este om păcătos, nu pentru că i-a făcut ceva rău sau pentru că ceea ce s-a întâmplat îl înfricoşează. Sigur că multe din minunile Mântuitorului Hristos înfricoşau, pentru că nu puteau fi înţelese. Sfântul Evanghelist Luca, cel care consemnează evenimentul, face acest comentariu: „Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.” (Luca 5,9).

Petru, însă, are revelaţia dumnezeirii, I se descoperă Dumnezeu şi instantaneu are şi revelaţia sinelui. Mai avem astfel de reacţii. Sutaşul roman, când îi cere lui Hristos să-i vindece slujitorul, iar Hristos îi spune că va veni la casa lui. Acesta spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. (Matei 8,8). O să vă mire, dar orice om când se întâlneşte fie şi numai cu ideea de Dumnezeu sau cu un semn-simbol care trimite la Dumnezeu (biserică, preot, cruce etc.) are reflexul judecăţii. Altfel, cum s-ar explica fuga de Dumnezeu concretizată în cele mai neînsemnate gesturi reflexe, precum cel al ocolirii preotului, pe care nu-l cunoşti?!

R. Rădulescu: Cum se întâmplă revelaţia dumnezeirii, ca să înţelegem ce se întâmplă cu Petru? Ce înţelege el în momentul în care vede două corăbii pline cu peşti? Hristos era învăţătorul, aşa Îi şi spuneau. Propunea o învăţătură nouă, captivantă, care îi atrăgea pe foarte mulţi oameni. Asistăm, în acelaşi episod evanghelic, la această întâmplare, El predică oamenilor dintr-o corabie, tocmai ca să fie văzut de toţi. Erau mulţi pe malul lacului. Ce înţelege, de fapt, Petru din toate acestea?

Pr. Coman: Lui Petru nu-i era străină ideea de Dumnezeu. El făcea parte din poporul iudeu. Acest popor avea un foarte puternic fond religios. Vechiul Testament era foarte aproape de ei, dar prezenţa lui Dumnezeu, întâlnirea lui Dumnezeu era un eveniment absolut excepţional. Întâlnirea lui Dumnezeu se trăieşte în momentul în care omul simte că se întâmplă lângă el ceva care depăşeşte limitele umane şi limitele lumii create. Tocmai aceasta i se întâmplă lui Petru. Erau convinşi că în lacul acela şi la ora aceea nu era deloc peşte. Mântuitorul îi spune să arunce mrejele. Petru o face doar pentru cuvântul Său: „Pentru că ne spui Tu să mergem, mergem şi aruncăm din nou mrejele!”

R. Rădulescu: Îi face un hatâr, cum am spune?

Pr. Coman: Îi face pe plac, deşi era convins că n-o să prindă peşte! Ascultarea, deşi nu părea să fie foarte convinsă, se dovedeşte roditoare! Cuvântul Mântuitorului Hristos se adevereşte şi se întâmplă o minune. Rezultatul depăşeşte, evident, calculele omenescului. Puterea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu se manifestă asupra firii.
Şi nouă ni se întâmplă astfel de lucruri! Sunt situaţii în care ne confruntăm cu soluţii, cu evoluţii ale unor situaţii, care depăşesc, mai mult decât evident, calculele noastre umane, calculele celor din jurul nostru, chiar condiţiile lumii noastre create. Atunci, dacă beneficiem de o oarecare vigilenţă sau trezvie, avem şi noi simţul unei intervenţii de undeva „din afară”. Dacă suntem familiari cu ceea ce înseamnă Dumnezeu, din vieţuirea noastră cu El în Biserică, în rugăciune sau din experienţele noastre anterioare, atunci percepţia dumnezeirii poate avea o anume evidenţă. Dacă nu avem vigilenţa necesară, spunem că s-a întâmplat ceva neobişnuit, că s-a întâmplat ceva ciudat, că a intervenit ceva inexplicabil. Îmi vine în minte Mircea Eliade, care consemnează, dacă nu mă înşel, în memoriile sale o serie de astfel de întâmplări „minunate “. Dumnezeu este prezent clipă de clipă în existenţa noastră, dar noi nu avem capacitatea de a-L observa. Cele mai multe dintre lucrurile care ni se întâmplă, le considerăm a fi consecinţe logice ale unor cauze de asemenea omeneşti. Cei care au însă ochi duhovniceşti, cum le spunem, sau ochii inimii sau ochi lăuntrici suficient de treji, văd intervenţia lui Dumnezeu în mai tot ce li se întâmplă.

Dacă vorbim despre Evanghelie şi luăm în serios Evanghelia Mântuitorului Hristos, vom vorbi totdeauna despre un dialog continuu al omului cu Dumnezeu. Putem extinde această perspectivă la Sfânta Scriptură în întregimea ei, care consemnează şi comentează istoria dialogului continuu dintre om şi Dumnezeu. Una dintre cheile de înţelegere ale acestui dialog este dată de binomul chemare-răspuns. După această pescuire minunată urmează chemarea adresată de Mântuitorul pescarilor de a-L urma ca ucenici, cu făgăduinţa că-i va face pescari de oameni:

„Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după EL” (Luca 5,10-11).

Cei trei, Petru, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedei, lasă totul şi-I urmează lui Hristos. Răspund fără ezitare chemării. Rezultatul acestui răspuns: din simpli pescari ai unei modeste localităţi de pe Lacul Ghenizaret sau Marea Galileii, cum i se mai spunea, au devenit Apostoli ai Mântuitorului lumii, cucerind cu puterea Evangheliei lumea cunoscută de atunci. Ar fi putut să se împiedice de un pretext sau altul, omeneşte vorbind, şi să piardă şansa de a deveni patriarhi ai Noului popor al lui Dumnezeu, temelie a Bisericii creştine.

Chemarea din partea lui Dumnezeu şi răspunsul din partea omului sunt lucruri esenţiale pentru viaţa noastră, întreaga noastră existenţă se derulează în spaţiul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru la această chemare. Din păcate, prea putini oameni sunt atenţi la această chemare şi o lasă fără răspuns. Este o mare responsabilitate a omului aici. Dumnezeu ne vrea şi ne cheamă să-I fim parteneri în creaţia continuă şi în susţinerea lumii.

Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, spune că: „Timpul cu care ne confruntăm noi şi ne batem, clipă de clipă, nu este nimic altceva decât distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului!” Sigur, este o filozofie adâncă, dar să încercăm să ne-o însuşim, să o experimentăm. Încă odată îi invit pe ascultătorii noştri să experimenteze lucrurile. Să încerce, nu neapărat să verifice această afirmaţie, nu neapărat în relaţia cu Dumnezeu, deşi şi acolo este posibil, ci în relaţia cu unul dintre semenii apropiaţi: soţ, soţie, părinţi, colegi, superiori şi aşa mai departe. Să vadă ce înseamnă distanţa dintre chemarea sau rugămintea cuiva şi răspunsul său la chemarea respectivă.

R. Rădulescu: Vă întrerup Părinte Constantin. În cazul lui Petru chemarea este evidentă. Iisus Hristos îi adresează, îi spune: „Vino şi te fac pescar de oameni!” Petru lasă totul, răspunde prezent, răspunde da. În cazul nostru, al celor de astăzi, şi poate şi în trecut, chemarea lui Dumnezeu nu este atât de evidentă, precum în cazul lui Petru! Petru este un privilegiat, este apostolul lui Iisus. Noi unde identificăm chemările lui Dumnezeu, în ce gesturi, unde să le căutăm? Pentru că, poate nici nu ne dăm seama, uneori, că Dumnezeu ne face o chemare!

Pr. Coman: Nici în cazul lui Petru nu este foarte evidentă chemarea, dacă îmi îngăduiţi să spun! La ora aceea Petru era un simplu pescar. Ce înseamnă un pescar? Un om fără carte, un om sărman, care nu ieşise din graniţele satului său, care îşi cârpea mrejele, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Era un om foarte simplu, care se trezeşte la un moment dat că cineva, este drept o personalitate foarte importantă, un învăţător, un profet, cu puteri foarte mari, îl cheamă şi-i cere să-L urmeze. Cine este acel Cineva, unde îl va conduce, ce va urma acestei chemări, nici el nu ştia prea mult. Tocmai de aceea este extrem de importantă şi este foarte apreciată replica lui Petru şi a celorlalţi doi, Ioan şi Iacob. Nu este deloc ezitantă, este imediată, deşi suportă foarte multe necunoscute.

Aşa se întâmplă şi cu noi! Sigur că este foarte greu să identificăm chemarea lui Dumnezeu! Cei care ne aflăm în slujirea Lui: preoţi, teologi sau cei care se mişcă înlăuntrul Bisericii, încep să simtă, la un moment dat, care este chemarea lui Dumnezeu sau voia Lui într-un context anume. Ceilalţi se întâmplă poate să recunoască mai greu chemarea lui Dumnezeu. Dacă te mişti, un pic, în Duhul lui Dumnezeu, dacă eşti puţin familiarizat cu cuvântul lui Dumnezeu, dacă eşti familiarizat cu rugăciunea, încet-încet dobândeşti puterea şi capacitatea să discerni lucrul la care te cheamă Dumnezeu.

[...]

Pentru ca omul să sesizeze chemarea lui Dumnezeu, trebuie să se apropie de El. Trebuie să trăiască într-o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să Îl invoce, trebuie să-L cheme. Chiar să îndrăznească să-L asculte, să aibă disponibilitate şi, de ce nu, să-L iubească. Va putea ajunge să-L iubească, dacă pleacă de la o premiză esenţială, anume, că existenţa lui I se datorează.
Existenţa mea, faptul că eu exist, eu personal, Preotul Constantin, se datorează unei chemări foarte tainice a lui Dumnezeu. Din părinţii mei, se puteau zămisli „n” alţi copii, în acelaşi context. Şi totuşi, m-am născut eu! Pe mine mă emoţionează, mă copleşeşte acest fapt! Mărturisesc, mă copleşeşte că aşa au fost rânduite lucrurile cu bunicii mei, cu străbunicii mei, ca eu să mă nasc! Faţă de acest eveniment eu mă plasez cu un sentiment de foarte adâncă recunoştinţă şi mulţumire. Sunt copleşit în faţa lui Dumnezeu, pentru că darul existenţei mele este unul absolut extraordinar!

De aici porneşte, după aceea, înţelegerea. Dacă Dumnezeu m-a chemat la existenţă, atunci ce vrea de la mine?! Am observat în viaţa mea şi am înţeles chemarea lui Dumnezeu. Eu nu m-aş fi dus la seminar, pentru că era o perioadă în care tot ceea ce însemna Biserică presupunea şi o foarte mare marginalizare socială. Eram foarte vioi, inteligent, mergeam foarte bine cu şcoala şi m-aş fi dus să fac orice altceva. Dar a fost o rânduială a lui Dumnezeu. Eram al cincilea copil la părinţi. Tata nu mai putea să ne ţină la şcoală. Toţi ceilalţi erau deja plecaţi. A fost un gând să merg la seminar, dar eu am spus tatălui meu nu. A rânduit Dumnezeu de aşa manieră, încât să pierd admiterea la liceu datorită unui incident banal şi, în cele din urmă, să ajung la seminar. Nu am înţeles atunci că a fost o chemare foarte specială, care nu mi se datora mie, ci părinţilor mei, Pătraşcu şi Măria, aşezaţi foarte profund în credinţă. Acum am toată convingerea că slujirea preoţească la care am ajuns se datorează unei chemări a lui Dumnezeu mai mult decât evidentă. Mai am convingerea că alegerea aceasta a făcut-o Dumnezeu, cum spuneam, pentru părinţii şi strămoşii mei, pentru credinţa şi jertfa lor de o viaţă. Cred că Dumnezeu le-a dăruit, în cele din urmă, ca din neamul lor să se aşeze un preot.

Nu mai am nici o îndoială că preoţia este chemarea mea, faţă de care, cu nevrednicie încerc să mă achit, cu conştiinţa că răspund unei chemări a lui Dumnezeu. După terminarea facultăţii am avut un foarte mare impas. Dar s-a deschis drumul într-o direcţie la care nu visasem niciodată, aceea a unei cariere ştiinţifice universitare. O trăiesc ca pe o chemare, nu îi răspund cum se cuvine poate, pentru că omul este foarte neputincios, foarte slab, dar am conştiinţa chemării mele. Şi nu o chemare anonimă, ci o chemare a lui Dumnezeu la o slujire concretă. Eu simt aceasta, nu am nici o îndoială! Îi rog şi pe ceilalţi să mediteze asupra acestui aspect. Se vor fi trezit a fi medici, a fi profesori, a fi ingineri sau politicieni, fără a se fi întrebat cum au ajuns acolo! Poate că este posibil să discearnă, în anumite etape ale vieţii şi ale carierei dânşilor, intervenţii, semne, care să trimită la ceea ce numim chemare a lui Dumnezeu.

R. Rădulescu: Părinte profesor, încă o problemă legată de pescuirea minunată. Hristos îi cheamă pe pescari să fie în continuare pescari de oameni. Este o echivalenţă între ceea ce făceau ei înainte şi ceea ce aveau să facă după convertire? Pescarul prinde peştele fără voia peştelui. Pescarul de oameni are o altfel de lucrare, lucrează cu oameni care sunt liberi. Funcţionează această echivalenţă întru totul?

Pr. Coman: Este foarte bună întrebarea dumneavoastră, ca să răspund americăneşte. Cu adevărat, este foarte potrivită, nu este deloc întâmplătoare asocierea. Dacă ar fi fost întâmplătoare, nici Mântuitorul n-ar fi făcut acest lucru, nici Sfinţii Evanghelişti nu l-ar fi consemnat. Toţi cei trei sinoptici, Matei, Marcu şi Luca, consemnează această asociere a chemării ucenicilor cu evenimentul pescuitului minunat.
Nici în cazul pescuirii oamenilor efortul uman nu este suficient! Va fi tot o pescuire minunată, datorată lucrării tainice a Duhului lui Dumnezeu. Ei vor arunca mrejele, Dumnezeu va face ca ele să se umple! Nu pescarii, aceşti oameni simpli şi neînvăţaţi, cum îi numeşte sfântul Ioan Gură de Aur, nu ei, prin efortul lor exclusiv, vor fi cei care vor converti popoarele la creştinism. Ei fac ascultare, biruind temerile de orice fel, mai ales cele venite din lipsa de educaţie. Îi trimite Hristos să vestească lumii Evanghelia şi ei Îi împlinesc porunca. Nu a fost puţin lucru. Cum ar îndrăzni astăzi, de exemplu, un pescar simplu să urmeze chemării lui Hristos de a deveni apostol şi propovăduitor al Evangheliei fără să spună: „Dar nu am şcoală! Nu cunosc lumea! Nu am ieşit din satul meu până acum!” Urmând poruncii lui Hristos cu credinţă, acei pescari au ajuns să cucerească Roma şi Atena şi Efesul şi Corintul şi Alexandria cu Evanghelia Mântuitorului Hristos. Se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, cum a fost posibil aşa ceva: într-o lume ostilă, într-o lume plină de învăţaţi, filosofi şi retori, aceşti umili propovăduitori să cucerească lumea cu Evanghelia lor. Nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi fost cu ei Duhul lui Dumnezeu, răspunde acelaşi mare exeget al dumnezeieştilor Scripturi.

Lucrul acesta este evident de-a lungul veacurilor până astăzi. De cele mai multe ori preoţii sunt destul de neputincioşi sau nevrednici. În ciuda acestui fapt, Biserica lui Hristos merge înainte. Tocmai aici se face evidentă lucrarea lui Dumnezeu. Asemenea peştilor, oamenii sunt prinşi de puterea, de momeala atractivă a Duhului lui Dumnezeu, pozitiv vorbind.

Lucrul cel mai important, pentru preoţi mai ales, este să aibă credinţa şi conştiinţa că lucrarea lor preoţească nu se întemeiază pe puterile lor. Ceea ce fac ei în biserică nu fac în nume propriu şi nici cu puteri proprii, ci fac în Numele lui Dumnezeu şi cu puterea lui Dumnezeu.

Cred că am relatat întâmplarea mea cu Părintele Cleopa, când tânăr preot fiind, cercetându-l într-o vară, l-am întrebat: „Părinte, ce să fac să aduc mai multă lume la biserică?” Eram chiar mândru de întrebarea mea! Părintele a reacţionat cu totul neaşteptat.

„Măăăi!”, a strigat ca un tunet, răstit şi mustrător, „dar ce tu aduci lumea la biserică?! Dumnezeu aduce lumea la biserică, nu tu!!! “
Atunci m-a intrigat mult reacţia dânsului, dar mai târziu aveam să o înţeleg perfect.

R. Rădulescu: Sunt prinşi, chiar şi atunci când opun rezistenţă.

Pr. Coman: Mai ales atunci când opun rezistenţă. Nu calea convingerii este cea care îl duce pe om la Dumnezeu, ci calea credinţei, care presupune o imprevizibilă şi inefabilă schimbare lăuntrică. Se trezeşte cineva că, dintr-o stare de indiferenţă sau dintr-o stare de potrivnicie, devine dintr-o dată foarte interesat şi foarte doritor să afle despre Hristos şi despre Evanghelie şi în clipa următoare poate deveni un fervent închinător a lui Dumnezeu. Nu ştie nici el cum! Acolo a lucrat Duhul lui Dumnezeu, prin cuvântul cuiva. Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Corint, care primiseră credinţa în Hristos în urma propovăduirii sale:
Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu”. (I Cor 2,1).

Lucrul acesta se întâmplă şi astăzi în biserică. Tainele Bisericii, începând cu Botezul, Euharistia, Nunta, etc, toate fac evidentă puterea Duhului. Adeverim prin toate puterea Duhului lui Dumnezeu lucrătoare în lume.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)


Cântec ortodox georgian / Prin cele ce se aud

| | | 0 comments

Interviu cu Alexey Komov, Director de Programe Internaţionale la Fundaţia Sf. Vasile cel Mare / Forumul Internaţional „Familii numeroase şi viitorul umanităţii”

vineri, 26 septembrie 2014

| | | 0 comments

de Ştefana Totorcea 

Cum v-a venit ideea organizării acestui forum?

Acum patru ani, m-am gândit că trebuie să existe oameni buni, pro-familie, şi în Occident, aşa că am mers în SUA, la Colorado Springs, la întâlnirea Comitetului Executiv al Congresului Mondial al Familiilor, o platformă mondială care uneşte sute de organizaţii din 80 de ţări ale lumii şi îşi propune să apere familia naturală.
Le-am propus să organizăm un eveniment la Moscova. Ne-a luat patru ani. Între timp am organizat Summitul Demografic „Viitorul Umanităţii”, în iunie 2011, tot la Moscova, şi am pregătit în paralel acest eveniment.

Suntem foarte fericiţi că s-a întâmplat la un nivel atât de înalt. Suntem acum în Catedrala „Hristos Mântuitorul”, cea mai mare din Rusia, care a fost distrusă în timpul comunismului şi reconstruită mai bine şi dotată cu o sală de conferinţe foarte frumoasă. Avem aici 1.500 de invitaţi. Ieri am avut o întâlnire la Kremlin, iar seara a avut loc un concert în piaţa istorică a Kremlinului. Cred că un astfel de eveniment se întâmplă doar o dată la zece ani şi suntem foarte fericiţi că se demonstrează astfel că valorile familiei sunt sprijinite de Rusia. Din nefericire, în ţările occidentale, aceste valori au început să  piardă teren în faţa atacurilor ideologice.

În festivalul şi serbările din prima zi s-au implicat o mulţime de familii din toată Rusia. Cum aţi reuşit să le mobilizaţi?

Avem două mari fundaţii în Rusia, care au organizat aceste frumos eveniment: Fundaţia „Sfântul Apostol Andrei Întâiul-Chemat”, programul „Sfinţenia Maternităţii” şi Fundaţia „Sfântul Vasile cel Mare”. Acestea sunt principalele organizaţii care apără valorile familiei în Rusia. A fost nevoie de multă muncă de organizare. Prin acest program pan-rusesc, introdus în toată Rusia, avem contacte de la familii numeroase din diverse oraşe. Am organizat astfel festivalul familiilor numeroase, care a avut loc ieri, şi sprijinim cât de mult putem familiile numeroase. Vrem să avem familii puternice, astfel încât viitorul societăţii noastre să fie stabil şi bun.

Ce mesaj aveţi pentru familiile din România?

Mesajul meu către familiile din România este că noi, mai ales cei din ţările ortodoxe, care avem o cultură asemănătoare, ar trebui să fim lideri mondiali în protejarea familiei şi a valorilor acesteia. Pentru că regiunea noastră, Europa de Est, a trăit o combinaţie de factori unici în istorie. În primul rând, am fost protejaţi – poate că a fost bine, poate că a fost rău – de revoluţia sexuală a anilor 1960 şi de revoluţia drogurilor. A fost ceva providenţial, cu toate că s-au întâmplat multe lucruri rele în comunism. Dar Dumnezeu are planuri nebănuite.

De aceea, Europa de Est e văzută acum ca principala speranţă a civilizaţiei Europene.

Vedem acum că tot mai multe ţări, mai ales din această regiune, introduc în Constituţiile lor definirea noţiunii de căsătorie ca uniune între un bărbat şi o femeie. Aceasta se întâmplă mai ales în ţările din jur, care au trăit în comunism. În special acestea au un sentiment clar şi o înţelegere când li se impun anumite ideologii. Imediat aceste ţări şi populaţia lor detectează anumite ideologii care le sunt impuse. Aşa se întâmplă chiar în acest moment. Regiunea noastră este gata să respingă ideologiile contra familiei, spre deosebire de ţările occidentale, de Statele Unite, care nu au această imunitate. Dar noi avem o tradiţie creştină ortodoxă puternică. Această combinaţie de factori ne situează într-o poziţie foarte bună ca ţări care apără familia. Le urez succes familiilor româneşti. Doamne miluieşte! (n.ed. – în română în original)

Am văzut aici mulţi invitaţi, lideri religioşi, persoane din administraţie, oficiali din guvern. Cum i-aţi adus pe toţi laolaltă şi cum se poziţionează funcţionarii publici faţă de aceste politici pro-familie?

În ultimii ani am avut multe schimbări pozitive în Rusia, cu accent pe politicile familiale şi demografice. Membrii guvernului şi autorităţile sprijină tot mai mult aceste politici, chiar dacă uneori este mai greu. Nu toate autorităţile sunt foarte flexibile – există un anumit sprijin, dar şi o anumită… să nu-i spunem rezistenţă, ci o tendinţă de a face lucrurile mai încet. Avem semnale pozitive, dar nu ar trebui să idealizăm situaţia.


Aş vrea să mai spun că am avut aici vorbitori reprezentanţi ai unor tradiţii religioase importante din Rusia, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Ilarion Alfeyev, şeful relaţiilor externe al Bisericii, pe Dimitry Smirnov, şeful Comisiei pentru Familie al Bisericii, dar au fost mesaje şi de la liderii musulmani, şi de la liderii comunităţii evreieşti, formându-se astfel o platformă comună, care uneşte oameni de diverse religii din întreaga lume: americani, britanici. E o platformă care ne face să fim deasupra oricăror diferende politice şi geopolitice.

Un vierme mic- de Costache Ioanid

| | | 0 comments
foto: Tomasz Tomasz (Orthphoto)

E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
"...Șopârlele-s frumoase...şi-s repezi...şi-s cuminţi."
Uşor el dă o foie. Şi alta...Şi-ncă una.
Apare papagalul...păunul şi păuna..
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un...Dar stai...afară...cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: "E cineva?" Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? -Mi-e frig...îngheţ...
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
-Dar cine eşti? Mi-e frică. -Sânt mic... -Să-ntreb pe tata!
-Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
-Dar cine eşti? -Un vierme... -O, viermii nu prea-mi plac.
-Dar eu sunt mic...o scamă...Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: -Noroc şi seara bună!
-Noroc...Dar unde-i ploaia? -A stat...Nu vezi că-i lună?
Hi-hi!...A fost o glumă ca să mă laşi pe prag...
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod...
-Sânt eu! Dar cartea unde-i! Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga prin mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
-O bufniţă? Mi-e frică! -Dar bufniţa e blândă...
-Sânt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata...Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...
-Eu! Mă cunoşti. Sânt vulpea. Şi cred că mă iubeşti...
-Eu ştiu că vulpea strică... -Ce? -Viile?... -Povești!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
-Dar e păcat... -N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sânt, mai plăcute?...
Şi-acum...deschide-n lături, că vine...vine iute...
o zâna fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiți!...încolăcimii sale!
-Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară!...Prea târziu...
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...
Ce rece-mbrățișare! Cum i se frânge trupul!...
-Așa! Sunt desnădejdea! Acum apare lupul!
Vai! în chenarul uşii doi ochi de foc se-arată...
E lupul ce rânjeşte...şi vine...vine..."Tată!"
Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
-Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost...vis...

"Minciuna nu-i o crimă", se spune câteodată.
"E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată..."
Nu floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea,şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când desnădejdea, trecând în grabă pragul,
te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună...Prima.
Minciuna e o crimă! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme, tu strigă-n grabă: "Tată!"
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman!

Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!