”Nu renunța. El te iubește. Un copil care a venit pe neașteptate nu este sfârșitul, ci doar începutul a ceea ce
Dumnezeu are pentru tine.” Sunt cuvintele cu care tânăra mamă din imaginea de
mai jos își încheie mărturia despre cât bine i-a adus ei rezolvarea după Dumnezeu a
unei situații în care alții cred că singura posibilitate este avortul: tânără, studentă,
necăsătorită, într-o relație instabilă și însărcinată.
Mărturia Oliviei Boyd este importantă și din alte două motive. Mai întâi pentru că arată cum renunță o adolescentă la principiile care știe că sunt bune pentru ceea ce i se
pare că este dragostea vieții, dar de fapt nu are în față decât un expert în a ”vrăji” fetele. Apoi, pentru că în toată perioada
greșelilor ei, i-au stat alături părinții și prietenii, fără să o judece, dar
spunându-i ferm că greșește. Dragostea lor unită cu adevărul au făcut ca, în cele
din urmă, Olivia să aibă puterea să își asculte conștiința, în ciuda marii slăbiciuni pentru cel
care nu îi merita dragostea.
Olivia Boyd făcut ceea ce îi era cu adevărat de folos ei și fiicei ei și de aceea acum poate spune plină de bucurie și nădejde: ”Știu că nu va fi ușor de acum înainte, dar știu că, indiferent ce se va întâmpla, voi avea întotdeauna un Dumnezeu care
mă iubește și o fiică pe care o ador.
Aceasta este prima dată când mă așez și sunt decisă să scriu toată povestea
mea. Nu știu dacă sunt entuziasmată sau nervoasă. Cine mă cunoaște, chiar și un pic, știe că sunt o persoană foarte liniștită, așezată. Pentru mine este greu de spus toate cele ce s-au întâmplat. E o poveste de dragoste, suferință, înfrângeri, viață și multe
altele. Cred că voi scrie pur si simplu…
Să începem cu trecutul meu. M-am născut și am crescut în statul West Virginia. Pentru cei dintre voi care cred că
West Virginia este o parte din Virginia, ei bine, să știe că se înșeală. Virginia de Vest este un stat
mic, dar frumos. N-am observat cât de frumos este până când nu m-am mutat de
acolo. Anotimpul meu preferat este toamna, mai ales în West Virginia. Îmi plac
munții și pădurile din jur. Schimbarea culorii frunzelor te face să te simți ca într-un basm. În sfârșit... Am fost crescută de mama și de tata. Au fost cu adevărat cei mai buni părinți pe care i-ar fi putut avea cineva.
M-au crescut în biserică, eram încurajate, iubite și ne-au oferit toată lumea mie și surorii mele. Toate acestea nu s-au schimbat nici până astăzi.
Am mers la o școală creștină. Practic viața mea a fost centrată pe Iisus și pe biserică. Bineînțeles, aveam momentele mele când credeam
ca biserica se învechise sau credeam că am alte lucruri mai bune de făcut decât
să mă rog și să citesc din Biblie. Nu am fost niciodată un "copil rău" totuși. Se pare că toată lumea mă considera o fată normală și la locul ei. Am avut un prieten
serios în liceu, în sensul ca ne-m întâlnit în toți anii de liceu. Eram convinsă că mă
voi căsători cu acel băiat, dar timpul a trecut, el s-a dus la facultate și eu m-am plictisit. Asta a fost sfârșitul relației.
Pe la jumătatea ultimului an de liceu am întâlnit un
băiat la echipa de fotbal. L-am văzut și imediat mi s-a părut drăguț. Asta însemna că era timpul să aflu mai multe despre el. Am început încetișor să pun întrebări prietenilor și, în cele din urmă, să vorbesc cu el
pe facebook. În ciuda faptului că am fost avertizată de prieteni și chiar de străini asupra faptului ca el era genul de fustangiu, eu tot am
înaintat în relație. De-a lungul sezonului ne-am apropiat unul de altul tot mai tare. Până
la sfârșitul verii am început să ne întâlnim regulat. Credeam că el era absolut cel
mai tare și mai dulce băiat de pe planetă; mama avea alte păreri. Știți cum sunt mamele, cu al șaselea simț al lor; cumva ea știa că ceva nu este în regula. Eu,
bineînțeles, nu am ascultat un cuvânt din ce spunea ea.
Dacă vă simțiți ciudat când se vorbește despre sex atunci e momentul să vă opriți din lectură. Bun, va pot spune că la
trei luni după ce am început să ne întâlnim, lucrurile au început să fie
serioase. Voiam să fiu împreună cu el în orice clipă liberă. M-am furișat ca să îl văd atunci când părinții mei au spus nu.
Nu-mi amintesc cum a
început, dar am ajuns și la discuția despre sex. Desigur, răspunsul meu a
fost ”nu” și el a zis la fel... dar apoi am aflat că m-a mințit, căci avea altceva de gând. Odată,
după ce am tot vorbit o noapte întreagă, am făcut sex. După aceea am făcut din
nou pentru că nu mai era prima oară așa că mi se părea că nu mai conta. A
fost un mod greșit de a gândi, dar așa am gândit atunci.
La sfârșitul verii m-am mutat în Dallas, Texas
la altă școală. Am continuat să vorbim și să avem o relație la mare distanță, cu întreruperi periodice. El a venit
în vizită de câteva ori. Am ținut toate acestea ascunse de părinții mei. În acest timp am mers la biserică și am început să mă apropii de prieteni
de familie care erau mai vechi acolo.
În luna aprilie a anului 2011 prietenul meu s-a mutat în
Texas pentru a locui cu mine. Îmi plăcea la nebunie! Locuiam cu prietenul meu și îmi trăiam viața... dar fără să le spun nimic părinților mei despre asta. După câteva
săptămâni am început să am mustrări de conștiință: îmi mințeam părinții, trăiam cu prietenul meu, făceam
sex. Era o lupta cu mine și cu Dumnezeu. Mă luptam cu mine
însămi, cu conștiința mea, și cu Dumnezeu. Dar nu vroiam sa cedez. Mi se părea că în sfârșit îl aveam pe prietenul meu alături de mine și nu voiam să renunț la asta. Într-o zi prietenul meu cel mai bun mi-a dat un mesaj să mă
întâlnesc cu el la micul dejun ca să vorbim. Pe drum către el mi-am zis:
"Ok, dacă întâlnirea asta este despre faptul că locuiesc cu iubitul meu,
atunci le spun părinților mei și rezolv toată treaba asta". Cum
era de așteptat, el m-a întrebat cum stau lucrurile și mi-a spus că cea mai bună mișcare era să recunosc că am greșit în legătură cu toată situația. Asta a fost destul de greu. Știam ce mă aștepta de atunci înainte. Sunt foarte
recunoscătoare prietenului meu cel mai bun, mai ales pentru acel moment. Nu-mi
pot imagina unde aș fi dacă el nu ar fi ascultat de Dumnezeu și nu ar fi fost un prieten adevărat și nu m-ar fi ajutat să realizez ce
trebuia să fac.
Am avut ore toată ziua aceea și am muncit până la miezul nopții. Între ore am sunat-o pe mama și i-am spus că iubitul meu locuia cu
mine. Am vorbit, ea a pus întrebări și eu am plâns și am tot plâns. M-am simțit atât de ușurată, dar atât de vinovată în același timp pentru că nu i-am spus iubitului
meu că le spun părinților mei. Nu știu dacă aceasta era calea cea mai bună
de a face aceasta, dar așa s-au desfășurat lucrurile. Mi-am continuat ziua.
Mi-am sunat părinții și ei au răspuns cu "Suntem aici. O să descurcăm cumva situația aceasta." M-am întâlnit cu ei după serviciu înainte de a merge
acasă. Am vorbit și am încercat să găsim cea mai bună cale de a gestiona situația.
După ce prietenul meu s-a întâlnit cu ei lucrurile s-au
înrăutățit. Părinții mei erau supărați pe el. Se așteptau să mă despart de el. Am vorbit
cu prietenul meu și l-am mințit. El mă întreba cum au aflat despre noi și eu îi spuneam că nu știu. Asta a făcut ca totul să fie de zece ori mai rău. Îl iubeam atât de
mult încât nu puteam suporta să-l rănesc. Dezamăgisem deja atât de multe
persoane încât nu voiam să-l mai dezamăgesc și pe el.
Pe parcursul următoarelor
câteva zile adevărul a ieșit la iveală. Acestea au fost cele mai dificile două
zile din viața mea. Totul a fost foarte dur și am fost foarte rănită. Eu încă îl
iubeam, dar el mă ura pentru ceea ce făcusem. M-a ținut tare gândul că am făcut ceea ce
trebuia. Apoi a plecat și s-a mutat înapoi în West Virginia. Nu vă pot explica
cât de greu mi-a fost după aceea.
Eu încă îl iubeam. Îmi păsa foarte mult de el. Împărtășisem atât de multe împreună. După ce s-a mutat înapoi în West Virginia, în
următoarea lună a început să vorbească cu o altă fată. M-a zdrobit. Nu înțelegeam cum a putut să treacă peste toate fără să-i pese deloc de mine -
când trăise împreună cu mine. Am mai vorbit cu el și am încercat din greu să-l fac să vină înapoi, dar în același timp să-l țin la distanță. Eram legata de el. El nu era cu adevărat interesat de mine. Descoperise o nouă jucărie, o nouă fată, și era fericit cu ea... și cu alte câteva.
Trebuie să adaug faptul că, de-a lungul acestei perioade
de timp, părinții mei au fost incredibili, la fel și prietenii mei din biserică. Au fost
foarte susținători și încurajatori. Părinții mei m-au vizitat de mai multe ori.
Tatăl meu chiar a venit și m-a scos în oraș. Dacă aveam nevoie de ei, erau mereu
lângă mine. Nu știu cum aș fi reușit să trec peste toate fără ei. A fost o perioadă foarte neagră pentru
mine. Am pendulat între sinucidere și fuga departe, undeva unde să nu mă găsească
nimeni. Sunt recunoscătoare Domnului că a pus în viața mea oameni incredibili care m-au
oprit de la acestea - chiar daca ei nu au știut când au făcut-o.
Deși știam că asta va înrăutăți lucrurile, am continuat să vorbesc cu, de acum, fostul meu iubit. Părinții lui mă urau, iar lui tot nu-i păsa de mine. Nu am înțeles cum aș fi putut să fiu eu singură de vină în această situație, dar așa li se părea lor. Ei considerau că eu
le-am rănit fiul și că el nu putea face nimic greșit.
Mi-a întârziat…
Știi ce vreau să spun...
Nu m-am gândit la
asta până când într-o noapte am început sa mă simt teribil de rău. Asta a fost cu
o noapte înainte ca prietena mea cea mai bună, Erin, să mă viziteze. Am luat-o
de la aeroport, și în acea zi i-am spus că aș putea fi gravidă. Ne-am bucurat că
eram împreună și nu ne-a tulburat prea mult gândul la asta. Când am ajuns la apartamentul
meu, am cumpărat un test de sarcină și n-am avut nici o îndoială că eram însărcinată.
Eu nu am fost șocată atunci când am aflat. Am ieșit din baie și i-am spus vestea. Ea m-a îmbrățișat, am plâns împreună pentru o vreme. Știu că Dumnezeu a rânduit momentul
vizitei ei, pentru că dacă ea nu ar fi fost acolo, aș fi căzut în depresie. L-am sunat pe fostul
meu prieten și i-am spus vestea. El nu a fost șocat sau supărat sau în alt fel, e
adevărat. N-a arătat aproape nici o emoție. M-a întrebat dacă sunt sigură și cam atât.
În ziua
următoare, cu Erin ținându-mă de mână, am sunat-o pe mama să-i spun vestea.
Am început să plâng imediat ce ea a răspuns la telefon. Într-un final am reușit să spun sufocată de emoție: "Sunt însărcinată." Cred că
ar fi vrut să plângă, dar a rămas puternică pentru mine. M-a asigurat că totul va
fi în regulă. Cea mai grea parte a acestei conversații a fost gândul că am dezamăgit-o.
Mi-a fost rău în
aproape tot timpul sarcinii. Am vizitat West Virginia, statul meu de origine, în
timpul vacanțelor școlare din Dallas, și am păstrat contactul cu fostul meu prieten. Mama mea
ne-a ajutat să ținem legătura. Mama trimitea mesaje mamei fostului iubit după fiecare întâlnire
și eu le trimiteam poze cu burta mea în creștere. După un timp, m-am întors la fostul
meu prieten. Însă relația a fost tensionată. Eram încă în Texas, încercând să
termin școala, iar el nu voia să se mute din nou. Uneori mă simțeam foarte singură. Părinții mei au fost la înălțime, iar prietenii mei de la biserică practic m-au adoptat. Totuși singura persoană de care aveam nevoie nu era acolo. Nu pot înțelege de ce el nu a vrut să se mute cu mine - acum că eram însărcinată cu
copilul lui. Nu cred că voi înțelege asta vreodată.
Fetița mea urma să se nască în ianuarie, așa că am întrerupt școala în semestrul de iarnă. Am
terminat aproape toate cursurile la școală și mi-a mai rămas doar un sfert din ele
de urmat după nașterea fiicei mele. Părinții și-au vândut casa din West Virginia și s-au mutat în Texas în decembrie 2011. Niciodată nu voi putea să le mulțumesc suficient pentru acest sacrificiu imens. M-am mutat cu ei, iar apoi am
așteptat. Lucrurile s-au înrăutățit cu prietenul meu; nu am nici o idee
de ce s-a purtat atât de urât cu mine. Mai târziu am aflat că mă înșela; trebuia să mă aștept la asta.
În ultima parte a sarcinii, m-am apropiat de Dumnezeu din
ce în ce mai mult. M-am dus la Embrace
Grace, un grup de mame tinere însărcinate și singure, și am început construirea unor relații cu alte fete aflate în aceeași situație ca mine. A fost într-adevăr un lucru
de la Dumnezeu.
Mi-a fost foarte greu cu cei care mă judecau. Am încercat
să mă port ca și cum nu-mi păsa de ceea ce credeau oamenii despre mine, dar gesturile și șușotelile pe care le-am văzut zi de zi m-au afectat adânc. Mă simțeam atât de murdară și de rușinată! Biserica a fost singurul loc
unde puteam merge fără să mă simt judecată. În loc să mă judece, cei de acolo, străini,
puneau mâna pe burta mea și mă întrebau dacă este fetiță ori băiat. Ei mă apreciau și au fost cea mai mare binecuvântare
pentru mine. Îmi spuneau ce frumos arătam sau mă întrebau despre copil și cum mă simțeam. Pentru mine, asta era de necrezut. Făcusem, evident, unele lucruri care
n-au fost tocmai bune, și tot ceea ce vedeau ei la mine eram eu: nu păcatul meu,
ci persoana mea. Aș fi vrut să stau permanent în biserică, din cauza
atmosferei de acolo.
Pe 17 ianuarie 2012 m-am trezit și mă simțeam destul de ciudat. Pe parcursul
zilei, acel sentiment ciudat s-a transformat în senzația că nu pot respira. Nu am vrut să
merg la spital pentru că nu vroiam să-mi zică că m-am dus degeaba, mai ales ca
mai aveam încă două săptămâni până la data la care trebuia sa nasc. După multă
cicăleală, în cele din urmă am ascultat-o pe mama și am mers la spital împreună cu mama și cu tata. Odată ce am ajuns acolo, după control mi-au spus că urma să nasc.
În mod ciudat, nu eram deloc nervoasă. Mă simțeam pregătită să o întâlnesc pe fiica
mea. Asta a fost pe la aproximativ șapte seara. Mama mea l-a sunat
prietenul meu și i-a spus ce se întâmplă. El și-a rezervat bilet la primul zbor din
ziua următoare. M-am relaxat și am dormit un pic în timp ce așteptam să mi se nască comoara. Oh, am luat ceva medicamente, așa că am fost chiar bine... nu sunt o superfemeie! Pe la 03:30 o asistentă a
venit să mă vadă și a spus că urma să nasc chiar atunci.
În cameră au fost mama mea, doctorul și asistenta. A fost un mediu fără stres. Pe 18 ianuarie, 2012, la ora 3:42,
o țineam în brațe pe frumoasa mea Layla. A fost un sentiment straniu. O țineam în brațe pe fiica mea, omul meu. Era chiar a mea. Cine nu are copii, nu va înțelege acest lucru, dar dragostea pe care am simțit-o în acel moment a depășit orice emoție pe care am simțit-o vreodată. Ea era perfectă.
În salon am stat întinsă cu copilul pe piept multe ore. Puțini vizitatori au venit să o vadă. Prietenul meu a ajuns si el în cele din
urmă și a văzut-o pe Layla. Am fost atât de fericită. Eram epuizată, dar pur și simplu nu voiam să dorm. Tot ce voiam să fac era să o privesc și să stau cu ea, și asta și făceam. Prietenul meu a rămas și el pentru trei săptămâni după ce s-a născut Layla. Am reluat relația și lucrurile păreau să fie perfecte.
În următoarele câteva luni urma să stau acasă și să fiu permanent cu fiica mea. A fost fantastic. M-am întors la școală în aprilie și am absolvit în iunie cu acreditare în fotografie. Între
prietenul meu și cu mine au apărut probleme. Ne întâlneam cu întreruperi. Problema era
faptul că nu voia să se mute împreună cu fiica lui. Era greu faptul ca eu nu
eram o motivație suficientă, dar, mai greu, era faptul că nici fiica lui nu era o motivație suficientă ca să se mute cu noi. Mă rog ca ea să nu simtă niciodată așa ceva.
Zilnic Îi încredințez grijile mele lui Dumnezeu. Va crește cu un tată? Tatăl ei biologic îi va face rău? Va fi și el în viața ei? Se va maturiza el vreodată? Nu pot minți și să spun că e ușor. Dacă ești părinte, știi cât de mult încerci să-ți protejezi copiii. Am învățat să-i încredințez toate aceste griji lui Dumnezeu, iar
eu să lupt în continuare.
Prin această întreagă experiență, am crescut mult în Domnul. Am învățat să-L las să-mi fie capul familiei și să aibă grijă de mine și fiica mea. Am învățat să-I încredințez orice slăbiciune. Nu am fost
niciodată mai fericită decât sunt acum. Desigur, încă mai am zile rele sau
sentimente de furie față de fostul meu prieten și față de familia sa, dar, în general,
Dumnezeu este apărătorul și protectorul meu. El își iubește prințesa și pe prințesa ei. Sunt într-o stare despre care nici nu știam că există.
E greu să fii o mamă singură. Nu vreau nimic decât sa fiu
cu Layla toată ziua în loc să fiu la locul de muncă, dar am fost binecuvântată
cu o slujbă, ca să mă pot întreține pe mine și pe fiica mea. Sunt uneori obosită și frustrată, dar îmi place viața mea. Familia și prietenii apropiați mă sprijină. Nu m-am gândit că o
să fiu mamă atât de repede, dar îmi place la nebunie. Acesta este cel mai tare
lucru. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu ca a avut încredere în mine și mi-a dat unul din copiii Săi. Știu că nu va fi ușor de acum înainte, dar știu că, indiferent ce se va întâmpla, voi avea întotdeauna un Dumnezeu care
mă iubește și o fiică pe care o ador.
Încercările nu te ucid. Dar modul cum te descurci cu ele te
ridică sau te coboară. Am alergat la Dumnezeu, și el mi-a refăcut
viața și inima. Eu nu sunt mamă tânără și singură, stereotip despre care ai
auzit sau ai văzut la televizor. Sunt o mama tânără, singură, care însetează
să fie cu Iisus Hristos și este hotărâtă să împărtășească și altora povestea ei. Îl rog pe Dumnezeu să folosească povestea mea ca să-i
ajute și pe alții, și nu am nici o îndoială că El o va face.
Nu renunța. El te iubește. Un copil care a avenit pe neașteptate nu este sfârșitul, ci doar începutul a ceea ce
Dumnezeu are pentru tine.
0 comments:
Trimiteți un comentariu