Predica la Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei) -- Părintele Dumitru Stăniloae

duminică, 26 mai 2019

| | | 0 comments

Evanghelia

Ioan 4, 5-42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata și s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Și au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veșnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Și mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Și mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.


Părintele Dumitru Stăniloae - „Numai ce iese din inimă merge în inimă”

Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.
Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este” — spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni IV, 15) şi „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte XVII, 28).

Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.

Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr” — a spus Mântuitorul.

Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conţinut.

Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos — spune Sfântul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale.

Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul” înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel Căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu că Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte” (Romani VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr” sau „cu adevărul”. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui.

Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincios şi credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh”.

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii”, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. IV, 3).

Rugându-ne „în duh şi în adevăr”, vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi Sfânt apostol: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni XIII).

(Pr. Prof. D. Stăniloae, Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) -- Sfântul Teofan Zăvorâtul

duminică, 14 aprilie 2019

| | | 0 comments

Evanghelia

Luca 7, 36-50


În vremea aceea unul dintre farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Şi, intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi, iată, era în cetate o femeie păcătoasă, care, aflând că Iisus şade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir şi, stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele, şi cu părul capului ei să le şteargă. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis în sinea lui: Acesta, dacă ar fi proroc, ar şti cine e şi ce fel este femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Atunci, răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune! zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul capului ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sinea lor: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Dar Iisus a zis către femeie: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!


Sfântul Teofan Zăvorâtul - Cuvânt în Duminica a cincea din Postul Mare

De câte săptămâni cântăm: “Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă“! Şi de fiecare dată primim de la Domnul răspuns mângâietor şi însufleţitor la pocăinţă: fie în citirile din Evanghelie, fie în pomenirile legate de Duminici. Lucrarea pocăinţei este ceva ca şi cum Stăpânul casei şade în cămările dinăuntru şi unii, căutând intrare la El, strigă de afară: „Deschide-ne nouă, deschide-ne nouă, uşile!” Iar Stăpânul casei îi răspunde dinăuntru unuia: „Vino, uşa este deschisă“, altuia: „Vino, uşa nu este zăvorâtă, e doar închisă, deschide-o şi intră“, altuia: „Cheia este afară; caut-o, găseşte-o, bag-o în lacăt, descuie şi intră“. Oameni feluriţi, răspunsuri felurite şi felurite osteneli pentru a intra: dar toţi, intrând pe uşă, merg înăuntru cu îndrăznire, se apropie de Stăpânul casei, se aruncă la picioarele Lui, sunt învredniciţi de milostiva Lui îmbrăţişare şi sunt aşezaţi aproape de El – ca să se mângâie cu această apropiere atotfericitoare. Oare vă este limpede această pildă?

Stăpânul casei este Domnul, Care primeşte pe păcătoşii ce se pocăiesc şi iarăşi îi apropie de Sine. Dintre cei care vin la El, cine sunt cei dintâi, care află uşa deschisă? Sunt cei ce după spovedania şi împărtăşirea dinainte s-au păzit curaţi de tot păcatul, nu şi-au spurcat gândurile şi simţămintele cu nici o necurăţie şi au păstrat nestins focul osârdiei. Cine sunt cei ce au găsit uşa închisă, dar nu şi zăvorâtă? Sunt cei ce câteodată au mai slăbit în râvna de a plăcea lui Dumnezeu, s-au lăsat uneori pradă nepăsării şi nelucrării, şi cu toate că s-au păzit de păcatele de moarte, nu şi-au păstrat întotdeauna curate gândurile şi simţămintele înaintea Domnului. Cine sunt cei pentru care uşa e zăvorâtă şi cheia aruncată, aşa încât mai trebuie şi găsită? Sunt cei căzuţi în păcate de moarte, care s-au robit patimilor şi obiceiurilor păcătoase şi prin aceasta au căzut în nesimţire împietrită, în nepăsare şi orbire.

De care dintre aceste tagme ţinem şi noi? De cea în rândul căreia ne vom pune. De prima? Se va găsi, oare, cineva de felul acesta? De a doua? Şi aceştia sunt rari. Rămâne să ne punem în rândul celei de-a treia. Fericiţi sunt cei dintâi; nu e cu totul rău nici de cei din a doua tagmă; să nu deznădăjduim, însă, nici noi, cei împovăraţi cu păcatele şi încurcaţi în patimi. Şi pe noi este gata să ne primească Domnul, şi ne cheamă, şi ne primeşte şi ne îngăduie la Sine. Chiar dacă uşa este zăvorâtă şi cheia e închisă nu se ştie unde, să căutăm şi vom găsi; să deschidem uşa şi să intrăm la Domnul. Chezăşia reuşitei este, iată, Sfânta Maria Egipteanca, a cărei pomenire se săvârşeşte astăzi. Pentru ea era cu neputinţă să se apropie de uşă şi să intre pe ea: dar Domnul i-a dăruit înţelepţire ca să poată intra. Să mergem pe urmele ei, şi vom dobândi toate.

Ce s-a întâmplat cu ea, că uşa pe care mai înainte nu putea intra i s-a făcut deodată cu putinţă de trecut? Doar ea n-a întreprins nimic deosebit. Stătea şi ea mai într-o parte şi tot stătea şi nimeni n-auzea nici un sunet din gura ei – şi într-o clipă a mers şi a aflat trecere prin uşa care mai înainte era cu neputinţă de străbătut. Asta înseamnă că în aceeaşi clipă a aflat cheia, a şi deschis uşa şi a şi înlăturat toate piedicile. Tocmai la această clipă trebuie să privim şi noi mai cu stăruinţă şi să pricepem puterea ei. Ce s-a întâmplat atunci?

Vedeţi şi voi că pe dinafară pare să nu se fi întâmplat nimic, ci totul s-a săvârşit prin schimbarea lăuntrică a gândurilor şi simţămintelor.

Am văzut“, spune ea, „întregul adânc al păcatului şi m-a cuprins groaza în urma simţirii mâniei lui Dumnezeu, care era gata să mă lovească pentru păcatele mele. M-a dezgustat patima mea, care mă dăduse pierzării; m-am întors de la ea cu inima şi am urât-o – şi am dat făgăduinţă Domnului să nu mă mai întorc la urâciunile dinainte, ci să-I slujesc doar Lui în toate zilele vieţii mele, luând-o drept chezaşă pe Preacurata Stăpână, ceea ce L-a născut“.

Iată ce s-a întâmplat! Priviţi, şi veţi afla aici şi cheia, şi descuierea uşii, şi deschiderea ei.

Care e cheia de la uşa pocăinţei? Simţămintele dureroase de pocăinţă: simţământul păcătoşeniei proprii şi al vinovăţiei pentru ea, simţământul mâniei lui Dumnezeu pentru păcate şi al groazei de ea, simţământul frângerii inimii şi al părerii de rău pentru toate păcatele.

Ce alcătuieşte întoarcerea cheii, care descuie uşa zăvorâtă? Dezgustarea de păcat, urarea lui, întoarcerea inimii de la el către Dumnezeu şi lucrurile plăcute Lui.

Ce alcătuieşte deschiderea uşii pocăinţei? Hotărârea tare şi neclintită de a nu ne mai întoarce la faptele netrebnice dinainte şi legământul nefâţarnic de a sluji de acum înainte numai Domnului în toate zilele vieţii noastre.

Iată: recunoaşterea păcatelor, frângerea inimii şi necazul pentru ele, întoarcerea de la ele către Domnul, împreună cu legământul de a nu mai arăta îngăduinţă patimilor – şi uşa e deschisă.

Dar ce, dacă toate acestea au fost făcute, asta înseamnă că vom şi intra îndată? Nu încă, trebuie să primim îngăduinţa de a intra. Ingăduinţa aceasta se cumpără prin mărturisirea de către noi a păcatelor noastre şi ni se înmânează prin dezlegarea de păcate primită de la părintele nostru duhovnic. După aceea, rămâne numai să intrăm, să ne apropiem de Stăpânul casei, să ne învrednicim de îmbrăţişarea Lui şi de starea în apropierea Lui. Asta se săvârşeşte prin primirea Sfintei împărtăşanii.

Iată, Sfânta Maria Egipteanca ne-a arătat care e cheia de la uşa cea zăvorâtă a pocăinţei, cum poate fi aflată ea, cum trebuie întoarsă în uşă, cum să descuiem, cum să deschidem şi, în cele din urmă, să intrăm. Deci urmaţi această cale toţi cei ce aveţi nevoie. Dar cine nu are nevoie? Să mergem, aşadar, cu toţii. Nimeni să nu se dea în lături, nimeni să nu rămână în urma celorlalţi, nimeni să nu cadă în deznădejde. Pe toţi îi cheamă Stăpânul casei şi pe toţi îi aşteaptă. Să mergem, împingându-ne şi îndemnându-ne unii pe alţii. Să spunem celui care stă pe loc:

Tu de ce stai, nu cumva vrei să rămâi fără fericitul Lui Sânge de-ţi înfigi picioarele în pământ şi nu te mişti din loc? Oare nu strigi şi tu împreună cu Biserica, sau strigi numai cu limba, nu şi cu inima: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă”? De ce stai, deci? Apucă-te de treabă. Totul îţi e la îndemână. Puţină osteneală, şi vei afla toate, şi vei reuşi în toate. Iată şi cheia: uite cum trebuie întoarsă, uite cum trebuie deschisă uşa şi dobândită îngăduinţa de intrare. Iată, priveşte prin uşa deschisă celorlalţi şi braţele Părinteşti, care stau întinse spre tine şi sunt gata să te primească. Oare tot vei mai amâna, privind nepăsător încoace şi încolo, pierzând fără folos vremea scurtă şi preţioasă?“

Da, fraţilor, scurtă este deja vremea noastră cea preţioasă! Scumpă vreme e vremea postului şi pocăinţei: iar din ea nu au mai rămas decât o săptămână şi ceva. Ai lăsat-o să treacă: oare o vei mai apuca? Asta o spun celor ce încă nu s-au împăcat cu Domnul şi se văd împovăraţi cu o mulţime de păcate – şi o spun ca pe o preîntâmpinare, ca nu cumva cineva, amânând de la o săptămână la alta pregătirea pentru spovedanie şi împărtăşanie, să o amâne de tot şi în acest post: drept care se va chinui un an întreg sub povara păcatelor şi a mâniei lui Dumnezeu care stă să cadă asupra lor. Şi încă este bine dacă vom mai trăi până la următoarea vreme bineprimită: altfel vom merge nemiluiţi şi în lumea cealaltă, unde ne vor deschide uşa şi fără ca noi să facem ceva pentru asta, dar deja nu spre pocăinţă, ci ne vor îmbrânci pe ea şi ne vor întemniţa pentru totdeauna; dincolo de ea nu ne vor mai aştepta braţele Părinteşti, ci focul cel nestins, viermele cel neadormit şi duhurile răutăţii, ce ne urăsc.

De acestea aducându-ne aminte, să ne grăbim, fraţilor, a ne deschide uşile pocăinţei, aşa cum ne-o arată Sfânta Maria Egipteanca, cu ale cărei rugăciuni fie ca Domnul să ne înţelepţească în această lucrare atât de trebuincioasă pentru noi. Amin!”

21 martie 1865

Predica la Duminica a 4-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) -- Pr. Ilie Cleopa

duminică, 7 aprilie 2019

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 4, 25; 5, 1-12


În vremea aceea, după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.

Iisus, văzând mulţimile, S-a suit în munte, a şezut jos şi ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când, din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în Ceruri!


Pr. Ilie CleopaDespre credință și îndoială

Iubiți credincioși,

Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul). Această sfântă și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).

Să știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la piezare îl duc. Așa sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mântuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinței Ortodoxe. Când pe Sfântul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură eu sunt dator s-o apăr chiar cu prețul vieții mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rânduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viața mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici. Adevărurile dreptei credințe au fost păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe omenești și cu mari valuri de sânge creștin".

Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe, având în ea adevărul. Toți care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui cereasca împărăție.

Credința deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credința care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel zicând: “De aș avea darul proorociei și orice știință și de aș avea totă credința încât să pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, 2). Încă să știm, fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică până la ultima noastră suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și, pentru dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdând până la moarte înfricoșătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce câteva exemple din viața Bisericii.

Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pământ a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pământ ca Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: “Iată mama ta!“ (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.

Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintâi rugătoare pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus: “Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38).

Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea Mântuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei atâta prigonire și temniță și moarte martirică pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui Hristos? Nu au dărâmat ei capiștile idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine?

Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: “Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir. Deci, cum vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel, dragostea lui pentru mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui, înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer? Oare nu el a spus că “după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori - adică ereticii -, care nu vor cruța turma?“ (Fapte 20, 29).

Cine poate spune cu câtă dragoste și fierbinte credință au slujit Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos Sfinții Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei mai tari se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decât să se lepede de El. Cine știe dintre muritori numărul și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?

Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu? Sau se certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, sau urmăreau averi și scopuri pământești în Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credința lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.

Aceeași credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.

Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să pomenim și pe domnul martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care și-au vărsat sângele pentru Hristos departe de țară. Să amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au nevoit în Carpați, în pădurile și mânăstirile noastre.

Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât ei? Cine se ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre blânde și evlavioase de prin sate?

Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință.

Iubiți credincioși,

Împotriva credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale. Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s-au ridicat creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței propovăduite de Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani, care prin grele persecuții sângeroase căutau să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.

Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar alții au dispărut fără urme.

Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredința în Dumnezeu care, luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credința tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul necredincioșilor.

Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici merg la biserică numai când sunt bolnavi, când au dușmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției, și de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în deznădejde, în gânduri negre, în secte, în sinucidere. Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sunt mereu tulburați, îngândurați, gata oricând de ceartă și chiar de răzbunare.

O imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mântuitorul întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinței tatălui copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!" Atunci Hristos i-a răspuns: “De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios.“ Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.

Oare câți dintre creștinii noștri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu când sunt în suferință și necaz? Câți nu vin la biserică și se roagă mai mult din interese pământești, zicând cam aceleași cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă ești bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!" Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!

Iubiți credincioși,

Dacă vrem să ne mântuim și să fim miluiți de Hristos, să avem credință tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios! Să avem credință puternică și toate le vom dobândi.

Îndoiala în credință a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, în familie și peste tot. Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a răspuns Mântuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: “Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puțina voastră credință“ (Matei 17, 19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune și cu post!“ (Marcu 9, 28-29).

Vedeți ce ne răspunde Hristos? Vedeți puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeți puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească. Uniți rugăciunea cu postul, mergeți regulat la Sfânta Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales acum în Sfântul și Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții și creșteți-vă copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiți de diavolul prin păcatele tinereții. Doar vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și răi.

De ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobândi cererile noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Amin.


Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) -- Sfântul Nicolae Velimirovici

duminică, 31 martie 2019

| | | 0 comments

Evanghelia

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.


Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Sfânta Cruce

Mare e puterea adevărului, şi nimic pe lume nu-i poate lua ade­vărului puterea.

Mare e puterea tămăduitoare a adevărului, şi nu-i suferinţă sau slăbiciune pe lume pe care adevărul să n-o poată tămădui.

Bolnavii, când suferă, caută un doctor care să le dea un leac pen­tru durerea lor. Nimeni nu umblă după un doctor care să-i dea o doctorie bună la gust, ci oricine caută pe unul care să-i dea o docto­rie bună la boală, fie ea dulce, amară ori sălcie. Cu cât e mai amară doctoria, cu cât mai complicat procesul vindecării, cu atât mai multă încredere pare să aibă bolnavul în doctorul care i-o prescrie.

De ce leapădă oamenii doctoria amară doar când vine din mâna lui Dumnezeu? De ce aşteaptă de la Dumnezeu numai dulceţuri? Desigur, pentru că nu-şi dau seama cât sunt de bolnavi, cât e de grea boala păcatului. Ei cred că se pot lecui cu delicatese!

O, de s-ar întreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atât de amare! Le-ar răspunde atunci Duhul Sfânt: sunt amare ca să-i facă să înţeleagă amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Pentru că, precum boala trupească dă oarecare idee despre cea suflească, tot aşa leacurile pentru trup trimit cu gândul la cele ce se dau în boala duhovnicească.

Dar oare nu sunt bolile sufleteşti, aceste boli capitale, mult mai grave decât bolile trupului? Cum atunci să nu fie doctoria pentru suflet mai amară decât cea pentru trup?

Mare grijă au oamenii de trupurile lor, şi când se îmbolnăvesc nu precupeţesc nimic, nici osteneală, nici timp, nici bani, când e vorba de însănătoşire. Atunci nici un doctor nu-i prea scump, nici un izvor de cură prea departe, nici o doctorie prea amară, mai ales când li se dă de înţeles că îi paşte moartea. O, de-ar avea grijă oa­menii şi de suflet! De ar căuta tot atât de mult vindecare şi un vin­decător sufletului!

E greu să mergi desculţ prin spini; dar dacă vreun desculţ ar muri de sete şi ar vedea un izvor de apă dincolo de spinii aceia, n-ar pregeta să calce peste spini rănindu-şi picioarele ca să ajungă la apă, în loc să stea pe loc în iarba moale pierind de sete!

Nu putem să înghiţim un hap atât de amar", zic mulţi din cei slăbănogiţi de păcat. Aşa că doctorul, iubitorul de oameni, a înghi­ţit El cel dintâi leacul, leacul cel prea amar, numai ca să arate că se poate lua. O, cu cât mai greu îi este celui sănătos să înghită docto­ria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar El a luat-o, pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia şi ei.

Nu putem să trecem desculţi prin câmpia spinoasă, oricât ne-ar fi de sete şi oricâtă apă ar fi de cealaltă parte”, zic cei slăbăno­giţi de păcat. Aşadar Domnul, iubitorul de oameni, a trecut El des­culţ prin spini şi acum, de cealaltă parte, cheamă pe toţi cei însetaţi la izvorul de apă vie. „Se poate”, ne strigă El, „am trecut prin spi­nii ascuţiţi şi, călcând peste ei, i-am tocit. Hai, veniţi!”.

Dacă crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luăm; şi dacă crucea este o cale, noi nu putem să mergem pe acolo”, zic cei îmbolnăviţi de păcate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, ca să arate că se poate.

În Evanghelia de astăzi Domnul prescrie crucea, acest mijloc amar de vindecare, oricui vrea să se vindece de moarte.

Domnul spune: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce înainte la cruce, ci îi cheamă să vină după El, pentru că El a dus mai întâi Crucea. Înainte încă de a da glas acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferinţele prin care va trece: Fiul Omului tre­buie să pătimească multe... şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Şi a venit ca să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în du­rere şi cel dintâi în slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pa­re cu neputinţă, se poate: a venit pentru ca să se poată.

Nu-i sileşte pe oameni, nu-i striveşte, ci îi învaţă şi îi cheamă ca să le dea. Oricine voieşte! De bunăvoie s-au îmbolnăvit de păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască. Şi nu ascunde că leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru că El cel dintâi l-a luat — sănătos fiind — le vine mai uşor să-l ia şi ei. El era sănătos, şi ne-a arătat nouă mi­nunata putere a leacului.

Să se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepădat şi el de sine când a căzut în păcat, dar s-a lepădat de şinele său adevărat. Ce­rând omului să se lepede de sine, Domnul cere omului să se lepede de şinele cel mincinos. Şi mai simplu spus: Adam s-a lepădat de adevăr şi s-a lipit de minciună. Acum, Domnul cere de la urmaşii lui Adam ca ei să se lepede de minciună şi să se lipească iarăşi de adevărul de la care au căzut. Aşadar, a ne lepăda de noi înşine în­seamnă a ne lepăda de fiinţa înşelătoare care s-a aşezat peste noi în locul fiinţei noastre dăruite de Dumnezeu. Trebuie să ne lepădăm de legătura cu pământul care a luat locul, în ce ne priveşte, duhov­nicescului, şi de patimile care au luat locul faptelor bune. De frica slugarnică ce întunecă în noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu şi de cârtirea care ucide în noi duhul ascultării de El. Să ne lepădăm de gândurile rele, de dorinţele rele, de faptele rele. Să ne lepăm de idolatra închinare la natură şi la trup. într-un cuvânt: să ne lepă­dăm de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu este de fapt fiin­ţa noastră ci doar rău şi păcat, stricăciune, iluzie şi moarte. Să ne lepădăm, O, să ne lepădăm de obiceiurile rele, de această „a doua natură” care nu este cea zidită de Dumnezeu, ci o îngrămădire de iluzii şi amăgiri împietrite acolo în noi — să ne lepădăm de min­ciuna făţarnică ce trece drept noi înşine, şi noi drept ea.

Ce înseamnă: ia-ţi crucea? înseamnă să primeşti de bunăvoie, din mâna Proniei, orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care ţi se întinde. Se abat asupra-ţi nenorociri? Fii ascultător ca Noe. Ţi se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu cu credinţa lui Avraam când mergea să-şi jertfească fiul. Ţi-ai pierdut averea? Ţi-au murit pe neaşteptate copiii? Îndură alipindu-te de Dumnezeu în inima ta, ca Iov. Prietenii îţi întorc spatele, eşti înconjurat de duşmani? Rabdă fără să cârteşti, cu credinţa că ajutorul lui Dum­nezeu e aproape, aşa cum făceau apostolii. Eşti osândit la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru asemenea cin­ste, ca miile şi miile de mucenici. Nimic nu ţi se va cere care să nu fi fost răbdat de alţii înainte, şi nu ai decât să urmezi pilda sfinţilor, apostolilor, mărturisitorilor şi martirilor, a celor care au împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem bine că, cerând de la noi o răstignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului ţesut din obiceiuri rele, a omului aflat în slujba păcatului. Pentru că, prin această răstignire, omul vechi, omul fiară din noi e dus la moarte, şi omul nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viaţă. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost răstignit; şi arată mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai păcatu­lui (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simţuri­lor, e grea pentru trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne lăudăm aşadar în crucea lui Hristos, şi în crucea pe care o ducem de dragul Lui. Mântuitorul nu ne cere să luăm crucea Lui, ci să o luăm pe a noastră. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a răstignit pentru păcatele Sale, ci pen­tru păcatele noastre, şi aşa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru păcatele noastre, deci crucea noastră e mai uşoară. Şi când durerile noastre sunt la culme, să nu spunem că sunt prea mari. Viu e Domnul, şi ştie El mai bine măsura suferinţe­lor noastre, şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decât suntem în stare. Măsura suferinţei noastre nu e cu nimic mai puţin potrivită şi socotită decât este măsura zilei şi a nopţii, sau decât sunt hotare­le stelelor în drumurile lor. Ni se înmulţeşte durerea? Ni se îngre­unează crucea? Şi puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum priso­sesc patimile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâie­rea noastră (II Corinteni 1, 5).

Mai presus de toate, mare este mângâierea noastră că Domnul ne cheamă să venim după El. Să vină după Mine, spune Domnul. De ce îi cheamă pe cei care îşi iau crucea lor? Mai întâi pentru ca ei să nu se împiedice, să nu cadă şi să fie striviţi sub greutatea ei. Atât e de nevolnic neamul omenesc, încât nici cea mai uşoara cruce n-o poate duce cel mai vomit om fără ajutorul cerului. Vedem cum se de/nădăjduiesc necredincioşii la cea mai mică lovitură, cum ridica glasul şi se plâng cerului şi pământului pentru cel mai mic nea­juns! Cum se clatină neajutoraţi dintr-o parte într-alta, căutând sprijin în pustietatea lumii şi cum socotesc că, dacă lumea nu poate să le stea într-ajutor, e toată un deşert al disperării! De aceea ne cheamă Domnul. Pentru că numai urmându-l pe El vom putea şi noi să ne ducem crucea. La El vom afla putere, îndrăzneală şi mân­gâiere. El este lumina noastră pe o cărare întunecată, El este sănă­tatea noastră în boală, tovarăş în singurătate, bucurie în suferinţă, bogăţie în lipsă. O lampă de veghe arde toată noaptea la căpătâiul bolnavului, şi în toată noaptea acestei vieţi. Ne trebuie lumina lui Hristos ca să ne alinăm durerea şi să ne păstrăm nădejdea în zorii ce vor să vină.

Al doilea temei al chemării Domnului întru urmarea Lui e tot atât de însemnat cât şi primul, şi e legat de lepădarea de sine şi lua­rea de bunăvoie a crucii. Mulţi au făcut paradă de lepădare de sine, doar ca să câştige vază în lume. Mulţi au trecut prin încercări şi suferinţe ca să câştige laudă şi cinste de la oameni. Mulţi, până astăzi, fac acest lucru, mai ales între popoarele păgâne, ca să-şi adune puteri vrăjitoreşti prin care să stăpânească pe alţii, să vatăme sau să ajute pe cine vor ei, după plac — şi totul din lăcomie şi sete de putere.

Asemenea lepădare de sine nu este lepădare de sine adevărată; este, dimpotrivă, înălţare de sine; o astfel de cruce nu duce la în­viere şi la mântuire, ci la ruină şi predare în mâna diavolului. Cine îşi ia crucea ca să vină după Hristos e lipsit de obrăznicie, de înăl­ţare pe seama altora şi de setea de putere şi de câştig. Aşa cum bol­navul ia leacul amar nu ca să se laude că e în stare să înghită amă­răciune, ci ca să se vindece, tot aşa un creştin adevărat se leapădă de sine: se ridică împotriva bolii, îşi ia crucea ca pe o doctorie ama­ră dar salvatoare şi vine după Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru slavă şi laudă de la oameni ci ca să-şi scape sufletul din nebunia de moarte aducătoare a vieţii acesteia şi din chinul şi focul vieţii viitoare.

Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Grele cuvinte!

Foc ce caută să ardăpe omul cel vechi din rădăcina, si rădăcina însăşi! Hristos nu avenit doar ca să schimbe lumea, ci ca s- o facă din nou, s-o aducă din nou la viaţă. Să topească în foc metalul vechi şi să-l făurească iar. Dumnezeu nu e un reformator: e Ziditorul. Nu-i un cârpaci; e ţesătorul! Oricine vrea să păstreze un pom bătrân, mâncat de viermi, rămâne fără el orice ar face: poate să-l ude, să-l împrejmuiască, să-i pună îngrăşăminte la rădăcină; totul va fi za­darnic: pomul e ros pe dinăuntru de vierme, şi e pierdut; putrezeş­te, se prăbuşeşte. Iar cine taie pomul viermănos şi-l pune pe foc cu viermi cu tot, şi se îngrijeşte apoi de vlăstarele noi ieşite din rădăci­nă păzindu-le de viermi, are să-şi păstreze pomul cel nou. Cine vrea să-şi păstreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros de păcat şi putred, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu îngăduie în faţa Lui un astfel de suflet; şi ceea ce nu stă înaintea fe­ţei lui Dumnezeu e ca şi când n-ar fi. Cine, aşadar, îşi pierde sufle­tul său vechi, acela şi-l va salva pe cel nou, pe cel născut din nou din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Când spui suflet, spui de fapt viaţă, şi chiar citim în unele traduceri: „cine va voi să-şi scape viaţa sa” şi: „cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine o va scăpa” Amân­două traducerile au aici acelaşi înţeles. Pentru că cine va căuta să-şi scape cu orice preţ viaţa cea muritoare, o va pierde până la urmă nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amândouă: şi viaţa muri­toare şi viaţa veşnică. Pe cea muritoare pentru că este supusă mor­ţii şi oricât de mult ar izbuti s-o lungească, tot la moarte ajunge până la urmă; iar pe cea veşnică o va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să o aibă. Dar cine se osteneşte să câştige viaţa cea fără de moarte în Hristos, are s-o primească şi are s-o aibă în veşnicie, chiar dacă pe cea vremelnică a pierdut-o. Poate cineva să-şi piardă viaţa vremelnică, muritoare, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie în caz extrem, când se jertfeşte şi moare martir pentru Hristos şi pentru sfânta lui Evanghelie, sau atunci când, nesocotind viaţa aceasta păcătoasă şi nevrednică, se dăruieşte cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu toată puterea sa lui Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I totul Lui şi aşteptând de la El totul. Se poate ca cineva să-şi piardă viaţa luându-şi-o singur, sau dându-şi-o pentru nimic, dintr-o ceartă sau dintr-o neînţelegere. Nu unuia ca acesta i s-a fă­găduit că are să-şi scape sufletul, pentru că zice: pentru Mine şi pen­tru Evanghelie. Hristos şi Evanghelia sunt nemăsurat mai mari de­cât sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogăţii, şi în timp şi în veş­nicie; nimeni n-ar trebui să şovăie a da orice numai ca să le câştige pe acestea!

De ce spune Domnul: şi pentru Evanghelie? Nu ajunge să zică: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine şi pentru Evanghelie, ca să înmulţească omului temeiurile de a muri sieşi şi a vieţui lui Dumnezeu, şi ca astfel să se poată mântui cât mai mulţi. Se mântuieşte, aşadar, cel care îşi pierde pentru Hristos viaţa, pen­tru Cel Viu, Cel fără de moarte. Şi se mântuieşte şi acela care îşi pierde viaţa pentru lucrările lui Hristos, fie şi pentru un singur cu­vânt al Lui. Domnul este legiuitorul vieţii; cine se jertfeşte pentru legiuitor, se jertfeşte pentru legile puse de El, şi de asemenea: cine se jertfeşte pentru legile Lui, pentru El se jertfeşte. Socotindu-Se pe Sine împreună cu lucrările şi cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mântuirea multora.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde su­fletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Cu­vintele acestea aruncă o lumină mare asupra celor dinainte. Din ele se vede că Dumnezeu socoteşte sufletul omului mai de preţ de­cât lumea toată. Se vede de asemenea ce fel de suflet trebuie să pi­ardă omul ca să se mântuiască: sufletul vătămat, sufletul molipsit de lume, încovoiat de lume, înrobit de lume. Pierzând acest aşa-zis suflet, omul şi-l scapă pe cel adevărat; dacă retează de la sine viaţa cea mincinoasă, i se va da viaţa adevărată.

Ce folos ai să câştigi toată această lume ce se îndreaptă spre pieire, şi să-ţi pierzi sufletul menit mântuirii? Lumea se apropie de sfârşit, şi va fi lepădată ca o haină veche. Iar sufletele adevărate, sufletele care îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci în împărăţia veşnicei tinereţi. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi a su­fletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curând oricum se va despărţi? La ce bun, când lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i de­parte, se va risipi şi va dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos o să-i fie un leş zăcând neajutorat ? Ce o să dea în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă toată lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o în locul sufletului său! Dar lumea nici măcar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat-o omului spre do­bândirea unui bun şi mai mare, şi mai preţios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit după chipul Său.

Si acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivită, să I se întoarcă. Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru su­fletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le socoteşte de preţ; dar când se desparte de trup, îşi dă seama - O, de n-ar fi prea târziu! - că în afară de Dumnezeu şi de suflet nimic nu are preţ. Deci nu are ce să dea, în locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul păcă­tos când vede că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat, şi stă gol şi lipsit de toate în lumea cea de duh! Pe cine să strige într-ajutor? Al cui nume să cheme? De poala veşmântului cui să se ţină când se vede căzând în abis pentru totdeauna? Fericiţi cei care, în lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos şi au învăţat să cheme nu­mele Lui ziua şi noaptea, odată cu răsuflarea şi cu bătăile inimii! Deasupra abisului vor şti pe cine să strige, vor şti al Cui nume să cheme. Vor şti de poala hainei Cui să se ţină. Cu adevărat, vor fi înafară de orice primejdie sub aripa Domnului lor.

Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat. Spune Domnul: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Luaţi aminte, voi toţi care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată drepta­tea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Lu­aţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleaşi buze care pe cruce au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte gro­zave, grozave dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în acesta lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos îi va fi ruşine cu tine? Dacă-ţi e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea; dacă-ţi e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna; dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume; dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci de bunăseamă te ruşinezi de Hristos faţă de cineva mai mic decât Hristos. Ţi-e ruşine de părintele tău în faţa unui urs, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Curat în faţa Celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei in faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îți joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Pu­țin, doar puţin mai este şi va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de împăratul Slavei ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea. Mai bine să-ţi fie ruşine acum, rată vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor.

De ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele? Cine se ruşinează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de dumnezeirea Mea, şi de întruparea Mea din preacurata Fecioară, şi de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi. Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de Evanghelie şi tăgădu­ieşte învăţătura Mea, sau cine îmi răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi. Cuvintele lui Hristos sunt Testament dătă­tor de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte cuvintele de Sine însuşi, nu le dă mai puţi­nă însemnătate. Cuvântul lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are lot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curăţat prin cuvântul său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţi­tor, de viaţa dătător. Deceatunci sane pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: şi Cuvântul era Dumnezeu (loan I,I)?

Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare în­chinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iu­bească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare. Pe scurt, ori­ce păcat care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în faţa unui ast­fel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi. Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osân­dească şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţe­leg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou.

Dar vedeţi ce straniu sfârşit are Evanghelia de astăzi: Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind în­tru putere. Ai zice la prima vedere că vorbele acestea nici n-au legă­tură cu cele spuse mai înainte. Cu toate acestea, legătura e limpe­de, şi sfârşitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasă pe credincioşii Săi fără mângâiere. Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de viaţa lor, ameninţându-i cu pedepse înfricoşă­toare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Lui, Mântuitorul ridi­că acum un curcubeu pe cer după furtună. Se grăbeşte să vorbeas­că de răsplată celor ce-L ascultă şi vin după Dânsul luându-şi cru­cea lor. Iar această răsplată o vor primi unii chiar înainte de sfârşi­tul lumii şi de Judecată, şi chiar înainte de sfârşitul vieţii lor pă­mânteşti. Aceştia nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împără­ţia lui Dumnezeu, venind întru putere. Cu câtă înţelepciune ne învaţă Mântuitorul! El niciodată nu vorbeşte de pedeapsă fără să pome­nească şi răsplata, nici nu osândeşte fără să laude, nici nu îndrumă omul pe calea spinilor fără să-i pună înainte bucuria de la sfârşitul drumului, nici nu ameninţa fără să mângâie. Nu lasă cerul întune­cat de nori fără să arate îndată strălucirea soarelui şi frumuseţea curcubeului.

Cine sunt aceştia care nu vor gusta moartea până ce nu vor fi vă­zut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Mântuitorul, grăind ucenicilor Săi şi mulţimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici... Pe cine are în vedere Domnul? Mai întâi pe cei care au împlinit poruncile Sale lepădându-se de sine şi luându-şi crucea lor. Aceştia vor simţi înlăuntrul lor, încă în această viaţă, în această lume fiind, puterea împărăţiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumne­zeu va coborî peste dânşii ca să-i cureţe şi să-i sfinţească, şi să le deschidă uşile cereştilor taine, cum s-a făcut mai târziu apostolilor şi arhidiaconului Ştefan. N-au văzut apostolii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere în cli­pa când li s-a dat putere de sus? Iar Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7,55). N-a văzut loan Evanghelistul împărăţia lui Dumnezeu înainte de moartea sa tru­pească? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer înainte să fi gustat moartea? Dar să-i lăsăm pe apostoli. Cine ştie câţi din cei ce-L as­cultau pe Hristos vor fi simţit puterea Duhului Sfânt şi vor fi văzut Împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de a pleca din această lume?

Pe lângă interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus şi un alt înţeles, socotind că au în vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov şi loan, cei care, curând după ace­ea, au văzut schimbarea la faţă a Mântuitorului pe Tabor, şi vorbi­rea Lui cu Moise şi cu Ilie. Este o interpretare corectă, desigur, care însă nu o exclude pe cealaltă. Într-adevăr, cei trei apostoli au văzut împărăţia lui Dumnezeu întru putere pe muntele Tabor, când Mântuitorul S-a arătat în slava Sa cerească iar Moise şi Ilie au apă­rut din cealaltă lume, de o parte şi de alta a Domnului slavei. Dar să nu credem că aceea a fost singura împrejurare când muritorii au văzut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Cu adevărat mare a fost acea vedere pe Tabor, dar sunt şi alte împrejurări, care nu pot fi numărate, când oamenii au văzut încă în această viaţă (deşi într-alt fel decât pe Tabor) împărăţia lui Dumnezeu întru pu­tere şi slavă.

Dacă vrem cu adevărat, şi noi putem să vedem împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă mai înainte să gustăm moartea, iar împrejurările acestei dezvăluiri sunt arătate limpede în Evanghelia de astăzi. Sa ne grăbim a pierde suflelul nostru cel vechi, viaţa noastră cea păcătoasă, şi să înţelegem că este mai bine pentru om să-şi mântuiască sufletul decât să câştige lumea. Aşa ne vom învrednici şi noi, cu mila lui Dumnezeu, să vedem împărăţia lui Dumnezeu, mare în putere şi nemăsurată în slavă, unde îngerii împreună cu sfinţii dau slavă ziua şi noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţi­tă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 2-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama) -- Sfântul Nicolae Velimirovici

duminică, 24 martie 2019

| | | 0 comments

Evanghelia


Marcu 2, 1-12


În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi.


Ioan 10, 9-16


Zis-a Domnul: Eu sunt uşa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure, să înjunghie şi să piardă. Eu am venit ca oile Mele viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le risipeşte. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.

Sfântul Nicolae VelimiroviciPredică la Duminica a II-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama) - Vindecarea slăbănogului din Capermanum

Duminica trecută am auzit Evanghelia despre minunata tărie a marii şi atotputernicei lui Hristos prezenţe. Natanael, care punea la îndoială cuvântul apostolului Filip cum că în lume ar fi apărut Mesia şi acesta este lisus din Nazaret, acest Natanael (chiar el) aflându-se în faţa Domnului însuşi, L-a recunoscut pe dată şi L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte de strădania cea mare şi de lupta pe care o duce omul cu adevărat credincios ca să ajungă în faţa lui Hristos.

Patru bărbaţi duc pe un altul, rudă de-a lor sau prieten, bolnav de paralizie. îl cară cu tot cu patul pe care zace, omul fiind cu totul slăbănog şi neajutorat. în zadar au încercat să-şi facă loc prin mul­ţime ca să ajunaălângă domnul şi, dând greș așa, ei încearcă altfel: cațără pe acoperişul casei, îl desfac şi, cu mare truda, coboară pe acolo patul pe care zace bietul om, până ce acesta se odihneşte la picioarele minunatului Vindecător. Aceasta a fost măsura credin­ţei lor în Hristos.

Şi văzând lisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu le-a auzit din cuvinte credinţa, ci a văzut-o. Vederea Lui, care pătrunde în cele mai ascunse adâncimi ale inimii, a privit la marea lor credinţă. Iar cu ochii trupeşti le-a văzut strădania de a-l aduce pe bolnav în faţa Lui. Credinţa lor se vădea Domnului şi trupeşte şi duhovniceşte.

I se vădea totodată şi necredinţa cărturarilor aflaţi de faţă. Aceş­tia cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Domnul, cu­noscând cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, a prins să-i mustre cu blândeţe: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Domnul, cu pă­trunderea pe care o are, citeşte în inimile prihănite tot atât de uşor ca şi în cele curate. Aşa cum a văzut inima cea curată şi fără vicle­şug a lui Natanael, vede şi inimile necurate şi pline de viclenie ale cărturarilor. Şi, ca să le arate acestora că are putere şi asupra trupu­rilor şi asupra sufletelor, putere şi să ierrte păcatele şi să tămăduiască boala, Domnul îi spune paraliticului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. La porunca dată cu atâta tărie, bolnavul s-a sculat în­dată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Priviţi numai ce minunate puteri arată, dintr-o singură dată, Domnul:

El pătrunde inimile oamenilor, vede credinţa unora şi viclenia altora.

El iartă sufletului păcatul, vindecându-l şi curăţindu-l de izvo­rul slăbiciunii şi al bolii sale.

El însănătoşeşte trupul bolnav şi slăbănogit cu tăria cuvintelor Sale.

O, mare şi înfricoşată, minunată şi tămăduitoare este prezenţa Dumnezeului Celui Viu! Dar trebuie mai întâi să ajungem să stăm în faţa Lui. Este lucrul de căpetenie pe calea mântuirii: să vii cu credinţă în faţa Domnului, să-I simţi prezenţa. Câteodată Domnul însuşi vine şi îşi dezvăluie în noi prezenţa-I plină de har, aşa cum a venit la Marta şi Maria in Betania, aşa cumi-a apărutpe neaşteptate apostolului Pavel în drum, iar celorlalţi apostoli la Marea Galileii, şi la Emaus, şi în odaia cuuşi încuiate, şi Mariei Magdalena în grădină, şi multor sfinţi în visuri şi vedenii. Câteodată, omul e adus de alţii în faţa lui Hristos, cum l-a adus Andrei pe Simon Petru, şi Filip pe Natanael, şi cum urmaşii apostolilor, propovă­duitorii credinţei, au adus la Hristos mulţime nenumărată de oa­meni. Câteodată, în sfârşit, oamenii se luptă singuri să ajungă la Domnul, ca aceşti patru care au rupt acoperişul spre a-l coborî pe slăbănog înaintea Domnului. Acestea sunt cele trei feluri în care oamenii ajung în faţa Domnului. Să ne silim şi să ne luptăm ca să ajungem în faţa Domnului, şi ca Dumnezeu să ne îngăduie lângă El, luminându-ne cu prezenţa Sa. Noi avem a străbate aceste trei căi luându-le altfel la rând: trebuie mai întâi să facem tot ce putem ca să ajungem în faţa Domnului; apoi trebuie să urmăm drumul pe care ne duce sfânta şi apostolica Biserică, părinţii şi învăţătorii ei; şi, pe urmă, să aşteptăm cu rugăciune şi cu nădejde ca Dumnezeu să ne aducă la Sine şi să ne lumineze cu prezenţa Sa, să ne dea tărie, să ne vindece, să ne mântuiască.

Cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre de a ne face drum până la Domnul se vede din pilda acestor patru care nu s-au dat în lături să se caţere pe acoperiş, fără să le fie frică sau ruşine, numai ca să-l poată lăsa pe prietenul bolnav înaintea Domnului Celui Viu. Pilda aceasta de stăruinţă seamănă — dacă nu chiar o întrece — cu cea a văduvei care supăra pe judecătorul cel nedrept cerându-i mereu să-i facă dreptate faţă de un potrivnic (Luca 18,1-5). Iată ce înseamnă să împlineşti porunca Domnului care este a striga ziua şi noaptea către El Se dovedeşte astfel şi adevărul unei alte po­runci: Bate, şi ţi se va deschide (Matei 7, 7). Este, în sfârşit, lămurirea straniilor cuvinte ale lui Hristos: Împărăţia cerurilor se ia cu silinţa şi silitorii o răpesc pe ea (Matei 11,12). Domnul cere aşadar celor ce-L urmează să facă tot ce le stă în putere, să se silească, să lucreze câtă vreme mai au lumină, să se roage necontenit, să ceară, să caute, să bată, să postească, să facă faptele milosteniei fără să le numere — toate acestea să le împlinească spre a li se deschide împărăţia ceru­rilor: marea, înfricoşata, de viaţă dătătoarea lui Dumnezeu prezen­ţă. Privegheaţi dar în toată vremea, rugându-vă, spune Domnul, ca să vă învredniciţi a scăpa de toate cele ce au să vină şi a sta înaintea Fiului Omului (Luca 21, 36). Priveghează şi păzeşte Inima ta, ca sănu se lipească de pământ; veghează asupra gândurilor tale, ca să nu te ducă departe de Dumnezeu; ia aminte la lucrul tău, ca să îți înmul­ţeşti talantul, iar nu să-l împuţinezi şi să-l pierzi; păzeşte zilele tale, ea să nu vină pe nepregătite moartea peste tine şi să te găsească în păcate. Aceasta este dreapta noastră credinţă: lucrătoare, rugă­toare şi veghetoare, pătrunsă de lacrimi şi trudă. Nici o credinţă nu cere ca a noastră atâta strădanie din partea omului ca să se poată acesta înfăţişa înaintea Fiului lui Dumnezeu. Lumea întreagă este chemată la această strădanie, dar credincioşilor Săi Mântuitorul o cere anume, iar Biserica le-o repetă prin vremuri, din neam în neam, înălţând icoana mulţimii ce creşte mereu a luptătorilor du­hovniceşti care au împlinit legea lui Hristos şi s-au învrednicit de negrăită slavă şi putere în cer şi pe pământ.

Dar să nu ne înşelăm crezând că strădaniile noastre aduc după ele de la sine mântuirea. Să nu ne închipuim că ar putea omul, străduindu-se, să ajungă prin proprie silinţă în faţa Dumnezeului Celui Viu. Fără voia lui Dumnezeu nici un muritor nu poate sta înaintea feţei Sale. Pentru că Domnul, care ne-a poruncit silinţă şi strădanie, spune în alt loc: Când veţi face cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Matei 17,10). Şi în altă parte: Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl (Ioan 6, 44). Şi iarăşi: Fără Mine, nu puteţi face ni­mic (Ioan 15, 5). Şi iarăşi, în alt loc: Prin har sunteţi mântuiţi (Efeseni 2, 5). Ce să mai spunem după toate acestea? Să spunem că toată strădania noastră e în zadar? Să ne lăsăm în jos mâinile, a neputin­ţă, aşteptând ca Domnul să ne ia, cu puterea Sa, şi să ne aşeze în faţa-I? Zice proorocul Isaia: ... toate faptele dreptăţii noastre ca un veş­mânt întinat (Isaia 64, 5). Vom lăsa deoparte orice silinţă? Dar oare, făcând aşa, nu ne vom asemăna slugii care a îngropat talantul în pământ, pentru care faptă i-a strigat stăpânul: Slugă vicleană şi le­neşă ! (Matei 25, 26)? Să fim chibzuiţi, să ne silim a împlini porun­cile cele limpezi ale Domnului. Noi ne silim, iar lui Dumnezeu sin­gur îi stă în putere să binecuvânteze strădania noastră şi să ne adu­că în faţa Sa. Apostolul Pavel a arătat limpede lucrul acesta: Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească (1 Corinteni 3, 6-7). Totul, aşadar, e în mâna lui Dumnezeu: stă în puterea, în înţelepciunea, în mila Lui. Noi trebuie să sădim şi să adapam, şi nu putem să ne abatem de la această îndatorire fără să cădem în primejdia veşnicei pierzanii.

Datoria lucrătorului e să sădească şi să ude, dar de puterea şi de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu depinde dacă sămânţa prinde sau nu prinde rădăcină, creşte sau nu, aduce sau nu aduce roade.

Datoria savantului e să cerceteze şi să caute, dar depinde de pu­terea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă i se va dezvă­lui cunoaşterea.

E datoria părintelui să-şi crească în frica lui Dumnezeu copilul, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu viaţa acestui copil.

E datoria preotului să înveţe, să îndrumeze, să îndrepteze pe credincioşi, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă strădania lui rodeşte.

E datoria noastră a tuturor să ne silim şi să facem totul ca să fim vrednici să stăm în faţa Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de pute­rea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă vom fi sau nu vom fi îngăduiţi lângă Domnul.

Dar să nu luptăm fără nădejde în mila lui Dumnezeu! Fie ca strădaniile noastre să fie străluminate de nădejdea că Domnul e lângă noi, şi că ne va primi şi pe noi întru lumina feţei Sale. Nu e fântână mai adâncă, mai nesecată decât mila lui Dumnezeu! Când Fiul Risipitor şi-a venit întru sine după groaznica-i cădere între porci, milostivul tată a ieşit să-l întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a ier­tat. Dumnezeu nu osteneşte să iasă în întâmpinarea copiilor săi care se întorc, îşi întinde braţele spre toţi cei care se îndreaptă spre El. Tins-am mâinile Mele în toată vremea spre un popor răzvrătit (Isaia 65, 2), spune Domnul despre evrei. Dacă Domnul îşi întinde bra­ţele către cei răzvrătiţi, cum nu Şi le-ar întinde spre cei ascultători? Spune proorocul David, cel ascultător: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin (Psalm 15, 8). Pe cei care se luptă spre mântuire, Dumnezeu nu îi lipseşte de-a sta înaintea feţei Sale. Să nu socotim aşadar că nevoinţele ne sunt în zadar, cum fac cei fără Dumnezeu şi deznă­dăjduiţii; ci silindu-ne şi trudind, să nădăjduim în mila Domnului Dumnezeu. Şi mai ales în vremea Marelui Post să ne înmulţim strădaniile, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Iar cărarea întru acestea sa ne fie luminata ele pilda celor patru care s au suit pe aco­periş, l-au rupt şi l-au aşezat pe al cincilea, pe prietenul bolnav, înaintea Domnului. Dacă o cincime din suflet ne e paralizat, sau bolnav, să ne grăbim a o aduce cu cele patru tefere înaintea Dom­nului, şi El va vindeca ce-i bolnav în noi. Dacă unul din cinci sim­ţuri ni s-a smintit de către lume şi boleşte, să alergăm cu celelalte patru înaintea Domnului, ca să aibă El milă de cel bolnav şi să-l vindece. Când e bolnavă o parte din trup, doctorul prescrie două feluri de îngrijire: grijă de mădularul bolnav, şi întărirea celor tefe­re, încât acestea fiind mai sănătoase, mai puternice, să ţină cum­pănă părţii bolnave. Aşa e şi cu sufletul. Dacă ne îndoim cu min­tea, să alergăm cu inima a ne întări în credinţă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vindecăm mintea bolnavă. Dacă am păcătuit uitând rugăciunea, să ne grăbim cu fapte de milostenie a restaura în noi rugăciunea pierdută; şi aşa cu toate.

Iar Domnul va vedea credinţa noastră, strădania şi silinţa noas­tră, şi va avea milă de noi. În îndurarea-I fără margini, ne va lăsa lângă El, înaintea feţei Sale de viaţă dătătoare, de unde primesc viaţă, putere şi bucurie fără de număr cete îngereşti şi armii de sfinţi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Sursa: Doxologia