Predica la Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) -- Sfântul Ioan Maximovici

duminică, 3 februarie 2019

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 19, 1-10


În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el
înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi, văzând toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.


Sfântul Ioan MaximoviciCuvânt la Duminica a XXXIV-a după Rusalii - a fiului risipitor şi la Duminica a XXXII-a după Rusalii - a lui Zaheu

Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei - într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor.

Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu”.

Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoarea plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?

Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu - li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici - spun ei - ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţine să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”.

Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică.

Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe.

Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească.

Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea - urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit.

Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!

(Să ne aducem aminte de vameşul Zaheu.) Iisus a intrat în Ierihon şi trecea prin oraş. Şi iată că un oarecare Zaheu, mai marele vameşilor, un om bogat, căuta să-L vadă pe Iisus, să vadă cine este. Nu putea vedea din spatele mulţimii, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă, pentru că Iisus urma să treacă pe acolo.

Când ajunse în acel loc, Iisus, privind în sus, îl văzu şi îi spuse: Zaheu, coboară mai repede, căci astăzi trebuie să fiu în casa ta”. El coborî degrabă şi îl primi cu bucurie”. Şi văzând lumea acestea, a început să cârtească şi să murmure, că Iisus a intrat la un om păcătos. „Iar Zaheu, stând, i-a spus Domnului: Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 1-10).

Cine este Zaheu? „Mai marele vameşilor”. Obişnuita antiteză dintre vameşul smerit şi mândrul fariseu ne întunecă adesea în minte caracteristicile reale ale acestor două tipuri de personaje.

Dar, ca să înţelegem corect Evanghelia, trebuie să ni-i imaginăm cu claritate. Fariseii erau într-adevăr drepţi. Dacă, pe buzele noastre, numele de „fariseu” sună ca o ocară. În zilele lui Hristos şi în primele decenii ale creştinismului nu era aşa. Dimpotrivă, Sfântul Apostol Pavel declară triumfător în faţa iudeilor: „Eu sunt fariseu, fiu de farisei” (Fapt. 23, 6).

Apoi tot el le scrie creştinilor, fiilor săi duhovniceşti: „Sunt din neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu” (Fii. 3, 5). Şi în afară de Sfântul Apostol Pavel, mulţi alţi farisei au devenit creştini: Iosif, Nicodim, Gamaliel.

Fariseii (în ebraica veche, „perusim”, în aramaică, „ferisim”, ceea ce înseamnă „alţii”, „separaţi”) erau râvnitori ai Legii lui Dumnezeu. Ei „se odihneau în Lege”, adică meditau la ea necontenit, o iubeau, se străduiau să o împlinească întocmai, o propcvăduiau, o tâlcuiau.

Rostul demascărilor repetate ale fariseilor pe care le face Domnul este de a-i preveni că toată nevoinţa lor, toate silinţele lor cu adevărat bune, ei le compromit în ochii lui Dumnezeu, le fac de nimic şi astfel îşi capătă osândă, iar nu binecuvântare de la Dumnezeu, datorită înălţării cu duhul, din pricina faptelor de dreptate pe care le săvârşesc, a orgolioasei păreri de sine şi ce este mai grav, a osândirii aproapelui - pentru care îl avem ca exemplu grăitor pe fariseul din pildă, care spunea: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18, 11).

Dimpotrivă, vameşii erau cu adevărat păcătoşi, încălcători ai legilor fundamentale ale lui Dumnezeu. Vameşii erau cei ce strângeau birurile de la evrei pentru romani. Să nu uităm că evreii, cunoscându-şi bine situaţia de excepţie de aleşi ai lui Dumnezeu, erau vestiţi prin faptul că „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi” (In. 8, 33).

Iar acum, în urma ştiutelor evenimente istorice, ei s-au trezit subjugaţi, înrobiţi de poporul mândru şi brutal, „de fier”, al păgânilor romani. Şi jugul acestei înrobiri se îngreuna tot mai mult şi devenea tot mai apăsător.

Semnul cel mai simţit şi mai grăitor al subjugării şi al supunerii evreilor de către romani era plata către cuceritorii lor a tot felul de biruri şi dajdii. Pentru evrei, ca şi pentru toate popoarele antichităţii, plata birurilor era în primul rând un semn al supunerii. Iar romanii, neavând nici un fel de scrupule faţă de poporul cucerit, le pretindeau cu brutalitate şi neînduplecare atât birurile hotărâte, cât şi altele suplimentare.

Desigur că evreii plăteau cu ură şi cu dispreţ. Nu degeaba, dorind să-L compromită pe Domnul în faţa poporului Său, cărturarii îl întrebau: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” (Matei 22,17). Ei ştiau că, de Hristos va răspunde că nu, va fi uşor de învinuit în faţa romanilor, iar dacă va răspunde da, atunci va fi compromis definitiv în ochii poporului Său.

Atâta vreme cât romanii cârmuiau Iudeea prin intermediul domnitorilor locali, de felul lui Irod, Arhelau, Agripa şi alţii, această supunere faţă de Roma şi în particular, obligativitatea plăţii birurilor se îndulcea pentru iudei prin faptul că ei se supuneau nemijlocit domnitorilor lor, cărora le plăteau tributul, iar aceia, la rândul lor, se supuneau şi plăteau Romei.

Dar exact cu puţină vreme înainte de începerea propovăduirii Mântuitorului, s-a produs o schimbare în sistemul de conducere a Iudeii. Recensământul general, legat de evenimentul Naşterii lui Hristos, a fost primul pas pentru instaurarea tributului individual pentru toţi supuşii romani ai acestei regiuni, în anul 6 sau 7 după Naşterea lui Hristos, după înlocuirea lui Arhelau, când a fost introdusă dania personală pentru toţi locuitorii Palestinei, iudeii au răspuns la aceasta cu revolta fariseului Sadoc şi a lui Iuda Galileianul (vezi Fapt. 5, 37) şi cu mare greutate reuşi Arhiereul Iazar să liniştească atunci mulţimea.

În locul domnitorilor locali, au fost numiţi la conducerea Iudeii şi a regiunilor învecinate procuratori romani. Pentru o mai eficientă colectare a tributului, romanii au apelat la un institut al vameşilor, existent deja de multă vreme la Roma. Dar, în timp ce la Roma şi în întreaga Italie vameşii se recrutau din respectabila pătură socială a călăreţilor, în Iudeea romanii erau nevoiţi să recruteze vameşi din renegaţii societăţii, din iudeii care acceptau să treacă în slujba lor şi să-şi constrângă confraţii la plata daniilor.

Acceptarea unei asemenea slujbe era coreiată cu cea mai profundă decădere morală. Ea era legată nu numai de trădarea naţională ci, în primul rând, de cea religioasă: ca să devii armă de înrobire a poporului ales de Dumnezeu de către nişte păgâni primitivi, trebuia să te lepezi de făgăduinţa lui Israel, de sfinţii lui, de speranţele lui, mai ales că romanilor nu le păsa de suferinţele sufleteşti ale agenţilor lor: acceptând această funcţie, vameşii trebuiau să facă jurământ păgânesc de credinţă împăratului şi să aducă jertfă păgânească spiritului său (geniului împăratului).

Desigur că vameşii, strângând biruri de la fraţii lor de acelaşi sânge, nu urmăreau numai interesele Romei. Dar, urmărindu-şi scopurile egoiste, îmbogăţindu-se pe spinarea confraţilor înrobiţi, ei îngreunau şi mai mult, insuportabil de mult, jugul asupririi romane.

Iată cine erau vameşii, iată de ce erau înconjuraţi de ură îndreptăţită şi de dispreţ, ca trădători ai poporului lor, trădători nu ai unui neam oarecare, ci ai celui ales, arma lui Dumnezeu în lume, unicul popor prin care lumii îi putea veni renaşterea şi mântuirea.

Toate acestea se referă în cel mai înalt grad la Zaheu, întrucât el nu era un vameş de rând, ci mai marele vameşilor - arhitelonis. Fără îndoială că le făcuse pe toate: adusese jurământ păgânesc şi jertfa păgânească, îi jupuia fără milă de dăjdii pe confraţii săi, le mai şi mărea birurile în interesul lui propriu. Şi deveni, cum mărturiseşte Evanghelia, un om bogat.

Desigur că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau pierdute toate aşteptările lui Israel. Toate cuvintele pronunţate de prooroci, îndrăgite din copilărie, la auzul cărora fremăta de bucurie orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ, „cunoscător al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era trădătorul, un renegat. El nu avea parte în Israel. Şi iată că ajung până la el zvonuri că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit de prooroci, a venit deja pe pământ şi împreună cu un mic grup de ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, în sufletele credincioase se aprind, fremătător, speranţe pline de bucurie.

Cum va reacţiona la aceasta Zaheu?

Pentru el, personal, venirea lui Mesia este o catastrofă, înseamnă că stăpânirea romană se sfârşeşte şi desigur că biruitorul Israel se va răzbuna pe el pentru pierderile suferite din cauza lui, pentru jignirile şi strâmtorările pe care i le-a pricinuit.

Dar chiar dacă nu este aşa, căci - după mărturia proorocului - Mesia vine drept, biruitor şi smerit (Zah. 9, 9) chiar şi atunci biruinţa lui Mesia nu îi va aduce decât cea mai mare ruşinare şi privarea de toată bogăţia şi situaţia pe care le-a dobândit cu înfricoşătorul preţ al trădării lui Dumnezeu, a poporului natal şi a tuturor aşteptărilor lui Israel.

Dar poate că nu e tocmai aşa. Poate că noul prooroc nu e deloc Mesia. Nu toată lumea crede în El. Cei mai importanţi duşmani ai vameşilor şi în particular, ai lui Zaheu - fariseii şi cărturarii - nu cred în El. Poate că toate acestea nu sunt decât scornelile deşarte ale lumii. Atunci poate continua să trăiască liniştit, ca şi mai înainte.

Dar Zaheu nu vrea să rămână ţintuit de astfel de gânduri. El vrea să-L vadă pe Iisus, ca să se lămurească, să se lămurească cu certitudine cine este El. Şi Zaheu doreşte ca proorocul (…) care trece pe lângă el să fie cu adevărat Mesia Hristosul. El doreşte să strige, împreună cu proorocii: „O, dacă ai desface cerurile şi ai coborî!” - chiar dacă asta ar însemna o catastrofă de moarte pentru el, Zaheu.

Există, va să zică, în sufletul său astfel de adâncimi, pe care nici el însuşi nu şi le dibuise până acum, există în el o iubire aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente dezinteresată faţă de „aşteptarea popoarelor”, faţă de chipul zugrăvit de profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa neputinţele noastre şi a purtat durerile noastre”.

Şi dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se mai gândeşte la sine. Pentru el personal, pentru Zaheu, biruinţa lui Mesia înseamnă dezastru şi moarte. Dar el nu se gândeşte la asta. El vrea să-L vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care L-au prevestit Moise şi proorocii.

Şi iată că Hristos trece pe lângă el. El este înconjurat de mulţime. Zaheu nu poate să-L vadă, fiind mic de statură. Dar setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu, dezinteresată până la totala lepădare de sine, ca măcar de departe să-L vadă pe Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit, încât el - un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman - neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale şi se suie în copac, într-un smochin - un sicomor, care crescuse în cale.

Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel - Hristos Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Iubirea vede ceea ce nu îi este accesibil ochiului indiferent sau duşmănos. Iubind dezinteresat chipul lui Mesia, Zaheu a putut să recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere prin Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire dumnezeiască şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea din ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici Zaheu nu şi le cunoscuse până atunci.

Domnul a văzut că iubirea arzătoare pentru Sfântul lui Israel, neîntunecată câtuşi de puţin de vreun interes personal, a acestei inimi de trădător, poate să-l renască şi să-l înnoiască. Atunci răsună glasul dumnezeiesc: ,Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Şi renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui.

Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. „Doamne, Doamne şi noi Te-am trădat odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, ne­am lipsit de partea noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta, biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne, vino cegrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum l-ai pomenit odinioară pe Zaheu!”.

Sfântul Clement Romanul relatează că, ulterior, Zaheu a devenit însoţitorul Sfântului Apostol Petru şi împreună cu întâiul dintre apostoli, a propovăduit la Roma, unde şi-a primit mucenicescul sfârşit pentru Hristos, în timpul lui Nero.

Le-a răsplătit romanilor creştineşte, cu cea mai mare binefacere pentru răul de moarte pe care au fost pe cale să îl pricinuiască, în mândra capitală a romanilor, care l-au ispitit şi l-au înrobit odinioară şi l-au silit să se lepede de tot ce-i era mai sfânt sufletului său, soseşte Zaheu, eliberat de harul Domnului nostru Iubitor de oameni şi îi aduce Romei nu blestem, ci binecuvântare, dându-şi pentru aceasta chiar propria viaţă.


Sursa: Doxologia

Predica la Tăierea împrejur cea după trup a Domnului -- Pr. Ilie Cleopa

marți, 1 ianuarie 2019

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 2, 20-21; 40-52


În vremea aceea păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, după cum li se vestise. Şi, când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger mai înainte de a Se zămisli în pântece. Iar Pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui. Şi părinţii Lui în fiecare an se duceau de sărbătoarea Paştilor la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi, socotind că este în ceata călătorilor, pe drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Însă, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Deci, văzându-L, rămaseră uimiţi, iar Mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Atunci El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar Mama Sa păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.


Pr. Ilie Cleopa - Predică la Tăierea împrejur a Domnului

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Astăzi, Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, Bi­se­rica Răsăritului, prăznuieşte Tăierea împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca şi pe Marele Vasile, adică pe Sfântul Vasile cel Mare. În predica ce urmează vom vorbi puţin despre acest prealuminat praznic al Tăierii-împrejur.

Mai întâi, să ştiţi că, înainte cu 2406 ani de venirea Domnului nostru Iisus Hristos, a trăit un patriarh preafe­ricit, ales de Dumnezeu, Avraam, din a cărui seminţie, du­pă credinţă, ne tragem toate popoarele pământului. Nu nu­mai poporul evreiesc, ci toate popoarele, după cre­din­ţă. Căci zice Sfânta Scriptură: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i-a socotit lui întru dreptate” (Facerea 15, 6). Deci toţi care cred în Dumnezeu se numesc „fiii lui Avraam” după cre­dinţă, nu după trup, cum este poporul evreu.

Dumnezeu a dat poruncă acestui patriarh ca toţi copiii care se vor naşte de parte bărbătească să fie tăiaţi împrejur la marginea trupului lor, ca semn de legătură veş­nică între seminţia lui şi Dumnezeu, Ziditorul său. Iar marele apostol Pavel zice: „Toate cele mai înainte de Lege şi cele din Legea veche au fost umbra celor viitoare”. Avra­am trăieşte înainte de Legea veche cu 430 de ani. Câte s-au întâmplat pe vremea patriarhilor şi a proorocilor în tot cursul Legii vechi, toate au fost umbră şi închipuire a ce­lor ce erau să fie la plinirea vremii, toate aveau să se de­să­vârşească adică în Legea darului, prin venirea în lume a lui Dumnezeu Cuvântul.

Aşadar, după cum toate au închipuit pe cele desăvârşite din Legea darului, aşa şi tăierea-împrejur, ca­re era un legământ între Dumnezeu şi Avraam, a în­chi­pu­it botezul din Legea darului, sau uşa tainelor creşti­neşti, cum mai este numit. De aceea botezul se face la opt zile de la naşterea pruncului, aşa cum în Legea veche pruncii se tăiau împrejur de către preoţi în templu, la locul tăierii-împrejur, la opt zile de la naştere, când li se punea şi numele.

Această tăiere-împrejur nu era un lucru de ajuns spre mântuire, ci o închipuire şi o umbră a Evangheliei. Aţi auzit în Apostolul de astăzi că s-a zis: „că ne-am tăiat împrejur cu tăiere nefăcută de mână”, cu tăierea poftelor trupului, care sunt căile păcatului. Câţi în Hristos ne-am botezat, în moartea Lui ne-am îngropat prin botez şi am primit această tăiere-împrejur duhovnicească, nefăcută de mână, care se lucrează numai de Duhul Sfânt, fără mâ­nă omenească. Dar oare pentru care pricini Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a primit tăierea-împrejur cea trupească a Legii vechi.

Dumnezeieştii Părinţi spun că pentru şapte pricini Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a primit tăierea-împrejur a trupului Său. Au fost şapte pricini binecuvântate pentru a se întări Legea darului, ca În­suşi Dumnezeu, Cel Ce nu avea păcate, să primească cele ale Legii.

Întâia pricină a fost ca să arate la toată lumea că El a venit cu trup în lume, că în adevăr a avut trup ome­nesc, nu cum au inventat unii eretici că s-a născut cu un trup de nălucă. Că dacă era cu trup nălucit, cum era să se taie împrejur trupul, să curgă sânge din el? Deci s-a tăiat împrejur mai întâi ca să se arate că a venit în trup. „Şi Cuvântul Trup S-a făcut – cum spune Dumne­ze­ies­cul Evan­ghelist – şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14).

A doua pricină pentru care Hristos Mântuitorul lu­mii S-a tăiat împrejur a fost ca să plinească Legea dată de Dumnezeu lui Avraam; ca să nu pară că a venit să strice Legea. Mântuitorul a împlinit Legea, primind până şi tăierea-împrejur. Dar fariseii şi cărturarii zavistnici, in­vi­di­oşi şi răi, spuneau că a venit să strice Legea. Dar Hristos le-a arătat: „Să nu socotiţi că am venit să stric Le­gea sau Proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). N-a venit să o strice, ci să o desăvârşească, să o facă cu totul desăvârşită şi preasfântă. Deci, a doua pri­cină pentru care Hristos a primit tăierea-împrejur a fost ca să păzească Legea dată lui Avraam de Dumnezeu, Părintele Său, sau mai bine zis de Însuşi El, că El este Una cu Tatăl.

A treia pricină pentru care Hristos a primit tăierea-îm­pre­jur a fost ca să ne slobozească pe noi din robia Legii şi de tăierea-împrejur cea după trup. A venit Însuşi Cel fără de păcate şi a primit tăierea-împrejur, ca pe noi, fiii Săi după dar, să ne slobozească de această dureroasă şi prea gro­so­lană tăiere-împrejur care se făcea cu mână de om, să ne aducă altă tăiere-împrejur, mult mai desăvârşită, mai adâncă, mai sfântă şi mai curată decât cea din Legea veche.

A patra pricină pentru care Hristos Mântuitorul lu­mii S-a lăsat tăiat împrejur a fost ca să ne înveţe pe noi a as­culta. A venit să asculte pe Părintele Său până la moarte – şi moarte pe Cruce. Deci, aşa cum a ascultat până la patimă de Părintele Său, aşa şi acum, la naştere, a ascultat să primească tăierea-împrejur cea a trupului Său Sfânt şi Preacurat şi Nevinovat, ca să arate că e ascultător Pă­rin­te­lui Său, împlinind porunca cea veche dată lui Avraam de El.

A cincea pricină pentru care S-a lăsat tăiat împrejur a fost ca să meargă înainte ca un conducător sau înaintemer­gător în toată fapta cea bună şi să înveţe pe fiii Săi du­pă dar şi pe tot neamul creştinesc şi să le arate că din fra­geda Sa copilărie, din fapte, El este gata să sufere toa­te şi să împlinească toate poruncile Legii, nu să le strice; să primească cele ale Legii, cum i-a spus lui Ioan la Ior­dan: „Lasă acum, că se cade nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Care? Nu cea din Legea darului, ci pe cea din Legea umbrei, toate ale Legii vechi.

A şasea pricină pentru care Mântuitorul nostru S-a lăsat tăiat împrejur a fost ca să ne arate mila, îndurarea, dra­gostea cea nemărginită şi bunătatea Sa. Fiind un prunc nevinovat, preasfânt şi preacurat, de la cea mai mică vârstă, că era numai de opt zile, a început să-Şi verse sân­gele pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Ce ne­voie a avut El de tăierea-împrejur, dacă era Fiul şi Cu­vân­tul lui Dumnezeu după fiinţă, nu după dar şi după cauză, ci după voie şi după putere? Dar a vrut să arate dragostea Sa cea nemărginită. El pare a zice: „Îndată ce M-am îmbrăcat cu trup şi am primit să fiu născut din Fecioara şi Pururea Preacu­rata Maria, vreau să vă arăt dragostea cea ne­măr­ginită. De aceea nu numai că am pogorât cerul şi M-am pogorât Eu Însumi şi am venit prin pântecele unei Fe­cioare, ci şi de aici înainte voiesc să vă arăt cu câtă dra­goste am să vă mântuiesc. Căci vreau să-Mi vărs sângele preascump şi preacurat, pe care l-am luat din sângele Fecioarei celei preasfinte, pentru voi şi pentru mântuirea voastră, ca să vă povăţuiesc şi pe voi către dragostea Mea. Căci mai înainte de a Mă iubi voi pe Mine, vreau să vă arăt câtă dragoste am Eu faţă de voi, că încă din prun­cie vreau să-Mi vărs sângele şi să primesc cele ale Legii pentru voi”.

A şaptea pricină pentru care Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a lăsat tăiat împrejur a fost pecetluirea tăierii-împrejur. A pecetluit-o pe ea Preabunul nostru Mântuitor şi a arătat încetarea tăierii-împrejur celei după trup, a Legii vechi adică. Aceea, după cum v-am spus mai sus, a ţinut 2406 ani, adică de la Avraam până la Hristos. Dumnezeu a cir­cumscris-o acum prin cuvântul Său şi a pecetluit-o cu altă tăiere-împrejur. Căci de acum înainte nu va mai fi tăiere-împrejur făcută de mână, ci altă tăiere-împrejur, mai înaltă, mai duhovnicească, cum i-a spus lui Ieremia des­pre sărbătoarea sâmbetei: „Voi face alt popor nou şi alt nu­me nou voi da şi altă sărbătoare vor ţine” (Coloseni 2, 16). A pus duminica în locul sâmbetei şi alt nume, Noul Israel, în locul celui vechi – căci aşa se numesc creştinii.

Deci pricina a şaptea a fost pecetluirea pentru veş­ni­cie şi oprirea de a nu se mai tăia cineva împrejur după Hristos, dintre cei ce cred în El. Căci trebuie să se nască o altă tăiere-împrejur, prin credinţă, cum o numeşte Dum­ne­zeiescul Părinte Maxim: tăierea-împrejur cea în duh, a ini­mii („Filocalia”, vol. II, p. 136). De aceea marele Apostol Pavel spune: „În Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu poate ce­va, nici netăierea împrejur”, ci „făptura cea nouă”. Care făp­tură nouă? Când ne-am făcut noi şi făptură no­uă? În Sfânta Taină a Botezului. El este tăierea-împrejur du­hov­ni­cească, nevăzută, nefă­cu­tă de mână, prin care ne-am făcut şi făptură nouă, prin Hristos Iisus. Deci botezul este tăierea-împrejur a tot creşti­nul, tăierea-împrejur nu tru­pească, ci duhovni­ceas­că, preasfântă şi mântuitoare, plină de toată curăţenia şi sfinţenia lui Dumnezeu.

Dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, ma­re­le filosof duhovnicesc şi coroana teologiei greceşti din se­colul al VII-lea, cel mai mare teolog al vremii ace­leia, arătându-ne tăierea-împrejur cea duhovnicească a creş­ti­ni­lor, zice: „Tăierea-împrejur cea duhovnicească este tăie­rea-împrejur a simţirilor pătimaşe ale sufletului ra­ţio­nal că­tre toate cele ce se nasc şi pier” (tot acolo, la cap. 41).

Toate câte le vedem în jurul nostru şi se află în timp şi spaţiu, toate sunt supuse timpului şi prefacerii, toa­te se nasc şi iarăşi pier. Numai Dumnezeu rămâne veş­nic neschimbat. El este, cum au zis Dumnezeieştii Pă­rinţi, Unitate în Treime şi Treime în Unitate, fiinţă din Si­neşi, existând din Sineşi, pururea nemişcată, care pe toa­te le mişcă. El este motorul cel duhovnicesc al Univer­su­lui, Care mişcă toate zidirile Sale şi prin prefacere le schim­bă şi le înnoieşte. Deci, tăierea-împrejur cea duhov­ni­cească şi adevărată este tăierea şi lepădarea simţirii pă­timaşe, adică a simţirii sufletului către toate care se nasc şi pier. Care-s acelea? Mâncarea, băutura, slava deşartă, mânia, bogăţia şi câte ca acestea. Toate se nasc şi pier. Sufletul trebuie să le taie de la el pe acestea. Această tăiere-împrejur duhovnicească, a minţii şi a inimii omului, taie de la ele păcatele, ori de ce natură ar fi ele, fie din partea raţională, fie din partea cea poftitoare, sau din partea mânioasă a sufletului său, pe cele dinlăuntru sau din afară, sau de la zidire, sau de la trup, sau în orice fel, le taie şi n-are nici o aplecare către ele.

Aceasta-i adevărata tăiere-împrejur a inimii în duh, cum am zis mai sus. Dar în Scriptură se vorbeşte de o în­doită tăiere-împrejur. Când s-a întâmplat a doua? Când Isus al lui Navi a intrat în pământul făgăduinţei, i-a spus Dumnezeu să facă tăierea-împrejur, căci cât au umblat evreii patruzeci şi doi de ani prin pustia Arabiei, au murit toţi cei ce au cârtit împotriva lui Moise că i-a scos din Egipt şi toţi cei buni de război, iar poporul născut pe cale, în pustiu, după ieşirea din Egipt, nu erau tăiaţi îm­pre­jur, că n-au mai avut ei când să se taie împrejur, să îm­pli­nească ale Legii. Aşa arată Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi.

Pentru aceasta Isus al lui Navi a primit poruncă de la Dumnezeu, după ce au trecut Iordanul, înainte de a lua şi dărâma ei Ierihonul. I-a spus Dumnezeu: „Fă cuţite tăioase de cremene şi taie împrejur pe fiii lui Israel a do­ua oară” (Iosua 5, 28). Şi aceasta s-a chemat tăierea tăierii-împrejur în pă­mân­tul făgăduinţei. Dar în Legea darului, ştiţi care era tă­ie­rea-împrejur, adică a doua tăiere-împrejur, du­hov­ni­cească? Este desăvârşirea, este cea de a doua treaptă a urcu­şu­lui duhovnicesc; este aceea care se numeşte de către Dum­ne­ze­ies­cul Maxim „seceriş al secerişului sufletului raţional”, sau „sâmbăta sâmbetelor”, în teologia lui cea despre sâm­bete.

Care e deci tăierea-împrejur în duh, în Legea darului? Dacă tăierea-împrejur este lepă­da­rea simţirii pătimaşe a sufletului nostru către cele ce se nasc şi pier, apoi tăierea tăierii-împrejur este mult mai înaltă. Auzi ce spune Sfântul Maxim: „Este desăvârşita lepădare şi tăiere a voilor trupului şi ale pornirilor celor sufleteşti ale sufletului, chiar a celor fireşti, către cele ca­re se nasc şi pier”. Va să zică, aici nu leapădă numai pă­ca­tul prin lucrare, ci şi prin gând. Nici măcar să nu gân­dim cele pătimaşe! Tăierea-împrejur este desăvâr­şita lepădare a tuturor voilor celor pătimaşe şi mişcărilor pătimaşe ale sufletului şi a mişcărilor fireşti ale lui. Su­fletul şi trupul, cu mişcările lor fireşti de a mânca, de a bea, de a se odihni şi multe mişcări de acestea, cum e aceea de a se mâhni şi a se bucura. Prin tăierea-împrejur, care e cea mai înaltă şi duhovnicească tăiere-împrejur, omul se opreşte nu numai cu lucrul de la a­ceste mişcări fireşti ale trupului de a păcătui, ci şi cu gân­dul. Ea e depărtarea şi tăierea desăvârşită chiar şi cu gândul a simţirilor şi mişcărilor fireşti ale sufletului către cele ce se nasc şi pier, adică către toată zidirea simţită şi văzută, ca omul să iubească numai şi numai pe Dumnezeu, retrăgându-şi mintea din simţire şi lipind-o nu­mai de Dumnezeu, prin contemplarea naturală în duh („Filocalia”, vol. II, p. 138). Şi aceasta este treapta a doua a urcu­şu­lui duhovnicesc, după toţi Dumnezeieştii Părinţi. Iar a tre­ia treaptă este îndumnezeirea după dar şi teologia mis­tică (cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu).

Fraţii noştri, vorbim de lucruri aşa de mari. Să ne aju­te Mântuitorul să tăiem de la noi poftele spurcate, pa­ti­mile, aplecarea noastră către mâncări şi băuturi, către somn, către ură, către iubirea de argint, către iubirea de plăceri, către iubirea de răzbunare, către beţie, către fu­rie, către toate răutăţile. Când vom tăia din mintea noas­tră cu toată puterea acestea, şi nici cu gândul nu vom greşi ceva şi le vom lepăda pe toate de la noi prin adu­ce­rea aminte şi prin iubirea de Dumnezeu, atunci suntem tăiaţi la inimă în duh, cu tăierea nefăcută de mână a lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru şi ne-am făcut o făptură nouă şi oameni noi şi n-avem nevoie de tăierea-împrejur cea grosolană a trupului, care se mărginea doar la atâta, cum spune Pavel: „să aibă nevoie să se laude în trupul nostru”. Ei voiau să se laude numai că sunt sămânţa lui Avraam prin aceea că erau tăiaţi împrejur, iar încolo erau plini de ură, plini de zavistie, plini de făţărnicie, plini de în­gâmfare, plini de cutezanţă de sine, de încredere în sine şi de răutate împotriva lui Hristos. Şi aceasta li se părea că le ajută lor: tăierea-împrejur a trupului. Nu! Ei erau ne­tăiaţi împrejur, cum a zis Dumnezeiescul Arhidiacon Şte­fan înainte de moartea sa: „Voi, cei tari în cerbice şi ne­tăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri, aşa şi voi!” (Faptele Apostolilor 7, 51). Aşa i-a mustrat preasfântul acela mar­tir şi apostol, înainte de a-şi da duhul, pe farisei şi pe căr­turari, că sunt netăiaţi împrejur la inimă, la urechi, adică orbi, surzi şi împietriţi şi nu văd ei răutatea şi zavistia care-i mănâncă şi-i roade, neprimind adevărul lui Hristos.

Dacă zavistuim, hulim, urâm, dacă poftim răzbu­na­re, argint, desfrâu, beţie, lăcomie, corupţie, nu suntem tăiaţi împrejur. În acest caz, nici noi, creştinii, nu avem tăierea-împrejur cea duhovnicească. Deşi ne-am botezat şi ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui, sun­tem şi noi netăiaţi împrejur la inimă, la urechi şi la ochi, suntem orbiţi de satana şi de momelile lui.

Deci, să ne ajute Mântuitorul şi să nu fim şi noi ca fariseii şi cărturarii de altădată, netăiaţi împrejur la ini­mă şi la urechi şi la ochi. Să deschidem ochii inimii şi ure­chile sufletului, să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu şi să deschidem ochii minţii, să veghem şi să primim pla­nul lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi să facem po­run­cile Lui, să tăiem de la noi tot păcatul: şi din lucrare şi din poftă şi din gândire.

Numai atunci dovedim că sun­tem tăiaţi-împrejur cu tăiere nefăcută de mână, cu tăierea-împrejur cea duhovnicească, nu a Legii vechi, ci a Legii darului. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica după Nașterea Domnului (a Sfinților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, ruda Domnului. Fuga în Egipt) -- Pr. Cleopa Ilie

duminică, 30 decembrie 2018

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 2, 13-23




După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Sa, fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe Mama Sa şi au plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin prorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu». Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia Prorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că ei nu mai sunt». După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Sa şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe Mama Sa şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileei. Şi, venind, a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că Nazarinean Se va chema.


Pr. Cleopa Ilie - Despre visuri, vedenii, minuni și prooroci mincinoși

Iubiți credincioși,

Dumnezeiasca Evanghelie de azi ne vorbește de visul Sfântului și dreptului Iosif și de porunca îngerului lui Dumnezeu care i S-a arătat și i-a zis: “Sculându-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce îți voi spune ție” (Matei 2, 13). Aceasta m-a îndemnat să vorbim astăzi despre visuri și vedenii și despre deosebirea lor. Trebuie să știm că visurile sunt deosebite. Că sunt visuri de la Dumnezeu, sunt și de la diavoli, sunt visuri de la fire și de alte multe pricini. Și dacă le-am crede așa repede, fără să știm deosebirea lor, ușor ne putem rătăci.

Noi, fiii Bisericii ortodoxe, știm că toate visurile și vedeniile care sunt scrise în Sfânta Scriptură au fost recunoscute de Biserica Universală-Ortodoxă și sunt bune și de la Dumnezeu. Dumnezeu S-a arătat lui Noe și i-a poruncit să facă corabia (Facere 6, 14). Dumnezeu s-a arătat lui Avraam în chip de trei îngeri la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-3). Iacov a avut vedenie dumnezeiască în drum spre Mesopotamia (Facere 21, 12). Iosif a avut vis de la Dumnezeu (Facere 37, 6). Tot așa Moise a avut descoperiri și vedenii de la Dumnezeu (Ieșire 3, 2). La fel, Sfinții Prooroci au avut vedenii de la Dumnezeu (Isaia 6, 15; Ieremia 24, 1; Iezechiel 10, 9). Mai multe vedenii au avut Sfântul Prooroc Daniil (Daniil 7, 11) și Sfântul Prooroc Zaharia (Zaharia 2, 7).

Despre visuri și vedenii vorbește și dreptul Iov, zicând: “Dumnezeu îi vorbește prin vis și prin vedenii nopții când somnul se lasă peste oameni și când ei dorm în așternuturile lor” (Iov 33, 15). În alt loc, același sfânt și dumnezeiesc Iov, zice: “Tu mă spăimântezi prin visuri și cu vedenii mă îngrozești” (Iov 7, 14). În altă parte a Sfintei Scripturi, Dumnezeu zice: “De va fi întru voi prooroc Domnului, Mă voi arăta lui în vedenii și în somn îi voi grăi lui” (Numerii 12, 6).

Despre vedenii și visuri vorbește Dumnezeu prin gura proorocului Ioil, zicând: “După aceea voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și vor prooroci feciorii voștri și fetele voastre, iar bătrânii voștri, visuri vor visa, iar tinerii voștri vedenii vor avea” (Ioil 3, 1). În Legea Darului au avut vedenii de la Dumnezeu Sfântul Apostol Petru (Fapte 11, 5), precum și Sfântul Apostol Pavel (Fapte 9, 3). Vedenii și descoperiri cu totul dumnezeiești a avut și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul (Apocalipsa 1, 10). Vise de la Dumnezeu a avut și Sfântul și Dreptul Iosif, logodnicul prea Sfintei Fecioare Maria (Matei 1, 20-24; 2, 13; 2, 19-20). Vedenie de la Dumnezeu a avut și Sfântul Apostol și întâiul mucenic și Arhidiacon Ștefan (Fapte 7, 55). În multe locuri ale Sfintei Scripturi găsim multe mărturii despre vise, vedenii și descoperiri arătate de Dumnezeu patriarhilor, proorocilor, apostolilor, oamenilor sfinți și cuvioșilor părinți aleși de Dumnezeu, prin care El a binevoit să-Și arate slava, voia și poruncile Sale spre folosul de obște al neamului omenesc.

Iubiți credincioși,

Să ne întrebăm: este bine ca noi creștinii să credem orice vis și orice vedenie fără nici o cercetare? Nu! Pentru că sunt nenumărate vedenii și visuri de la diavoli, prin care omul neiscusit, de le crede, se duce în pierzare și el și toți care vor cădea în mreaja vedenilor, a visurilor și a nălucirilor aduse de Satana și de slugile lui. Tocmai de aceea Iisus Hristos, prin gura sfinților Săi prooroci, ne face atenți să nu credem și să nu ascultăm de proorocii mincinoși și de vedeniile lor cele înșelătoare. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui Prooroc Ieremia, în această privință: “Așa zice Domnul Savaot: Nu ascultați cuvintele proorocilor, că în deșert își fac vedenii, din gura lor grăiesc și nu din gura Domnului” (Ieremia 23, 16). Și iarăși zice: “N-am trimis Eu pe acești prooroci, ci ei alergau. Nici am grăit către ei, ci ei prooroceau” (Ieremia 23, 21). Și iarăși zice: “Auzit-am cele ce grăiesc proorocii. Căci ei proorocesc în numele Meu minciuni, zicând că vis au visat” (Ieremia 23, 25). Și iarăși zice: “Pentru aceea, iată, Eu am necaz pe proorociii ce grăiesc vise și povestindu-le, înșeală pe poporul Meu cu minciunile lor și cu înșelăciunile lor, dar Eu nu i-am trimis pe ei și Eu nu le-am poruncit lor și nu vor fi de nici un folos poporului acestuia” (Ieremia 23, 32).

Iată acum după ce semne se pot cunoaște adevăratele proorocii. Întâi ele trebuie să împlinească aceleași condiții ca și minunile Mântuitorului, ale Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți. Al doilea ele trebuie să predice un singur Dumnezeu. Adevăratele proorocii nu aduc nebunie și mândrie celor ce le vorbesc; nu sunt înșelătoare, iar cel ce le vorbește nu umblă după câștig, după averi, nu se grijește de cele necesare vieții, ci se mulțumește cu întreținerea pe care i-o trimite Dumnezeu. Adevăratele proorocii se împlinesc întotdeauna, iar cel ce le vorbește din partea lui Dumnezeu este gata să sufere pentru ele, chiar până la moarte.

Dar e nevoie să vorbim ce sunt minunile. "Minunile sunt fapte dumnezeiești mai presus de minte și de puterea omenească. Ele sunt fapte săvârșite în firea văzută, numai cu puterea lui Dumnezeu, ce întrec legile minții și ale firii. Ele se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, și urmăresc luminarea și îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voința lui Dumnezeu și tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintâi și cel mai mare făcător de minuni ca Unul ce este Însuși izvorul lor".

După ce se cunosc adevăratele minuni? Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase prin mai multe condiții din care însemnăm:

- Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu și mai ales să fie cuprinse în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție;

- Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;

- Să nu contrazică Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție;

- Să urmărească mântuirea sufletelor omenești;

- Să aducă folos și spor vieții sufletești;

- Săvârșitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viață fără pată și să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;

- Să îndrepte viața celor ce văd minunea;

- Să poarte în ele siguranța și puterea Duhului lui Dumnezeu;

- Să dovedească lucrarea proniei dumnezeiești. (Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, M-rea Neamț, 1965, p. 14-15)

Ce sunt vedeniile? Vedeniile sunt arătări pricepute de ochii minții, fie în stare de funcționare normală a organismului, fie în somn complet sau pe jumătate, fie în extaz.

Cum se cunosc adevăratele vedenii? Vedeniile care lasă în suflet liniște, pace, umilință și dragoste multă pentru Dumnezeu și oameni pot fi considerate bune, după ce s-au verificat, precum cea de pe drumul Emausului: “Au nu era inima noastră arzând întru noi?” (Luca 24, 32) (Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, 1940, p. 319-321).

Mai luminat arată Sfântul Maxim Capsocalivitul care sunt semnele adevăratelor vedenii, în convorbirea sa cu Sfântul Grigorie Sinaitul, zicând: "Iar semnele Harului, în vremea vedeniilor adevărate, când se apropie de om darul Sfântului Duh, sunt acestea: îi adună mintea; îl face să fie cu luare aminte și smerit; îi aduce aminte pomenirea morții, a păcatelor, a Judecății de apoi și a muncilor veșnice; îi face sufletul umilit și ochii blânzi și plini de lacrimi. Cu cât se apropie darul de om cu atât îl îmblânzește în suflet și-l mângâie prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos și prin nemărginita Lui iubire de oameni îi pricinuiește în minte vedenii înalte și adevărate".

Să arătăm și ce sunt visurile. "Visul este o mișcare a minții în nemișcarea trupului", spune Sfântul Ioan Scărarul. Cum se cunoaște un vis dacă este adevărat? Același Sfânt Ioan Scărarul zice așa: "Visele care ne vestesc muncă și judecată, sunt de la Bunul Dumnezeu. Iar dacă vor veni cu deznădejde, acelea sunt de la diavolul" (Filocalia IX, Cuvântul 3, p. 14). Încă și Sfântul Diadoh al Foticeei zice: "Visurile trimise sufletului din iubirea de oameni a lui Dumnezeu sunt mărturiile neînșelătoare ale unui suflet sănătos".

Dar să vedem ce sunt proorocii mincinoși (sectanții). Proorocii mincinoși sunt "lupi răpitori" (Matei 7, 15). Proorocii mincinoși sunt "fii ai celui viclean" (Matei 13, 38). Proorocii mincinoși sunt neghinele țarinei lui Hristos care este lumea creștină (Matei 13, 27). Proorocii mincinoși sunt "vase ale mâniei lui Dumnezeu" (Romani 9, 22). Proorocii mincinoși sunt "fii ai gheenei" (Matei 23, 15). Toate sectele rupte de Trupul lui Hristos care este Biserica ortodoxă (Romani 12, 5; Efeseni 4, 14), sunt numiți "prooroci mincinoși și fii ai celui viclean" (Matei 13, 28).

În ce vreme se vor arăta cei mai mulți prooroci mincinoși? După cuvântul Mântuitorului cei mai mulți “prooroci mincinoși și hristoși mincinoși se vor arăta în vremile cele de apoi și vor înșela pe mulți” (Matei 24, 11; Marcu 13, 6). Cum se pot cunoaște proorocii mincinoși? Să știți și să țineți minte că proorocii mincinoși se pot cunoaște după aceste semne:

- Se cunosc după faptele lor (Matei 7, 16-20; Luca 6, 44);

- Învață pentru bani (Iezechiel 13, 19; Miheia 3, 11);

- Proorociile lor nu se împlinesc niciodată (Deuteronom 18, 22);

- Vestesc pace celor răi (Iezechiel 13, 10; Ieremia 6, 14; 8, 11; 14, 13);

- Sânt iubiți de cei răi (Ieremia 5, 21; Miheia 2, 11);

- Proorocesc vedenii mincinoase și năluciri ale inimii lor (Ieremia 14, 14; 23, 15; Plângerile lui Ieremia 12, 14);

- Nu ascultă și nu spun profeții drepte și adevărate (Neemia 9, 30; Ieremia 7, 24-26);

- Îndrăznesc a vorbi minciuni în numele Domnului (Ieremia 14, 14; 23, 26; 27, 15; 29, 9);

- Sânt urâciune înaintea Domnului (Deuteronom 18, 10-12; Ieremia 23, 30-32; Iezechiel 13, 8);

- Sânt trimiși ca pedeapsă de la Dumnezeu (III Regi 21, 22-25; II Paralipomena 18, 1; 11, 21).

Iar minunile false și mincinoase se cunosc după aceste semne:

- Nu sunt vrednice de numele lui Dumnezeu, nefiind cunoscute în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție;

- Nu se săvârșesc cu mijloace cu care au fost făcute minunile Mântuitorului și ale Sfinților;

- Contrazic Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție;

- Se contrazic una pe alta și se opun unele altora;

- Nu urmăresc mântuirea sufletului omenesc, ci mândria și lauda;

- Nu aduc folos și spor vieții sufletești, ci păcatului și morții;

- Săvârșitorul este mincinos, trufaș, nesupus, plin de păcate și lucrează cu scopuri personale și egoiste;

- Minunile mincinoase niciodată n-au putere și har de a îndrepta patimile celor ce văd minunile;

- Minunile mincinoase nu poartă în ele siguranța și puterea Duhului Sfânt;

- Minunile mincinoase nu dovedesc lucrarea proniei lui Dumnezeu;

- Minunile mincinoase pot amăgi repede pe cei nelegiuiți și pe fiii pierzării care n-au primit iubirea adevărului (II Tesaloniceni 2, 9-11);

- Minunile cele mincinoase și minunile cele viclene și înșelătoare pe care le vor face antihriștii și slugile lui, numai pe aceia îi vor putea înșela ale căror nume nu sunt scrise în cartea Vieții.

Cum se cunosc vedeniile înșelătoare ale proorocilor mincinoși? Vedeniile înșelătoare ale proorocilor mincinoși sunt acelea ce le săvârșește diavolul, prin îngăduința lui Dumnezeu, din pricina nesincerității omului și a păcatelor lui tăinuite. Diavolul angajează starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultătoare și cuprinse de ură față de tot ce este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înșelați, diavolul le dă chiar imbold de efort ascetic, de credință și de fapte bune, mai ales celor ce dispun de un firesc potolit, înfăptuind astfel o evlavie diavolească cu care se silește să înșele chiar și pe cei aleși.

Vedeniile care lasă în suflet tulburare sub orice formă sunt de la diavolul. Acest lucru îl adeverește Sfântul Maxim Capsocalivitul în convorbirea cu Grigorie Sinaitul din Sfântul Munte al Athosului: "Când duhul cel rău al înșelăciunii se apropie de om, îi tulbură mintea și îl sălbăticește, îi face inima aspră și întunecată, îi pricinuiește temere și trufie, îi slăbănogește ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează tot trupul. Îi arată cu nălucire înaintea ochilor lumină nu strălucită și curată; îi face mintea tulburată și demonizată și îl îndeamnă să zică cu gura lui cuvintele necuviincioase și hulitoare. Acela care vede pe duhul înșelăciunii de multe ori se iuțește și este plin de mânie și totdeauna se fălește cu faptele sale. Smerenia cu desăvârșire nu o știe, nici plânsul cel adevărat și lacrimile. Se află fără de sfială și fără frică de Dumnezeu zace în patimi și în cele din urmă își iese cu totul din minte și vine la pierzarea cea desăvârșită" (Filocalia, vol. I, Sibiu 1940, p. 353-359).

Iar visurile înșelătoare se cunosc după următoarele semne: ele nu rămân întru aceeași înfățișare, nici nu arată multă vreme o formă netulburată. Căci ceea ce nu au diavolii din voie liberă, ci împrumută din dorința de a amăgi, nu poate să-i îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri mari și amenință cumplit, luând uneori chipuri de ostași, iar uneori cântă în suflete cu strigare. Dar mintea, recunoscându-i din aceasta, când este curată, trezește trupul. Iar uneori se bucură că a cunoscut viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori, chiar în vis îi înfurie groaznic. Dar se întâmplă uneori că și visele cele bune nu aduc bucurie sufletului, ci așează în el ca într-o stare dulce și lacrimi fără de durere. Iar aceasta se întâmplă celor ce au înaintat mult în smerita cugetare (Ibidem).

Sfântul Ioan Scărarul zice: "Diavolii slavei deșarte și mândriei, pe cei slabi la minte, în visuri și în vedenii înșelătoare, îi fac prooroci". Și iar zice: "Când vom începe în a ne pleca diavolilor și a cugeta visurile lor, apoi și deștepți fiind noi, ne batjocoresc". Și iarăși zice: "Cela ce viselor se încrede, cu totul este neiscusit. Iar cela ce nu crede în vise, filosof este" (Scara, Cuvântul 3, p. 14).

Să arătăm și mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Deșarte nădejdi și mincinoase sunt omului neînțelegător să prindă umbra și să alerge după vânt. Așa este cel ce crede viselor; și iarăși: Vrăjile și descântecele și visele deșarte sunt, și iarăși zice: Căci pe mulți i-au înșelat și au căzut cei ce au nădăjduit în ele” (Isus Sirah 34, 1-70).

Iubiți credincioși,

Aceasta este ultima Duminică a anului, închinată Nașterii Domnului. Am vorbit în această Duminică despre adevăratele și falsele vise, vedenii și profeții, pornind de la visele Sfântului și dreptului Iosif, căruia îi poruncea Dumnezeu prin arhanghelul Gavriil să fugă cu Fecioara Maria și Pruncul Iisus Hristos din fața mâniei lui Irod.

În această privință vă îndemn ca să luați aminte, că s-au înmulțit la noi și în lume tot felul de secte și de "profeți mincinoși" care se declară că sunt "trimișii" lui Dumnezeu și învață lucruri străine de credința și trăirea noastră ortodoxă. Vă rugăm să nu-i ascultați, că sunt de la cel rău. Sânt unii care cred în vise și așa zise "vedenii" sau "descoperiri" și învață pe credincioși practici străine de Biserica și cultul ortodox. Feriți-vă de toți aceștia și ascultați numai de Biserică, de sfinții ei, de preoți și slujitori. Când aveți vreo nedumerire, alergați la preoți și la sfintele mănăstiri și întrebați ce trebuie să faceți și cum să credeți ca să vă mântuiți.

Acum la sfârșit de an, să ne rugăm Bunului și Atotmilostivului nostru Mântuitor, Cel născut din Fecioara Maria pentru mântuirea noastră, să ne ierte păcatele făcute în anul trecut și să ne binecuvânteze începutul și curgerea anului viitor, să-l trecem cu pocăință și folos după voia lui Dumnezeu.

Să-L rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos să întărească dreapta credință și Biserica cea dreptmăritoare în lume, să ne dea păstori și părinți duhovnicești buni, iar peste oameni să-și reverse din belșug, bucuria și lumina Duhului Sfânt. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Nașterea Domnului (Crăciunul) -- Sfântul Nicolae Velimirovici

marți, 25 decembrie 2018

| | | 0 comments
Evanghelia


Matei 2, 1-12

Atunci când S-a născut Iisus în Betleemul Iudeei, în zilele regelui Irod, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este împăratul Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Însă regele Irod, auzind, s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi, adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei unde era să Se nască Hristos. Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeei, că aşa este scris de prorocul: «Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel». Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă Închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi, văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, Mama Sa, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; apoi, deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar, luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Nașterea Domnului

Cel care, în ascultare şi smerenie, se apropie de Domnul Iisus Hristos nu va mai dori niciodată să se despartă de El. Prima încercare pentru un ostaş din oastea lui Hristos este lucrarea în ascultare şi smerenie.

Lumea cea nouă, zidirea cea nouă, omul cel nou: toate au început cu ascultare şi smerenie. Lumea cea veche a călcat peste ascultarea de Dumnezeu şi peste smerenia faţă de El şi prin aceasta a stricat podul care lega pământul de cer. Materialele duhovniceşti pentru reconstruirea acestui pod sunt, înainte de toate, ascultarea şi smerenia.

Cât timp Adam era bogat în ascultare şi smerenie, nu era cu putinţă să faci deosebirea între duhul său şi Duhul lui Dumnezeu, între voia şi gândurile sale şi cele ale lui Dumnezeu. El simţea, dorea şi gândea nimic altceva decât întru Dumnezeu şi spre Dumnezeu. Aşa cum îngerii lui Dumnezeu se aflau pururea înaintea lui Dumnezeu, tot aşa era şi Adam într-o apropiere directă şi din această apropiere se vedea Izvorul luminii, al înţelepciunii şi al iubirii. El nu avea nevoie să aprindă o lumânare, vieţuind chiar în Soarele Însuşi. Lumânarea sa nici nu ar fi ars, nici nu ar fi dat lumină în lumina acelui Soare.

Dar atunci când Adam a nesocotit ascultarea şi a pierdut smerenia – şi acestea două se câştigă sau se pierd întotdeauna împreună – atunci comunicarea sa directă cu Dumnezeu s-a rupt, podul s-a prăbuşit şi el a căzut într-o întunecime înfricoşătoare, nemişcată, în care el singur a trebuit să se lumineze, cu propria sa lumânare – lumânarea pe care i-o dăduse Dumnezeu atunci când dreptatea Lui l-a scos din Rai.

Atunci el a început să facă o deosebire între el şi Dumnezeu, între voia lui şi voia lui Dumnezeu, simţămintele lui şi cele ale lui Dumnezeu – el nu numai că a început să facă şi să vadă o deosebire, dar nu a mai fost în stare, decât numai uneori, în clipele de iluminare, să-şi dea seama de asemănarea sa cu Dumnezeu.

Doamne, în ce stare, nenorocită şi necuprinsă, se află din pricina neascultării şi a mândriei, cel care a fost făcut la început după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi! Spune Filaret al Moscovei în Omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică: „În omul care se afla în starea fără de păcat chipul lui Dumnezeu era izvorul binecuvântării; în omul căzut, era numai nădejdea binecuvântării”. Doamne, suntem cu toţii urmaşii lui Adam, toate mlădiţe mici din tulpina cedrului căzut care se ridicase odinioară măreţ deasupra făpturilor lui Dumnezeu din Rai; mlădiţe mici zdrobite de buruieni mari ale naturii nemiloase, sălbatice, care crescuse ca un zid între el şi Izvorul iubirii fără de moarte.

Vedeţi numai cum, într-o singură clipă, neascultarea şi mândria strămoşului omului schimbă pe dată întreaga zidire din jurul său şi el se înconjoară de o oştire de neascultători şi mândri!

Pe când Adam era ascultător şi smerit înaintea Ziditorului său, totul în jurul său respira ascultare şi smerenie. Dar ce schimbare a venit cât ai clipi din ochi! În momentul căderii lui Adam, el a fost înconjurat de neascultare. Lângă el se afla neascultătoarea Eva. Se afla mai marele care răspândea neascultarea şi mândria, duhul neascultării – Satan. Se afla întreaga natură – neascultătoare, răzvrătită şi plină de mânie.

Fructul, care se topise până atunci cu dulceaţă în gura omului, a început să-i surâdă cu amărăciune. Iarba, care se înfăşurase în jurul picioarelor lui ca mătasea, a începuit să-l înţepe ca acele. Florile, care se bucuraseră dăruindu-i mireasma lui să o respire pentru Domnul, au început să se sufoce cu buruienile, ca să-l îndepărteze pe om de ele. Fiarele sălbatice, care s-au gudurat mai înainte în jurul lui ca mieluşeii, au început să sară la el cu dinţii ascuţiţi şi cu ochii aprinşi de furie. Totul s-a sălbăticit şi s-a împotrivit lui Adam. Şi cea mai bogată dintre toate făpturile s-a simţit ca fiind cea mai săracă. Înveşmântat mai întîi în slavă îngerească, s-a simţit acum umilit, însingurat şi gol: atât de gol, că a fost silit să ia din natură învelitori ca să-şi acopere goliciunea, atât cea trupească, cât şi cea sufletească. A început să ia piei de la animale şi frunze de copaci ca să-şi acopere trupul; şi pentru sufletul său a început să ia de la toate făpturile – de la făpturi! – cunoştinţe şi îndemânări. Cel care la început băuse din Izvorul îmbelşugat al vieţii era acum silit să umble cu animalele, să se plece în noroi ca să bea din adâncitură pentru a-şi potoli setea trupească şi sufletească.

Priviţi acum la Domnul Hristos. Este ascultare şi smerenie desăvârşită. Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea şi smerenia îngerească; Fecioara Maria – ascultare şi smerenie; Iosif – ascultare şi smerenie; păstorii – ascultare şi smerenie; craii de la răsărit – ascultare şi smerenie. Furtuni ascultătoare, vânturi ascultătoare, soarele şi luna ascultătoare, oameni ascultători, fiare ascultătoare, mormântul însuşi ascultător. Totul este ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu, Noul Adam şi totul este smerit înaintea Lui, căci şi El este ascultător faţă de Tatăl Său, în chip desăvărşit şi este smerit înaintea Lui.

Se ştie că, laolaltă cu tot ceea ce omul seamănă şi cultivă în pământ, răsar îndată şi alte plante şi ierburi, care nu au fost niciodată semănate, nici cultivate. Tot la fel este şi cu faptele cele bune: poţi semăna şi cultiva ascultarea şi smerenia cu mare grijă în sufletul tău şi vei vedea că un întreg buchet de alte fapte bune vor răsări îndată lângă ele. Printre primele vor fi simplitatea, atât în lăuntru, cât şi în afară. Ascultătoarea şi smerita Fecioara Maria era împodobită în acelaşi timp şi cu simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel de adevărat şi pentru dreptul Iosif şi pentru Apostoli şi Evanghelişti.

Priviţi doar la simplitatea fără de asemănare cu care povestesc Evangheliştii marile întâmplări din istoria mântuirii omului, din istoria lumii! Vă puteţi închipui cu ce amănunte şi cu ce înfumurare ar fi scris un scriitor din lume, de exemplu, despre învierea din morţi a lui Lazăr, dacă ar fi fost de faţă la acel întâmplare? Sau ce fel de dramă prozaică şi înfumurată ar fi scris despre tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul lui Iosif cel ascultător, smerit şi simplu, în clipa în care a descoperit că fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei cu el, era însărcinată? Aceasta se relatează în câteva propoziţii simple de către evanghelist în Evanghelia de astăzi: „Iar naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt...”. Înainte de aceasta, evanghelistul dăduse genealogia Domnului Iisus, sau mai precis, aceea a Dreptului Iosif, de la tribul lui Iuda şi casa lui David. În această genealogie, evanghelistul a înşirat oameni, născuţi din bărbaţi în chip firesc, aşa cum se nasc pe pământ toţi oamenii muritori.

Apoi el începe îndată să vorbească despre naşterea Domnului şi zice: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost...”, ca şi cum, cu acest „iar”, el vrea să arate chipul neobişnuit şi minunat al naşterii Lui, cu totul fără de asemănare cu chipul naşterii tuturor strămoşilor mărturisiţi ai lui Iosif.

Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif. În ochii lumii, această logodnă era văzută ca o introducere în viaţa unui cuplu căsătorit; dar în ochii Mariei şi ai lui Iosif nu era acelaşi lucru. Cerută cu lacrimi de la Dumnezeu, Fecioara Maria a fost făgăduită lui Dumnezeu prin jurământul părinţilor săi. Cât despre ea, aceasta a primit cu voia ei jurământul făcut de către părinţii ei, după cum se vede în anii cei mulţi de slujire în Templul din Ierusalim. Dacă şi-ar fi urmat chemarea, fără îndoială că şi-ar fi petrecut tot restul zilelor vieţii ei în templu, întocmai ca Ana, fiica lui Fanuel (Luca 2: 36-37), dar legea a hotărât altceva şi aşa a trebuit să fie. Ea a fost logodită cu Iosif nu ca să vieţuiască în căsătorie cu el, ci pentru a scăpa de căsătorie. Toate amănuntele acestei logodne şi înţelesul ei se află în Predania Bisericii. Şi dacă oamenii ar aprecia tradiţia cu privire la Maica Domnului, la dreptul Iosif şi la toţi oamenii împreună lucrători cu aceştia şi care sunt pomeniţi în Evanghelie, atât de mult cât apreciază ei tradiţiile – unele dintre ele dintre cele mai crunte – despre căpeteniile, conducătorii şi înţelepţii acestei lumi, sensul logodnei Preasfintei Fecioare Maria cu Iosif ar fi desluşit tuturor.

Sfântul Ignatie spune că Fecioara ar fi fost logodită „ca naşterea Lui să fie tăinuită în faţa diavolului; ca diavolul să creadă că El S-a născut dintr-o femeie căsătorită şi nu dintr-o fecioară”. Şi aceasta se află în Comentariu la Matei al lui Ieronim şi în adoua omilie la Bunavestire al Sfântului Grigorie al Neocezareei.

Fără să fi fost ei înainte împreună...”. Aceste cuvinte nu înseamnă că după aceea cei doi au fost împreună ca bărbat şi femeie, ori că aceasta a fost în mintea Evanghelistului. În acest caz, Evanghelistul este interesat doar de naşterea Domnului Iisus şi nimic altceva şi el scrie cuvintele de mai sus pentru a arăta că naşterea Lui a avut loc fără să fi fost ei împreună ca bărbat şi femeie

De aceea înţelegeţi cuvintele înţelepte ale Evanghelistului ca şi cum el ar fi scris: „şi fără să fi fost ei înainte împreună s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Numai de la Duhul Sfânt putea fi zămislit Cel care, în mijlocul împărăţiei întunericului şi răului, urma să afle Împărăţia Duhului luminii şi dragostei. Cum ar fi fost cu putinţă să-Şi îndeplinească menirea Dumnezeiască pe pământ, dacă El ar fi venit pe pământ prin toate căile pământeşti obişnuite, împiedicat de păcat ca ei şi simţind duhoarea urâcioasă a stricăciunii care aduce moartea, aşa cum se întâmplă cu toţi? În cazul acesta, vinul nou ar fi avut mirosul burdufurilor vechi de vin şi Cel care venise să mântuiască lumea ar fi avut nevoie de mântuire. Lumea s-ar putea mântui numai printr-o minune a lui Dumnezeu; aceasta era credinţa tuturor oamenilor de pe pământ. Şi atunci când se lucrează minunea lui Dumnezeu, ea nu trebuie pusă la îndoială, ci primită şi trebuie căutat în ea leac şi mântuire.

Cum a răspuns Iosif când a aflat despre sarcina Fecioarei Maria? „Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Vedem că el a fost în ascultare de legea lui Dumnezeu. El a împlinit voia lui Dumnezeu căci până atunci aceasta fusese revelată iudeilor. Şi el a fost smerit înaintea lui Dumnezeu. „Nu te face drept”, atenţionează înţeleptul Solomon (Sirah 7:5). Cu alte cuvinte: nu sili la prea multă dreptate pe cei care păcătuiesc. Ci, caută să simţi slăbiciunea ta şi propriile tale păcate şi sârguieşte-te cu milostivire să uşurezi judecarea păcătoşilor. Insuflat cu acest duh, Iosif nu a vrut să o vădească pe Fecioara Maria spre judecată pentru presupusul păcat: „şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Acest plan al său ne arată ce fel de om era Iosif, chip de dreptate şi milostivire desăvârşită, cum putea să ne arate vechea Lege. La el totul era simplu şi lămurit, aşa cum putea fi în sufletul unui om cu frică de Dumnezeu.

Dreptul Iosif aflase doar o cale potrivită când a venit cerul în planul său cu o poruncă neaşteptată: „Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”. Îngerul Domnului, care mai înainte vestise Preacuratei Fecioare venirea în lume a Dumnezeului Om, vine acum să lumineze calea înaintea Lui şi să o bătătorească sub picioarele Lui. Îndoiala lui Iosif era o piedică în calea Lui – o piedică foarte grea şi primejdioasă care trebuia îndepărtată. Pentru a arăta cât de lesne le este puterilor cereşti să facă lucruri care sunt cu neputinţă pentru oameni, îngerul nu i-a apărut lui Iosif într-o viziune, ci într-un vis. Cu aceste cuvinte către Iosif fiul lui David, îngerul a vrut să-l răsplătească şi să-l atenţioneze în acelaşi timp. Ca urmaş al Împăratului David: „tu trebuie să te veseleşti de această taină sfântă şi să o înţelegi mai bine decât alţii”.

Dar cum este aceasta că îngerul se referă la Fecioară ca logodnica lui: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta”? La fel a spus Domnul de pe Cruce mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” şi către ucenicul Său: „Iată mama ta!” (Ioan 19:26-27). Cu adevărat, cerul se lipseşte de cuvinte şi nu spune nimic de prisos. Dacă nu ar fi fost necesar să se spună aceasta, de ce a spus-o îngerul? Dacă numind-o pe Maria logodnica lui Iosif este pentru unii necredincioşi un motiv de poticneală, aceasta este tocmai ocrotirea curăţiei împotriva puterilor necurate. Întrucât cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate numai de către oameni, ci de către toate lumile, atât bune, cât şi rele. Cel care doreşte să pătrundă în inima tuturor tainelor lui Dumnezeu, trebuie de asemenea să primească planurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile cele văzute şi nevăzute.

Că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi nu a omului. Nu te uita la fire, nici să nu te înfricoşeze legea. Aceasta este lucrarea Celui care este mai mare decât firea şi mai puternic decât legea, fără de care firea ar fi lipsită de viaţă şi nici nu ar avea tăria legii.

Din ceea ce i-a spus îngerul lui Iosif, se vede lămurit faptul că Fecioara Maria nu-i spusese nimic despre întâlnirea ei de mai înainte cu marele Arhanghel, cum este la fel de lămurit faptul că acum, când Iosif avea de gând să o izgonească, ea nu s-a apărat în nici un chip. Vestea îngerului, la fel cu toate tainele cereşti care i-au fost dezvăluite treptat, ea le păstra „punându-le... în inima sa”(Luca 2:19; cf. 2:51).

În credinţa şi ascultarea faţă de Dumnezeu, ea nu s-a dat înapoi de la nici o umilire faţă de oameni. „Dacă îndurările mele sunt plăcute lui Dumnezeu, de ce nu le-aş îndura?”, au spus mai târziu mucenicii creştini. Vieţuind în rugăciune necurmată şi cugetând la Dumnezeu, Precurata putea spune şi ea: „Dacă umilirea mea este bine plăcută lui Dumnezeu, de ce nu aş îndura-o? numai să fiu dreaptă înaintea lui Dumnezeu, cine cunoaşte inima şi lumea poate face ce vrea cu mine”. Ea ştia bine că oamenii nu-i puteau face nimic dacă Dumnezeu nu îngăduia. Ce smerenie aleasă este aceasta înaintea Dumnezeului celui viu şi ce dragoste minunată faţă de voia Lui! Şi mai mult – ce duh viteaz se vede în această fecioară aleasă: „Cine este omul cel ce se teme de Domnul” (Psalm 24/25:13).

Pe când cei păcătoşi din zilele noastre ca şi în toate vremurile aduc mărturisitori mincinoşi ca să mărturisească pentru ei, Fecioara Maria, care nu a avut bărbat care să mărturisească pentru ea, ci numai pe Dumnezeu Cel Atotputernic, ea nu s-a apărat; nu s-a tulburat, ci a rămas liniştită – şi a aşteptat ca Dumnezeu, la vremea Lui cea bună să o lămurească. Şi Dumnezeu S-a grăbit să lămurească alegerea Lui. Acelaşi înger care îi descoperise marea taină a zămislirii ei s-a grăbit să vorbească acum în locul Fecioarei celei tăcute. Apoi i-a tălmăcit lui Iosif ceea ce deja se întâmplase şi îngerul a mers mai departe şi i-a spus ceea ce urma să fie:

Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”. Hrisostom spune: „El nu spune: ea îţi va naşte fiu, ci pur şi simplu va naşte, pentru că ea nu naşte numai pentru el, ci pentru lumea întreagă”. Îngerul i-a spus lui Iosif să se poarte cu Noul-Născut ca şi cum ar fi tatăl Lui adevărat şi de aceea el spune: „şi vei chema numele Lui Iisus”, care înseamnă „Mântuitor” şi de aceea următoarea vorbire începe cu Ccăci”, însemnând: Îl vei numi „Mântuitor”, „căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”.

Arhanghelul este vestitorul curat al lui Dumnezeu. El vorbeşte ceea ce află de la Dumnezeu; el vede adevărul în Dumnezeu. Pentru el, firea, cu toate legile ei, este ca şi cum nu ar exista. El cunoaşte numai Atotputernicia Dumnezeului Celui viu, aşa cum şi Adam o cunoştea odinioară.

Spunând: „El va mântui poporul Său de păcatele lor”, Arhanghelul a prevestit cele mai mari lucrări ale lui Hristos. Hristos urma să vină şi să mântuie oamenii, nu de vreun rău din afară, ci de cel mai mare rău, de păcat, care este pricina tuturor relelor din lume. El trebuie să mântuiască pomul omenirii nu de o mulţime de omizi care tăbărăsc asupra lui într-un an, ci de viermele de la rădăcină, de la care se ofileşte copacul întreg. El nu vine ca să mântuiască omul de oameni, ori de popoare, ci ca să mântuiască toţi oamenii şi toate popoarele de Satan, semănătorul şi stăpânul păcatului. El nu vine ca fraţii Macabei, ori Baraba, ori Bar-Kohba, pentru a stârni răzvrătire împotriva romanilor, care năvăliseră ca o mulţime de omizi asupra poporului iudeu ca să-l pustiască, ci ca un doctor fără de moarte şi al lumii întregi, înaintea venirii căruia israelitenii şi romanii, grecii şi egiptenii şi toate popoarele de pe pământ, bolnavi şi mai mult decât bolnavi, se slăbănogeau datorită unuia şi aceluiaşi microb - păcatul.

Hristos urma mai târziu să împlinească desâvârşit prevestirea Arhanghelului. „Iertate îţi sunt păcatele”a fost rostirea biruitoare peste întreaga Sa preoţime pământească din rândul oamenilor. Aceste cuvinte cuprindeau atât numirea bolii, cât şi leacul izbăvitor. (...). Iosif a fost cel dintâi muritor din Noua Zidire, care a fost vrednic să cunoască scopul adevărat al venirii Răscumpărătorului şi esenţa adevărată a preoţiei Lui.

Ceea ce i-a spus Arhanghelul lui Iosif până acum este îndeajuns pentru acesta, care asculta de această poruncă nouă şi directă de la Dumnezeu, pentru a pune capăt gândurilor şi planului său de a o alunga pe Maria. Cerul porunceşte - Iosif ascultă. Dar nu este calea obişnuită a cerului de a porunci oamenilor fără chemarea de a înţelege şi a răspunde liber. Voia lui Dumnezeu a fost dintru început ca omul să fie liber în lucrările sale.

În libertate, în alegerea liberă a omului, se sălăşluieşte toată frumuseţea fiinţei omeneşti. Fără libertate, omul ar fi doar un lucru nefiresc, înrobit al zidirii lui Dumnezeu, stăpânit şi pus în mişcare doar de către voia şi puterea Lui. În natură se află multe lucruri de acest fel făcute de Dumnezeu, dar El a sortit omului un loc aparte, dându-i libertatea de a hotărî pentru Dumnezeu sau împotriva Lui, pentru viaţă ori pentru moarte. O sălăşluire plină de cinste şi în acelaşi timp de primejdie. De aceea porunca pe care Dumnezeu o dă lui Adam nu este deloc simplă: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”şi Dumnezeu adaugă îndată: „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”(Facerea 2:16-17). În această ultimă parte a poruncii, Dumnezeu dă omului mintea pentru a înţelege şi o pricină pentru voia lui, ca să nu mănânce din pomul oprit – „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”.

Îngerul face acum la fel ca şi Iosif. Primind porunca de a o lua pe Maria şi de a nu o alunga şi aflând el că rodul pântecelui ei feciorelnic era de la Duhul Sfânt, Arhanghelul îi aminteşte lui Iosif de proorocirea desluşită a marelui prooroc: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”(Isaia 7:14) şi Matei adaugă această lămurire mai limpede: „care se tâlcuieşte: cu noi este Dumnezeu”.

Ceea ce s-a spus deja: „şi vei chema numele lui Iisus”nu se împotriveşte cu ceea ce se spune aici: „şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu”. În primul caz lui Iosif i se spune să dea numele Lui Iisus (Mântuitor) şi în cel de-al doilea caz se lămureşte faptul că pruncul se va numi de către popoare şi neamuri Emanuel („cu noi este Dumnezeu”). Atât un nume cât şi celălalt, fiecare în felul său, vădeşte scopului pentru care Hristos vine în lume şi rostului Său în această venire. El va veni ca să ierte păcatele, să-i miluiască pe oameni şi să-i mântuiască de păcat şi astfel se va numi Mântuitor - Iisus.

Cine poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?”(Marcu 2:7). Nimeni în lume; nimeni în cer, nici pe pământ nu are dreptul să ierte păcatele şi să mântuiască de păcat decât numai Dumnezeu Însuşi, deoarece păcatul este viermele din inima bolii acestei lumi. Nimeni nu cunoaşte grozăvia nemărginită a păcatului mai mult ca Dumnezeu, care este fără de păcat; şi nimeni nu poate scoate afară viermele păcatului decât numai Dumnezeu.

Astfel, aşa a iertat Iisus păcatul şi astfel i-a făcut pe oameni întregi. El este Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dacă cineva ar rândui numele în ordine firească, numele „Emauel” ar veni înaintea numelui „Iisus”. Pentru ca Nou-Născutul să poată împlini lucrarea de mântuire, El trebuie să fie Emanuel – să vină ca Dumnezeu în mijlocul nostru. Dar, oricum ar fi, aceste nume au acelaşi sens: Emanuel este Mântuitorul şi Mântuitorul este Emanuel.

În orice caz, un lucru este mai lămurit decât toate celalate din lume şi anume că nu există nici un fel de mântuire în lumea aceasta dacă Dumnezeu nu vine în această lume şi că nu există nici vindecare, nici mântuire pentru noi oamenii dacă Dumnezeu nu este cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis frumos, ci cu noi aşa cum suntem noi - cu un suflet aşa cum avem noi, un trup aşa cum avem noi, în sărăcie şi suferinţă ca noi şi în cele din urmă, în aceea că suntem noi cei mai deosebiţi de Dumnezeu - în moarte aşa ca noi.

De aceea, fiecare credinţă care arată că Dumnezeu nu a venit în trup şi că El nu poate să vină în trup este neadevărată, întrucât o asemenea credinţă Îl prezintă ca o mamă vitregă şi nu ca o mamă. Îl prezintă ca fiind slab, deoarece Îl ţine întotdeauna în spatele celei mai mari lupte – lupta cu Satan, păcatul şi moartea.

Satan trebuie să fie legat; prima creştere a păcatului trebuie smulsă din sufletul omului; limba şarpelui morţii trebuie să fie zdrobită – trebuie să se facă o lucrare mai mare şi mai grea decât aceea a lui Atlas purtând lumea pe umerii săi. Dumnezeul nostru a purtat această luptă şi a dus-o biruitor.

Oamenilor de alte credinţe le este teamă, chiar şi în gândurile lor, să permită zeilor lor o asemenea luptă, în care împotrivitorii lor ar putea ieşi biruitori. Ce fel de mamă ar fi aceea care nu s-ar îndrepta spre pământ din iubire pentru copilul ei, să-l mângâie, să-l legene şi să-i murmure încet un cântec? Şi cu atât mai mult dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de fiare sălbatice? O Doamne, iartă-ne nouă întrebările acestea! Cum ai putea să fii Tu Ziditorul Milostiv al lumii şi să nu Te cobori peste noi în milostivirea Ta? Cum ai putea Tu, numai de la o depărtate înnegurată şi neîndurerată, să fi privit către ticăloşia noastră şi să nu ne fi răcorit pe noi în focul nostru şi nici să ne fi aşezat în adăpostul în care suntem atacaţi de fiare sălbatice?

Cu adevărat, Tu ai coborât printre noi şi Te-ai smerit chiar mai jos decât o cere oricare fel de dragoste pământească. Tu Te-ai născut în trup, pentru a trăi şi a mântui pe cei care se află în trup; Tu ai băut din paharul suferinţei tuturor făpturilor Tale, neîmpărtăşind cu nimeni acest pahar al părtăşiei amare, ci numai Tu singur ai golit-o. De aceea Tu eşti Mântuitorul nostru, pentru că Tu ai venit Dumnezeu printre noi; Tu ai venit Dumnezeu printre noi pentru că Ţie Ţi-a stat în putinţă să fii Mântuitorul nostru. Slavă Ţie, O Iisuse Emanuel al nostru!


* * * * * * *


Să ne întoarcem la Iosif: cu frică şi cu cutremur el a văzut tot mai desluşit că se ţesea în jurul lui o ţesătură mai pătrunzătoare decât lumina soarelui şi mai atotcuprinzătoare decât aerul; o ţesătură a cărei pânză este Atotputernicul şi îngerii şi întreaga zidire sunt firele de mătase.

Au căzut sorţii omului ca să slujească drept unealtă a lui Dumnezeu în mijlocul acestei ţesături a Noii Zidiri. În acelaşi timp omul nu este conştient că Dumnezeu lucrează prin el, omul este slab şi neputincios, şovăielnic şi cu băgare de seamă. Dar atunci când un om simte că Dumnezeu l-a luat în mâinile Sale, aşa cum fierarul ia fierul ca să facă o potcoavă, el se simte în acelaşi timp şi puternic şi smerit, hotărât în lucrările sale şi sprijinit de către Dumnezeul lui.

Când Iosif s-a trezit din somn, el a făcut precum i-a poruncit lui îngerul şi a luat-o pe Fecioara Maria din nou la el şi nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-Născut şi a chemat numele Lui Iisus.

Atunci când citim Evangheliile, trebuie să intrăm în mintea evaghelistului şi să nu aşezăm mintea noastră în Evanghelie. Evanghelistul însuşi se minunează când vorbeşte despre minunea naşterii Mântuitorului. Întâia lui lucrare este de a arăta că această naştere s-a săvârşit în chip minunat. Ceea ce întăreşte Evanghelistul Matei în Evanghelia de astăzi este deja cea de-a patra dovadă. Mai întâi el spune că Fecioara Maria era numai logodită cu Iosif; în al doilea rând, că ea s-a aflat însărcinatăde la Duhul Sfânt; în al treilea, că îngerul, într-un vis, a arătat că rodul pântecelui ei era minunat şi nepătruns şi în al patrulea rând, vedem aici că îngerul repetă acum acelaşi gând şi spune că Iosif nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-născut.

De aceea, este limpede ca lumina zilei faptul că evanghelistul nu se gândeşte să spună că, după această naştere, Iosif a avut relaţii trupeşti cu Maria. Ceea ce nu s-a petrecut până a dat naştere Fiului ei, nu s-a întâmplat nici după aceea, când ea Îl născuse pe El. Dacă spunem despre cineva că, în timpul slujirii Liturghiei în biserică, acesta nu a fost deloc atent la cuvintele preotului, nu vrem să spunem că, îndată ce slujba s-a terminat, omul a fost atent la cuvintele preotului. Sau, când spunem că un păstor cântă în timp ce oile pasc, noi nu credem că el se opreşte din cântat când oile se opresc din păscut. Teofilact spune: „După cum s-a spus la vremea Potopului că nu s-a întors corbul pe corabie până ce a secat apa pe pământ, acesta în mod firesc nu s-a întors nici după aceea, sau cum a spus Hristos: Eu întotdeauna sunt cu voi, chiar până la sfârşitul lumii, nu înseamnă că El nu va fi după aceea!”. De aceea cuvântul „întâiul-născut” se foloseşte numai pentru Domnul Iisus (Psalm 88/89:28; cf. II Samuel 7:12-16; Evrei 1:5-6; Romani 8:29), care este primul dintre toţi regii şi întâi născut între mulţi fraţiRomani 8:29), care înseamnă între toţi bărbaţii mântuiţi şi primiţi ca fii ai Săi.

Dacă cuvântul „întâi născut” ar fi scris cu litere mari, ca un titlu special, nu ar mai fi nici o îndoială asupra sensului său. Sau, dacă s-ar pune o virgulă înainte de cuvântul „întâiul născut”, nu ar fi nici o îndoială sau neînţelegere. Iată cum trebuie să se citească: ca şi cum „Întâiul născut” ar fi un titlu, cu o virgulă înaintea lui: „şi a dat naştere Fiului ei, întâiul născut”.Domnul Iisus este Întâiul născut ca un Ziditor al Noii Împărăţii, ca Noul Adam.

Se spune despre Sfântul Amon, a cărui sărbătoare este la 4 octombrie, că a petrecut optsprezece ani căsătorit fără să fi avut legături trupeşti cu femeia lui. Sfânta Mare Muceniţă Anastasia (22 decembrie) a petrecut şi ea un număr de ani căsătorită cu Pubius, senator roman, fără să-şi împlinească căsătoria. Dăm aici doar două exemple dintre altele mii.

Prin cea mai curată feciorie a ei, înainte, în timpul şi după naştere, Fecioara Maria a îndreptat mii de fecioare şi tineri spre o viaţă a fecioriei de-a lungul istoriei Bisericii. Gândindu-se la fecioria ei, multe femei căsătorite şi-au desfăcut căsătoria dăruindu-se curăţiei fecioreşti. Privind la ea, mulţi care au dus o viaţă cu totul desfrânată, s-au lepădat de desfrânare, curăţindu-şi sufletele murdare cu lacrimi şi rugăciune.

Cum, atunci, s-ar putea închipui că Preacurata Fecioară, stâlpul şi insuflarea curăţiei şi fecioriei creştine de-a lungul veacurilor, se afla pe o treaptă a fecioriei mai joasă decât aceea a fecioarelor Anastasia, Tecla, Varvara, Parascheva şi toate celelalte fără de număr? Sau, cum ne-am putea închipui că, cea care L-a născut în trup pe Domnul ei cel fără de patimă, ar fi putut cunoaşte vreodată umbra patimii trupeşti? Cea care L-a purtat şi a dat naştere lui Dumnezeu a fost fecioară nu numai în trup, ci şi în duh, aşa cum spune Sfântul Ambrozie. Şi Hrisostom compară Duhul Sfânt cu o albină zicând: „Aşa cum o albină nu va intra într-un vas urât mirositor, tot la fel nici Duhul Sfânt nu va intra într-un suflet necurat”.

Să nu mai vorbim despre aceasta, despre care ar trebui să vorbim mai puţin şi să ne minunăm mai mult. Acolo unde se sălăşluieşte ascultarea şi smerenia faţă de Dumnezeu, acolo este curăţie.

Domnul vindecă pe slujitorii Săi ascultători şi smeriţi de toată patima pământească şi de poftă. Să ne curăţim conştiinţele, sufletele, inimile şi minţile, ca să ne învrednicim de puterea binecuvântată a Sfântului Duh; ca pământul să nu-şi mai semene sămânţa în adâncul nostru, pentru ca Sfântul Duh să înceapă în noi o viaţă nouă şi un om nou, ca cea a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Slavă şi laudă să-I înălţăm Lui, împreună cu tatăl şi cu Sfântul Duh - Treimea cea de o Fiinţă şi Nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia