Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul

miercuri, 28 septembrie 2016

| | | 0 comments

Sfântul Hariton s-a născut și a crescut la Iconium, în Asia Mică, în timpul împărăției lui Aurelian (270-276). Hariton, cunoscut în Iconium pentru credința și virtutea lui, a fost arestat, a mărturisit credința și a fost chinuit la începutul persecuției lui Dioclețian (303). Eliberat de judecător, el s-a refugiat în Egipt până la sfârșitul persecuției.

Pe la anul 322, pe când făcea un pelerinaj în Țara Sfântă, Hariton a fost luat prizonier de către tâlhari în drum spre Ierusalim, într-un loc numit Faran (Wadi el-Paran). Ceata de tâlhari l-a dus în peștera lor, dar peste noapte au murit toți pe când beau vin dintr-o sticlă în care un șarpe și-a vărsat veninul. Luând această întâmplare ca pe un semn de la Dumnezeu, Hariton a rămas timp de mai mulți ani în acea peșteră, în asceză și rugăciune, până în 330 când înmulțirea ucenicilor îl obligă să întemeieze o lavră la Faran (distrusă de perși la marea invazie de la anul 614).

Căutător de isihie, cuviosul Hariton a plecat din nou în sihăstrie și s-a așezat într-o peșteră retrasă pe Muntele Ispitirii de lângă Ierihon, în locul numit Dukas sau Dok. Și aici însă ucenici s-au adunat în jurul lui, așa încât la 340 a întemeiat o a doua lavră, la Duka (și ea distrusă de perși la 614, și reînființată în anii 1875/95, ca mănăstirea ortodoxă greacă Carantania).

Între anii 340 la 350 sfântul Hariton fuge din nou și mai în sud în căutarea isihiei, și se instalează într-un loc pustiu numit Tekoa, unde cu ucenicii care s-au adunat a întemeiat Mănăstirea Suka („sukkah” însemnând chiar „mănăstire” în siriacă). Pe la începutul secolului al VI-lea, mănăstirea Suka primește supranumele de „Vechea Lavră”, în urma unei revolte a monahilor de la Suka contra sfântului Sava cel Sfințit, când unii dintre ei au plecat din Suka și au înființat în apropiere „Noua Lavră”. Și lavra de la Suka a fost distrusă de perși la 614.

În 350, la sfârșitul vieții, sfântul Hariton s-a retras la Lavra Faran și aici și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfântul Hariton a fost contemporan cu sfântul Ilarion cel Mare, cel care a întemeiat monahismul în Gaza și nordul Palestinei, probabil tot prin anii 330-350. Deși influența sfântului Hariton în Palestina a fost mai mare decât a sfântului Ilarion, acesta din urmă s-a bucurat mai târziu de o mai mare notorietate, probabil dată unei Vita scrisă de Ieronim (către anul 391), și care s-a bucurat de o mare circulație.

O mulțime de sfinți monahi au trăit în lavrele întemeiat de Sf. Hariton de-a lungul timpului (până în 614, când au fost distruse de perși), cum ar fi: Eftimie cel Mare (377-473), Teoctist († 467), Ioan Moshu și mulți alții.

Sursa: OrthodoxWiki

Vinovăţia mediului

marți, 27 septembrie 2016

| | | 0 comments

În urmă cu ceva vreme am avut ocazia să vorbesc cu o persoană al cărei fiu se încurcase cu drogurile. Cu tot efortul părinţilor şi cu toate bunele intenţii ale băiatului, acesta nu se putea elibera din robia narcoticelor. După fiecare tentativă, după fiecare internare la dezintoxicare, tânărul revenea în cercul său de prieteni, în acel mediu în care se şi deprinsese cu obiceiul de a se droga şi după o perioadă ceda iarăşi ispitei. Acesta este un exemplu puţin spus dureros, din păcate, din foarte multele ce s-ar putea da cu privire la influenţa nefastă a mediului asupra copiilor noştri şi chiar asupra noastră. Iar asta se întâmplă în ciuda educaţiei pe care ne străduim s-o oferim, aşa cum şi noi, la rândul nostru, am primit-o. De mic am auzit din gura părinţilor cuvinte de genul: Fii atent la anturaj, vezi în ce grup te învârţi, ai grijă în ce mediu stai! Şi probabil că majoritatea dintre voi aţi auzit astfel de îndemnuri, iar acum, când am ajuns părinţi, le transmitem şi noi copiilor noştri. Posibilitatea ca un anumit tip de mediu să-i înrâurească pe cei tineri este majoră. În discuţiile pe care le port cu prietenii, ajungem fără excepţie la aceeaşi concluzie: mediul este o mare plagă, trebuie să fim extrem de prevăzători, trebuie să-i ferim pe copiii noştri de „tovărăşiile rele care strică obiceiurile bune”.

Totuşi, undeva în adânc am o îndoială. De acord, mediul este rău. Dar din ce pricină este rău? Nu-i un picuţ ciudat? Dacă noi toţi sau cei mai mulţi dintre noi suntem buni - sau cel puţin bine intenţionaţi, cum se face totuşi că mediul e rău? Ce e mediul dacă nu suma iradierii inimilor noastre, a propriei noastre valori personale ce se manifestă în afară? Şi atunci, dacă noi iradiem bunătate şi frumuseţe, cum se face că mediul e viclean? Toţi ne credem buni sau cel puţin mai buni decât mediul general. Prin urmare, lucrurile sunt contradictorii: noi suntem buni, dar mediul în care trăim şi la care participăm e rău! Extrem de ciudat! Personal, nu văd aici vreo logică. Mă gândesc însă că undeva în raţionamentele noastre s-a strecurat o eroare. Aşa că, ce-ar fi să schimbăm un pic optica? Să ne asumăm şi noi măcar o parte de vină pentru că mediul este aşa cum este. Oare nu cumva suntem şi noi un pic vicleni? Dacă recunoaştem asta, ar mai fi o şansă ca mediul să se schimbe în bine. Cum? Schimbându-ne pe noi înşine şi afirmându-ne libertatea de creştini. Şi cum să ne afirmăm libertatea? Prin a nu sta pasivi şi a fi robiţi de mediu, ci a lupta cu viclenia din noi înşine şi implicit cu mediul. Altfel, a afirma doar că mediul e rău şi noi buni şi că lumea se duce de râpă nu reprezintă decât o evaziune, o abdicare de la statutul nostru de făpturi zidite după chipul lui Dumnezeu, apte să aleagă binele şi să refuze răul. Aşa cum remarca şi Dostoievski în Jurnalul său: „Făcându-l pe om responsabil, Creştinismul recunoaşte libertatea lui. Pe când, făcându-l pe om dependent de fiecare eroare în alcătuirea societăţii, doctrina mediului îl împinge pe om până la abdicarea totală de la personalitate, până la absoluta lui scutire de orice îndatorire personală…”

Şi cum mai concret s-ar impune să luptăm cu mediul? Desi­gur, nu cu bâta sau cu vreo mândră putere omenească. Dar cum? Fiecare va vedea în cazul său concret cum să facă, după puterea fiecăruia. Pentru a exemplifica această luptă vă voi da o pildă vie. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul a slujit vreme de treizeci şi trei de ani la o bisericuţă din Piaţa Omonia, în mijlocul vacarmului Atenei. Chiar la începutul acestei perioade a avut o mare ispită. Peste drum de biserica lui avea prăvălia un vânzător de discuri de patefon, care, pentru a-şi face reclamă, proba respectivele discuri; muzica răsuna cu putere chiar în timpul Sfintei Liturghii, iar la uşa bisericii era un adevărat „tărăboi drăcesc”. Părintele era extrem de tulburat, nu se mai putea ruga; se gândea chiar să plece de la acea bisericuţă în care îşi dorise tare mult să slujească. A încercat să vorbească cu vânzătorul să oprească patefonul măcar în timpul Sfintei Liturghii, dar acesta a răspuns că nu poate renunţa la probarea discurilor, că din asta trăia etc. Atunci părintele s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate o soluţie, pe care i-a şi descoperit-o într-o anumită împrejurare: „Intensitatea rugăciunii tale trebuie să fie mai mare decât intensitatea zgomotului lumii din afara bisericii; undele rugăciunii tale să aibă forţa să absoarbă undele lumii”. Aşa a făcut Cuviosul Porfirie şi de la următoarea slujbă, deşi afară gramofonul cânta furios, el nu-l mai auzea, era cu mintea lipită de Dumnezeu. Şi tot aşa s-a întâmplat la toate Liturghiile ce au urmat. Aşadar, fiecare are lupta lui cu mediul. Cuviosul Porfirie a avut-o pe-a sa şi a biruit.

 Nicușor Deciu

Gânduri despre viață ale lui Gyuri Pascu

luni, 26 septembrie 2016

| | | 0 comments


Pe 26 septembrie, actorul Ioan Gyuri Pascu a trecut la cele veșnice. În vârstă de 55 de ani, Ioan Gyuri Pascu s-a născut la 31 august 1961, la Agnita, Sibiu. Dumnezeu să îl odihnească cu drepții!

Mai jos sunt câteva gânduri despre viață ale sale, culese dintr-un interviu mai puțin cunoscut, realizat de TV Trinitas în 12 mai 2015. Intervievator a fost Părintele Nicolae Dima. Interviul integral se află aici https://www.youtube.com/watch?v=m2vBcNvaGak

Eu asociez binele cu pacea, cu Lumina Adevărului din care toate sunt făcute, cu iubire, iar răul îl asociez cu frica și întunericul. Răul este lipsa binelui. Lumina cea măreață, care nu se poate vedea cu ochii, poate exista fără umbră.

Dacă nu poți fi mereu așa cum a spus Mântuitorul Hristos: „Să fii în lume, dar să nu fii din lume”, măcar să faci din când în când naveta spre Lumină.

Suferința este un rod al fricii. În momentul în care înlocuiești frica cu iubire, nu mai există războaie, nu mai există ură, nu mai există mândrie.

Dumneavoastră ați trecut printr-o încercare grea cu sănătatea.

Da, pentru că atunci m-am îndepărtat de misiunea mea. Într-un timp eram dezolat că fac multe lucruri degeaba și pe care lumea nu le vede, moment în care m-am depărtat de misiunea pe care mi-am ales-o și pe care am conștientizat-o de mic copil, că eu pot să ajut prin ce fac. Iar când m-am îndepărtat am primit un clopoțel de la Dumnezeu. Și atunci am spus: „Doamne, dacă mai am treabă, înseamnă că e în regulă”.

În '98 mi-am decretat să nu mai am frica zilei de mâine, pentru că aveam niște probleme financiare, la un moment dat nu puteam să plătesc nici telefonul, nici gazul. Aveam un gaz lichid unde stăteam cu casa. Toți banii pe care îi câștigam îi dădeam pe asta. Și era fetița mică, era frig, erau -17 C. Am intrat în garaj și am plâns, dar după aceea am spus cum se cuvinte: „Doamne, eu las ziua de mâine în grija Ta și să am eu cât este să am”. Iar din acea zi de ianuarie eu am mai avut grija zilei de mâine.

Darurile neprețuite ale vieții sunt: neajunsurile, tristețile, durerile, bolile. Cel ce le-a înțeles ca un elev silitor, acela este un om cu adevărat fericit. Când găsești fericirea de a fi mulțumit cu ceea ce ai și de a te bucura smerit de tot ceea ce este în jurul tău, toate aceste probleme dispar.

Frica și orgoliul creează așteptări. Când îți sunt înșelate, în momentul acela începi să suferi.

Mereu dăm vina pe Dumnezeu pentru războaie, pentru cutremure, dar uităm să-i mulțumim de fiecare dată când ne trezim și vedem că trăim, că avem mâinile și picioarele la locul lor. Învățând să mulțumești te vei învăța să primești. Și atunci vei ști cum să primești fiecare moment de boală, de suferință ca un semn de atenție de a reveni la bucuria de a fi.

Această tabloidizare care a cuprins nu doar industria de divertisment, ci toate domeniile, este uneori creată, iar publicul de multe ori primește tot ceea ce vede, pentru că nu dorește să se trezească.

Moderator: Viața nu este o luptă? Viața nu este o concurență permanentă?

Nu.

Moderator: Așa este! Ne luptăm unii cu alții pe aceleași locuri.

Da, pentru că am fost învățați așa de mii și mii de ani. În momentul în care Hristos a venit și S-a întrupat și a dat noua lege a iertării și a iubirii, noi deja de 2015 ani avem o nouă lege: a iertării și a iubirii, în care să nu ne luptăm. Iar noi trăim după legea veche a talionului. Dacă vă uitați, 70-80% din populație încă nu vrea să întoarcă obrazul, ci ridică piatra, aruncă piatra, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Și atunci se luptă.

Iisus Hristos nu s-a luptat. Când a venit diavolul și i-a zis: „Te fac stăpânul lumii” nu a vrut, nu s-a luptat.

Dar legea concurenței pare că ar avea ca rezultat progresul lumii.

A fost o mare eroare și o mare iluzie a oamenilor. Să știți că nimeni nu e mai cu moț. Mie mi-a spus odată cineva: „A, dumneavoastră sunteți important, că v-am văzut la televizor. Dumneavoastră să intrați aici, pentru că sunteți important”.

Și i-am zis: „Doamnă, dar dacă o săptămână s-ar îmbolnăvi vidanjorii și mașinile de gunoi n-ar veni la dumneavoastră pe stradă două săptămâni, iar gunoiul ar sta la dumneavoastră în casă și s-ar îmbolnăvi toată strada, ar fi o epidemie pentru că n-ar avea cine să strângă gunoiul, atunci aș fi eu mai important?”

Fiecare are importanța lui, de la omul care strânge frunze, toți sunt importanți.

Viața nu este un concurs, este un dar. Întotdeauna când e un concurs cineva se bucură și cineva pierde și suferă.

Eu nu sunt difuzat la radiouri, pentru că e mai ușor să difuzezi melodii precum „Ale tale, ale tale, sărutări criminale...”, decât o melodie care are ca refren „Sunt un bob divin / Şi nul şi gol şi plin / Sunt o adiere fină / De Lumină”. Nu o să auzi asta la un radio comercial, pentru că nu e cu suferință, cu ai plecat, ai venit.

La mine în cântece eu spun Adevăr, nu există un cântec care să nu spună ceva, iar lor le convine să preia cântece care nu spun nimic și să le repete oamenilor la infinit.

În lumea artiștilor, probabil că orgoliul e cvasi-unanim.

Așa este. De aceea nici nu văd prea mulți artiști treziți spiritual. Pentru că e o chestie: în momentul în care sunt atinși de inspirație, atunci ei trec de acest nivel al orgoliului, nu mai sunt ei, trăiesc acea lumină și bucurie. 
 
Dar dacă poți să stai cu smerenie în starea aceea, să știi că ești instrument divin, atunci ajungi departe, din punct de vedere spiritual. Altfel mereu te vei întoarce.

Și poți să rămâi smerit când te aclamă o mie de oameni?

Desigur, și în mine se umflă rânza, dar după aceea îmi dau seama: „Stai, nu e de la tine. Mulțumește”. Și atunci intru în cabină sau acasă și zic: „Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat această putere și lumină”. E simplu, dar e greu de obținut.

Viața e simplă, dar orgoliul nostru creează un hățiș de lucruri complicate. Când dobândești simplitatea, nu mai există lucruri fără soluție. 
 
Eu spun mereu că și tristețea face parte din fericire, pentru că fericirea nu e plăcere. Confundăm fericirea și bucuria cu plăcerea, iar plăcerea aduce durere. Când nu ni se mai repetă plăcerea, atunci suferim și ne vine durerea.

Adevărul în viața dumneavoastră este o preocupare.

Fără îndoială. Nici nu-l mai caut. Eu cred că l-am găsit și îl trăiesc, dar nu se poate explica în cuvinte.

Inteligența ajută în căutarea Adevărului, dar erudiția frânează de multe ori această căutare, pentru că îți crește orgoliul că ai citit mult, dar, de fapt, ai citit mult din ce au scris alții, n-ai primit gândul negândit, inspirația. N-ai avut pacea, liniștea și smerenia să primești ceva prin care să înțelegi că tu ești instrument. Este mult mai greu pentru un om deștept să se deschidă, să meargă în sus, decât pentru un om așa zis prost.

Adevărul se revelează. Cu multă smerenie și cu mult bun simț poți să ajungi să-l cunoști.

Verticala se duce spre cer, dar pornește întotdeauna din inimă. Și niciodată nu apare o floare fără să fi fost înainte o sămânță.

Nu poți schimba oamenii, dar îi poți ajuta să descopere Adevărul. Prin tot ceea ce fac, prin fiecare carte, cel puțin începând din 2001, asta fac. De multe ori am senzația că stric orzul pe gâște, dar în mod sigur ceva se duce. Și dacă un om are o dunguliță de lumină în plus când pleacă de la un spectacol, eu sunt foarte bucuros.

Noi nu putem schimba pe nimeni, dar ne putem schimba pe noi. În momentul în care tu ai pace și bucurie este pace și bucurie și în jur.

Fiecare trebuie să se trezească și să vadă valoarea lui în acest ocean, pentru că a învăța să te iubești pe tine însuți nu înseamnă trufie, ci să înveți să te respecți, să te iubești smerit, să-ți vezi talantul, ca să poți să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți.

Pr. Constantin Coman - Bărbatul să fie foarte bărbat. Femeia să fie foarte femeie

| | | 0 comments

Niciun bine nu se face fără ajutorul lui Dumnezeu şi niciun rău fără îngăduinţa Lui - Sfântul Ierarh Dimitrie, Mitropolitul Rostovului

joi, 22 septembrie 2016

| | | 0 comments

Niciun bine nu se face fără ajutorul lui Dumnezeu şi niciun rău fără îngăduinţa Lui. Pe toate Acela le-a zidit şi pe toate Acela le chiverniseşte. Dumnezeu, desigur, nu este izvorâtorul răului, ci al binelui. Însă îngăduie şi permite să facem răul pentru că respectă libertatea noastră. Uneori, după preaînţelepta Lui judecată, împiedică săvârşirea răului, alteori ajută la făptuirea binelui şi alteori împiedică şi acest bine, încât în ambele situaţii, şi în bine şi în rău, să fie încercată voia liberă a omului şi să se vădească tăria şi puterea Treimii dumnezeieşti. În felul acesta omul simte neputinţa lui şi aleargă la Dânsul cerându-I sprijin. Astfel se fereşte de încrederea de sine şi se smereşte.

(Sfântul Dimitrie de Rostov, Abecedar duhovnicesc, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2006, p. 43)

Sursa: Doxologia

Cum să ne pregătim pentru o spovedanie adevărată - Sfântul Teofan Zăvorâtul

miercuri, 21 septembrie 2016

| | | 0 comments

Este necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii mântuitoare. 
 
1) Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te ţine încă printre cei osândiţi şi lipsiţi de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi tulburat. Nu vei intra în împărăţia cerurilor decât prin uşa pocăinţei.

2) Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la spovedanie. Fii încredinţat că nu mergi la un abator, ci la un izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăveşte cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile păcatului din cap până-n picioare şi ieşim de la ea tămăduiţi, cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu simţământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor, care ne chinuie şi ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroşi, având parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că am fost pe deplin iertaţi.

3) Vor apărea ruşinea şi teama - nu te pierde cu firea! Pentru aceasta a fost instituită Taina Pocăinţei, să trezească în noi teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti ruşine multă şi frică mare, căci cel ce doreşte vindecarea nu ştie oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că ştie, însă o dată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoşirii. Şi tu, când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar miluieşte-mă şi iartă-mă!?”. Ei bine, acum ţi se întâmplă după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii, pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând în ele, te vei întări duhovniceşte. Te-ai lămurit în cuptorul pocăinţei - mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, ca o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite paharul celor dintâi. Pe lângă acest aspect, se întâmplă întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui ce se pocăieşte, să se reverse peste el mângâierea la spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa, arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria experienţă, nu numai prin credinţă.

4) Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi aminte că stai înaintea Domnului Însuşi, Care-ţi primeşte mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa, fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorinţa de a te umple de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptăţeşti, ci vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămâne ascuns în ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit. Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţă, fără părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul; în viaţa Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului, este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg nevăzut păcatele din toate cărţile şi zapisurile unde au fost scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în zapisurile viclenilor vrăjmaşi ai mântuirii, fiindcă spovedania le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să tăinuieşti nimic.

Un alt rost al mărturisirii complete este ca părintele tău duhovnicesc să aibă o înţelegere cât mai limpede a celui pe care-l are la spovedit, să te vadă aşa cum eşti de fapt, şi rostind cuvintele de dezlegare, să te dezlege pe tine şi nu pe altcineva. Atunci când el rosteşte: „Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele” [Molitfelnic, 1992, pp. 67-68, n. tr. rom.], să nu rămână în tine nimic din cele la care se referă aceste cuvinte. Procedează înţelept acela care, dorind să se spovedească după o îndelungă zăcere în noroiul păcatului, găseşte un prilej de a vorbi cu părintele duhovnicesc şi de a-i istorisi întreaga sa viaţă dusă în pofte şi păcate. Toţi trebuie să ne îngrijim de o mărturisire completă a păcatelor, pentru că Domnul Hristos a dat puterea de a se ierta păcatele, dar nu în mod necondiţionat, ci cu condiţia să se facă pocăinţă pentru ele şi să fie mărturisite. Dacă acestea nu te însoţesc în drumul tău la duhovnic, atunci este posibil ca părintele să rostească: „Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale”, iar Dumnezeu să spună: „Eu te osândesc”.

5) Acum spovedania s-a terminat. Părintele duhovnicesc îşi ridică epitrahilul şi ţinându-l în mâini ţi-l aşează pe cap, rostind dezlegarea de toate păcatele şi făcând semnul crucii pe capul penitentului. Ce se petrece în această clipă în sufletul nostru este binecunoscut celor ce s-au spovedit curat. Harul inundă toată fiinţa noastră, şuvoaie revărsându-se dinspre creştet spre inimă şi umplând-o de bucurie. Aceasta nu este rodul strădaniilor omeneşti, nici ale penitentului, nici ale duhovnicului, ci este lucrarea tainică a Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul şi Mângâietorul sufletelor. Unii aud rostindu-se în aceste clipe cuvinte dumnezeieşti în inima lor, menite să-i întărească şi să-i lumineze pe mai departe în nevoinţele lor. Aceasta este un fel de armă duhovnicească dăruită de Mântuitorul Hristos proaspătului venit între oştenii ce luptă în numele Său. Cine a auzit un asemenea cuvânt să-l păstreze bine, spre a afla mângâiere şi întărire - mângâiere pentru că de bună-seamă Domnul, cercetând astfel sufletul robului său, i-a primit mărturisirea; întărire pentru că în ceasul ispitei trebuie doar să-şi amintească cuvintele dumnezeieşti şi de undeva vine puterea de a birui ispita! Din ce le sporeşte curajul luptătorilor pe câmpul bătăliei? Dintr-un cuvânt rostit de comandantul lor, care îi îmbărbătează. La fel este şi în cazul spovedaniei.

6) Cu acestea totul ia sfârşit. Nu-ţi rămâne decât să cazi la picioarele lui Dumnezeu cu simţământul mulţumirii pentru negrăita Lui milostivire şi să săruţi Crucea şi Evanghelia ca semn al făgăduinţei tale. Păşeşte cu bărbăţie pe calea arătată în Evanghelie, decis să îi urmezi lui Hristos Mântuitorul; să porţi jugul şi povara Lui pe umerii tăi. Mergi în pace, deşteptându-ţi râvna lăuntrică de a trăi după făgăduinţă şi aducându-ţi aminte că de acum încolo vei fi judecat din cuvintele tale. Ai făcut o făgăduinţă - ţine-o! Ea a fost pecetluită prin această Sfântă Taină şi de aceea străduinţa ta de a o împlini trebuie să crească şi mai mult, ca să nu cazi iar în rândurile celor osândiţi, care au stins şi alungat risipit harul.

7) Dacă duhovnicul tău îţi rânduieşte vreun canon, primeşte să-l împlineşti cu bucurie şi cere-i tu să-ţi rânduiască unul în caz că el nu o face. Canonul îţi aprinde râvna trebuincioasă oricărui călător pe calea mântuirii şi este totodată scut şi zid de apărare împotriva vrăjmaşului ce caută să surpe temelia noii tale vieţi. Iată ce a răspuns Patriarhul de Constantinopol luteranilor: „Însoţim dezlegarea păcatelor cu rânduirea canonului din numeroase motive întemeiate şi vrednice de crezare, în primul rând, printr-o pătimire rea asumată de bunăvoie, penitentul va scăpa aici de pedepsele înfricoşătoare de acolo, din viaţa viitoare, pentru că nimic nu înmoaie mai mult milostivirea lui Dumnezeu decât suferinţa, dar mai ales cea de bunăvoie. De aceea spune Sfântul Grigorie că dragostea lui Dumnezeu se dobândeşte prin lacrimi. În al doilea rând, canonul nimiceşte poftele trupeşti, care odrăslesc atâtea păcate, pentru că ştim că pornirile păcătoase se tămăduiesc prin lucrarea celor opuse lor. În al treilea rând, prin canon se pune frâu sufletului, neîngăduindu-i a se nărăvi iarăşi spre patimile de care tocmai s-a curăţit, în al patrulea rând, prin canon îl obişnuim pe creştin să se nevoiască şi să-şi dobândească răbdarea, căci toată virtutea este rodul nevoinţelor în conlucrare cu Harul, în al cincilea rând, prin canon vedem şi cunoaştem dacă cel ce se pocăieşte a ajuns la ura sinceră faţă de păcat”
(Nota 14, Lecturi creştineşti, 1842, vol. l, p. 244 - în limba rusă).

Cel ce trece prin toată această şcoală de tămăduire sufletească şi - ceea ce este esenţial - îşi mărturiseşte păcatele fără a ascunde nimic se întoarce din casa lui Dumnezeu în acelaşi mod în care criminalii, care au primit în loc de sentinţa pedepsei cu moartea graţierea şi achitarea de toată vina, se întorc de la tribunal. Se întoarce cu un adânc simţământ de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Mântuitorul sufletelor noastre, cu hotărârea nestrămutată de a se afierosi pe sine lui Dumnezeu şi împlinirii poruncilor Lui pentru tot restul vieţii, scârbit de toate relele pe care le-a lucrat până atunci şi arzând de dorinţa de a şterge toate urmele adânci lăsate de păcatele sale. Cine a primit dezlegarea de păcate, din încredinţare lăuntrică simte că viaţa lui are un rost, că a fost cercetat de o putere mai presus de fire. Harul lui Dumnezeu, care până acum a lucrat din afară, ajutându-l în strădaniile sale de a se birui pe sine însuşi, pătrunde în fiinţa lui prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”, se uneşte cu duhul lui şi deşteaptă în el dorinţa arzătoare, care îl însufleţeşte şi-l îndeamnă să iasă la lucrul său şi la lucrarea sa până în seara vieţii sale.

Sursa: „Calea spre mântuire”, Sf. Teofan Zavoratul

Declaraţie emoționantă a mitropolitului Banatului despre Timişoara!

duminică, 18 septembrie 2016

| | | 0 comments

ÎPSS Ioan, mitropolitul Banatului, a vorbit despre Timişoara, noua Capitală Culturală Europeană.

El a fost printre cei care au susținut în fața Comisiei internaționale orașul Timișoara pentru a fi capitală europeană a culturii. În discursul său a arătat că ”Europa merită să aibă o Capitală Culturală întemeiată pe martiri”.

Omul se naşte o singură dată în viaţă. O ţară se naşte de mai multe ori. Ultima dată, România s-a născut la Timişoara. Nu s-a născut din stâncă, ci din cenuşa şi sângele martirilor din Timişoara. Şi astăzi trandafirii din Timişoara sunt roşii, căci se hrănesc încă din sângele cald al martirilor. Tot aici au lăstărit primii muguri ai democraţiei româneşti. Atribuirea titlului onorific de Capitală Culturală Europeană acestei cetăţi ar însemna pentru locuitorii ei o floare a recunoştinţei pentru martirii ei. Aceşti martiri au visat şi au luptat pentru ca România să-şi recapete locul pe harta Europei. Cred că Europa merită să aibă o Capitală Culturală întemeiată de martiri”, a afirmat ÎPS Ioan, Mitropolitul Banatului.

Sursa: Banatul Azi

Predica la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) - Sfântul Luca al Crimeei

| | | 0 comments

Evanghelia


Marcu 8, 34-38; 9,1


Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Sfântul Luca al Crimeei - Ia-ţi crucea şi mergi după Hristos

Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul, il va pierde; iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la multi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul ca daca vrei sa-ti mantuiesti sufletul trebuie sa-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem sa ne mantuim sufletul, iar Domnul spune ca daca vom dori aceasta il vom pierde. Prin urmare ca sa-ti mantuiesti sufletul, trebuie sa-l pierzi, sa-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos insusi si pentru Evanghelie. Ce inseamna aceasta? Cum sa intelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu in cuvintele lui Hristos. Trebuie sa le intelegem corect. Iata ce raspuns ne da Domnul la aceasta nedumerire:

Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi ur­meze Mie.

Daca vom implini aceasta, atunci ne vom mantui sufletul.

Ce ne trebuie ca sa putem implini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie sa ne lepadam de noi insine, sa ne luam crucea si sa mergem dupa Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie sa ne gandim cum sa implinim aceste trei conditii puse de Domnul.

Ce inseamna sa te lepezi de sine?

Lepadarea de sine inseamna sa renuntam la propria intelegere a cailor vietii, sa renuntam la ceea ce ravnim, dupa voia inimii noastre. Inseamna sa lepadam complet acea cale a vietii pe care ne-am trasat-o singuri, inseamna sa renuntam in intregime la voia proprie, la ratiunea proprie. Este ceva strain aceasta, irealizabil? Sigur ca nu! Voi stiti ca atunci cand ucenicul invata meserie, el trebuie sa se conduca in intregime dupa indrumarile mesterului, trebuie sa se supuna intocmai mesterului; sa implineasca toate indrumarile lui si sa lucreze asa cum spune mesterul. Ucenicul nu indrazneste sa invete ceva singur, sa se abata de la indrumarile mesterului. Cand omul ia hotararea sa mearga pe calea monahismului si vine in manastire, prima cerinta care se impune este deplina taiere a voii proprii. Lui i se da un invatator batran din randul monahilor, destul de experimentat in viata duhovniceasca, si ucenicul trebuie sa indeplineasca intocmai tot ce-i va cere batranul. El nu va indrazni sa faca nici un pas, sa savarseasca nici o fapta fara binecuvantarea batranului. Nu va indrazni sa gandeasca altfel decat gandeste batranul. Trebuie sa-si respinga in intregime voia sa si sa traiasca dupa voia indrumatorului sau. Doar asa va deveni un monah adevarat.

La razboi, voi stiti ca orice soldat este obligat sa se supuna intocmai ordinelor conducerii superioare, dar si conducatorului inferior. El nu indrazneste sa judece si sa critice dispozitiile acelora, ci trebuie sa indeplineasca exact aceste ordine, trebuie sa fìe gata de orice, chiar si de moarte, si sa nu indrazneasca sa riposteze. Iata ce inseamna in viata obisnuita, in viata lumeasca, lepadarea de voia proprie!

O astfel de lepadare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplina lepadare: tot ce ni se pare de dorit, corect si rational, lepadare de toate caile inventate, trasate de noi, ale vietii si activitatii noastre. Trebuie sa lepadam neconditionat tot ceea ce gandim, ce ne dorim. Trebuie sa devenim ascultatori de Domnul Iisus Hristos, ascultatori pana la capat, ascultatori pana la moarte.

Trebuie sa ne uram sufletul nostru, fìindca Domnul Iisus Hristos, dupa cum citim in Evanghelia lui Luca, a spus:

Daca vine cineva la Mine si nu uraste chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)

Cum vine aceasta, de ce trebuie sa ne uram sufletul? E foarte simplu. Trebuie doar sa ne uitam bine in el, sa cautam in abisurile sufletului nostru. Si atunci vom vedea ce se petrece in acesta. Acolo, pe intuneric, misuna serpii – serpii minciunii, desfraului, lacomiei pantecelui, hotiei, chiar si ai uciderii. Toti acesti serpi misuna si sunt nenumarati. Oare noi nu uram serpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Si atunci, vom iubi serpii care se cuibaresc in inima noastra? Noi trebuie sa-i uram, trebuie sa ne uram sufletul nostru daca in el misuna serpii. Si sunt putine calitati pentru care meritam dragoste si multe pentru care meritam ura. Daca veti vedea ca pe umerii vostri sta o camasa urat mirositoare, murdara, oare n-o veti calca cu picioarele? Daca omul pacatos se va uita in sufletul sau, atunci va vedea ca imbracamintea sufletului lui este asemanatoare camasii lui urat mirositoare. Si lui ii va fi dezgustator si neplacut, va uri aceasta camasa, va uri sufletul sau, care este imbracat atat de rusinos.

Vedeti ca nu este nimic straniu in aceasta cerinta a lui Hristos, ca cel ce vrea sa mearga dupa Dansul sa-si urasca sufletul.

Trebuie sa-ti urasti mandria si indoiala care ne poruncesc sa construim viata noastra, sa ne punem propriile scopuri ale vietii in prim plan.

Trebuie sa indepartam aceasta, sa rupem acest paienjenis prafuit, pe care l-am impletit, construindu-ne planurile vietii noastre. Trebuie sa rupem toate acestea, sa ne luam ramas bun de la toate. Trebuie sa uram sufletul nostru, sa lepadam voia noastra, planurile noastre de viata, ratiunea noastra, si smerit sa plecam voia sub jugul usor al lui Hristos.

Sa-I intindem Domnului Iisus Hristos mana care freamata si Il cheama:

Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge dupa Tine, condu-ma Tu!”

Numai atunci va fi posibila pentru noi urmarea lui Hristos. Si atunci nu va mai parea nimic straniu in aceste cuvinte ale lui Hristos. Daca Domnul ne duce unde Insusi a mers, daca Domnul cere de la noi sa ne luam crucea, si sa mergem dupa El, unde vom merge oare?

Daca ne este incredintata crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu la sarbatoare, ci vom merge acolo unde trebuie sa mearga cei care isi duc crucea. Trebuie sa mergem pe Golgota, urmandu-l pe Iisus Hristos pana la capat, trebuie sa mergem dupa El chiar si pana la moarte.

Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizica, pe cruce, pe care El singur a rabdat-o? Nu, nu aceasta moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi sa fim ascultatori , smeriti cu desavarsire, ca sa-l urmam pe El, Care s-a micsorat pe Sine Insusi:

Care, Dumnezeu fiind in chip n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte – si inca moarte pe cruce (Filipeni2, 6-8).

Cum El a fost ascultator Tatalui Sau, asa si noi trebuie sa-I fim ascultatori pana la capat. El ne duce la moarte, insa nu la una de care ar trebui sa ne temem. El cere de la noi sa indeplinim cuvintele lui Pavel:

Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele (Galateni 5, 24).

El cere ca trupul nostru, pacatele noastre sa le rastignim pe cruce si sa le omoram. Cere sa rastignim pe cruce pacatele noastre, asa cum El a pironit pacatele intregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi sa rastignim pe omul cel vechi, care nu traieste dupa poruncile Lui. Cere ca pe omul vechi, care se afla in stapanirea diavolului, sa-l dispretuim, sa-l aruncam ca o haina veche si murdara si sa incepem o viata noua, viata unui om renascut, care merge pe calea cea dreapta.

Acest lucru il cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie sa indeplinim, fìindca altfel, daca nu vom da la o parte toata necuratia sufletului nostru, nu vom uri aceasta necuratie, nu se poate vorbi ca inima noastra sa fìe curata, ca in ea sa straluceasca lumina lui Hristos.

Ca sa straluceasca soarele, trebuie sa se imprastie intunericul noptii. Pentru a fi proaspat aerul in locuinta noastra, trebuie sa fìe curat.

La fel si cu sufletul nostru – daca nu ne vom lepada de toata necuratia, daca nu vom rastigni pe cruce trupul nostru, care putrezeste in pacate, cum vom putea merge dupa Hristos?

Dar trebuie sa stim ca, daca vom face aceasta fapta mare, vom avea de dat o lupta grea si lunga, fiindca omul cel vechi pe care l-am lepadat, pe care l-am rastignit pe cruce, este o fiara cumplita. Si cu cat mai mult il vom bate, cu cat mai mult il vom rastigni, cu atat mai manios el se va impotrivi. Nu ne va lasa niciodata in pace. Si noi vom lupta cu aceasta fìara pana la sfarsitul vietii noastre.

Stim din Vietile Sfintilor ca toti au dus pana la capatul vietii o lupta neostenita cu acest om vechi, pe care l-au rastignit pe cruce. Stim ca multi ani a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, dupa ce si-a parasit viata cea desfranata, plina de lux, goliciune si mangaieri si a plecat in pustie. Stim cum o chinuiau permanent imaginile vietii de mai inainte. I se aratau bucate dulci si gustoase, cu care era obisnuita, inseta dupa vinurile scumpe pe care le avea inainte, inseta dupa mangaierile dragostei si dupa stralucirea vietii in Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul vechi, care nu voia s-o lase in pace. I-au trebuit multi ani de lupta, ca la sfarsitul vietii sa poata dobandi linistea sufletului pe care o dorea.

O astfel de lupta au dus toti sfìntii si o asemenea lupta ii revine fiecaruia dintre cei care au hotarat sa urmeze cuvintele lui Hristos – sa se lepede de sine pana la dispretuirea sufletului propriu, sa-l rastigneasca pe cruce pe omul vechi si sa mearga dupa Hristos. El va trebui sa parcurga un drum lung, spinos. Si nu trebuie sa se opreasca niciodata pe aceasta cale, fiindca a te opri in viata duhovniceasca inseamna sa te intorci inapoi, inseamna sa pierzi tot ce ai acumulat, bun si sfant. Trebuie sa te grabesti, trebuie sa mergi neclatinat, sa mergi neobosit inainte, inainte si tot inainte.

Cine a fost mai mare ca Sfantul Apostol Pavel, care a fost ridicat pana la al treilea cer si a vazut fericirea dreptilor? Cine se poate compara cu el in hotararea de a-si rastigni trupul? Cine indrazneste sa spuna ca si dansul:

Acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine, pentru mine toata lumea este rastignita pe cruce?

Si iata acest om mare priviti ce spune: Fratilor, eu inca nu socotesc sa fi cucerit (indreptarea), dar una fac: uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele dinainte, alerg la tinta (Filipeni 3, 13). El tinde inainte, fiindca tinta pusa in fata lui este mare, sfanta si extrem de greu de atins. El se grabeste, fuge. Si noi, oare, sa nu ne grabim, sa nu fugim, daca vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel si care ne-a fost aratata de Domnul Iisus Hristos?

Iata ce inseamna sa te lepezi de sine si sa mergi in urma lui Hristos!

Dar ce inseamna sa-ti iei crucea?

Domnul spune ca fiecare dintre noi trebuie sa-si ia crucea. Ce inseamna aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindca Dumnezeu a pregatit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important sa intelegem care este crucea noastra, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos sa ne inventam noi singuri cruci, cu toate ca acest lucru se intampla foarte des. Crucea vietii pamantesti este pregatita de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vietii de familie, a celei sociale. Si omul, chiar luand hotararea sa mearga dupa Hristos si sa-si duca crucea, chiar lepadandu-se de sine, nu va putea face nimic daca isi va inventa siesi o cruce care i se pare mai potrivita. De exemplu, cand cineva a hotarat de unul singur ca trebuie sa mearga in manastire sau in pustie si acolo sa se mantuiasca.

Aceasta cale, aceasta cruce este pregatita de Dumnezeu nu pentru multi, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregatite alte cruci, pe care oamenii nu sunt inclinati sa le numeasca cruci.

Ce fel de cruci sunt pregatite pentru majoritatea dintre noi? Cruci simple nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le duceau ascetii in pustie pana la sfarsitul vietii. Noua ne sunt pregatite alte cruci. Viata noastra, viata tuturor oamenilor este plina de amar, de tristete si suferinta si toate aceste amaraciuni, intristari si suferinte sufletesti – sociale si de familie – constituie crucea noastra. O casatorie nereusita, o alegere nereusita a profesiei, oare provoaca putine suferinte? Putin trebuie sa rabde omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste, ruinarea averii, gelozia dintre soti, defaimarea – tot ce-i rau, nu este oare aceasta crucea noastra?

Anume aceasta este crucea noastra, crucea majoritatii oamenilor. Asemenea suferinte indura si sunt obligati sa duca toti oamenii, desi ei nu vor asta. Oamenii care Il urasc pe Hristos, oamenii care au respins calea lui Hristos oricum isi duc crucea suferintelor lor.

In ce consta diferenta dintre ei si crestinii care isi duc crucea? Diferenta sta in faptul ca cei din urma o poarta cu supunere, prin aceea ca nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecandu-si capul, poarta pana la sfarsitul vietii crucea grea, urmandu-L pe Domnul Iisus Hristos, o poarta de dragul Lui si a Evangheliei, o poarta din dragoste fierbinte fata de Hristos, pentru ca mintea si toate dorintele lor sunt supuse invataturilor Evangheliei.

Pentru ca omul sa indeplineasca invatatura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie sa-si duca crucea supus si neobosit, fara s-o blesteme ci binecuvantand-o. Si atunci va indeplini porunca lui Hristos, fiindca s-a lepadat de sine, si-a luat crucea si a mers dupa Hristos, a mers pe o cale lunga, acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus ca este ingusta, plina de spini dar care duce in Imparatia cerurilor.

Iar noi toti vrem ca si calea vietii acesta sa fie larga, neteda, fara spini, mizerie, pietre si intepaturi, ca ea sa fie presarata cu flori. Domnul ne arata o alta cale – calea suferintelor. Trebuie sa stim ca pe e aceasta, oricat de grea ar fi, daca ne vom indrepta din toata inima spre El, El Insusi ne va ajuta minunat. Ne va sustine atunci cand vom cadea. Ne va intari, ne va incuraja si ne va mangaia. Si atunci vom intelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul ca necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinte ale vietii noastre scurte vor parea usoare.

Cand vom parcurge aceasta cale, care pare cumplita si grea doar la inceput, cand vom simti harul lui Dumnezeu care ne intareste pe aceasta cale, atuncicu bucurie si cu smerenie ne vom duce crucea si, mergand, vom sti ca prin aceasta ni se deschide intrarea in Imparatia cerurilor.

Iata ce inseamna sa-ti urasti sufletul, sa urasti necuratia lui, sa lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mantui pe el, nemuritorul, care este destinat uniunii cu Dumnezeu.

Cine isi va pierde astfel sufletul, il va mantui si acela va fi cu Hristos.

Sa va invredniceasca pe voi pe toti Domnul nostru Iisus Hristos de vesnica, slavita si nesfarsita cu El, cu Tatal Lui Cel Sfant si cu toate cetele sfintilor ingeri!

30 septembrie 1945

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Necredincioşi interesaţi - Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă / Gânduri pentru intelectuali

sâmbătă, 17 septembrie 2016

| | | 0 comments

De foarte multe ori cauza necredinţei este păcatul. Oamenii sunt păcătoşi. Ei se abat de la normele morale, dispreţuiesc poruncile lui Dumnezeu şi trăiesc după bunul plac al instinctelor, al poftelor lor. Păcatul însă nu-i lasă în pace pe cei ce-l săvârşesc: el inspăimântă, le tulbură conştiinţa, îi mustră.

Religia vine şi aţâţă mai rău focul. Ea vorbeşte despre un Dumnezeu atotştiutor, căruia nimic nu-i rămâne ascuns. Vorbeşte despre o responsabilitate severă a faptelor, despre o judecată înfricoşată, despre chinuri îngrozitoare care vor dura în etern.

Aceste adevăruri sunt usturătoare, neplăcute şi incomode pentru inima păcătosului. Atunci ce face omul ca să scape de sub teroarea lor? Le contestă, le neagă!

„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu există Dumnezeu".
Băgaţi bine de seamă! Ateul psalmistului n-a zis „în cugetul său" că nu există Dumnezeu. Adică el n-a aflat argumente raţionale pentru tăgăduirea Fiinţei supreme. Ci a zis în „inima" sa, ceea ce înseamnă că necredinţa lui era o dorinţă, nu o convingere.

Tot aşa fac şi mulţi necredincioşi din vremea noastră. Ei ar dori să nu fie Dumnezeu, ar dori ca Fiinţa divină să fie o himeră. Aceasta pentru ca domnia-lor, să poată fi stăpâni pe destinul lor, să nu aibă a răspunde nimănui de faptele lor, să nu mai fie cineva care să-i judece şi să-i pedepsească. Asta o doresc din toată inima.

Este o cale comodă, uşoară. Însemnează să scapi de orice jug, de orice constrângere. Ce să te mai încurci atâta cu conştiinţa, cu scrupulele ei? De ce să-ţi interzici plăcerile vieţii? Tăgăduieşti ...şi pace!

Păcătoşii sunt ca acei oameni, care temându-se noaptea când merg pe drum, caută ca să-şi facă curaj. Oamenii sunt vinovaţi. Chinurile veşnice îi tulbură. Ei nu pot suporta greutatea crimelor lor, nu pot suferi enormitatea pedepselor pe care le presimt. De aceea, pentru a-şi face curaj, îşi ascund frica în haina falsă a bravurii şi a impietăţii. „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu există Dumnezeu".

Un exemplu clasic despre o astfel de atitudine ni-l oferă „Faptele Apostolilor".
Apostolul Pavel propovăduia pe Hristos înaintea guvernatorului Felix. Guvernatorul îl asculta cu plăcere. Dar când apostolul a început a vorbi despre neprihănire, despre înfrânare, despre judecata viitoare, Felix s-a înspăimântat şi a zis: „Du-te de astă dată! Te voi chema cu alt prilej să-mi mai vorbeşti". Fireşte că nu l-a mai chemat niciodată.

Vedeţi! Câtă vreme credinţa s-a adăugat raţiunii, ea era bună, plăcută, acceptabilă. Dar când a început să se amestece în treburile vieţii, în chestiunile inimii, omul n-a mai vrut să creadă. De ce? Pentru că îl incomoda. Felix avea trei concubine şi trăia o viaţă plină de dezmierdări. De aceea el nu-l putea asculta pe apostol. Dacă ar fi trăit virtuos şi nevinovat, nu l-ar fi concediat pe Pavel.

Astfel, necredinţa este de cele mai multe ori un copil al păcatului. Ea este un defect de inimă, nu de creier.

Dacă matematicile se bucură de o evidenţă incontestabilă, de un consens unanim, este pentru că nici o slăbiciune omenească nu este contrazisă de dânsele. Când geometria bunăoară ar avea consecinţe morale şi ea ar deveni o temă contestată.

Dacă religia n-ar propovădui decât adevăruri abstracte, inofensive, indiferente simţurilor, fără nici o legătură cu pasiunile oamenilor cu amorul lor propriu, necredincioşii ar fi foarte rari. Dar aşa... religia are duşmani fiindcă este duşmana păcatului şi a slăbiciunilor omeneşti.

[Bucovina, an III, 1943, nr. 632, 18 iulie, p. 4]

Sursa: “Gânduri pentru intelectuali”, Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă

Invitatie eveniment Oale de Pisc, sambata 17 septembrie

vineri, 16 septembrie 2016

| | | 0 comments

Dragi prieteni, stimati colaboratori,

Asociaţia Gapsar, Baltasar & Melchior/Şcoala de la Piscu vă invită să participaţi la un eveniment dedicat patrimoniului cultural al satului Piscu, jud.Ilfov. Vom lansa cartea Oale de Pisc, un volum despre istoria de meşteşug a fostei vetre de olari din vechii codrii ai Vlăsiei. Vom inaugura troiţa olarilor şi vom putea vedea ce mai lucrează ultimii doi olari ai satului. Toate pe locul unde vom ridica în anii ce urmează Muzeul Oalelor de Pisc, str.Câmpului nr.45 B.

Program:
Ora 16 – Sfinţirea troiţei olarilor şi slujbă de pomenire a olarilor
Ora 17 - Lansarea cărții Oale de Pisc

Invitați:
Acad.Prod.Dr. Răzvan Theodorescu
Cântăreața Doina Lavric
Echipă de cercetători de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român
Bogdan Cristian Călin, primarul comunei Ciolpani

Tarabă cu oale de Pisc producție 2016:
Ion Coman și Constantin Sotir
Cărți, oale și jucării de lut - Școala de la Piscu

Fundal sonor la pian, copii de la Şcoala Primară Agatonia
Vin, socată, covrigi, fursecuri

Sunt invitați toți sătenii. Fiecare casă din Piscu va primi gratuit câte o carte Oale de Pisc.

Eveniment realizat în colaborare cu Primăria Ciolpani

Vă aşteptăm cu drag!

Adriana si Virgil Scripcariu
Scoala de la Piscu

Învățați copiii să-și ceară iertare pentru orice greșeală / Sfaturi pentru părinţi

joi, 15 septembrie 2016

| | | 0 comments

La vârsta de şapte ani, (...) copilul se consideră deja răspunzător de greşelile lui. Din acest moment, haina lui duhovnicească începe să se întineze de păcate.

Noi ne străduim să cultivăm în copil curăţia trupească. Dar, fără îndoială, o importanţă majoră are cultivarea în el a curăției duhovniceşti ‒ nevoia de a spăla fiecare păcat, fiecare pată de pe haina lui duhovnicească prin Taina Spovedaniei, care precede de obicei Taina Împărtăşaniei.

O obişnuinţă bună este strângerea „capitalului” duhovnicesc, din „procentele” căruia te poţi întreţine o viaţă întregă. Iar dacă copilul se va obişnui să ceară iertare chiar de la început pentru orice greşeală, mai întâi de la părinţi şi de la cei apropiaţi, iar de la şapte ani în timpul spovedaniei, sufletul lui se va păstra curat până la sfârşitul vieţii. Din momentul când va învăţa să scrie, copilul va fi obişnuit să-şi noteze păcatele, pentru ca spovedania lui să fie completă.

În adolescenţă, copiii pot să se împărtăşească (şi să se spovedească) mai rar, dar după putinţă măcar o dată pe lună şi la marile sărbători.

(N. E. Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2005, pp. 40-41)

Sursa: Doxologia