„De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

marți, 3 martie 2015

| | | 0 comments

foto: Andreea Giurgea


PLEDOARIE PENTRU FRAŢI

de Andreea Giurgea

Notă: Andreea Giurgea are 42 de ani, este căsătorită din 1993 şi are 6 copii. A terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

Nu e meritul meu că pot astăzi să scriu acest text. Meritul e al prietenelor mele Dana şi Carmen. Lor le datorez decizia pe care am luat-o acum vreo douăzeci de ani, pe când zăceam epuizată în patul de fier din spital, în sala de naşteri.
Dana şi Carmen erau prietenele mele cele mai bune din liceu. Carmen era blondă şi fan George Michael. Dana era brunetă şi îi plăcea Rick Astley. Aveau însă ceva în comun: erau singure la părinţi. Pe vremea aceea făceam o grămadă de lucruri împreună: chiuleam de la şcoală, ne plimbăm pe plajă, citeam, vorbeam despre orice ne trecea prin cap, chiar câte o noapte întreagă. “Ce bine de tine…” – oftau ele nostalgic de câte ori într-una din aceste activităţi se insinua ideea că eu aveam un frate.

Pe bune că nu le înţelegeam. Frate-meu fusese pentru mine o constantă sursa de enervare – din copilărie, când ne certam şi ne băteam ca chiorii pe jucării, bomboane cubaneze şi rarele ciocolăţi Toblerone pe care le mai primea mama cadou pe la serviciu şi până la liceu, când părinţii nu mă lăsau să merg la petreceri decât dacă îl luăm cu mine (asta însemna de obicei că venea şi cu beţivii lui de prieteni şi mă făcea de râs). Dar Dana şi Carmen aveau alte idei. “Eşti fraieră” – spuneau. “Habar n-ai ce rău e să fii singur”. “Când o să am copii o să fac doi” – şi aşa mai departe.

Fix de asta mi-am amintit pe când zăceam, cum am spus, în sala de naşteri, după ce apăruse pe lume prima noastră fetiţa. După un travaliu normal de vreo 10 ore şi o naştere fără incidente eram totuşi la capătul puterilor. Acum 20 de ani spitalele erau ceva mai naşpa decât în prezent din toate punctele de vedere, şi experienţa respectivă îmi testase limitele. (Mulţi ani după aceea numai mirosul specific de spital făcea să-mi tremure picioarele). Recunosc cu toată sinceritatea că, dacă ar fi fost după mine, n-aş mai fi avut dorinţa sau energia să mai trec încă o dată prin tot ce trecusem.

Dar mi-am amintit de Dana şi de Carmen.

Aşa că aproape doi ani mai târziu o luăm de la capăt.

Am avut astfel şansa să descopăr că un al doilea copil (la interval de aproximativ doi ani de primul) înseamnă, surprinzător, doar un efort de aproximativ 20% în plus – din toate punctele de vedere (financiar, al timpului, al energiei). Toate obiectele necesare – hainuţe, pătuţ, cărucior, jucării  – există deja. Diferenţa în ce priveşte cheltuielile cu hrana e nesemnificativă. Programul copiilor poate fi uşor comasat după ce ultimul venit împlineşte 7-8 luni (orele de somn şi masa încep să se suprapună). Majoritatea mamelor pot confirma că un singur copil tinde şi de obicei reuşeşte cu succes să îţi umple tot timpul liber. Ei bine, la fel fac şi doi. Nu-i nicio diferenţă. (De fapt, ar fi una: dacă ai un singur copil, acela stă pe capul tău fiecare secundă în care e treaz. Dacă sunt doi, de la în anumit moment încep să se joace unul cu altul şi te mai eliberezi puţin).

Oricum, părinţii iubitori şi responsabili cu copii unici îşi vor investi toate resursele disponibile în unicul copil. Ghici care e diferenţă când ai doi? Vei face la fel. Dar vei avea doi. Eu am ajuns la concluzia că merită.

Pentru cei cu spirit de aventură, copilul nr. 3 aduce un plus de originalitate. La propriu. Viaţa cu trei copii faţă de cea cu doi e mult mai interesantă şi imprevizibilă. Doi copii prezintă un spectacol destul de banal: se ceartă între ei. La trei copii apare posibilitatea de a face şi desface alianţe, apar tot felul de tehnici de manipulare şi subtilităţi. E mult mai amuzant şi instructiv şi pentru ei şi pentru părinţi. În plus, îmi amintesc că mă simţeam destul de “cool”. Dintre colegii mei de liceu, unul singur mai reuşise 3. Ce mai, eram speciali.

De la trei în sus practic nu am mai simţit nicio deosebire – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată. Mai multe agăţătoare de pus la cuier, mai multe perechi de încălţări şi jucării de care să te împiedici etc. Efort în plus nu am mai înregistrat, probabil eram deja anesteziaţi.

Ce mi s-a părut de-a dreptul fascinant a fost felul în care Dumnezeu ne-a dat, la fiecare nou copil, exact ce am avut nevoie ca să meargă totul bine. O slujbă mai bună. O casă mai mare. O grădiniţă ieftină şi bună. Mai multă înţelegere între noi. Mai multă putere. Mai mult curaj. Mai multă încredere.

Mai există un aspect deloc de neglijat. Dacă ai mai mulţi copii… vei avea mai mulţi copii. Dar şi ei se vor avea unii pe alţii.

Tatăl meu a avut doi fraţi şi două surori. Bunicul era preot şi sub regimul comunist a fost în două rânduri arestat şi dus câţiva ani în lagăre de muncă. Tata şi-a întreţinut practic fraţii mai mici la şcoli şi şi-a ajutat familia mulţi ani după ce s-a căsătorit. Toţi cinci se iubeau unul pe altul şi erau foarte legaţi. Mama mea are un frate şi o soră. Avem pe acasă un album întreg cu poze din vacanţele lor împreună pe când erau tineri, şi în toate arată fericiţi.

Şi în această lume din ce în ce mai consumeristă şi mercantilă ştiu că poate singura persoană de la care pot cere ajutor la nevoie, fără să mă judece sau să pună condiţii, e fratele meu.

Mă bucur tare mult la gândul că şi copiii mei, la nevoie, nu vor fi singuri. Acesta e cel mai de preţ dar pe care, cred eu, m-am priceput să li-l fac.

P.S. Dana şi Carmen s-au ţinut de cuvânt. Au amândouă câte doi copii. Şi încă mai ieşim împreună.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

 

Cuvinte despre bărbătia duhovnicească - Stareţul Dionisie

| | | 0 comments



Trebuie răbdare în suferinţe şi necazuri. Dumnezeu nu pedepseşte, ci te mângâie, te cearcă, şi ai să ai mare plată de la Domnul. Să nu crezi că te-a pedepsit Dumnezeu. Mai aproape este Domnul de cel bolnav, deci şi de tine.
...
În toate situaţiile, oricâte necazuri ar fi, trebuie să ne punem nădejdea toată la Domnul şi singuri să ne facem pace (să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea lăuntrică), să fim buni şi calmi, că nervii nu-s buni. Iritarea nervoasă îl distruge pe om, şi sufleteşte şi trupeşte. Sunt situaţii când am avea tot dreptul să ne tulburăm, că la mijloc e lucrarea Satanei, dar noi să ne facem în pace, cu răbdare şi cu iubirea de aproapele.
...
Din păcate, noi, românii, nu prea avem o bărbăţie duhovnicească, aşa ca o hotărâre, ca o ambiţie duhovnicească. Să zici aşa: “Da, aici e greu sau altfel, dar eu sunt bărbat şi am să rabd aici orice ar fi.” Daca ai patima egoismului, cu nici un chip nu poți trece pe la vămile văzduhului.

Din: Starețul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă. Vol. II, Editura Prodromos, 2010.

Părinţi, salvaţi ora de religie!

| | | 0 comments

Conferința „Cuvântul care mărturisește – memoria martirajului românesc“ / Constanţa, 7 martie

| | | 0 comments





Școala Brâncovenească, Fundația Sfinții Închisorilor și Asociația Rost vă invită sâmbătă 7 martie 2015, de la ora 18:30, la conferința Cuvântul care mărturisește – memoria martirajului românesc. Evenimentul va avea loc la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanța, B-dul Alexandru Lăpușneanul nr. 1, în Sala Mică. Accesul la eveniment este gratuit!

Conferința va începe cu proiecția filmului Poezia după gratii, un scurt documentar cu interviuri despre rolul și importanța poeziilor în timpul anilor de detenție politică din perioada comunistă.

În continuare, d-l Demostene Andronescu (poet, fost deținut politic) va recita poezii create de domnia-sa în timpul detenției – din volumul recent reeditat Peisaj lăuntricși ne va vorbi despre geneza acestora.

În încheiere, d-l Răzvan Codrescu (poet, traducător, publicist) va vorbi pe marginea volumului noului său volum Cartea mărturisitorilor, ce prezintă o serie de personalităţi exponenţiale ale istoriei politice şi culturale a dreptei româneşti.

Moderatorul evenimentului va fi d-l Claudiu Târziu (președintele Asociației ROST).

Astăzi octogenar, Demostene Andronescu rămâne una dintre vocile lirice cele mai pure şi mai reprezentative ale închisorilor politice din România. Volumul Peisaj lăuntric este testamentul liric al unei vieţi mucenicite, dar şi filă din testamentul unei generaţii fără noroc (cartea e închinată, de altfel, "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis").

Mărturisitorii evocaţi în Cartea mărturisitorilor sînt tot atîtea repere pe complexa şi inefabila “linie a neamului” şi tot atîtea provocări la învrednicire pentru generaţiile de azi şi de mîine, care trebuie, înainte de toate, aduse la conştiinţa că este cu putinţă şi un alt fel de a fi român decît cel precar şi dezabuzat în care facem astăzi umbră pămîntului. (Răzvan Codrescu)



O poezie care se mişcă între suferinţă şi iertare, între omeneasca “Îndoială” (a se vedea poezia cu acest titlu, dedicată lui V. Voiculescu) şi credinţa în numele căreia merită să mori:

Credinţa mea, sporită strop cu strop,
O-nscriu ca pe-un inel de foc pe zare,
Iarta inacape-o umbră mi-o îngrop
La temelia lumii viitoare (“Testament”).

Cluj: Acte de vandalism ca reacţie la veghea pro-viaţă cu rugăciune

luni, 2 martie 2015

| | | 0 comments



de Ştefana Totorcea, Ştiri pentru viaţă, 28 februarie 2015

Pentru prima oară în România, la Cluj se desfăşoară de 10 zile campania “40 De Zile Pentru Viață”, o mişcare civică de conştientizare a valorii vieţii copiilor nenăscuţi prin veghe paşnică şi rugăciune în faţa Clinicii de Obstetrică-Ginecologie „Dominic Stanca”, unde fac avorturi. Participă voluntari de diverse confesiuni, care se schimbă în ture, astfel încât veghea să continue de la ora 07:00 dimineaţa şi până la ora 19:00, inclusiv sâmbăta şi duminica.

Campania “40 De Zile Pentru Viață” este cea mai mare mișcare pentru viață din istorie, coordonată la nivel internațional, ce implică peste 650.000 de voluntari în 559 de orașe, din 27 țări. Începând din 2007, rezultatele sunt: 9.699 de copilași salvați de la avort, 107 de convertiri în rândul persoanelor implicate în avorturi și 59 de centre de avort închise.

În noaptea dintre a opta şi a noua zi, efortul voluntarilor pro-viaţă a fost umbrit de o acţiune de devastare care a tensionat puţin relaţiile dintre lucrătorii clinicii şi voluntarii pro-viaţă. Peste noapte, pe pereţii exteriori ai clinicii unde se face veghea pro-viaţă au apărut grafitti-uri cu mesaje pro-avort şi feministe:

„CORPUL MEU. ALEGEREA MEA!!!”



„Copii doriţi, nu DECREŢEI!”

Am stat de vorbă despre aceasta şi despre felul în care se poziţionează trecătorii faţă de acţiunea lor, cu Iulia Călinescu, Coordonatoarea voluntarilor clujeni ai acţiunii “40 De Zile Pentru Viață”.

Care este reacţia străzii la acţiunea voastră?

În general, opinia este foarte pozitivă. Unii chiar ne aduc mâncare şi apă.

Ce le spuneţi celor care vă abordează, spunând că nu sunt de acord cu voi?

Am avut două-trei incidente în care unii au trecut pe lângă noi şi au înjurat, au vorbit urât, au strigat la noi. Din experienţa americanilor, care au mai făcut astfel de acţiuni, ştim că adversarii au acest stil de reacţie violentă.

A fost, de exemplu, o doamnă foarte pornită, care a făcut scandal mare, condamnându-ne cu argumentul că ne pasă doar de copii, nu şi de mame, că e corpul mamei şi nu putem dicta noi ce să facă. Dar am avut şi un bărbat cu care, deşi nu era de acord cu noi, am purtat o discuţie foarte civilizată. A pus întrebări, a argumentat că bărbaţii nu ar trebui să aibă vreun cuvând de spus în astfel de cazuri, ba chiar a opinat că ar fi în regulă să omori un copil chiar şi până la vârsta de doi ani!

Noi nu omitem să le spunem oamenilor că tocmai bărbaţii trebuie să aibă un cuvânt important de spus în această chestiune, din moment ce majoritatea cazurilor de avort se explică prin faptul că soţii sau partenerii pun presiune pe femei să întrerupă sarcina. Le spunem oamenilor că majoritatea femeilor vor un bărbat responsabil, care să îşi asume copilul.

Ce ne puteţi spune despre incidentul din noaptea de 25-26 februarie 2015, când pereţii clinicii „Dominic Stanca” au ofst vandalizaţi?

În afară de Clinica „Dominic Stanca”, a mai fost vandalizată şi Clinica Pro Vita. Pe camerele de asupraveghere ale acesteia s-au întregistrat trei tineri pe la miezul nopţii – două fete şi un băiat – care au inscripţionat pereţii exteriori cu lozinci.

Nu înţeleg de ce au ales să se exprime prin astfel de acte de vandalism, mai ales că ne pot găsi în faţa clinicii 12 ore pe zi şi ne pot transmite ce vor. Aceasta ne-a tensionat relaţiile cu Clinica „Dominic Stanca”, mai ales că inscripţiile sunt foarte greu de curăţat, cu soluţii scumpe şi aparat special, în timp ce nimic nu poate garanta că lozincile nu vor reapărea peste noapte.

În SUA, ar fi avut loc un contra-protest în loc să se aducă pagube proprietăţilor private. Dar acest incident a atras atenţia şi se va mobiliza şi mai multă lume. Nu am sperat să se ajungă la lucruri atât de radicale, dar acum mergem inainte. Scopul este sa trezim pe toată lumea.

Actriţa Manuela Hărăbor: „Prima școală românească a fost într-o biserică.”

| | | 0 comments

Serile filmului creştin Şfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ediţia I

| | | 0 comments

I s-a spus că nu va putea să cânte niciodată, dar, când muzica începe, sfidează toate legile naturii

vineri, 27 februarie 2015

| | | 0 comments


LifeNews.com, 12 februarie 2015

Potrivit Down Syndrome Education International, foarte puține persoane care suferă de sindrom Down pot cânta. Totuși, peste 6 milioane de persoane au vizualizat filmulețul de pe Youtube în care Madison Devlin, o fetiţă de 13 ani ce suferă de sindrom Down, cântă celebra melodie al lui John Legend – All of Me .

În videoclip fetița le spune tuturor că vrea să inspire prin ceea ce face şi, de asemenea, îşi dorește ca filmulețul ei să ajungă la 21 de milioane de vizualizări până în data de 21 Martie, Ziua Internațională a sindromului Down.
Tatăl fetiței le-a declarat jurnaliştilor de la BBC NEWS că vrea să le arate tuturor oamenilor că se poate trăi cu această boală şi să schimbe concepţia greșită despre sindromul Down.

Mama fetiței, Grace Devlin, a spus următoarele: „Prin acest videoclip dorim să le arătăm oamenilor că dacă muncesc din greu la ceva chiar pot obține ceea ce îşi doresc. Sperăm ca oamenii care văd ceea ce am realizat noi îi vor aprecia pe cei bolnavi pentru abilitățile lor și pentru puterea de care dau dovadă în lupta cu boala.”


Ulterior, filmulețul lui Madison i-a atras atenția lui Asthon Kutcker pe Twitter , iar John Legend a vizualizat și chiar a postat filmulețul pe pagina lui de Twitter.

Fetița foloseşte un dispozitiv care necesită de două ori mai multă energie vocală pentru ca ea să poată fi auzită de ceilalți.






Traducere: Diana S.
Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
********************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.
 

Jertfa Împăcării - de Daniel Turcea

| | | 0 comments
 
foto: Veronica Iani
 
ştiam, nu ştiam
de-aş avea, de-aş avea
ascultarea
petalei din ram
în zilele patimii
seara
pom
al vieţii, tăcut
privirii
ca o mireasmă
cum urcă din jertfa-mpăcării

Simplitatea în creşterea copiilor: a venit momentul să ne dezamăgim copiii

joi, 26 februarie 2015

| | | 0 comments



de Eloise Cataudella, MercatorNet.com, 17 februarie 2015

(Partea întâi – articol în două părţi)

Un consilier spune că părinţii cad deseori în capcana dorinţei de a asigura prea multe copiilor.

V-aţi gândit vreodată că s-ar putea ca toate eforturile dumneavoastră de a-i asigura copilului o bază solidă de plecare în viaţă să îi submineze şansele de succes? V-aţi gândit vreodată că prea multe lucruri bune – lecţii, jucării, posibilităţi de alegere – ar putea avea efect invers, creându-i un dezavantaj?
Kim John Payne, un consilier familial, autor de succes şi doctor în educaţie, declară că acest lucru se întâmplă azi în creşterea copiilor. Există copii care, ca rezultat, alunecă în anxietate, ADHD sau către comportamente abuzive.

Într-un interviu acordat IMFC, Payne prezintă problema: părinţii, animaţi de o dorinţă fierbinte să le asigure copiilor totul, cad în capcana lui “prea mult”. Până nu demult, problema părinţilor era să poată asigura destule copiilor lor.
Orice părinte speră să poată elibera întregul potenţial al copilului. Părinţii cumpără jucării şi cărţi cu nemiluita, îşi înscriu copiii la cursuri suplimentare pentru a le asigura cât se poate de multă învăţare, îmbogăţire şi experienţă. Toate acestea sfârşesc rapid prin a pune piedici dezvoltării, distrag atenţia copilului, îi blochează creativitatea, îi solicită prea mult rezistenţa şi chiar ajung să îi submineze sentimentul de siguranţă.

Prea mult, prea de mic

Payne descrie cei patru stâlpi ai “religiei Prea Mult” din viaţa copiilor: prea multe lucruri, prea multe alegeri, prea multă informaţie, viteză prea mare.

Credinţa actuală e că dacă un lucru educă sau îmbogăţeşte sufleteşte, mai multe lucruri de acelaşi fel trebuie să fie şi mai bine, nu? Dar Payne avertizează: cantitatea este la fel de importantă ca şi calitatea, iar “mai mult” nu înseamă întotdeauna “mai bine”.

El compară tentaţia îmbogăţirii peste măsură a mediului cu alimentaţia excesivă: “La fel cum începem să fim atenţi la alimentaţie, ar trebui să fim la fel de atenţi la ceea ce se întâmplă într-o zi din viaţa copiilor noştri”.

Prea multe lucruri, informaţii şi ocupaţii pot copleşi copilul. Rezultatul va fi neplăcut în multe feluri, depinzând de personalitatea încă în formare. Payne subliniază ideea că fiecare copil are ceea ce el numeşte “capricii”, care însă sunt în acelaşi timp şi daruri. El avertizează asupra faptului că presiunea tăcută dar continuă a lui “prea mult” poate transforma aceste capricii în tulburări. De exemplu, un copil activ poate deveni hiperactiv, un copil visător îşi poate pierde atenţia sau un copil ordonat poate deveni rigid, compulsiv.

Războiul nostru cu copilăria

Problema, după Payne, este războiul nedeclarat împotriva copilăriei. Şi dacă expresia vi se pare uşor prea dramatică, luaţi-i în considerare experienţa proprie.

Kim John Payne a călătorit prin lume, tratând copiii din taberele de refugiaţi. A observat, şocat, o mulţime de similarităţi între copiii de acolo şi copiii care îi veneau la cabinetul său din Anglia. De-a lungul multor ani i-a devenit clar că unii copii, provenind din familii înstărite, care aveau vieţi perfect sigure şi îndestulate, se comportau de manieră similară celor din partea opusă a globului pământesc, din zonele de război.

Copiii din taberele de refugiaţi aveau simptomele sindromului de stres post-traumatic, declară Payne.

“Aceşti copii erau iritabili, nervoşi şi super-atenţi, temându-se de orice era nou şi necunoscut. Mulţi îşi creaseră mici ritualuri foarte elaborate pentru sarcinile zilnice, precum moduri complexe, foarte specifice de a străbate drumurile din tabără şi despre care îşi închipuiau cumva că măresc gradul de siguranţă. Nu aveau încredere în relaţiile noi, cu adulţi sau alţi copii deopotrivă, şi destui “aveau fitilul foarte scurt” încă de aceste vârste fragede”.

Payne spune că principala deosebire între cele două grupuri era doar faptul că, în Anglia, copiii erau în siguranţă. Dar din punct de vedere mintal şi ei trăiau într-un teatru de război, unde aveau nevoie de strategii de rezistenţă pentru a se simţi în siguranţă.

Cum se explică faptul că un copil din vest, bine îngrijit, pare a trăi ca într-un teatru de război?

Payne explică: “Din cauza temerilor, ambiţiei, hotărârii părinţilor şi a ritmului de viaţă foarte rapid, aceşti copii s-au străduit să îşi definească propriile limite, propria zonă de securitate în moduri şi prin comportamente care, în cele din urmă, nu s-au dovedit viabile.”

Aceşti copii suferă de ceea ce Payne numeşte “reacţie la stres cumulativ”. Deşi nu au suferit vreo traumă ca atare, ei sunt victime ale stresurilor mici, precum picătura chinezească, pe care nu le-au putut prelucra sau opri.

În Anglia, Canada şi în tot restul lumii noi, oamenii, ne protejăm fizic copiii mai mult ca oricând. Avem legi cu privire la scaunele auto pentru copii şi am interzis toboganele. Mintal, însă, îi aruncăm în roluri de adult cu agende de adult. Incapabili să controleze torentele de informaţii şi de aşteptări care se revarsă peste ei, copiii caută alte aspecte ale vieţii lor pe care să le poată totuşi controla.

În interviu, Payne explică legătura dintre ritmul frenetic de astăzi şi răspândirea violenţei între copii:

Când vezi un copil reacţionând la “noua normalitate” în moduri care amintesc de PTSD, ceea ce eu descriu drept reacţie la stres cumulativ, ce vezi de fapt este un copil supra-preocupat de control, un copil care încearcă cu disperare să îşi controleze mediul pentru că el simte că viaţa lui are un ritm pe care nu-l poate controla. Astfel încât încearcă să supra-controleze pe alţii. Supra-controlul este doar un alt cuvânt pentru violenţa între copii (bullying).

El recomandă acelaşi proces de simplificare atât pentru victimele cât şi pentru agresorii implicaţi în violenţe de tip bullying. Simplificarea vieţii ajută agresorii să simtă că exercită mai mult control, iar pe victime le ajută să devină mai rezistente emoţional.

Respingerea “noului normal”
 
Efectele obiceiului de a da prea multe copiilor sunt din ce în ce mai des întâlnite. Ne temem că copiii noşti pot rămâne în urmă. Nu vrem să ratăm oportunităţi sau talente, aşa că îi înscriem la tot felul de activităţi – sport, muzică, arte marţiale, arte vizuale. Le umplem camerele de cărţi, jucării, aparatură şi le umplem timpul cu lecţii, informaţii, experienţe. Îi transportăm de la o activitate la alta, în tot acest timp întrebându-ne cum de a ajuns viaţa aşa nebună.

Când, într-un final, ne oprim epuizaţi şi privim în jur vedem acelaşi lucru la toţi prietenii şi ajungem la concluzia că e normal.

Există o cale mai bună. Când un copil este prea ocupat, când primeşte prea multe lucruri şi prea multe informaţii, el este lipsit de un timp de care are nevoie pentru a-şi explora lumea exterioară şi pe cea interioară încă în formare. Dacă un copil are o mulţime de jucării sau cărţi nu mai examinează pe niciuna în profunzime. Jocul şi învăţarea rămân superficiale. Le lipseşte spaţiul şi plictiseala necesare pentru reflecţie şi creativitate. În acelaşi timp, nici una dintre jucării nu pare a satisface copilul, care caută mereu altceva – altceva ce nu are acum.

Creşterea cu simplitate a copiilor presupune ca părinţii să cumpere mai puţine jucării, pentru a facilita un angajament mai profund al copilului cu ele. Copiii au nevoie de timp şi spaţiu fizic pentru a se juca şi a-şi dezvolta imaginaţia.

O altă recomandare este ca părinţii să permită copilului să aibă timpi neocupaţi de-a lungul zilei, timpi de care e nevoie pentru reîncărcare şi creştere. Acest tip de timp, ca şi somnul, are un rol vital pentru dezvoltarea copilului, dându-i spaţiul necesar pentru a prelucra emoţiile şi pentru a-şi dezvolta propria persoană.

Cea mai bună pregătire pentru o lume în schimbare

Unii pot crede – greşit – că Payne ar spera să întoarcă roata timpului înapoi la epoci trecute, în încercarea de a opri ritmul actual al vieţii. În realitate, el nu propune încetinire, ci doar o filtrare a ocupaţiilor nenecesare. În interviu, Payne a spus că acest mod de creştere a copiilor este de fapt cel mai bun mod de a pregăti copiii pentru o viaţă în care vor trebui să fie creativi, inovativi şi adaptabili. Şi trecerea prin mai multe locuri de muncă înseamnă că vor trebui să aibă propriile motivaţii interioare.

Părinţii cred că printr-un număr mare de activităţi oferă copilului un start lansat. Eu spun că acest start  – şi pregătirea lor pentru viitor – le este asigurat de timpii neocupaţi, astfel încât să devină auto-motivaţi, fără a se lăsa în baza programului sau a activităţilor programate. Părinţii pot oferi copiilor darul plictiselii, prin plictiseală aceştia devenind auto-motivaţi. Educaţia cu simplitate este un proces orientat spre viitor, spre deosebire de stilul actual rapid şi supra-aglomerat prin care, fără să vrea, părinţii îşi cresc copiii pentru o lume deja trecută.

Ceea ce spune Payne este susţinut de un studiu recent în privinţa sportului la copii. Acesta a relevat că există o corelaţie strânsă între timpul petrecut în activităţi sportive organizate şi o creativitate scăzută la vârsta adultă. Contrar, timpul petrecut în activităţi sportive ne-organizate este corelat cu creativitate crescută la vârstă adultă. Nu sportul în sine scade creativitatea, ci lipsa de timp neocupat. Numai două ore pe săptămână de timp neocupat au ca rezultat o creativitate peste medie la copii.

Co-autor la studiului, Matthew Bowers oferă o posibilă explicaţie: “Sportul ne-organizat, desfăşurat în medii ne-structurate, nesupravegheate, asigură multe dintre elementele legate strâns de dezvoltarea benefică a copiilor. Acest tip de medii le oferă libertatea de a decide, de a face regulile, de a soluţiona probleme şi de a rezolva conflictele sociale pe căile proprii”.

Cea mai importantă lecţie este importanţa echilibrului – parte esenţială a educaţiei prin simplitate. Copiii au mult de câştigat dacă părinţii echilibrează activităţile programate şi timpul liber şi elimină inundaţia lui “prea mult”.

Acest echilibru este absolut necesar dacă vrem să protejăm copilăria, astfel încât procesul complex de dezvoltare să se poată desfăşura complet.

În partea a doua a acestui articol vom vedea care sunt cele patru zone în care Payne susţine simplificarea şi cum anume pot face părinţii acest lucru.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
********************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com
În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.
De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

26 februarie: Sfântul Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului

| | | 0 comments