Unicul bine

marți, 28 februarie 2017

| | | 0 comments
Oksana Lugovaya (OrthPhoto)

Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta... şi-ntru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului. (Facere 12, 3)

Vai, ce mulţi sunt cei ce ar vrea să primească binecuvân­tare de sus şi care, în realitate, nu fac decât să trăiască doar pentru ei! Nu înţeleg că supremul, unicul, adevăratul şi cel mai profund bine constă în a trăi pentru alţii, a împărţi cu ei tot ce au primit.

În aceasta constă adevăratul sens al vieţii, singurul care ne face liberi. Numai cei binecuvântaţi de Dumnezeu pot fi o binecuvântare pentru alţii. Vrei să primeşti binecuvân­tarea dată lui Avraam? Urmează-L pe Domnul; dă tot ce ai şi vei fi izvor de apă vie. Vrei să fii o binecuvântare pentru aproapele tău? Fă din tine un pământ nou. Dacă te-ai unit cu Hristos, răstigneşte-te împreună cu El, sloboade rădăcini în împărăţia Sa, pentru a fi transmiţător al binecuvântării Sa­le. Numai cei ce trăiesc în Hristos pot întinde braţ de spri­jin fraţilor ameninţaţi de pieire. „Voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează”, zice Domnul, Care va înălţa un zid în jurul lui Avraam, pe care îşi va pune pecetea Sa. Pe cel ce şi-a întărit inima întru Domnul pe acela Domnul îl va lua sub sfânta Sa pază, ca să nu se mai teamă de uneltirile dia­volului şi de cele ale oamenilor, fiindcă pentru el „toate i se lucrează spre bine” (Romani 8, 28).

Izvor de apă vie fiind, El ne va împlini, la timpul pe ca­re îl va socoti nimerit, toate cele de lipsă. Ne va da credinţă, nădejde, răbdare, putere, ca să mergem înainte cu credinţă, nu „cu vedere”.

Să ne încredinţăm Domnului fără şovăire. Fiindcă, de bună seamă, El nu ne va lăsa în beznă, ci ne va lumina calea cu lumină cerească. „Căile drepţilor întocmai ca lumina lu­minează, merg înainte şi lumină răspândesc, până-n plinul zilei” (Proverbe 4, 18).

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) - Sfântul Ioan Gură de Aur

sâmbătă, 25 februarie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 6, 14-21


Zis-a Domnul: dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, căci ei îşi întunecă feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că îşi iau răsplata lor. Iat tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede cele ascunse îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică, şi unde furii le sapă şi le fură. Ci vă adunaţi comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, şi unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.


Sfântul Ioan Gură de Aur - Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - a lăsatului sec de brânză

Fost-a cuvântul Domnului catre Iona: Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona 1, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „Inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se vesteasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad.

El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele si nu vei tremura de faptele Mele”. Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit.

Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadajduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si delasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacatele multor ani.

Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama? Si ce? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit.

Dar cum s-a facut aceasta? El a plans si s-a vaitat si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26, 75).

Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea - si ce cadere in pacat putea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul? Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica si ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tuturor celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” (In. 21, 15).

Poate tu vei zice ca pe niniviteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau invatati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau si a facut cele vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impotriva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, desigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere.

De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale. Mai rau decat insusi pacatul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Sfantul Apostol Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut” (II Cor. 12, 21).

Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul postului? Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iope, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona 1, 3). O, omule, unde voiesti sa fugi? Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, 7). Poate undeva pe pamant?

Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea dedesubt? Dar „de ma voi pogori si acolo - zice Psalmistul -Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.). Sau poate cumva in mare? „Dar si acolo mana ta ma va apuca”, zice Sfanta Scriptura (ibidem, 10), precum tocmai s-a intamplat lui Iona.

Cu toate acestea, pacatul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti nebuneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa se li intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a savarsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare.

Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul? Rabda putin si cu fapta te vei incredinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pradat pe stapanul sau, nu-l pierde din vedere si impiedica pe oricine ar voi sa-l ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care l-au primit, mugeste si macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oamenii, daca nu se va preda robul cel necredincios.

Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna? Au aruncat proviziile din corabie (Iona 1, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau, ci prin pacat.

Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, profetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5, 7); iar David descrie firea pacatului prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5)

Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28). Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din melancolie.

Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea greselii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, nenumarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca. Odata ce femeia a nascut, vaietele ei inceteaza.

Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut. Deci, ce face carmaciul corabiei? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6).

Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dumnezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oamenilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc.

De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte si au ridicat mainile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu in ajutor. Si cand aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona 1, 7). Insa ei nu l-au aruncat indata in mare, ci l-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in corabie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hotararea lor de judecata.

Asculta numai cum totul seamana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi si din ce tara si din ce popor esti tu?” (Iona 1, 8). Marea cea mugitoare l-a parat, soarta l-a aflat si a marturisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata hotararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa.

Asa au facut si corabierii aceia. Macar ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta putere atat de prevazatoare impotriva profetului? Ea venea de la pronia si de la intelepciunea lui Dumnezeu.

Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi strigat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fara crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dimpotriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intreaga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu judecata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniveteni, totusi ii arunci in nenorocire si in pierdere.

Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au marturisit contra lui si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grabit a-l pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut totul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-l predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna.

Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma aruncati in mare si se va alina marea asupra voastra” (Iona 1, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au carmit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat.

Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitului de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet.

Asadar, marea l-a luat si l-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o temnita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infricosate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care l-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma l-a mantuit si l-a dus la Ninive; iar el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea cetatii.

Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii.

Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspine, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta. Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de pocainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa.

Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de imbuibare, indoparea si imbuibarea au zguduit cetatea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea.

Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, umbland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite ale postului!

Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16).

Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu deamanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, intreaba pe doctori si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Acestea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un izvor otravit si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului.

Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne libereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare.

Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie folosul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos.

Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa primesti doctoria postului. Tu simti atunci numai neplacerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine.

Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele vechi.

Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la inceputul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei.

Aceia care se lupta cu fiarele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului. Ei privesc postul ca pe o fiar salbatica, cu care trebuie sa se lupte si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se invelesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si infricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina.

Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta marita indeletnicire cu fapta cea buna?

Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intelegatori este destul aceasta, de vor voi sa faca indreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si in vecii vecilor! Amin

Sursa: Doxologia

Cum să faci tot ce-ţi doreşti? - Sfântul Ioan de Kronstadt

vineri, 24 februarie 2017

| | | 0 comments

Uneşte-ţi sufletul cu Dumnezeu prin credinţă izvorâtă din inimă şi vei putea face tot ce doreşti.

Poartă război cu tine vrăjmaşii nevăzuţi şi puternici şi neadormiţi? Îi vei învinge! Sau vrăjmaşii din afară, văzuţi? Îi vei birui şi pe aceia! Te hărţuiesc patimile? Le vei înlătura. Te copleşesc supărările? Le vei depăşi. Ai slăbit cu duhul? Vei dobândi tărie. 

În toate vei obţine biruinţă prin credinţă, te vei învrednici şi de împărăţia cerurilor. În viaţa pământească credinţa este supremul bine. Ea îl uneşte pe om cu Dumnezeu, iar când se află în om, îl face puternic, de nebiruit. „Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6, 17).

Sursa: Viaţa mea în Hristos, Sfântul Ioan de Kronstadt, Editura Sophia, Bucureşti, 2005; p. 43

Ce relație se cuvine să avem cu duhovnicul nostrul? - IPS Atanasie de Limasol

joi, 23 februarie 2017

| | | 0 comments

Lupta cu patimile - Stareţa Macrina Vassopoulos

| | | 0 comments
Ioann Polishchuk (OrthPhoto)

Când vedem că ne luptă o patimă, îndată să spunem: „Hristoase al meu, ajută-mă, întăreşte-mă, căci mă războieşte această patimă. Până când Te voi amărî cu neascultarea mea, cu această patimă in­sistentă, cu această întunecare ce o am înlăuntrul meu? Ajută-mă!” Când va vedea această durere şi lacrimile noastre, Dumnezeu ne va ajuta.

Sursa: Cuvinte din inimă / Stareţa Macrina Vassopoulos; trad.: ieroschim. Ştefan Nuţescu. - Bucureşti: Evanghelismos, 2015

Pilde 3

miercuri, 22 februarie 2017

| | | 0 comments

Bogatul nemilostiv / Istorioare morale

marți, 21 februarie 2017

| | | 0 comments

Se spune, că era odată un om atât de bogat, încât i se du­sese vestea peste şapte sate. Dar pe cât era de bogat, pe atât era de zgârcit; ştia numai să ia, iar de dat nici pomeneală. Să facă milostenie, sau să-şi pomenească la Biserică morţii, căci părinţii lui muriseră de câţiva ani, sau să ajute pe vreun sărac sau văduvă, copil orfan, sau pe vreun bolnav, nu-l lăsa inima lui împietrită să facă aşa ceva. Bogatul se gândea numai la stomacul lui, la averea lui şi la plăcerile lui.
Dar, într-o zi se termină şi cu desfătarea lumească şi bogatul se duse în lumea celor adormiţi, acolo unde se gândea el cel mai puţin. Şi, după cum este şi firesc, acolo nu se aflau mâncă­ruri ca pe pământ cum avea bogatul; cămara plină cu de toate, podul plin cu carne afumată, pastramă şi cârnaţi, pivniţa încăr­cată cu caşcaval şi vinuri alese. Răbdă bogatul câteva zile şi foa­mea îl chinui şi mai tare, când, umblând prin mijlocul atâtor răposaţi îi vedea pe unii cum se bucură de unele bunătăţi pe care le aveau date de pe pământ cu mâna lor la săraci, orfani, bolnavi şi neputincioşi; iar alţii se îndestulau cu cele ce li se dă­dea de pomană pe pământ de rudele şi urmaşii lor. După vreo două săptămâni, foamea îl chinuia atât de mult încât bogatul îşi luă inima în dinţi şi se înfăţişă înaintea Atotputernicului Dumnezeu zicându-i:
- Doamne, milostiveşte-Te de mine şi-mi dă ceva să-mi ud gura şi să-mi potolesc foamea, căci mă chinuie îngrozitor.
- Bucuros ţi-aş da fiule, dar aici au de toate numai cei ce şi-au dat cu mâna lor în timpul vieţii pe pământ, sau cei rămaşi în urma lor pe pământ.
- Atunci Te rog Doamne, lăsă-mă măcar o lună, două pe pământ să-mi strâng şi eu ceva hrană pentru aici să nu mă mai chinuiesc atâta!
- Nu ştii, răspunse Domnul, că de aici nu se poate întoarce nimeni pe pământ, decât cu mare greutate? Dar ca să fac o în­cercare cu tine, iacă, te las să pleci pe pământ pentru un timp scurt.
Ajuns acasă ce văzu bogatul? Feciorii, cheltuiau şi risipeau averea, iar nevasta boierului se şi măritase, chefuia, se distra şi de pomană nimic nu da la nimeni. Bogatul tăcu chitic, îşi umplu chimirul cu galbeni, tocmi 50 de căruţe şi plecă la târg, unde cumpără tot felul de bunătăţi pentru mâncare şi se în­dreptă spre casă.
Pe drum, iată că Dumnezeu cu Sf. Petre, pentru a-l încerca pe bogat se prefăcură în 2 moşnegi slabi şi neputincioşi, cerură de pomană bogatului, dar acesta se făcu că nu-i vede. Pentru că cei 2 moşnegi stăruiau să li se dea de pomană cât de puţin, bogatul se hotărî cu chiu cu vai să le dea 2 pâini care căzuseră din căruţe în noroi şi le aruncă în braţele moşnegilor.
Ajuns acasă, boierul îşi mai luă şi alte bunătăţi şi, pornind pe cealaltă lume, le depozită unde îi arătă Sf. Petru. Fericit că are acuma de toate, bogatul se plimba printre cei răposaţi sigur şi mândru de el. Când îl prinse foamea se duse la Dumnezeu să-i dea din bunătăţile din hambar. Domnul îi dădu o pâine tăvălită prin noroi.
- Doamne, zise bogatul, dar din câte bunătăţi am adus eu de pe pământ, tocmai asta mi-o dai mie?!
- Eu ştiu că mai ai încă o pâine mânjită de noroi şi altceva nimic. Nu ţi-am spus clar că aici ai numai ce dai altora cu mâna ta cât timp trăieşti pe pământ?! Şi după moartea ta, numai ce-ţi dau ai tăi de pomană. Tu ai trăit ca un om fără de inimă; ai strâns numai comori pământeşti şi deloc comori cereşti. Ţi-am dat drumul pe pământ, cu gândul că ce vei mai găsi acolo vei da să­racilor, orfanilor, bolnavilor şi neputincioşilor şi astfel vei avea comoară aici în cer. Aşa că vezi bine, nu mai ai de primit decât o singură pâine plină de noroi. N-ai auzit pe pământ că româ­nul spune aşa: „Cine dă, lui îşi dă!” şi credincioşii au o vorbă a lor pe cât de dreaptă pe atât de adevărată şi anume că: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”.

Autor: Simion Kirileanu

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

De ce ne tânguim?

luni, 20 februarie 2017

| | | 0 comments
Мариан Томов (OrthPhoto)

 Ce faci aici, Ilie? (III Regi 19, 9)

În clipa aceea Ilie se ascunsese în peşteră. După marea biruinţă de pe Muntele Carmel, obosise; deşi era tare cu duhul, aproape că îl copleşise urâtul şi chiar şi-ar fi dorit moartea. Dar Domnul l-a făcut să-şi revină, l-a încurajat, l-a hrănit şi l-a trimis pe muntele Horeb, către care a mers pa­truzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ajungând până în vâr­ful muntelui, s-a ascuns într-o peşteră şi acolo a auzit glas din cer: „Ce faci aici, Ilie?”
Ilie I s-a plâns Domnului de dezamăgirea, singurătatea şi aleanul lui. S-a străduit din toată inima şi cu toată râvna să lucreze întru slava lui Dumnezeu şi ce s-a ales din asta? A ajuns să fie alungat de peste tot, să rămână singur, văzând jertfelnicele lui Dumnezeu nimicite, ura crâncenă faţă de profeţii Domnului, trădarea poporului. Cum îl va mângâia Domnul? Chemându-l la o nouă slujire, la o nouă asculta­re. În loc să stai să te tânguieşti, la treabă! Întoarce-ţi privi­rea de la persoana ta, de la treburile tale, în care vei fi avut şi eşecuri, de la necredinţa oamenilor. Priveşte în sus, către Cel ce ţi-a primit şi ţi-a preţuit munca cinstită şi Care îţi dă curaj, îţi încredinţează noi ascultări şi te face să înţelegi ceea ce disperarea ta te-a făcut să nu mai poţi vedea. „Te crezi singur, dar ia aminte, mai am şapte mii de suflete credin­cioase în Israel, care nu s-au închinat idolilor; le cunosc, le preţuiesc şi vreau să le cunoşti şi tu”.
Ilie a mers să săvârşească slujirea ce i s-a încredinţat. Curând un vârtej iscat din cer avea să-l ducă la Dumnezeu, dar nu înainte de a-şi fi dus până la capăt, cu râvnă şi cu ho­tărâre, ceea ce trebuia să facă la porunca Domnului. Dumnezeu nu l-a lăsat să-şi piardă vremea tânguindu-se. L-a tri­mis să-L slujească.
Tu însă ce faci aici? Ţi-ai pierdut speranţa, te vaieţi, te uiţi în jur sau în tine însuţi, dai vina pe starea în care te afli, nu-ţi ridici ochii către Domnul, Cel ce îţi cunoaşte până şi numărul paşilor. El vrea şi poate să te scoată din starea dis­perată şi grea în care te afli, să te facă să lucrezi în folosul tău şi pentru slava Sa, zicându-ţi: „Ridică-te şi mergi!”

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

duminică, 19 februarie 2017

| | | 0 comments
Evangelos Stefadoros (OthPhoto)

În ultimele luni, starețul a stat aproape tot timpul culcat. Vorbea arareori, iar dacă spunea ceva, atunci o făcea doar pentru folosul sufletelor: „Nu uitați, că prima poruncă evanghelică ne cheamă la pocăință. „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”, iată cuvintele lui Dumnezeu Însuși (Marcu I, 15).
Câștigați virtuțile opuse păcatelor. Tristețea este călăul care ucide energia necesară pentru primirea în inimă a Duhului Sfânt. Cel trist pierde rugăciunea și este inapt pentru nevoințele duhovniceşti. Nici într-un caz şi indiferent de situație, să nu vă întristați”.
Boala stareţului era groaznică, altcineva pur şi simplu ar fi ţipat de durere şi s-ar fi văitat, dar stareţul Zaharia răbda în tăcere, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate cele trimise de El.
Faţa stareţului a devenit ca o icoană, părea că s-a adâncit cu totul într-o rugăciune tainică.
Faţă de cei care veneau la dânsul, părintele Zaharia arăta o atât de mare atenţie şi dragoste, ca şi când trupul său suferind nici n-ar fi existat. Uitând cu desăvârşire de sine, sufletul său cuprindea cu o dumnezeiască dragoste pe fiecare dintre cei care i se adresau lui.
Odată, stareţul s-a ridicat de pe pat şi, abia ţinându-se pe picioare, s-a apropiat de icoane şi şi-a făcut semnul crucii. Apoi, a spus către noi: “Însemnaţi-vă mai des cu Sfânta Cruce. Ţineţi minte: se înalţă Crucea şi se prăvălesc duhurile necurate. “Doamne, armă împotriva vrăjmaşului Crucea Ta o ai dat nouă”. Spre durerea mea, am văzut că unii pur şi simplu flutură cu mâna, fără să se atingă de frunte şi umeri. Aceasta înseamnă o batjocură directă la adresa crucii. Amintiţi-vă ce spunea Preacuviosul Serafim despre însemnarea corectă cu semnul Crucii. Citiţi învăţăturile sale.
Fii mei, iată, cum trebuie să vă însemnaţi corect cu Sfânta Cruce, înălţând rugăciune către Preasfânta Treime. Spunem aşa: în numele Tatălui, unind trei degete împreună, arătând prin aceasta că Dumnezeu este Unul în Trei Persoane. Lipind cele trei degete unite de frunte, ni se luminează mintea, ridicându-se în rugăciune către Dumnezeu Tatăl, Atotţiitorul, Creatorul îngerilor, cerului, pământului şi oamenilor, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Pe urmă, atingând partea de jos a pieptului cu aceleaşi trei degete, pomenim toate patimile Mântuitorului suferite pentru noi, răstignirea Sa, a Răscumpărătorului nostru, Fiul Cel Unul-Născut, nefăcut, Carele din Tatăl S-a născut. Şi ne sfinţim inima şi toate simţirile noastre, ridicându-ne cugetul spre viaţa pământească a Mântuitorului, care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer şi S-a întrupat. Apoi, înălţând degetele către umeri, spunem: şi Duhului Sfânt. O rugăm pe cea de-a Treia Persoană a Preasfintei Treimi să nu ne părăsească, să ne îndrepte toate puterile şi toate mişcările spre dobândirea Duhului Sfânt în inimile noastre.”
Şi în sfârşit, cu smerenie, cu evlavie, cu frică de Dumnezeu şi nădejde, şi cu mare dragoste pentru Preasfânta Treime, sfârşim această mare rugăciune, spunând: Amin, adică cu adevărat, aşa să fie.
Această rugăciune este unită pentru totdeauna cu Crucea. Gândiţi-vă la aceasta.
Am simţit cu durere de nenumărate ori, că mulţi fac această rugăciune în mod mecanic, ca şi când nici n-ar fi o rugăciune, ci ceva ce se obişnuieşte să se facă înaintea rugăciunii. Nu procedaţi niciodată în acest fel. E un mare păcat.
Nu există pe pământ lucrări mai importante decât rugăciunea. Rugăciunea dă naştere la celelalte virtuţi. Mult aş putea să vă spun, dar n-am putere”, a spus stareţul, ajungând cu greu până la pat. Când s-a întins, părea că e deja fără suflare… Cineva dintre noi a început să plângă.
Imediat, cu o voce abia auzită (probabil că îi era foarte greu să vorbească), stareţul ne-a spus, mângâindu-ne:
Fiii mei, după moarte voi fi mult mai viu decât acum, aşa că nu vă mâhniţi după sfârşitul meu, temeţi-vă de o prea mare mâhnire, căci aceasta poate să vă apropie de tristeţe… Ţine-ţi minte foarte bine, că străduinţa voastră de a vă umple de Duhul Sfânt, dragostea voastră faţă de Mântuitorul, Domnul Iisus Hristos şi străduinţa de a împlini toate poruncile Lui, închinarea voastră plină de frică, cucernicie şi smerenie înaintea lui Dumnezeu Tatăl, vor umple de bucurie toată inima mea, pentru că eu sunt părintele vostru duhovnicesc. Vă binecuvântez să vă străduiţi din toate puterile să dobândiţi toate acestea”.
Stareţul ne-a binecuvântat pe toţi în tăcere şi a închis ochii. Ne-am închinat lui până la pământ şi ne-am împrăştiat.

Sursa: Stareţul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi, Nevoinţele şi Minunile, Ed. Platytera.

Predica la Duminica Înfricoșătoarei judecăți (a Lăsatului sec de carne) - Sfântul Luca al Crimeii

sâmbătă, 18 februarie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 25, 31-46


Zis-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Sa toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice: adevărat vă spun că, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la chinuri veşnice, iar drepţii la viaţă veşnică.

Sfântul Luca al CrimeiiPredică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi - a lăsatului sec de carne

Nu mai este mult până la Postul Mare şi azi aş vrea să vă vorbesc despre aşezarea sufletească pe care este dator s-o aibă creştinul ce se pregăteşte să purceadă pe calea Sfintelor Păresimi.

După minunata săturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, Domnul Iisus Hristos a poruncit ucenicilor Săi să treacă cu corabia de cealaltă parte a lacului, în Capernaum, iar El S-a dus în munte să Se roage. După ce au străbătut douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, ucenicii înspăimântaţi – fiindcă era vifor puternic – L-au văzut pe Iisus mergând către ei pe apă şi s-au speriat mai tare.

Domnul a săvârşit de două ori această mare minune a mergerii pe ape - şi a săvârşit-o nu pentru popor, ci pentru ucenicii Săi; iar poporul, ce rămăsese de partea cealaltă a lacului, a văzut că plecaseră cu corabia doar apostolii, iar Iisus rămăsese, a văzut că nu se mai găsea nici o corabie la faţa locului şi au aflat în scurtă vreme că totuşi Domnul Se află deja în Capernaum. S-au tulburat şi toţi se întrebau: „Cum a ajuns de partea cealaltă? Ce minune mai este şi asta?”, dar nimeni nu putea să dea vreo lămurire.

Între timp au venit din Tiberiada alte corăbii, aşa încât poporul a mers la Capernaum şi văzându-L acolo pe Iisus, L-au întrebat: „Rabbi! Când ai venit aici?” (v. Ioan 6, 8-25). Ce le-a răspuns Iisus? El nu S-a apucat să le explice când şi cum ajunsese acolo, ci în loc de a le satisface curiozitatea, în loc de a da un răspuns simplu la întrebarea lor, Domnul a spus aceste cuvinte uimitoare: „Amin, amin grăiesc vouă: Mă căutaţi nu fiindcă aţi văzut semne, ci fiindcă aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne spre viaţă veşnică, pe care Fiul Omului o va da vouă, că pe Acesta L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl” (Ioan 6, 26-27), îndemnându-i să se gândească nu la bunătăţile pământeşti, ci la cele duhovniceşti, pe care El le-a adus oamenilor, singura pricină pentru care trebuie să alerge oamenii la Mântuitorul.

Poporul a fost înmărmurit de un asemenea răspuns neobişnuit; gândurile li s-au schimbat îndată, le-a dispărut curiozitatea, înţelegând că El i-a chemat la lucrurile lui Dumnezeu, L-au întrebat: „Ce să facem pentru a săvârşi lucrurile lui Dumnezeu?” Iisus le-a răspuns: „Acesta este lucrul lui Dumnezeu, ca să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El” (Ioan 6, 29).

Bineînţeles, vorbea de Sine Însuşi, căci El era Trimisul Tatălui – dar poporul n-a priceput, nu a cunoscut de ce le-a vorbit aşa, fiindcă vedeau în El doar un făcător de minuni, presupuneau că este vreun prooroc înviat prin minune, dar nu gândeau că este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, L-au întrebat: „Ce semn ne dai ca să vedem şi să Te credem? Ce faci Tu? Tu vorbeşti de nu ştiu ce Fiu al Omului, Care ne va da viaţa veşnică. De ce ar trebui să credem asta? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat. Iată, părinţii noştri aveau dovada că se află sub deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu: mana cădea din cer şi îi hrănea. Tu prin ce-ţi dovedeşti obârşia preaînaltă?” Iisus le-a zis: „Amin, amin zic vouă: nu Moisi v-a dat vouă pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă vouă din cer pâinea cea adevărată, pentru că pâinea lui Dumnezeu este cea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii” (Ioan 6, 30-33).

Ei n-au putut pricepe nici adâncul înţeles duhovnicesc al acestor cuvinte uluitoare, ci au înţeles că Iisus vorbeşte despre o oarecare pâine minunată, ce se va pogorî pentru ei din cer la voia Tatălui Ceresc, cu care hrănindu-se vor fi sloboziţi de osteneala pentru dobândirea pâinii de toate zilele. De aceea, I-au zis: „Doamne! Dă-ne întotdeauna pâine din aceasta”.Iisus le-a zis: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede întru Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).

În continuare, Domnul vorbeşte despre faptul că numai cei ce vor mânca această Pâine, adică vor mânca Trupul Lui şi vor bea Sângele Lui, vor moşteni viaţa veşnică. Aici începe tulburare între ascultători: „Ce tot vorbeşte? Ce cuvinte ciudate! Cum să asculţi aşa ceva?”. Şi mulţi s-au smintit de El, zicând că acestea nu sunt cuvinte de om cu mintea întreagă şi au plecat de la El.

Numai sfinţii apostoli au rămas credincioşi Învăţătorului lor şi când Iisus i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi, Simon Petru I-a răspuns: Doamne! La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 60-68).

Aşa a făcut Domnul Iisus şi în multe alte rânduri: nu rareori se întâmpla să nu răspundă la întrebarea care I se pusese, rostind în loc cuvinte uimitoare, tainice, pline de înţelesul cel mai adânc. Aceasta s-a vădit cu deosebire în convorbirea cu Nicodim, care este atât de tainică, adâncă, plină de mare însemnătate. Aşa a fost şi atunci când Domnul se afla în templul din Ierusalim, unde veneau spre închinare din toate ţările cei ce primiseră credinţa iudaică, precum şi unii dintre elini, adică greci.

Deci, aceştia s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii şi l-au rugat grăind: „Domnule, vrem să-L vedem pe Iisus” (Ioan 12, 21-24). Nici măcar Filip n-a cutezat să-L tulbure pe Domnul, ştiind ce aşezare înaltă au totdeauna gândurile Lui şi atunci vine şi-i spune lui Andrei, apoi Andrei şi Filip i-au spus lui Iisus (Ioan 12, 22).

Dar ce a răspuns Iisus? A zis cumva că pot să se apropie de El şi pot să-L vadă? Nu, ci parcă nici n-ar fi auzit întrebarea. Iată spusele Lui: „Amin, amin grăiesc vouă: dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ, nu va muri, singur rămâne; iar dacă va muri, multă roadă aduce” (In. 6, 24).

Nu rareori s-a întâmplat ca în mijlocul unei convorbiri cu ucenicii Domnul să Se oprească dintr-odată când nimeni nu se aştepta şi să vorbească despre faptul că va fi dat în puterea păcătoşilor, arhiereilor şi cărturarilor, că îl vor bate, că îl vor răstigni pe Cruce.

Cu totul neaşteptate sunt întorsăturile gândurilor Domnului nostru Iisus Hristos. Ce înseamnă aceasta? De ce vorbirea lui Iisus este îndeobşte şi totdeauna atât de neasemănătoare cu vorbirea oamenilor obişnuiţi? Deoarece cu Duhul Său, cu gândurile Sale, cu inima Sa El trăia, totdeauna nemăsurat mai presus de platitudinea pământească, în care trăim noi toţi, fiindcă El este Dumnezeu Adevărat.

El avea gânduri care sunt cu totul improprii oamenilor obişnuiţi: gânduri despre înalta Sa chemare, despre cumplitele pătimiri prin care avea să răscumpere din stăpânirea diavolului neamul omenesc. Gândurile Lui nu coborau pe pământ, ele erau întotdeauna înalte şi neobişnuit de adânci.

Poate veţi întreba: „Dar noi, care trăim în deşertăciunea de zi cu zi, cum putem să dobândim o aşezare înaltă a gândurilor, asemenea Domnului Iisus Hristos? Doar auzim adeseori că El trebuie să fie pilda noastră”. Bineînţeles, la dumnezeiasca înălţime pe care ne-a vădit-o Domnul Iisus Hristos nici unul dintre pământeni nu e în stare să ajungă, însă dumnezeieştile Lui cuvinte, statornica rămânere a gândului înaintea Tronului Dumnezeirii sunt pildă pe care o putem urma şi noi.

Oare nu auzim la fiecare Liturghie: „Sus să avem inimile!”? Sus, adică la Tronul lui Dumnezeu, să înălţăm inimile noastre! Fiindcă vă puteţi înălţa inimile şi gândurile la Dumnezeu dacă veţi voi, dacă vă veţi da multă osteneală ca să vă sloboziţi de legăturile murdare ale vieţii pământeşti de zi cu zi, veţi putea dobândi o aşezare înaltă a gândurilor, veţi putea citi cu osârdie Sfânta Scriptură, veţi putea merge la biserică şi veţi putea învăţa din acest citit şi din acest mers cum să vă înălţaţi sus duhul.

Ştim că au fost numeroşi oameni drepţi, care, închinându-şi viaţa lui Dumnezeu, s-au depărtat de deşertăciunea lumească şi în neîncetată rugăciune se înălţau nemăsurat cu duhul deasupra vieţii obişnuite pământeşti, oameni ce până la o anumită treaptă s-au asemănat în această privinţă însuşi Domnului Iisus Hristos, fiindcă au împlinit porunca apostolului Pavel: „Cele de sus gândiţi, nu cele pământeşti” (Coloseni 3, 2) - ceea ce înseamnă că şi fiecare dintre noi poate şi este dator să aibă grijă ca să nu îşi târască viaţa prin mocirla pământului.

Să luăm aminte şi la faptul că iudeii nu înţelegeau cuvintele Domnului, se mâniau, îi întorceau spatele, socotindu-L nesănătos la minte. Ceva asemănător a continuat să se întâmple până în ziua de astăzi. Şi acum un număr uriaş de oameni, care nu cred în Domnul Iisus Hristos, au chiar această atitudine faţă de tot ce stă scris în Evanghelie.

Evanghelia nu are loc să încapă în ei: li se pare ciudată, de neînţeles, un lucru care nu seamănă a nimic, aşa încât o dau deoparte, zicând: „Ce prostie! De ce să citim asta?” şi pier de pierzarea veşnică.

Şi lucrul acesta să ne fie de învăţătură: nici unul dintre noi să nu fie atât de obraznic, să nu fie atât de josnic sufleteşte încât să spună despre cuvintele lui Hristos: „Aceasta este o prostie”. Inima noastră să fie totdeauna pătrunsă de cea mai mare evlavie şi dragoste faţă de Hristos şi El ne va învăţa toate, ne va da mare înţelepciune, ne va lua de mână şi ne va duce întru Împărăţia Sa. Amin.

Sursa: Doxologia