„Să nu mai fie copii”: Interviu video de arhivă şocant cu Margaret Sanger, fondatoarea mişcării internaţionale de contracepţie şi avort

joi, 24 aprilie 2014

| | | 0 comments



de Ben Johnson, LifeSiteNews.om

Margaret Sanger este iniţiatoarea mişcării pro-avort în SUA, sub pretextul că aceasta ar permite emanciparea femeii. Puţină lume ştie, însă, că fondatoarea organizaţiei-mamut International Planned Parenthood (cel mai mare furnizor de servicii de contracepţie şi avort din SUA, care în zilele noastre a deschis filiale în întreaga lume, beneficiind de finanţare de la bugetul federal SUA şi de sprijin politic) era o darwinistă şi eugenistă convinsă, cu prejudecăţi rasiale şi sociale. Practic, ideologia la care adera, a unei rase mai pure favorizată de măsuri sociale, era aceeaşi cu cea adoptată şi de nazişti.

De curând, British Pathé, cea mai veche companie de media, care deţine o arhivă extinsă de ştiri din ultimul secol, a postat pe Internet un interviu-fulger cu Margaret Sanger Slee realizat în 1947 de ziaristul britanic John Parsons (la data respectivă activista era văduva petrolistului James Noah H. Slee). 

Margaret Sanger propusese de curând ca femeile din ţările în curs de dezvoltare să nu mai nască timp de un deceniu. Reporterul John Parsons face o uşoară confuzie şi crede că ea propusese acest lucru şi pentru femeile europene. 

La întrebarea lui dacă nu e o sugestie cam nepractică, deoarece multe femei ar fi infertile după 10 ani, Margaret Sanger replică, în timp ce soarbe ceai la London Dorchester Hotel, că acest lucru ar fi de fapt „foarte practic şi inteligent şi uman”.

Reporterul o provoacă, arătând că după război, în Marea Britanie „a face copii a rămas singurul lucru neraţionalizat şi netaxat”. La aceasta, eugenista americană îi răspunde că, din moment ce e vorba de o chestiune atât de personală, rămâne „la latitudinea părinţilor să decidă”. Concluzia ei: „Însă, din punctul meu de vedere, nu ar trebui să mai fie copii”.


Margaret Sanger nu a promovat ideea ca toate femeile să îşi controleze naşterile, ci doar grupurile sociale mai puţin dezirabile: păturile sărace sau alte rase decât cea albă. Iată câteva citate explicite din opera lui Margaret Sanger:
„Să le oferim grupurilor disgenice de populaţie (n.red. – cu calităţi ereditare deteriorate, degenerate) opţiunea segregării sau a sterilizării.” („Plan for Peace”, în Birth Cotrol Review, aprilie 1932, pg. 107)

„Controlul naşterilor trebuie să ducă în ultimă instanţă la o rasă mai curată.” (Birth Cotrol Review, aprilie 1932, pg. 108)

„Ar trebui să angajăm trei-patru pastori de culoare, preferabil cu experienţă în asistenţa socială şi cu personalitate carismatică. Cea mai bună abordare educaţională pentru negri este prin apelul religios. Nu vrem să ni se ducă vestea că vrem să exterminăm populaţia de negri…” (Scrisoare către dr. Clarence Gamble, 19 decembrie 1939)

„Articolul 1. Scopul Codului American al Bebeluşilor va fi de a asigura o mai bună distribuire a bebeluşilor… şi de a proteja societatea de propagarea şi creşterea numărului celor inapţi.

Articolul 4. Nicio femeie nu va avea dreptul legal de a fi însărcinată şi niciun bărbat nu va avea dreptul de a deveni tată fără un permis special.

Articolul 6. Niciun permis de părinte nu va fi valabil decât pentru o singură naştere.” („America Needs a Code for Babies”, în American Weekly, 27 martie 1934)

În lumina celor de mai sus, este tulburător când observi că în zilele noastre, statisticile oficiale al Centrului American pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor arată că peste 35% din toate avorturile din America se fac în rândul populaţiei afro-americane, cu toate că acest grup reprezintă doar 12,8% din populaţia SUA. 

Numărul avorturilor la mia de femei afro-americane este de patru ori mai mare decât în rândul femeilor caucaziene (cu pielea albă). Şi probabil că nu e de mirare. 

Life News a prezentat în 2012 o analiză făcută de Susan Enouen de la Life Issues Institute, care a comparat datele de la biroul de recensământ cu locaţiile clinicilor de avort Planned Parenthood. A constatat că 62% dintre acestea sunt la distanţă de mers pe jos (maximum 3 km) de zone dens populate cu populaţie afro-americană.

Sinteză realizată pentru Ştiri pentru viaţă de Ştefana Totorcea

Sursele citatelor din Margaret Sanger:EWTNNew York UniversityUniversity of HawaiiBirthControlReview

Surse despre statisticile avortului la populaţia de culoare din SUA: LifeNewsCDC, Life Issues Institute

Studiu: Copiii acţionează agresiv ca urmare a jocurilor violente pe care le joacă pe computer / Sfaturi pentru părinţi

| | | 0 comments




The Christian Institute, 24 martie 2014

O echipă de cercetători de la Iowa State University au realizat un studiu pe un eşantion de 3.000 de băieţi şi fete, timp de trei ani, urmărind cât timp petrec aceştia la jocurile pe computer, gradul de violenţă al jocurilor practicate, precum şi schimbările comportamentale pe care acestea le-au cauzat.

„Copiii, care în mod repetat joacă pe calculator jocuri violente, acţionează în viaţa reală în modul în care li se prezintă pe ecran”, concluzionează studiul.

Cercetătorii au descoperit că, în timp, copiii încep să gândească tot mai agresiv şi îşi pierd sensibilitatea la violenţă.

Studiul arată, de asemenea, că în momentul în care sunt provocaţi acasă sau la şcoală, aceşti copii vor reacţiona într-o manieră similară cu cea practicată în jocuri.

Deşi băieţii au declarat că petrec mai mult timp decât fetele, jucând astfel de jocuri, efectele înregistrate s-au dovedit a fi identice la ambele grupe.

Douglas Gentile, autorul principal al acestui studiu, a concluzionat: 

„Dacă practici ceva frecvent, îţi rămâne această informaţie sedimentată în minte. Faptul că nu ai mai cântat la pian ani de zile, nu te împiedică să te aşezi din nou la pian şi să cânţi ceva”.

„Acelaşi lucru se întâmplă şi cu jocurile violente”, adăugă Douglas Gentile, “Ele te îndeamnă să devii vigilent cu cei din jur, privindu-i ca pe eventuali duşmani, îţi induc ideea că este acceptabil să răspunzi agresiv la o provocare şi determină desensibilizarea copilului la consecinţele violenţei”. Şi toate acestea se produc printr-o practică frecvenţă a jocului, care are rolul de a sedimenta aceste idei.

Craig Anderson, co-autorul acestui raport, explică: „Jocurile video agresive reprezintă un model pentru agresiunea fizică”. El spune că aceste jocuri “îşi răsplătesc jucătorii atât pentru gradul de alertă în care se află faţă de intenţiile ostile, cât şi pentru utilizarea comportamentului agresiv în rezolvarea conflictelor”.

„Practicarea unui asemenea comportament agresiv în timpul jocului, dezvoltă abilitatea jucătorilor de a gândi agresiv, sporind agresivitatea lor în viaţa reală”, a continuat el.

Un studiu anterior, realizat de aceeaşi echipă, a constatat că şi jocurile pe calculator, filmele sau programele TV cu conţinut pozitiv, influenţează comportamentul, dar de această dată în mod pozitiv”.

Un comunicat de presă de la Iowa State University a concluzionat: “În combinaţie, aceste studii evidenţiază faptul că, în funcţie de conţinutul jocurilor video pe care tinerii le practică – prosocial sau antisocial, li se formează şi caracterul ce le va determina comportamentul în viaţa reală.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
Traducere: Elena Jurcă

Tabăra Găbud 25 aprilie-4 mai

| | | 0 comments

O căprioară în paradisul pierdut – Sf. Iustin Popovici

| | | 0 comments




(Extras din “Lupta Pentru Credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și ale Sfîntului Iustin Popovici”, Editura Egumenița, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, p. 147-158)



Sunt o căprioară. Sunt tristeţea lumii întregi. Cu multă, multă vreme în urmă, Cineva a revărsat pe pământ toată tristeţea din cuprinsul tuturor lumilor şi din ea a plămădit inima mea. Iată, de aceea sunt tristeţea lumii. Trăiesc sorbind tristeţea din toate făpturile şi zidirile. De îndată ce mă apropii de vreo făptură, ea îşi picură întunericul întristării sale, picătură cu picătură, în inima mea. Şi prin vinele mele curge, asemenea unui pârâiaş subţire, roua cea întunecată a întristării. Şi acolo, în inima mea, această rouă întunecată a întristării se preschimbă în rouă pală şi albăstrie.

***
Am auzit susurul unui pârâu de lacrimi cu care oamenii se laudă ca şi cu un fel de înţelepciune. Dar i-am cunoscut din făptuirile lor: păcatul, răutatea şi moartea. Şi am înţeles de aici că, dacă deşteptăciunea lor este născocirea şi zămislirea păcatului, a răutăţii şi morţii, aceasta nu este un dar, ci un blestem, înţelepciunea care se hrăneşte şi se exprimă prin păcat, prin răutate şi moarte este o pedeapsă dumnezeiască. M-ar ocărî de ar voi să mă numească înţeleaptă, înţeleaptă în înţeles omenesc. Dacă o astfel de înţelepciune este singura însuşire a oamenilor, atunci nu numai că mă voi lepăda de ea, dar o voi şi blestema. Dacă raiul şi nemurirea mea ar atârna de ea, aş lepăda în veci şi raiul, şi nemurirea. Înţelepciunea lipsită de bunătate este pedeapsă dumnezeiască. Iar o mare înţelepciune lipsită de o mare bunătate este un blestem de nesuferit.

 Având înţelepciune, dar lipsindu-i bunătatea şi blândeţea, omul este adevărat diavol. Am ascultat ce grăiau îngerii din ceruri, pe când îşi limpezeau aripile în lacrimile mele: diavolul are o mare înţelepciune lipsită de bunătate şi iubire. Asemenea lui este şi omul lipsit de bunătate şi iubire. Un om înţelept, lipsit de bunătate şi milostivire, este ca un iad pentru sufletul meu blând, pentru inima mea plină de mâhnire, pentru ochii mei cei neprihăniţi, pentru făptura mea smerită. O singură dorire are sufletul meu: nici în lumea aceasta, nici în cealaltă lume să nu mai trăiască alături de un om cu minte iscuţită, lipsit de bunătate, blândeţe şi milostivire. Doar astfel voi primi nemurirea şi veşnicia. Iar de nu, o, Doamne, dă-mă pieirii şi aruncă-mă în nefiinţă!

Citeşte restul articolului pe  Căutând Cerul
foto: www.freedigitalphotos.net

Georgia: De Paşti, încă 930 de copii au fost botezaţi de Patriarhul Georgiei

miercuri, 23 aprilie 2014

| | | 0 comments



Anul acesta, de Paşti, a fost programată creştinarea a 930 de copii gruzini de către însuşi patriarhul Georgiei, Ilia al II-lea.

Aceştia s-au adăugat la cei 19.744 de fini pe care îi mai are Catholicosul Georgiei, care în 2008 a instituit tradiţia de năşi el însuşi fiecare copil născut după primii doi în familiile gruzine căsătorite la biserică.

În acest scop, există o listă şi o perioadă de înscriere, iar ceremonia de botez din acest an este cea de a 35 de acest fel din 2008 încoace.

Iată un gest frumos al unui ierarh de cinstire şi încurajare a familiilor care îşi nasc toţi copiii dăruiţi de Sus!

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
Traducere: Ştefana Totorcea


Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com



Avertismente de la un renumit specialist în tratamente de fertilitate

| | | 0 comments



de Shannon Roberts, 13 martie 2014, MercatorNet

Renumitul Lord Winston de la Spitalul Hammersmith din Londra, cel care a îmbunătăţit metoda de fertilizare in vitro şi a prezentat emisiuni de ştiinţă popularizată realizate de BBC, a vizitat luna trecută şcolile din Noua Zeelandă, pentru a educa elevii în legătură cu infertilitatea şi pericolele ce apar în urma amânării îndelungate a deciziei de a avea copii. 

Este interesant – şi oarecum ironic – faptul că acest expert în fertilitate, unul dintre pionierii procedurii de fertilizare in vitro, a atenţionat că dezvoltarea rapidă a tehnologiilor din domeniul reproducerii determină o anumită indiferenţă a oamenilor faţă de conceperea propriilor copii. 

El a arătat că multe dintre aceste tehnologii nu sunt, în realitate, suficient de eficiente şi nu pot învinge natura sau opri ritmul ceasului biologic. A mers chiar până acolo încât să susţină ideea conform căreia industria reproducerii asistate este din multe puncte de vedere imorală, având ca efect distrugerea sufletească a cuplurilor tinere, care, în disperarea lor de a avea copii, ajung să-şi pună ipotecă pe case, pentru a-şi putea permite costul extrem de mare al tratamentului.

Intervievat de televiziunea naţională din Noua Zeelandă, el a afirmat că doreşte să-i facă pe oameni să conştientizeze declinul rapid al fertilităţii femeilor şi al biologiei reproduceri. El a mai comentat şi cu privire la necesitatea ca însăşi comunităţile să aibă mai multă grijă de oameni şi de familii şi să le sprijine pentru a putea aduce pe lume copii la momentul potrivit. El a numit această abordare mai degrabă “holistică”, decât strict ştiinţifică. 

El a mai spus că relaţiile stabile sunt extrem de importante şi au ca rezultat o creştere mai bună a copiilor. A mai subliniat şi faptul că tratamentele de fertilitate funcţionează doar în anumite limite. Datorită unor succese, fertilizarea in vitro le-a dat multor cupluri false speranţe, deoarece, a spus expertul, în realitate procedura are o rată foarte scăzută de succes la femeile de peste 35 de ani.

Lord Winston, care în trecut mai făcuse referiri la existenţa Divinităţii, a afirmat în timpul vizitei sale în Noua Zeelandă că modificarea genelor embrionilor umani este “o acţiune foarte periculoasă” – afirmaţii extreme de interesante în contextual în care provin de la o persoană care a condus cercetări în domeniul reproducerii asistate. 

El a susţinut că schimbarea mediului în care trăieşte pruncul în pântece este o alternativă mult mai sigură şi mai eficientă decât alterarea genetică a acestuia. El a argumentat aceasta prin faptul că cercetările privind alimentaţia şi starea psihică a mamei în timpul sarcinii demonstrează o influenţă mai mare decât orice asupra dezvoltării cognitive a fătului. O influenţă mare o are şi îngrijirea sănătăţii mamei – aspect pe care Noua Zeelandă îl abordează foarte serios.

Într-o lume atrasă de remedii rapide, este încurajator să vedem că cineva revine asupra cauzelor iniţiale ale unei probleme şi că alege o abordare holistică, mai ales în ceea ce priveşte o problem esenţială, precum naşterea de copii.


 Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
Traducere: Andra Ştefania Danciu


Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com   

Te-ar mai putea interesa şi:
Oamenii nu ar trebui să se joace de-a Dumnezeu: Copii modificaţi genetic, cu cel puţin trei părinţi
Statele Unite: 2012 a fost anul cu cei mai mulţi copii concepuţi în eprubetă
Roadele perverse ale fertilizării in vitro
Bebeluş din Vancouver va avea trei părinţi conform noii legi a familiei
Marea Britanie: 127 de copii concepuţi in vitro pe bani publici ucişi prin avorturi decontate tot din bani publici
Fertilizarea in vitro: probabilitate dublă de a da naştere unui copil mort

 



Învăţături despre bine şi rău: Suferinţa şi deznădejdea

| | | 0 comments




(Din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, „Merinde pentru monahi”)



Când suferinţa ne duce la deznădejde și din această deznădejde se naște lipsa de încredere, până și neîncrederea în Dumnezeu că ne mai poate ajuta sau scoate din aceasta, cum o putem depăși? 

Suferinţa în vremurile noastre este limbajul comun al omenirii. Suferinţa este întotdeauna foarte bună că dacă o primim cum trebuie. Dacă facem din durerea suferinţei energie pentru convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci suferinţa devine foarte preţioasă, e că este o suferinţă de bunăvoie sau fără de voie. Suferinţa fără de voie, de pildă, este a răbda boli, nedreptăţi și umilinţe din partea oamenilor. Suferinţa de bunăvoie este înţelepciunea nevoitorilor, a monahilor, și uneori răbdând suferinţa de bunăvoie scăpăm de cea fără de voie. Suferinţa de bunăvoie este suferinţa adevăratei nevoinţe. Și, desigur, atunci când suferim pe nedrept, durerea acestei suferinţe este de mare pre înaintea lui Dumnezeu și poate să susţină dialogul nostru cu Domnul, de la Care vom primi vindecare, vom primi totul și nu vom duce lipsă de nimic.

Sfântul George / Agios Georgios

| | | 0 comments

Foto: Una din Icoanele făcătoare de minuni ale Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu, Muntele Athos


de George Crăsnean, blogul Sfântul Munte Athos
 
În lume a trăit doar 28 (sau chiar numai 23!) de ani şi totuşi a ajuns mai vestit decât apostolii şi decât oricare alt sfânt al creştinătăţii! Numele său este cel mai răspândit printre popoare şi este protectorul mai multor ţări, cetăţi şi oraşe.

Cel mai adesea, este reprezentat în armură, călărind un cal alb (doar în trei icoane ruseşti din secolul XIV călăreşte un bidiviu negru: una din Novgorod, una din Stanylia Lwov şi alta din Pskov) şi ucigând cu o suliţă (totdeauna subţire, ca să ne arate că binele înfrânge lesne răul) un balaur mâncător de oameni. O cruce roşie pe fond alb era semnul acestui sfânt megalomartir pe scuturile medievale cruciate, sau pe drapelul Britaniei. Crucea lui transformată, stă la originea însemnului heraldic al Ierusalimului şi Georgiei – fiind însoţită de alte patru cruci mai mici, simbolizând pe Iisus Hristos şi cei patru evanghelişti, sau cele cinci răni ale Mântuitorului – şi a fost purtată pentru prima oară de întemeietorul regatului Ierusalimului, cruciatul Gottfried von Bouillon, în 1099.

Cu toate că unele fapte ale sale sunt înveşmântate în legendele menestrelilor medievali, sfântul mare mucenic George (sau Gheorghe, cum este cel mai răspândit la noi în neam) a existat în realitatea secolului III şi a mărturisit pe Hristos în anul 303, primind moarte martirică la Diospolis, lângă Lydda Palestinei, unde este şi îngropat. (După Eusebiu din Cezareea acest lucru s’a întâmplat în ziua de 23 aprilie, însă în Nicomidia – fosta capitală a Imperiului roman de Răsărit, mutată aici de croatul împărat Diocleţian în 286).

„Numele sfântului George este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu“, mărturisea papa Gelasius în 495, după ce cu un an înainte îl canonizase în Apus. În mod inexplicabil, un alt papă – Paul al VI-lea – avea să’l scoată însă din rândul sfinţilor calendarului catolic pentru şase ani, între 1969 şi 1975, cultul său neavând însă de suferit în rândul credincioşilor în urma acestei nedreptăţi.

În afară de semnificaţia, îndeobşte acceptată, că numele său ar proveni de la geos-pământ şi orge-a semăna - deci el ar reprezenta un agricultor - se mai spune că George şi’ar avea rădăcina în gerar-sfânt şi gyon-luptă, adică sfântul luptător (cf. Legenda Aurea).

„A suferit o mie de morţi succesive” spunea oarecând cardinalul Melchers şi tare departe de adevăr nu era, pentru că sfântul acesta purtător de biruinţă, a înfrânt moartea de multe ori în mucenicia sa: nici varul nestins în care a fost aruncat, nici suliţa cu care a fost împuns, nici piatra cu care a fost zdrobit şi vinele de bou uscate cu care a fost bătut, nici otrava ce i s’a dat să bea, dar nici – mai ales – roata care l’a făcut bucăţi, n’au avut nicio putere asupra lui! „Şi când i s’a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s’a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându’l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându’se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos”.

Şi pentru multa lui dreaptă credinţă i s’a dat putinţa de a învia din moarte chiar şi un necredincios ce pătimea în iad de mai bine de trei sute de ani, spre a mărturisi aceasta în faţa lui Magnenţiu, care ceruse semn. Şi cerând idolilor să mărturisească înşelarea lor înaintea oamenilor, au trebuit aceştia, înainte de a se sfărâma, să spună cu glas tare că nu li se cuvine închinăciune lor, ci unui singur Dumnezeu adevărat, slăvit de mucenicul George. Cât de înrăit trebuie să fie omul încât să rămână idolatru după aşa mărturisire! Ba mai mult, să’i tai şi capul unui astfel de mărturisitor!

Nu cu toţi însă s’a întâmplat aceasta, pentru că mulţi au crezut atunci în Domnul şi s’au botezat în sânge martiric – creştină murind pe cale şi împărăteasa Alexandra, pentru minunile sfântului. Care minuni n’au contenit nici după moartea lui, pentru că sfântul George s’a aflat în fruntea oştilor creştinătăţii şi în bătălia pentru Antiohia din 1098, dar şi în faţa oastei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care multă evlavie a avut la acest mare purtător de biruinţă ce l’a ajutat în lupte. Pentru aceasta a scris pe steagul său de luptă:„O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Pazeşte’l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin”. Pentru biruinţa de la Vaslui unde se pare că sfântul l’a ajutat în mod deosebit, a înnoit el toată mănăstirea athonită închinată marelui mucenic George, ce se cheamă a Zografului, căreia i’a dăruit şi icoana martirului, cu care mergea la luptă împotriva „balaurului” otoman. Se mai află aici, la ctitoria bulgarilor Moise, Aaron şi Vasile din 919, două icoane făcătoare de minuni: una ce singură s’a zugrăvit pentru hramul mănăstirii şi care are un deget lipit pe nara stângă (a unui episcop de Vodin, ce n’a crezut minunea aceasta, până nu a fost constrâns!) şi care se cheamă Fanuil (pentru că a dispărut de la această mănăstire de lângă Lydda) şi o alta care a venit pe mare în golful Vatopedului şi a fost purtată de un mular până la Zografu (toate mănăstirile şi’au dorit’o şi atunci, neputându’se hotărî a cui să fie, au legat’o pe catâr şi l’au lăsat să meargă unde va voi).

Mie mi se pare a fi o minune chiar şi faptul că biserica lui din Lod (Lydda) este lipită de o moscheie. Aceasta pentru că musulmanii au început să dărâme bazilica zidită de cruciaţi, iar cu piatra eclesială îşi construiau lăcaşul lor de închinăciune. Până când au ajuns în dreptul mormântului, pentru că oricine mai lua piatră de acolo rămânea fără mâini şi, după câteva mutilări, arabii au lăsat biserica în pace, ba mai mult, au căpătat un mare respect şi teamă pentru marele mucenic George! Într’acest fel explică ieromonahul grec (care slujeşte acolo) şi ciudăţenia construcţiei: căci biserica pare că a fost mai mare şi arată ca retezată într’o parte!

Se ştie că sfântul a făcut mult mai multe minuni ajutând şi pe Leontie şi Teofana din Amastrida Paflagoniei să’şi recapete fiul din robia bulgărească; acelaşi lucru săvârşind şi pentru preotul cipriot din Mitilene, căruia agarenii îi luaseră pruncul rob; vindecând pe saracinul ce s’a pocăit şi s’a încreştinat după ce mai înainte trăsese săgeată ce n’a vrut să meargă spre icoana mucenicului, ci s’a întors spre arcaş şi l’a rănit; sau ajutând’o pe văduva din Ramelul Siriei să’şi care stâlpul ei pentru biserica ce se construia acolo. Apusului însă – şi în special cardinalului de Genua, Jacobus de Voragine (1230-1298) şi celebrei sale „Legenda Aurea” (Legenda de Aur), care a fost mai citită decât Biblia într’o perioadă a epocii medievale – i se datorează reprezentarea clasică iconografică a sfântului George omorând balaurul de la Selente (sau Silena).

Pentru acestea şi pentru multe altele, sfântul George a fost ales protectorul Angliei (încă din secolul XII, de către Richard Inimă de Leu), Georgiei (de către regele Georgi al V-lea Strălucitul, în veacul al XIV-lea), Cappadociei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei, Etiopiei, Palestinei, Rusiei, Portugaliei, Greciei, Muntenegrului, Aragonului, Cataloniei, Germaniei, Siciliei şi Tirolului; sau al oraşelor Constantinopol, Lod, Moscova, Londra, Montreal, Suceava, Barcelona, Milano, Geneva, Veneţia, Ferrara, Amersfort, Ptuj, Freiburg şi Koblenz. Există din 1326 un Ordin Internaţional al Cavalerilor Sfântului George, întemeiat de Carol I Robert al Ungariei (1308-1342), iar celebrul „Ordin al Jartierei” înfiinţat de Edward III în 1348, ca şi Ordinul Sfântului George, stau toate sub patronatul acestui mare mucenic. Armata română este pusă sub ocrotirea purtătorului de biruinţă încă din vremea voievodului Ştefan, iar poporul român l’a cinstit dând numele său unui oraş şi chiar unui braţ al Dunării.

Aducătorul primăverii, sfântul George, este protectorul călătorilor, ţăranilor, oştenilor, străjerilor, potcovarilor, şelarilor, curelarilor, măcelarilor, fierarilor, dogarilor, lemnarilor, minerilor şi tot el este cel care te apără de ciumă, febră şi boli de piele.

Cei doi mari sfinţi militari ai Ortodoxiei, George (23 aprilie) şi Dimitrie (26 octombrie), au împărţit dintotdeauna calendarul în două: unul aducea vara pastorală, celălalt, iarna pastorală. Pe vremuri se obşnuia să se închirieze şi casele, de la Sâmedru până la Sângeorz. „Când sfântul Gheorghe aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine”, spune tradiţia noastră populară (cf. „Datinile poporului român” E.N.Voronca). Înoirea aceasta temporală, adusă de sărbătoarea marelui mucenic, este marcată în tradiţia noastră populară de anumite obiceiuri: Tatăl meu (Dumnezeu să’l odihnească!) mă aştepta în fiecare an de Sângeorz, cu ramuri de salcie şi flori de calcie înfipte’n brazde de pământ la poartă, doar-doar oi trece pe’acasă! Mai punea şi pe la uşi şi la ferestre, iar dacă îi promiteam că vin, îmi pregătea şi un foc mare („focul viu”, aprins fără chibrit!) prin care trebuia să sar în noaptea dinaintea sărbătorii... În frumoasa tradiţie bucovineană se crede că, în timp ce sfântul George poposeşte pe la casele oamenilor de ziua lui, îşi leagă calul de creanga de salcie, iar acesta paşte iarba verde de pe brazdă!

A învins balaurul, moartea şi istoria, măritul şi slăvitul purtător de biruinţă marele mucenic George! Poate ar trebui să biruim şi noi – cu ajutorul sfântului chiar – şarpele răului ce s’a’ntins din Selente tot mai mult în astă lume...

Martirii care au biruit lumea. Sfântul Mucenic Gheorghe

| | | 0 comments




(Din: Ierom. Calinic, Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi, Editura Deisis, 2012)
 
„Celui care are un ţel mai mare decât lumea, lumea nu-i poate face nimic“, scria sfântul Nikolai Velimirovici. Creştinii sunt tocmai acele persoane al căror ţel ar trebui să fie mai mare decât lumea — mai mare decât orice poate fi realizat sau dobândit în această viaţă sau pe acest pământ, „în lume, dar nu din lume”. Concentrarea exclusivă pe Hristos şi Împărăţia Sa, „pe cele de sus, iar nu pe cele pământeşti” (Col 3,2) e tocmai ceea ce îi umplea pe martiri — bărbaţi, femei şi copii — cu o putere spirituală pe care lumea nu o putea da, înţelege, nici explica. Ce altceva ar putea da unui om putere să piardă tot, să sufere tortura, temniţă, umilire publică, ba chiar moarte violentă, cu pace, credinţa şi iertare? Numai realitatea şi puterea lui Hristos Cel înviat. Aşa cum scria sfântul Atanasie, moartea martirilor e o dovadă a învierii lui Hristos.

Moartea lui Hristos pe cruce a fost plină de o putere duhovnicească, puterea care i-a îngăduit să se roage: „Tată, iartă-i!” (Le 23, 34). Aşa a fost şi moartea martirilor care au umplu calendarul Bisericii Ortodoxe. Moartea lor a convertit neamuri prin mărturia jertfirii lor de sine. Cuvântul „martir” înseamnă „martor“. Într-un anume sens, numai martiriul e adevărată mărturie şi adevăratul creştinism pentru că numai el l-a pus cu adevărat şi irevocabil pe Hristos mai presus de tot ce e propriu, fără a ţine nimic şi fără întoarcere înapoi. Cine şi-a dat viaţa poate da mărturie cu putere pentru Cel ce şi-a dat viaţa Sa. În acest sens, martirii sunt Evanghelia trăită în deplinătatea ei şi, prin urmare, temeiul Ortodoxiei. „Cu sângele martirilor din toată lumea, ca şi cu o purpură şi vizon e împodobită Biserica“. Din acest motiv şi fiecare sfânta Liturghie fără excepţie se celebrează deasupra moaştelor unor martiri.

Martirii sunt contraculturali în societatea noastră occidentală, o societate care până şi în religia şi „spiritualitatea” ei rămâne total opusă suferinţei şi cu totul cufundată în ceea ce poate fi obţinut pentru sine. „Vreau să fiu mai spiritual” — dar ce face asta pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi? Falsă dogma a creştinismului contemporan e menţinerea unui „echilibru”: nu prea multă religie, ci numai de ajuns cât să ne rotunjim viaţa. Unde e echilibrul în martiriu? Sfântul Nikolai Velimirovici scria:

„Bătrânii mei m-au învăţat să mă agăţ de cer şi de pământ ca să nu mă poticnesc. [Cu alte cuvinte, să am un echilibru între cele duhovniceşti şi lumeşti.] Multă vreme am rămas copil şi m-am rezemat pe această cârjă pe care mi-au dat-o. Dar când veşnicia mi-a inundat sufletul, m-am simţit ca un străin de lume, cer şi pământ s-au rupt în mâinile mele ca o trestie uscată“.

Martirii creştini sunt tocmai acei oameni al căror suflet a fost inundat de veşnicie, care e Duhul viu, puternic, activ şi veşnic al lui Dumnezeu, care sălăşluieşte şi se odihneşte în fiii lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o în Fiul lui Dumnezeu. Aceeaşi iubire care L-a umplut pe Iisus Hristos îi umple pe ei cu iubire pentru Iisus Hristos, singură „mai tare decât moartea“, ceea ce face o persoană să gândească cu o altă logică, să judece cu alte standarde şi să vadă totul în viaţă — bune şi rele — ca simple mijloace vremelnice care ne pregătesc pentru veşnicie.

Această perspectivă nu e pentru elită. Fiecare şi orice creştin e chemat să-L pună pe Hristos pe primul loc în acest fel. Creştinismul e slab astăzi dintr-un singur motiv: creştinii nu-L mai pun pe Hristos pe primul loc în vieţile lor. Creştinii nu se mai străduiesc să facă din viaţa Lui viaţa lor, ci mai degrabă încearcă să-L adapteze pe El programelor şi priorităţilor lor. De aceea darurile Duhului sunt greu de găsit.

Martirii ne dau perspectivă sănătoasă de a pune pe primul loc în toate pe Hristos şi veşnicia. Pentru că e lipsită de această perspectivă, lumea de azi îi poate vedea pe martiri cel mult ca pe nişte „fanatici” sau „nebuni”. Aceasta e pseudo-sofisticarea celor care nu pot vedea dincolo de viaţă pământească spre ţelul vieţii înseşi, sau care n-au altă concepţie despre Dumnezeu dincolo de cea a raţiunii lor limitate. Din păcate, acest lucru pare să domine chiar şi în creştinismul popular. De exemplu, un predicator american a scris recent o carte de succes, Trăieşte-ţi cea mai bună viaţă acum. Sărăcirea spirituală a creştinismului contemporan — lipsa lui de forţă spirituală şi influenţa sa în declin — e în parte din cauza centrării sale pe această lume şi pe această viaţă. Cum s-ar putea potrivi într-o astfel de schemă, mulţimea martirilor creştini, a celor de ieri şi de azi? Unde e în această abordare loc pentru pierderea „celei mai bune vieţi acum” a lor pentru Hristos?

Sfântul Pavel scria:

„Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, că pe Hristos să dobândesc şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la pătimirile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, că, doar, să pot ajunge la învierea cea din morţi“ (Flp 3,8-11).

Cum îi putem imita pe martiri? Iată două lecţii de la martiri pentru mersul nostru creştin de zi cu zi: mai întâi, nu trebuie să ne temem de suferinţă. Suferinţa înmoaie inima şi ne face să ne bizuim pe Dumnezeu. În ea ne depăşim pe noi înşine şi începem să simţim mângâierile lui Hristos, ale Duhului, ale veşniciei, care îndulcesc sufletul aşa cum nu o poafte face nici un succes pământesc. Asta nu înseamnă că suferinţa va fi uşoară. Putem să nu cerem această suferinţă şi asemenea sfântului Pavel am putea să n-o vrem (2 Co 12,8-9). Dar mai degrabă în loc să-L căutăm pe Dumnezeu şi „religia” pentru câştig sau „echilibru”, sfântul Pavel ne învaţă că suferirea unei pierderi poate fi un mijloc de a dobândi puterea Învierii lui Hristos. Domnul ne învaţă acelaşi lucru (Mc 8,35).

A doua lecţie a martirilor e o tărie de nezdruncinat. Martirii au răbdat până la sfârşit (Mt 10,22). Viaţa duhovnicească creştină e construită pe consecvenţă: trebuie să „înotăm” în Scripturi, cum spune sfântul Serafim, având permanent minţile noastre în dialog cu cuvintele şi gândurile lui Dumnezeu. Rugăciunile zilnice şi sfânta Liturghie duminică devin nenegociabile nu din pricina unei obligaţii, ci pentru că inimile noastre ard pentru Dumnezeu (Mt 3, 11), vorbindu-I şi ascultându-L ca pe cel mai intim dintre prieteni, de a cărui prezenţă sperăm să nu fim despărţiţi nicio clipă.

Fiecare din noi e chemat la o formă de mărturie sau martiriu pentru Hristos. Nu este altă cale spre Dumnezeu cu excepţia celei pe care El Însuşi ne-a croit-o terapeutic: fiecare trebuie „să se nege pe sine însuşi, să-şi ia crucea sa zilnic şi să-I urmeze Lui“. Urmându-L pe Hristos Îl vom găsi atât pe El, cât şi pe noi înşine.

Aceasta e bucuria martirilor, o bucurie şi o iubire cu care ei au biruit lumea, crezând din toată inima în cuvintele lui Hristos:

„În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (În 16,33).



Preluare de pe Război întru cuvânt

Pierdută era și s-a aflat

marți, 22 aprilie 2014

| | | 0 comments



 Foto: A.Pospelov / Pravoslavie.Ru


de preot Dionisie Kamenshchikov, Pravoslavie.ru

Odată, toamna, eram la datorie în biserică. După ce mi-am terminat treburile și am încuiat altarul, m-am îndreptat spre pangar să duc cheile. În curtea bisericii, pe o băncuță ședea o femeie de vârstă mijlocie. Când am apărut, ea s-a ridicat:
- Părinte, pot să vorbesc cu dumneavoastră?
Ne-am așezat pe bancă. După experiența mea duhovnicească, nu prea mare, am înțeles că discuția va fi despre copii. De regulă, 90% dintre problemele cu care se confruntă duhovnicul în discuția cu oamenii – le reprezintă relațiile din familie. Acest caz nu a fost o excepție.
- Fiica mea cea mică este flușturatică a început femeia, oftând. Totul la ea e ca nelumea. Este un om bun, modestă, simpatică – dar slabă de caracter, adeseori cade sub influențe nefaste. A început totul la noi acasă, în sat. S-a încurcat cu unul, cu care are un copil. După aceasta s-au despărțit, bineînțeles. Iar în ultimul timp s-a rătăcit de tot. A plecat la Volsk, stă acolo cu un alt tânăr. Copilul este cu noi ... Tot ce câștigă risipește pe bere și pe țigări ... Nu vrea să asculte de noi părinții. Nu știu, poate nu are nici ce mânca.
Femeia a tăcut pentru mai mult timp. Ședea istovită.
- Am scăpat-o din mâini. În copilărie toți au răsfățat-o: era fiica iubită. Și iată ce a ieșit. Ce să fac? Trebuie s-o ajut? Și cum? Spuneți-mi!
- De ajutat, fără discuție, trebuie – îi zic. – Și înainte de toate, acordați-i ei cât mai multă iubire și atenție. Când aveți posibilitate, mergeți la ea la Volsk și, în general, vizitați-o cât puteți de des. Este important ca ea să vadă că părinții au nevoie de ea, că o iubesc și că doresc să se întoarcă acasă.
- Trebuie s-o ajutăm și material? Repet, poate că ea nici nu are ce mânca acum.
- Bani mai bine să nu-i dați. Produse, însă, duceți-i cât puteți de des.
- Încă o problemă mă neliniștește, părinte. Sora ei mai mare (care locuiește aici în Saratov), cum află că o ajut pe cea mică, începe să mă certe. Se supără pe mine și ia ajutorul dat celei mici ca pe o ofensă personală. La urma urmei sunt surori! De ce se întâmplă acest lucru?
- Ați citit pilda cu fiul risipitor din Evanghelie? – întreb.
- Nu, - ridică femeia din umeri.
- Citiți-o! Evanghelia după Luca, capitolul 15. Acolo este descris tocmai cazul vostru. În această pildă, fiul cel mic se întoarce acasă. Să ne rugăm ca să se întâmple același lucru și cu fiica dumneavoastră.
⃰⃰    
După această discuție au trecut câteva luni. În joia trecută am avut cursuri cu tinerii din parohie. În ajunul duminicii fiului risipitor am dezvoltat această parabolă.
- Este uimitor cât de strâns se leagă evenimentele din Evanghelie cu cele din viața noastră zilnică – am zis eu, concluzionând. – Foarte des, atunci când se întâmplă lucruri rele cu frații sau surorile mai mici, în loc să-și ajute sau să-și susțină părinții, copiii se comportă exact ca fiul mai mare din parabola de astăzi. Am avut odată un caz ... – și am început să povestesc despre discuția descrisă mai sus.
Cursurile s-au terminat. Am fost abordat de copii, care mai m-au întrebat câte ceva și le-am dat binecuvântare. S-a apropiat de mine și Nastya – enoriașa bisericii noastre cu hramul Sfintei Treimi, o fată foarte sinceră, bună. Ea a venit la cursuri încă din septembrie.
- Părinte, istoria aceasta este despre mine, a zis ea. – Eu sunt acea soră mai mare, despre care ați povestit acum.
Nu i-am dat importanță. Am crezut că vorbește la figurat.
- Sâmbătă slujiți? – a întrebat ea.
- Desigur.
- A venit mama la mine. Vom veni împreună.
- Bine. Așteptați-mă după slujbă. Vom sta de vorbă.
⃰⃰    
S-a terminat utrenia. Îmi sunau în cap cântările duminicii fiului risipitor. Scoțându-mi epitrahilul și mânecuţele, am ieșit din altar în biserică. Nastya și mama ei mă așteptau, așa cum stabilisem. Fața mamei mi s-a părut cunoscută.
- Noi am mai discutat, părinte, - a zis ea, în timp ce mergeam spre fereastră să vorbim. Vă amintiți, în noiembrie? Aveam probleme cu fetele, ca în parabola fiului risipitor ...
Eu am înlemnit (Am fost uluit). Mi s-a format în minte un mozaic minunat de destine și evenimente.
- Fiica mea cea mică, Elena, s-a întors acasă. Locuiește cu noi. S-a despărțit de tânărul cu care era.
- Cum reacționează Nastya acum, că o ajutați pe cea mică? – întreb.
- A început să se schimbe. Se luptă cu ea, deși se vede că-i este greu.
- Joia trecută, întâmplător, le-am predat această lecție ... Acum, probabil, o să înțeleagă totul. Le-am povestit despre întâlnirea noastră din toamnă, fără să știu că ea este fiica dumneavoastră cea mare. Iată ce minuni se întâmplă!
- Da, într-adevăr. Lena este acum la Saratov să-și dea examenele, dar mâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom veni împreună la biserică.
⃰⃰    
S-a desfășurat liturghia. Diaconul Ilia a citit din Evanghelie parabola despre fiul risipitor. Am ascultat și m-am gândit că acum în biserică stau mama și cele două fete, iar Domnul, prin cuvintele Sfintei Scripturi vorbește de comportamentul lor, despre acele întâmplări, pe care ele le-au trăit nu cu mult timp în urmă. Aceasta este o minune!
După slujbă, am ieșit din altar în biserică. M-a întâmpinat întreaga familie. Lipsea numai tatăl.
- Ea este Lena noastră, părinte, - a spus mama. – Faceți cunoștință.
În fața mea stătea o fată tânără, simpatică, cu un copil în brațe. Mi-o imaginam pe Lena cu totul altfel. În imaginația mea mi-o închipuiam pe Lena o fată obraznică, îmbrăcată provocator. De fapt Lena era foarte modestă și după experiența trăită, era foarte discretă. Le-am binecuvântat și le-am felicitat pentru împărtășanie. Dându-ne de-o parte am discutat îndelung. În sfârșit, mama cu Lena au plecat. (Înainte de plecare, le-am cerut permisiunea să scriu istoria lor cu nume schimbate, iar ele au fost de acord.)
Eu cu Nastya am continuat discuția.
- Ai înțeles ce lecție ți-a predat ție Dumnezeu? – am întrebat-o.
Ea a dat din cap.
- Sunteți surori, înțelegeți. Trebuie să vă ajutați și să vă susțineți una pe alta.
- Am înțeles, părinte. Desigur, pentru a mă schimba, trebuie să mai lucrez cu mine ... Lena este foarte nehotărâtă, trebuie s-o iei de mână și s-o conduci prin viață. Mulți profită de ea. Ea are nevoie de cineva puternic, credincios și de nădejde în preajma ei.
- Stai, deci, în preajma ei. Ia-o și condu-o.
- Bine. Îi voi fi alături. O să am grijă de ea.
⃰⃰    
Și iată cum în Duminica fiului risipitor, Domnul a adunat în biserica Sa această familie: o mamă fericită, a cărei fiică moartă era și a înviat, pierdută era și s-a aflat; fiica cea mică, care s-a întors în casa părintească din țări îndepărtate și fiica cea mare, care a conștientizat toată ticăloșia comportamentului ei. Iar pe mine, nu știu de ce, Domnul m-a pus martor la această minune.

Preotul Dionisie Kamenshchikov,
Conducătorul departamentului de tineret din eparhia Saratov.
5 martie 2013

Traducere: Nicoleta Macovei