Despre minciună / Cuvinte pentru tineri

luni, 26 ianuarie 2015

| | | 0 comments


de Ernest Bernea (din „Îndemn la simplitate”)



Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică mai ales pe masa oamenilor de sus. Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dezleagă, preface şi mai ales farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă crudelor, dar mai puţin frumoaselor, adevăruri.

Minciuna este prezentă în viaţa noastră nu numai pentru că sunt oameni mincinoşi, oameni care suflă continuu cuvinte rotunde şi subţiri ca băşicile. Ea este cultivată şi de o altă categorie, de aceea a trufaşilor. Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit. Spune cuiva un lucru adevărat; spune-i direct tot ce crezi nedemn şi urât din gândul şi fapta sa. Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate şi vei culege sigur dragostea şi preţuirea sa. Omul acesta civilizat, omul de care suntem atât de mândri, nu vrea să gândească, nu vrea să lupte, nu vrea să renunţe pentru a-şi întări făptura atât de goală şi nenorocită. El umblă acoperit de o strălucire asemănătoare aceleia din mlaştinile netulburate.

Ah, omule, cum îţi mai miroase sufletul de la distanţă! Omul cinstit supără; supără pentru că sfarmă urâtul din preajma lui şi cutremură casele deprinderilor rele. Omul cinstit incomodează; incomodează pentru că prezenţa lui nu cultivă florile urât mirositoare ale minciunii şi ale furtişagului. Climatul cinstei este aspru, este tare de nu poate rezista orice făptură cu nume de om. Climatul cinstei cere forţă, cere eroism, cere despicarea lucrurilor până-n esenţa şi sensul lor adevărat. Pieptul plăpând al omului arareori rezistă marilor înălţimi.



Prin cele ce se văd

| | | 0 comments

Foto: Alexandr Slepcovsky (OrthPhoto)

Părintele Cezar Axinte din Constanța: „Am pierdut încredințarea că suntem nemuritori” / Şcoala de Duminică

duminică, 25 ianuarie 2015

| | | 0 comments





Material realizat de Virgiliu Gheorghe, Familia Ortodoxă

Poate că lucrurile pe care ni le dezvăluie în acest interviu Părintele Cezar Axinte par  prea puternice, prea dure pentru înţelegerea creştinului obişnuit – nu mai vorbim de cei ce sunt în afara Bisericii. Adesea însă avem nevoie să ni se spună şi adevărul până la capăt, căci numai Adevărul poate să ne vindece de boala confuziei, a morţii ce a pătruns în lume prin păcat, şi la care omul se întoarce precum „câinele la vărsătura lui” 2 Petru 2:22, nevrând să-L primească cu toată inima sa pe Hristos, Singurul care a biruit moartea.
(…)

Modelul eroic

- O problemă în toate timpurile, cu mult mai acută în zilele noastre, este neascultarea copiilor. Care sunt cauzele neascultării – proasta educație pe care le-am dat-o, propriile noastre neascultări, influența mediului, ispite?
- Copiii sunt neascultători fiindcă nu află în părinţii lor un model de urmat, un model eroic. Copiii văd niște părinți slăbănogiți, niște părinți care au cedat lupta, niște părinți care parcă nu pot să-i mai ocrotească. Ei se revoltă împotriva acestei neputințe a părinților. Slăbiciunea părinților le permite copiilor să își caute un univers, să își caute un model de urmat, și cel mai adesea ei găsesc acest model în jocurile pe Internet – modelul eroic, modelul luptătorului care are o putere, dar din păcate o putere care îi vatămă pe ceilalți.

Modelul pe care copilul îl așteaptă de la părinți este un model de erou – orice băiat, de exemplu, își vede tatăl un erou. Dacă tatăl nu se ridică la această așteptare a copilului, copilul se revoltă, căutând în altă parte să identifice modelul pe care-l are în mod firesc în alcătuirea sa, și atunci refuză să mai facă ascultare de un părinte care este flasc, care nu are un ascendent asupra copilului – ascendent care nu e fondat pe forță, ci pe iubire și pe jertfă. Copilul nu mai vede de la părinții lui o iubire jertfelnică, ci vede o veșnică cârtire, un efort din acesta supraomenesc de a asigura traiul, dar care mai degrabă îl culpabilizează pe copil, care fără să vrea solidarizează cu părinții și, chiar de la vârsta copilăriei, simte această traumă a părinților. Și bineînțeles că încearcă să fugă de aceasta, caută să se asocieze, să solidarizeze cu cineva, cu o persoană care îl poate ocroti. Iar această persoană virtuală este de obicei eroul din povestea lui, fie că este joc, fie că este media, fie că este o gașcă, fie că este starea demonică pe care i-o dă consumul de substanțe psihotrope de tot felul – de la țigara banală și alcool până la drogurile de mare risc.

Deci aici este o necesitate sufletească a copilului să se simtă ocrotit. El nu se mai simte ocrotit din pricină că simte în mod organic că părinții lui sunt depășiți, iar părinții lui sunt depășiți pentru că nu cer și nu au sprijin. Singurul sprijin care va rămâne salvarea tuturor celor care vor înțelege aceasta este Hristos. Fără Hristos, în mod conștient și în mod fizic vom înnebuni. Presiunea va fi atât de mare, încât nu vom rezista. Oamenii vor părea sănătoși, dar vor suferi și suferă de afecțiuni psihice, psihiatrice. În doi-trei ani vom vedea o accelerare a stărilor patologice – vorbim aici de grup, de massă, nu de persoane individuale, izolate. Asta este: copiii încearcă să-și caute un ocrotitor fiindcă nu mai găsesc în părinții lor forța care să-i sprijine.

„Copiii au început să-și vadă părinții ca pe niște oameni muritori”

- Părinții nu mai ipostaziază niște valori, asta-i toată problema. Nu omul în sine, ci valorile pe care le ipostaziază. Iar valoarea supremă este relația lui cu Dumnezeu, faptul că are niște repere absolute, pe care părintele le urmărește în viața lui și le transmite și copilului, el având autoritatea pe care o dau valorile respective. Dacă valorile respective nu există, el nu mai are ce să transmită și nu mai e nimeni în fața copilului.

- Exact. Este neputincios. El a pierdut practic statura aceasta eroică din cauză că nu se mai nutrește din puterea aceasta a lui Dumnezeu. El este un luptător care nu mai convinge. Părintele dă o luptă, bineînțeles, o luptă foarte dură, dar este o luptă de supraviețuire, o luptă aproape a instinctelor. El nu se mai poate deloc concentra în activitatea sa și nu mai poate căuta valori care să-ți dea o certitudine, valori care să-ți dea o statură.

Practic, s-a pierdut autoritatea din pricină că omul s-a despărțit de Dumnezeu. Așa cum la Cain, de exemplu, semnul pierderii legăturii cu Dumnezeu era un tremurat, noi acum, în fața copiilor, arătăm ca niște adulți care revendicăm o autoritate firească, dar avem tremuratul lui Cain, fiindcă nu mai suntem uniți cu Dumnezeu. Am pierdut încredințarea că suntem nemuritori, în primul rând. Aici este marea bătălie care se duce. Noi, de fapt, suntem niște oameni care nu credem că suntem nemuritori, că suntem veșnici și că avem posibilitatea să fim dumnezei după har – asta este autoritatea pe care o așteaptă copilul de la tine: să fie încredințat că tu ești de nebiruit, ești nemuritor. Copiii au început să-și vadă părinții ca pe niște oameni muritori. Or, aici legătura s-a rupt. Ei nu pot accepta aceasta, inima lor curată nu poate accepta aceasta, și caută modelul, caută idolul care să-i satisfacă. Și, într-un anumit fel, îi satisface. Numai că, din păcate, mai devreme sau mai târziu se confruntă cu o mare dramă, cu o mare deziluzie și copiii, și părinții.

Singura modalitate – mai degrabă un strigăt, o rugăminte, o plângere, dacă vreți –, singura modalitate în care copiii vor accepta autoritatea părinților și se va reface legătura dintre părinți și copii, legătura dintre soți este ca adulții, părinții să refacă legătura cu Dumnezeu, să dobândească certitudinea că ei sunt nemuritori, că prin unire cu Hristos Cel înviat și ei vor învia, și noi vom învia. De fapt, dacă ai această certitudine că Hristos a înviat, dacă primești darul acesta de la Dumnezeu că Hristos a înviat, ca părinte, practic nici nu mai crezi că există moarte – și moartea chiar nu mai există. Această încredințare de la Dumnezeu că Hristos a înviat și că vei învia și tu îți dă certitudinea, statura și autoritatea asupra copilului, care va alerga la tine, indiferent în ce situație va fi, ca la cel care este dispus să îl ajute și cel care are posibilitatea să-l ajute. În definitiv, prin părinți, copiii ajung la Hristos.

Aceasta este concluzia: că omul trebuie să se întoarcă cu fața către Dumnezeu. Omul trebuie să înțeleagă că nu poate face nimic de unul singur, este cu totul copleșit, și toată zbaterea lui este un travaliu fără sens, fără un scop și fără sorți de izbândă.

„Inima caută cu orice chip să se întâlnească cu Cel pe care Îl iubește”

Noi înțelegem legătura cu Dumnezeu cel mai adesea ca pe o datorie, ca pe o obligație. Acesta este cumva începutul relației noastre cu Dumnezeu. Așa înțeleg și copiii, la o anumită vârstă. La vârsta copilăriei primesc în mod firesc legătura cu Dumnezeu ca pe o legătură de iubire. Pe măsură ce cresc, copiii învață de la adulți, de la societate, că legătura cu Dumnezeu este mai degrabă o obligație – iar această idee, care este cu totul falsă, care nu are nimic cu Ortodoxia, îi face la un moment dat să părăsească Biserica sau să se răcească în relația cu Dumnezeu. Refacerea acestei relații cu Dumnezeu înseamnă refacerea relației de iubire. Și aceasta are în natura ei libertatea. Omul nu poate să vină la Biserică îndemnat de cineva, ci numai îndemnat de inima lui, numai chemat de Dumnezeu. Inima, când aude chemarea lui Dumnezeu, caută cu orice chip să se întâlnească cu Cel pe care Îl iubește. Refacerea legăturii cu Dumnezeu este esențială pentru suflet sau, dacă vreți, pentru viața aceasta atât de trepidantă. Nu este chip să trăiești în afara legăturii cu Dumnezeu – de fapt nici nu poate fi numită „viață” atunci când te desparți de Izvorul vieții, Care este Hristos.

Trebuie să-L cunoaștem pe Hristos, asta este singura cerință imperativă care vine din interior, nu din exterior, să-L cunoaștem pe Hristos – și aceasta nu se poate face decât în taina Sfintei Liturghii, în Taina Pocăinței, în Taina Sfintei Euharistii. Omul, dacă nu se va împărtăși cu Hristos, nu va reuși să depășească nici greutățile acestea, și nici să biruie moartea.

(va urma)




„Noi nu tăcem”, de Andrei Ciurunga

vineri, 23 ianuarie 2015

| | | 0 comments

Mira Dudel (Orthphoto)


Cu dinţii strânşi de aspră suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim - dar nu tăcem.

Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
Cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem,
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi - căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.

De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărâma necruţători cu dinţii
şi-ar da navală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup - dar nu tăcem.

Părintele Iachint, starețul și duhovnicul

joi, 22 ianuarie 2015

| | | 0 comments


În memoria Putnei, la 90 de ani de la na
ștere
10 septembrie 1924 - 23 iunie 1998

Părintele Iachint Unciuleac, stare
ț al Mănăstirii Putna în perioada 1977–1992, a fost un ghid misionar și mărturisitor în vremea grea a regimului comunist-ateu, care nega existența lui Dumnezeu. Părintele a știut să împletească firul istoriei românilor cu învățătura Mântuitorului Iisus Hristos. Decenii la rând, vocea lui fermă și fără șovăială a răsunat în urechile pelerinilor și le-a mișcat inimile, vorbindu-le despre bine și rău, despre rai și iad, despre Dumnezeu și mântuirea sufletului.

Cu dragoste pentru fiecare, lucrător al răbdării întru cuno
ștință, părintele Iachint a devenit un adevărat părinte duhovnicesc, vrednic să fie numărat între marii părinți duhovnicești ai românilor din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Cineva l-a întrebat odată pe părintele Iachint de ce Dumnezeu îngăduie ca oamenii one
ști, drepți, să aibă o viață plină de suferință. Părintele Iachint a răspuns: 

„Suferin
ța este dată celor aleși!”

© Un film realizat de Sfânta Mănăstire Putna, 2014

O poveste cu tâlc spusă de Părintele Paisie Aghioritul / Sensul vieţii

marți, 20 ianuarie 2015

| | | 0 comments

foto: Вячеслав Ильин (Orthphoto)


Părintele Paisie Aghioritul povesteşte: „Unei fetiţe de nouă ani i-a apărut o tumoare la ochi şi medicii i-au scos ochiul. La şcoală, copiii o luau în râs şi copila suferea. Tatăl ei a venit la colibă şi mi-a spus durerea lui. «Părinte, m-am gândit că dacă îi voi cumpăra fiicei mele tot ceea ce-mi cere, o voi ajuta, pentru că se va bucura şi va uita mâhnirea pricinuită de infirmitatea ei. Dar nu ştiu cum să procedez, deoarece mai am cinci copii mici, care o vor invidia pentru că nu înţeleg de ce fac aceasta».

«Ce înseamnă aceasta? îl întreb. Ceea ce vrei să faci este o mângâiere falsă, nu este o rezolvare. Dacă îi vei lua de pe acum orice lucru pe care îl cere, după câţiva ani îţi va cere să-i cumperi şi Mercedes. Şi cum o vei scoate la capăt? Apoi va afla că unii au avioane pe terasele caselor şi îţi va cere să-i iei şi un avion. Atunci ce vei face? Încearcă să-ţi ajuţi copilul să se bucure că are numai un ochi. Să simtă că este o muceniţă. Multor mucenici le-au fost scoşi ochii, li s-au tăiat urechile, nasul, şi lumea râdea de ei. Aceştia însă, cu toate că sufereau de durere şi de batjocura oamenilor, nu cedau şi răbdau neclintiţi mucenicia. Dacă copilul tău va înţelege şi va înfrunta cu doxologie invaliditatea sa, Dumnezeu îl va aşeza împreună cu mărturisitorii. Oare este un lucru mic să rânduiască Dumnezeu să-i scoată ochiul copilului în felul acesta, fără să-l doară, şi să-l aşeze împreună cu mărturisitorii? Şi pentru că fata nu are păcate de plătit va primi răsplata întreagă din această invaliditate».

Mi-a mulţumit sărmanul şi a plecat uşurat. Şi într-adevăr a ajutat-o pe copila sa să înţeleagă că invaliditatea ei este o binecuvântare a lui Dumnezeu şi pentru aceasta trebuie să-L slavoslovească. A crescut mare, a studiat filologia, iar acum lucrează ca profesoară şi se bucură mai mult decât alte fete care le au pe toate, dar se chinuiesc pentru că nu au înţeles sensul cel mai profund al vieţii“.

20 ianuarie: Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare

| | | 0 comments

„Trece-un nouraş pe sus” - surorile Oşoianu, Transnistria / Prin cele ce se aud

| | | 0 comments

Căsătoria nu se rezumă la un „Da” spus în faţa ofiţerului de stare civilă

luni, 19 ianuarie 2015

| | | 0 comments



de Brendan Malone, theleadingedgeblog.com

Azi de dimineaţă am fost intrigat de o discuţie din cadrul unei emisiuni de radio pe care soţia mea obişnuieşte să o urmărească în fiecare dimineaţă. Am fost atât de intrigat încât chiar mi-am întrerupt micul dejun la un moment dat ca să mă ridic şi să dau volumul mai tare.

Discuţia era despre iubire, iar ascultătorii erau îndemnaţi să sune în direct şi să spună cam ce cred ei că ar fi iubirea.

Unul dintre lucrurile care m-au surprins în mod plăcut a fost faptul că subiectul discuţiei a alunecat rapid de la flori şi cine romantice la o viziune a iubirii mai degrabă „centrată pe celălalt.” O viziune care presupune în primul rând urmărirea binelui persoanei iubite, nerămânând la stadiul de simplă experienţă mutual satisfăcătoare din punct de vedere sentimental.

Discuţia asta mi-a adus aminte de fapt de unul dintre cele mai folositoare daruri de nuntă pe care le-am primit de la cunoscuţii mei (vă mulţumesc Jacinta şi Stoppy!): cartea lui Gary Chapman, „Cele cinci limbaje ale iubirii. Cum să-ţi exprimi faţă de partener implicarea trup şi suflet.” În această carte, Chapman ilustrează o schemă practică a iubirii şi afectivităţii bazate pe căutarea binelui celuilalt.

Cele cinci limbaje ale iubirii” identifică cinci modalităţi diferite prin care oamenii îşi arată şi le place să primească iubirea şi afecţiunea de la persoana cu care se află într-o relaţie. Cartea îi încurajează pe partenerii de viaţă să observe care dintre cele cinci limbaje ale iubirii folosesc în cuplu şi să-şi adapteze gesturile de bunăvoinţă şi afecţiune în funcţie de acele limbaje.

Astfel, „Cele cinci limbaje ale iubirii” nu reprezintă o schemă menită doar a încuraja cuplurile căsătorite să caute binele reciproc, ci îi şi învaţă pe soţi cum să realizeze acest lucru în modul cel mai plăcut pentru partenerul de viaţă.
Cele cinci limbaje ale iubirii pe care Chapman le identifică sunt:

1. Cuvintele de încurajare
2. Calitatea timpului acordat
3. Primirea de daruri
4. Serviciile
5. Mângâierile fizice

Deşi la o primă vedere sfaturile lui Chapman ar putea părea desprinse dintr-o carte de duzină de tipul lui „ştii-că-poţi” să-ţi îmbunătăţeşti şi singur relaţia de cuplu, este extraordinar de benefic într-o căsnicie ca soţii să ştie care sunt cele mai potrivite şi eficace moduri în care îşi pot manifesta afecţiunea şi devotamentul reciproc.

Una dintre problemele de care soţii se vor ciocni cel mai des in viaţa de cuplu este ignoranţa în acest domeniu. Este uimitor cât de mult timp şi energie putem investi în a face nişte lucruri care, credem noi, îi arată persoanei iubite cât de mult o apreciem, pornind de la premisa greşită că ce ne place nouă i-ar plăcea şi ei. Ca pe urmă, să aflăm cu stupoare că soţul sau soţia nu pune atâta preţ pe acele lucruri care ne-ar face nouă plăcere!

Din emisiunea de la radio de azi de dimineaţă mi-am dat seama că unul dintre cele mai mari obstacole în calea fericirii de cuplu este o imagine falsă despre căsnicie care o reduce la nici mai mult nici mai puţin decât un aranjament romantic şi economic mutual satisfăcător între doi indivizi.

Dacă mai multe cupluri căsătorite ar percepe căsătoria ca pe un angajament pe viaţă, neîntrerupt şi exclusiv de a căuta binele celuilalt şi s-ar angaja în viaţa de familie pornind de la această premisă, atunci sunt absolut sigur că societatea însăşi s-ar schimba într-un mod radical.

Vedeţi voi, căsătoria nu se rezumă la un „da” spus în faţa ofiţerului de stare civilă. Ea presupune şi angajament.

În societatea modernă, există o percepţie generală asupra nunţii cum că ar reprezenta sfârşitul a ceva. Nunta nu mai este văzută ca un început al unei relaţii de angajament faţă de o altă persoană absolut unică; ca pe o relaţie complet diferită de orice altă relaţie cu o altă persoană în care ne-am fi putut implica vreodată.

Iar când vin în discuţie subiecte legate de căsnicii fericite, de obicei lumea discută foarte mult despre comunicare, sex şi compatibilitate, dar extrem de puţin despre importanţa recunoaşterii şi asumării unui angajament plin de altruism şi sacrificiu de sine pus în slujba căutării binelui partenerului nostru de viaţă.

Comunicarea, sexul ca la carte şi compatibilitatea sunt toate trei nişte roade care se dezvoltă pe ramurile copacului numit iubire altruistă. Şi totuşi, aceste roade sunt astăzi cel mai des prezentate ca fiind de o mai mare importanţă decât copacul însuşi sau chiar ca putând cumva să apară şi să aibă o existenţă separată de copac.

Aceste realităţi sunt foarte clar manifestate în disponibilitatea şi uşurinţa cu care societatea noastră acordă un acces cât mai facil la divorţ şi în mentalitatea multor oameni care cred că o căsătorie este doar o versiune de coabitare validată social. Apropo, mania divorţurilor a atins aşa nişte culmi încât unele state pun la dispoziţie o procedură de divorţ chiar şi partenerilor de cuplu care nici măcar nu şi-au asumat public vreun angajament reciproc.

Căsnicia nu este doar o simplă loterie şi nu se rezumă doar la a-ţi asuma un angajament verbal în faţa ofiţerului de stare civilă sau a unei feţe bisericeşti. O căsătorie reuşită apare când ne dăm seama că viaţa de cuplu este un angajament de a căuta binele soţului sau al soţiei şi la bine şi la greu în toate situaţiile pe care viaţa ni le va pune înainte.

Aşa că atunci când mai meditaţi asupra iubirii aduceţi-vă aminte că adevărata dragoste începe mereu cu o dorinţă de a căuta binele persoanei iubite.

Aaa, iar dacă sunteţi o persoană căsătorită în căutare de sfaturi practice care să vă ajute să vă menţineţi tare pe poziţii în angajamentul pe care vi l-aţi luat faţă de soţ sau soţie, ia încercaţi să vă retrageţi cinci minute în fiecare zi într-un loc în care să puteţi recapitula şi reflecta în linişte asupra angajamentelor pe care vi le-aţi asumat în ziua nunţii.

Modul în care gândim dă naştere cuvinte şi fapte. Iar cuvintele şi faptele noastre dau naştere la obiceiuri. Aşa că nu cred să existe o metodă mai bună de a vă întări obiceiul de a sta implicat în viaţa de cuplu, decât exerciţiul zilnic de a vă reaminti care a fost adevăratul angajament pe care vi l-aţi asumat faţă de partenerul de viaţă în ziua nunţii voastre.

Traducător: Gabriela Coşereanu
Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
********************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com
În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.
De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.