Predica la Duminica a 29-a după Rusalii (a celor 10 leproși) -- Pr. Ilie Cleopa

duminică, 14 ianuarie 2018

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 17, 12-19


În vremea aceea când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi! Iar El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit de lepră. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors şi cu glas mare slăvea pe Dumnezeu; şi a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Şi acela era samarinean. Iisus însă, răspunzând, a zis: oare, nu toţi cei zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam? Apoi a zis către acela: scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.


Pr. Ilie CleopaDespre nerecunoștința față de Dumnezeu

Iubiți credincioși,
După cum mulțumirea și recunoștința față de Dumnezeu îi aduc omului laudă, fericire și binecuvântare, tot așa și cei nemulțumitori și nerecunoscători față de binefacerile lui Dumnezeu, au primit de la El aspre pedepse vremelnice și veșnice. Nerecunoștința și nemulțumirea omului față de binefacerile lui Dumnezeu se socotește ca o nebunie înaintea Lui. Acest lucru îl putem înțelege luminat din cuvintele Sfintei Scripturi care, arătând nemulțumirea poporului iudeu față de atâtea binefaceri primite de la Dumnezeu, îl numește nebun când zice: Acest popor este nebun și neînțelept. Și, mustrând nemulțumirea poporului, zice: „Oare nu Acesta este Părintele tău care te-a zidit pe tine?” (Deuteronom 32, 6). Apoi, arătând nerecunoștința și nemulțumirea poporului iudeu pentru binefacerile pe care le-a primit, zice: „Oare acestea răsplătiți Domnului?”

După ce le arată binefacerile cele mari ce le-a făcut Dumnezeu cu ei, atât de nerecunoscători și nemulțumitori, care au părăsit pe Dumnezeu și s-au închinat diavolilor prin idolii lor, le zice: „Jertfit-au diavolilor și nu lui Dumnezeu, dumnezeilor pe care nu i-au știut.” Și iarăși le zice: „Pe Dumnezeu Cel ce te-a născut L-ai părăsit și ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te hrănește” (Deuteronom 32, 17-18).

Apoi, arătând Sfânta Scriptură și pedeapsa dumnezeiască ce a urmat pentru nerecunoștința și nemulțumirea lor față de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, zice: „Întoarce-voi fața Mea de la dânșii și voi arăta lor ce le va fi în zilele cele de apoi, că neam îndărătnic este, fii la care nu este credință întru dânșii. Ei M-au mâniat întru cel ce nu este Dumnezeu, mâniatu-M-au întru idolii săi, și Eu îi voi mânia pe ei întru cel ce nu este neam... Că foc s-a aprins întru mânia Mea, arde-va până la iadul cel mai de jos, mânca-va pământul și roadele lui, arde-va temeliile munților. Aduce-voi la ei rele și săgețile Mele îi vor sfâșia pe dânșii. Topindu-se de foame și de mâncarea păsărilor și de gârbovire nevindecată. Dinți de fiare voi trimite asupra lor cu mânia celor ce se târăsc pe pământ. Din afară îi va stăpâni pe ei sabia și din lăuntru frica... că voi ascuți ca fulgerul sabia Mea, și va începe mâna Mea a judeca și voi răsplăti pedeapsă vrăjmașă și celor ce Mă urăsc pe Mine voi răsplăti” (Deuteronom 32, 20-25; 41).

Prin proorocul Isaia îi zice neamului neînțelegător al lui Israel: „Surzilor, auziți, priviți și vedeți” (Isaia 42, 18). Apoi, arătându-le și pedeapsa pentru nerecunoștința binefacerilor Lui, zice: „El a vărsat asupra lor iuțimea mâniei Lui și furiile războiului. Văpaia i-a cuprins și n-au priceput, arși au fost și n-au luat seamă” (Isaia 42, 25). Încă și Neemia după ce arată marile faceri de bine ale lui Dumnezeu asupra poporului Israel, arată și nerecunoștința lui față de atâtea binefaceri primite de la Dumnezeu, zicând: „Dar părinții noștri s-au îndărătnicit și și-au învârtoșat cerbicia lor. N-au ascultat poruncile Tale, nici s-au supus și au uitat minunile Tale pe care le-ai făcut pentru ei; învârtoșatu-s-au cu cerbicia lor și în răzvrătirea lor și-au ales căpetenie ca să se întoarcă în robia lor” (Neemia 9, 16-17), și iar zice: „S-au răzvrătit împotriva Ta; au aruncat Legea Ta la spate; pe proorocii Tăi care îi îndemnau să se întoarcă la Tine i-au ucis și Ți-au adus hule mari” (Neemia 9, 26). Arătând apoi și pedeapsa lui Dumnezeu pentru această răzvrătire a lor, zice: „Atunci Tu i-ai dat în mâinile vrăjmașilor lor, care i-au apăsat” (Neemia 9, 27).

Ieremia, arătând pedeapsa asupra nerecunoștinței și nemulțumirii poporului ales față de binefacerile primite de la Dumnezeu, zice: „Cum, adică, să te iert, Ierusalime, pentru aceasta? Fii tăi M-au părăsit și se jură pe dumnezei care n-au ființă. Eu i-am săturat, iar ei au făcut desfrânare, umblând în grup pe la casele desfrânatelor. Ei sunt cai îngrășați și fiecare nechează după femeia aproapelui său, apoi zice: Este cu putință să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, și Duhul Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta?” (Ieremia 5, 7-9). Arătând apoi pedeapsa ce îi așteaptă pentru această răzvrătire, nerecunoștință și nemulțumire față de binefacerile Sale, le zice: „Casa lui Israel, iată Eu voi aduce asupra voastră un neam de departe, zice Domnul, un popor puternic, un popor vechi, un popor a cărui limbă tu nu o știi și nu vei înțelege ce grăiește el. Tolba lui este ca un mormânt deschis și ai lui sunt toți viteji. Și aceia vor mânca secerișul tău și pâinea ta, și vor mânca pe fii tăi și pe fiicele tale, vor mânca strugurii tăi și smochinele tale și vor trece prin sabie cetățile tale cele tari în care tu te încrezi” (Ieremia 5, 15-17). În alt loc zice: „Iată voi face cuvintele Mele foc în gura ta, iar pe poporul acesta îl voi face lemne și îl va mistui focul acesta” (Ieremia 15, 14).

Și după dumnezeiescul împărat și prooroc David arătând nerecunoștința și nemulțumirea poporului lui Israel față de binefacerile lui Dumnezeu, zice: „Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei, Care a făcut lucruri mari în Egipt”... (Psalm 105, 21) „și au jertfit lui Baal-Peor și au mâncat jertfele morților. Și L-au întărâtat pe El cu faptele lor” (Psalm 105, 28-29). „Și au jertfit pe fiii lor și pe fetele lor idolilor, au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor lor și al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan și s-a spurcat pământul de sânge” (Psalm 105, 37-38). Apoi, arătând și pedeapsa pentru această fărădelege și nerecunoștință a lor față de Dumnezeu, zice: „Atunci S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său și a urât moștenirea Sa și i-a dat pe ei în mâinile neamurilor și i-au stăpânit pe ei cei ce-i urau pe ei. Vrăjmașii lor i-au asuprit pe ei și au fost nefericiți sub mâinile lor” (Psalmi 105, 40-42).

Până aici am arătat cu mărturii din Sfânta Scriptură cât de mare este păcatul nerecunoștinței și al nemulțumirii față de binefacerile lui Dumnezeu precum și pedeapsa pe care a dat-o Dumnezeu poporului lui Israel pentru aceste păcate. Vedem însă și în Sfânta Evanghelie pe omul ce era dator cu zece mii de talanți, cum milostivindu-se spre el stăpânul său i-a iertat toată datoria. Iar el n-a voit să ierte pe omul care îi era dator numai cu o sută de dinari. Pentru această nerecunoștință și nemulțumire față de binefacerile ce le-a primit de la stăpânul său, a fost dat pe mâna chinuitorilor „până ce va plăti toată datoria” (Matei 18, 24-34). Vedeți cât de mare este păcatul nerecunoștinței față de Dumnezeu și față de oameni?

Iubiți credincioși,
După ce am arătat pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest păcat, voi prezenta o istorioară adevărată prin care iarăși se va arăta cum pedepsește Preabunul Dumnezeu pe omul cel nemulțumit de binefacerile primite de la El.

Un mare făcător de rele, într-o vreme fiind foarte ostenit de cale, s-a dus și s-a culcat la umbra unui zid vechi. Pe când dormea el, i-a grăit cineva, zicându-i: „Scoală-te repede de aici și mergi alături, căci cade zidul și te omoară. Iar el s-a sculat repede și fugind îndată a căzut zidul". Iar el, plin fiind de toate păcatele a pus în mintea sa că este un om bun și îl iubește Dumnezeu, căci l-a scăpat de moarte și nu-l urăște pentru faptele și uciderile care le-a făcut în viață. Deci, a cumpărat tămâie și lumânări și intrând în biserică a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne, că m-ai scăpat de la această mare primejdie și de moarte". El n-a înțeles că alta voiește Dumnezeu de la el, adică să-și îndrepte viața și să nu mai facă rău.

Apoi a început din nou a face tot felul de răutăți, fără nici o căință de păcatele lui. Dar într-o noapte, pe când dormea pe patul său, i s-a arătat cineva și i-a zis: „Eu sunt cel care te-a trezit când dormeai sub zid și tu, în loc să te pocăiești, mărturisindu-ți păcatele și să pui hotărâre în inima ta ca să nu mai faci cele rele înaintea lui Dumnezeu, ai adus tămâie și lumânări la biserică și ai socotit că îmi sunt plăcute faptele și fățărniciile tale. Să știi că pentru aceasta te-am izbăvit de primejdia aceea, ca să nu mori nepocăit. Iar tu, în loc de pocăință iar ai început a face cele rele ale tale. De aceea, pentru nerecunoștința și nemulțumirea ta care ai arătat-o față de bunătatea lui Dumnezeu, nu vei muri repede ca să nu te vadă nimeni, cum era să-ți fie moartea sub acel zid, ci vei tras în țeapă în mijlocul orașului ca să te vadă toți oamenii și să ia pildă spre îndreptarea lor, văzând cum moare un tâlhar și ucigaș nepocăit”. La aceste cuvinte el se înfricoșează, dar îndată prinzându-l oamenii, l-au dus la judecătorul cetății și el a hotărât să fie tras în țeapă în mijlocul târgului ca să-l vadă toți și să nu urmeze acelui tâlhar nemulțumitor și nerecunoscător față de binefacerile lui Dumnezeu (Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur, București, 1746, p. 163).

Iubiți credincioși,
Toți oamenii sunt datori a mulțumi lui Dumnezeu, ziua și noaptea pentru toate cele bune și cele rele pe care le primesc de la El. Că cel ce nu mulțumește supără pe Dumnezeu și în loc de bune va primi cele rele, adică boală, pagubă, tulburare și osândă veșnică. Ați auzit de pedeapsa lui Dumnezeu asupra evreilor nemulțumiți din legea veche. Ați auzit și de pedeapsa cumplită asupra tâlharului nepocăit din istorioara de mai sus. Ați auzit și de nemulțumirea și lipsa de recunoștință a celor nouă leproși din Evanghelia de azi. Toți zece se rugau și strigau la Fiul lui Dumnezeu să se milostivească și să-i vindece. Dar după ce s-au vindecat, numai unul s-a întors la Hristos și căzându-I în genunchi, I-a mulțumit cu lacrimi. De aceea și Domnul a zis: „Oare nu zece s-au vindecat? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-au gândit să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam? Apoi, i-a zis celui vindecat: Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit!” (Luca 17, 17-19).

Vedeți că cel ce mulțumește se și mântuiește, căci are credință în Dumnezeu? Iar cel nerecunoscător, este departe de Dumnezeu, pentru că este nepocăit, adică zace în păcate. De aceea de va muri în această stare, unul ca acela se va osândi în iad.

Acum să ne întrebăm fiecare: Oare noi mulțumim zilnic și în fiecare ceas lui Dumnezeu pentru binefacerile primite? Sau uităm de această mare poruncă? Căci și Sfântul Apostol Pavel ne poruncește, zicând: „Pentru toate mulțumiți” (I Tesaloniceni 5, 18; Efeseni 5, 20). Știm că mulți cârtesc în inimile lor și zic la necaz: „Pentru ce să mulțumesc lui Dumnezeu, că iată sunt bolnav, nu s-a împlinit cererea, soțul este rău, copilul n-a reușit?” Dar să te întreb în numele lui Dumnezeu: Oare când erau sănătoși și tineri și aveau de toate și toți îi cinsteau, atunci mulțumeau lui Dumnezeu? Atunci veneau regulat la biserică, se spovedeau, posteau și se împărtășeau cu Preacuratele Taine? Sau erau tot așa de nepăsători, și puțin credincioși ca acum?

Dacă n-ai reușit azi, vei reuși sigur mâine. Numai să nu ceri cele ce nu-ți sunt de folos. Dacă ești bolnav azi, de ce cârtești? Dar n-ai fost sănătos toată viața și ai uitat să mulțumești Ziditorului tău? Dacă ai pierdut ceva sau nu ți s-a împlinit cererea, de ce te superi și mânii pe Dumnezeu? Nu cumva ceri lui Dumnezeu numai cele materiale și trecătoare și uiți să ceri cele veșnice și mântuitoare? Poate de aceea nu ți-a împlinit Domnul cererea, căci Dumnezeu pe cele materiale ți le dă de la sine dacă vei căuta „mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” (Matei 6, 33).

Aici credincioșii noștri fac o mare greșeală, că cer de la Dumnezeu mai întâi lucruri pământești și abia la urmă cer iertarea păcatelor, care ne asigură fericirea și mântuirea sufletului, iar Dumnezeu, dimpotrivă, ne poruncește să căutăm mai întâi Împărăția Cerului, adică biserica, rugăciunea, pocăința, împăcarea cu toți, postul, smerenia și Sfânta Împărtășanie, și numai la urmă să cerem și cele pământești: sănătate, reușită în viață, căsnicie, copii, ajutor în toate, pe care ni le promite să ni le dea gratuit, chiar dacă nu le cerem.

Cum trebuie să mulțumim lui Dumnezeu? În toate zilele și în fiecare ceas și clipă să zicem în casă, la biserică, pe cale și oriunde această scurtă rugăciune: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Dacă nu ni se împlinește cererea, noi să-i mulțumim Mântuitorului pentru tot ce ne-a dat în viață: pentru sănătate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru pâinea zilnică, pentru servici, pentru copii, pentru preoții care ne păstoresc, pentru Sfânta Cruce cu care biruim pe diavoli, și mai ales pentru Evanghelie și pentru că suntem fii ai Bisericii Ortodoxe. Oare câți, alături de noi, sunt orfani, bolnavi fără leac, flămânzi, amăgiți de secte și robiți de patimi, iar noi avem de toate și nu mulțumim cât trebuie?

Cea mai înaltă rugăciune de mulțumire pe pământ este Sfânta Liturghie. De aceea se mai numește și jertfă euharistică, adică jertfă de laudă și de mulțumire. Suntem datori ca în fiecare sărbătoare și mai ales Duminica să ascultăm slujba Sfintei Liturghii și să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat în viață și în timpul săptămânii care a trecut! Să trăim mulțumind, iar nu cârtind. Să ne mulțumim cu tot ce ne dă Dumnezeu și să zicem că nu suntem vrednici de cât ne dă. De vom face așa vom primi mai multe daruri de la El și sufletul ne va fi în pace, iar dincolo cu îngerii în veci Îl vom slăvi. Amin.


Sursa: Doxologia

Să cunoaştem adevărul cu ajutorul Crucii lui Hristos / Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu

vineri, 12 ianuarie 2018

| | | 0 comments
Autor: Jarek Charkiewicz (OrthPhoto)

Mulţi vor veni în numele Meu zicând: eu sunt Hristos. (Matei 24, 5)

O veche legendă vorbeşte despre o întâmplare ciudată din viaţa Sfântului Martinian. Odată, în timp ce se străduia să înveţe cu sârg citind din Sfânta Scriptură a auzit o bătaie în uşă. „Intră” a zis călugărul. Deschizându-se uşa, i-a apă­rut în faţă un necunoscut chipeş cu o privire de vultur, îmbrăcat în straie de prinţ. „Tu cine eşti?”, l-a întrebat Sfântul Martinian. „Sunt Hristos”, i-a răspuns necunoscutul.

Vocea poruncitoare şi privirea semeaţă a neaşteptatului musafir nu l-au tulburat pe smeritul monah. Aruncând asu­pra lui o privire stăruitoare, l-a întrebat calm: „Unde îţi sunt rănile, urmele cuielor cu care ai fost răstignit?” Observase că acestea lipseau. Ţinuta princiară, îmbrăcămintea bogată a necunoscutului contraziceau aşa-zisa lui identitate. Sem­nele răstignirii lipseau de pe mâinile lui dichisite, cu dege­tele pline de inele cu pietre preţioase.

Vădindu-i-se minciuna, descoperindu-i-se reaua intenţie, Satana - căci nimeni altul decât el fusese - s-a făcut ne­văzut îndată din chilie.

Putem trage învăţăminte şi astăzi din această istorioară. Multe lucruri din zilele noastre ne sunt prezentate ca fiind „ale lui Hristos”. Cum am putea recunoaşte adevărata credinţă, cum am putea să ne orientăm în nenumăratele „şcoli” şi „doc­trine” care urmăresc să înlocuiască tot ce am moştenit şi a fost recunoscut drept sfânt, din vechime? Cuviosul monah a rezol­vat această problemă, căutând semnele răstignirii într-o apari­ţie în care nu exista decât o iluzorie slavă omenească.

Fără moartea pe cruce a Mântuitorului, fără jertfa Sa răs­cumpărătoare, Evanghelia n-ar avea nicio putere. Crucea lui Hristos este temelia şi centrul din care iradiază lumina păcii, bucuriei şi speranţei. Tot ceea ce nu poartă urmele Mântuitorului răstignit, tot ceea ce nu este pătruns de duhul Crucii, ceea ce contrazice învăţătura Evangheliei, nu-I poate fi atribuit lui Hristos, nu-I aparţine, nu vine de la Dumne­zeu. „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci puneţi duhu­rile la-ncercare, dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1).

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Episcopul Teofan Zăvorâtul - sfântul ce a îndrumat mii de oameni în viaţa lor duhovnicească

miercuri, 10 ianuarie 2018

| | | 0 comments

Persoana episcopului Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lu­mea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viaţa lor duhovnicească.

Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lip­sit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşi­rii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe ca­lea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.

În această privinţă se aseamănă marelui lucră­tor pe ogorul renaşterii duhovniceşti a poporului rus, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a scris tot atât de mult, de bine şi de pătrunzător despre mântuirea sufletului omenesc aflat în mijlocul primejdiilor din această lume păcătoasă.

Dincolo de întreaga înţelepciune duhovni­cească pe care o aflăm în cărţile sale stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt al Episcopului Teofan produce o impresie foarte puterni­că fiindcă poartă în el amprenta vieţii sale. Când spune: „Nu vă lăsaţi atraşi de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mor­mânt este veşnică, neschimbătoare şi adevărată, şi ea depinde de modul în care ne petrecem viaţa aceasta!” - atunci ca o mărturie vie a acestei perspective corecte asupra lumii şi a destinului su­fletului omenesc stă propria sa lepădare de sine, izolarea sa şi dorinţa de a nu cere nimic altceva de la viaţă decât nevoinţa pentru Dumnezeu.

Extras din Scurta biografie de E. Sumarokov, tradusă de Părintele Serafim Rose şi publicat în The Orthodox Word
(Sfântul Teofan ZăvorâtulRâvna duhovnicească. Scrisori către monahi, Editura Sophia, pp. 169-171)

Sursa: Doxologia

Izvor de mângâiere şi bucurie / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

miercuri, 3 ianuarie 2018

| | | 0 comments

Să nu vă întristaţi precum ceilalţi care nu au nădejde. (I Tesaloniceni 4, 13)

În ce chip ne poate aduce mângâiere cuvântul lui Dum­nezeu? Cum ar putea să ne tămăduiască rănile? De bună seamă că în alt fel decât ne-ar putea mângâia cuvintele omeneşti! Cuvântul lui Dumnezeu nu ne propune nicio dis­tracţie, nu ne ţine departe de necazuri, nu ne oblojeşte rănile aducând peste ele uitarea. Nu! Mântuitorul nu ne dă porun­ca să ne uităm suferinţele. Ne dă însă îngăduinţa de a plân­ge. El însuşi a lăcrimat la mormântul lui Lazăr. Dar nu ne îngăduie să ne întristăm, ca unii cărora nu le-a rămas nicio speranţă. Tocmai această speranţă este El, Mântuitorul, Ca­re ne-a fost trimis nouă de sus, pentru a ne face să ne îndepărtăm de cele pământeşti şi să ne îndreptăm privirea spre Domnul, acolo unde este comoara noastră şi unde trebuie să căutăm mângâiere şi bucurie.

Prietenii noştri care s-au mutat într-o lume mai bună nu se vor mai întoarce niciodată la noi, nu ne va mai fi dat să le vedem chipul drag aici pe pământ, să le auzim glasul, dar ştim că încheierea unei vieţi aici pe pământ nu înseamnă sfârşitul. Moartea nu este decât o trecere la o viaţă desăvâr­şită şi în aceasta ne găsim mângâiere şi nădejde. Deşi ei nu se vor mai întoarce la noi, vom merge noi la ei, atunci când Domnul ne va chema la Sine. Avem de străbătut un drum lung, suntem chemaţi să ne ducem truda până la capăt, încă nu ne-am învrednicit de marea linişte, i-am mai rămas da­tori Domnului cu câte ceva. Suntem obligaţi să ne îndepli­nim menirea ce ni s-a dat aici, pe pământ. De-abia după ace­ea vom putea să ne bucurăm în ceruri de fericita sărbătoare care nu va avea sfârşit. Să ne acceptăm cu bucurie povara, să ne-o ducem conştiincios până la capăt, chiar şi cu preţul lacrimilor şi al unui chin istovitor: „Cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă înainte” (Evrei 12,1); să aşteptăm cu răbdare chemarea pe care Dumnezeu ne-o va face la patria cea veşnică. Ce fericire va fi atunci, când ne vom afla în lu­mina iubirii Sale şi vom fi mereu împreună cu Domnul!

Voi, fraţilor, cei ce suferiţi acum, chiar nu găsiţi alina­rea în această nădejde vie? Lacrimile să vă împăienjeneas­că ochii într-o asemenea măsură, încât să nu mai fiţi în stare să vedeţi această luminoasă zare?

Mergeţi la El şi veţi găsi mângâiere şi pace! Cunoscându-vă slăbiciunea vă va linişti cu privirea Lui iubitoare. Braţele Sale rămân mereu deschise înaintea voastră, grăbiţi-vă să vă apropiaţi de ele şi veţi găsi apărare de toate strâmtorările şi de toată frica. Puneţi-vă nădejdea în Dum­nezeul mângâierilor care vă cheamă la El şi care este gata să reverse asupra voastră, a nevrednicilor şi neputincioşilor, pacea şi bucuria, al căror Izvor este. Primiţi cu smerenie şi dragoste crucea care v-a fost dată, purtaţi-o cu răbdare. Nu mai este mult până la fericita clipă când Mântuitorul vă va chema la linişte, acolo unde nu vor mai fi nici lacrimi, nici boală, nici suspinare.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Tăierea împrejur cea după trup a Domnului -- IPS Hierotheos Vlachos

luni, 1 ianuarie 2018

| | | 0 comments

Evanghelia

Luca 2, 20-21; 40-52


În vremea aceea păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte le auziseră şi văzuseră, după cum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile şi trebuia să-L taie împrejur pe Prunc, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, înainte de a se zămisli în pântece.

Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era cu El. Şi părinţii Săi se duceau în fiecare an la Ierusalim, de Praznicul Paştilor. Iar când a fost Iisus de 12 ani, ducându-se ei la Ierusalim, după obiceiul Praznicului, şi sfârşindu-se zilele şi pornind ei înapoi, copilul Iisus a rămas în Ierusalim. Iosif şi mama Lui n-au ştiut şi socotind că Dânsul este înmpreună cu alţi tovarăşi de călătorie, au mers cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi; însă nu L-au găsit. Atunci s-au întors la Ierusalim şi L-au căutat. După trei zile L-au găsit în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care-L auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Sale. Când L-au văzut părinţii Săi, au rămas uimiţi, iar mama Sa a zis către Dânsul: Fiule, de ce ne-ai făcut aşa? Iată, tatăl Tău şi eu, îngrijoraţi, Te căutăm. Dânsul însă a zis către ei: de ce era să Mă căutaţi? Nu ştiaţi, oare, că în cele ce sunt ale Tatălui Meu Mi se cădea să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Apoi a plecat împreună cu ei şi a venit în Nazaret, şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste lucruri şi cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Parintele Hierotheos VlachosTăierea împrejur după trup a lui Hristos a deschis calea spre tăierea împrejur a inimii noastre

In cea de-a opta zi de la Nasterea Sa, Hristos a primit taierea imprejur, asa cum era prevazut in Legea Vechiului Testament. Pentru ca S-a nascut si a trait intr-un anumit mediu, El a respectat toate randuielile si obiceiurile de atunci. Taierea imprejur trebuie sa fie interpretata neaparat in cadrul teologiei chenozei pe care Hristos si-a asumat-o pentru mantuirea neamului omenesc.

De vreme ce Sfintii Parinti au stabilit ca Nasterea Domnului sa fie sarbatorita pe 25 decembrie, firesc a fost ca Taierea imprejur, care a avut loc dupa opt zile, sa fie praznuita pe 1 ianuarie, adica la exact opt zile de la Nastere. Troparele din ziua acestei sarbatori redau insemnatatea teologica a taierii imprejur. Unul dintre acestea, care este destul de cunoscut, spune:

Mantuitorul pogorandu-Se la neamul omenesc, primit-a infasare in scutece… si nu S-a rusinat de trupeasca taiere imprejur“.

Asa cum, din mila si din dragoste de oameni, Hristos a primit infasarea in scutece, la fel a primit si taierea imprejur dupa trup. Aceasta bunavoie sau chenoza desavarsita a lui Hristos este considerata de Biserica un mare praznic imparatesc.

1 Taierea imprejur – porunca data lui Avraam

Taierea imprejur este taierea “circulara a partii superioare a madularului barbatesc“. Ea avea loc in cazul fiecarui copil de parte barbateasca, pentru ca fusese stabilita inca de la inceputuri, printr-o porunca data de Dumnezeu lui Avraam. Fragmentul corespunzator din Vechiul Testament este urmatorul:
toti cei de parte barbateasca ai vostri sa se taie imprejur. Sa va taiati imprejur si acesta va fi semnul legamantului dintre Mine si voi. In neamul vostru, tot pruncul de parte barbateasca… sa se taie imprejur in ziua a opta” (Facerea 17, 10-12).

Aceeasi porunca a fost repetata si lui Moise:
Iar in ziua a opta se va taia pruncul imprejur” (Leviticul 12, 3).

Vorbindu-le odata iudeilor, Hristos le-a adus aminte ca taierea imprejur a fost data lui Moise, dar a existat si inainte de el:
Moise v-a dat taierea imprejur, nu ca este de la Moise, ci de la parinti, si sambata taiati imprejur om” (Ioan 7, 22).

Taierea imprejur era legata de cucernicia fata de Dumnezeu si de tinerea Legii, fiind semnul unui israelitean curat, in vreme ce omul spurcat si necinstitor era denumit prin cuvantul preput, care era semnul celui netaiat imprejur. Asadar, taierea imprejur si netaierea imprejur erau doua notiuni si doua practici opuse, care ii desemnau pe iudei, respectiv pe idolatri.

Ceremonia taierii imprejur era o practica dureroasa, mai ales atunci cand se facea cu mijloacele acelei vremi. Instrumentele taierii imprejur erau cutitul, briciul si piatra ascutita. Astfel, pentru ca sa-si taie imprejur copilul, Sefora a folosit o piatra taioasa. “Sefora, luand un cutit de piatra, a taiat imprejur pe fiul sau” (Iesirea 4, 25). De asemenea, este cunoscut faptul ca Iosua Navi a facut “cutite ascutite de cremene si a taiat imprejur pe fiii lui Israel” (Iosua Navi 5, 3).

Dupa cum ne dam seama, taierea imprejur era o practica dureroasa, care provoca hemoragie. Si, daca ne gandim ca ea avea loc asupra unui prunc care abia se nascuse, intelegem atat durerea lui, cat si cea a parintilor care faceau taierea imprejur si vedeau zbaterea copilului lor.

2 Semn al legamantului si cu continut teologic

Taierea imprejur nu avea numai un scop igienic, ci si un profund continut teologic si o importanta fundamentala. Tocmai sub acest aspect, ea era diferita de taierea imprejur care se facea la alte popoare, ca de exemplu la egipteni sau la arabi si mahomedani. Unii dintre ei, precum mahomedanii, au preluat circumcizia din Vechiul Testament si din poruncile lui Moise, insa aceasta taiere imprejur a lor nu avea un continut anume. Sfantul Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului, spune ca multe popoare, cum ar fi idolatrii, si preotii egiptenilor, saracinii, ismaelitii (mahomedanii), samaritenii, iudeii si omiritii, aveau taierea imprejur, dar cei mai multi dintre ei nu o faceau pentru legea lui Dumnezeu, ci “dintr-un anumit obicei“.

Cuvantul lui Dumnezeu catre Avraam, prin care s-a consfintit taierea imprejur, arata motivul principal al acestei practici. Dumnezeu a spus:
si aceasta va fi semnul legamantului dintre Mine si voi” (Facerea 17, 11).

Asadar, este vorba despre un legamant al lui Dumnezeu cu oamenii Lui sau despre testament. Un asemenea legamant trebuia sa fie intarit prin sange, lucru intalnit si in Noul Testament, pentru ca noul legamant al lui Dumnezeu cu oamenii se pecetluieste cu sangele lui Hristos.

Taierea imprejur era semnul recunoasterii cuiva ca apartinea poporului lui Dumnezeu, “incat poporul ales este insemnat“. Potrivit exegetilor, taierea imprejur nu era prin ea insasi un testament, ci numai semnul testamentului si al legamantului.

Aceasta practica functiona ca o reamintire a faptului ca israelitenii trebuiau sa ramana in cucernicia fata de Dumnezeu pe care o avusesera parintii lor si in neamestecare trupeasca cu idolatrii si cu alte popoare. In acest fel, se impiedica amestecarea neamului dar mai ales, se evita consecinta acestui lucru, care era denaturarea credintei revelate. Sfantul Epifanie spune ca taierea imprejur era ca o pecete pe trup, ca o reamintire si ca un legamant ca vor ramane “in cucernicia parintilor lor“. Asadar, israelitenii primitori ai taierii imprejur trebuiau sa ramana in neamul lor si in credinta in adevaratul Dumnezeu.

In plus, taierea imprejur era o preinchipuire a Botezului care avea sa fie introdus la timpul potrivit prin intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, pentru ca, in realitate, Botezul este taierea imprejur a inimii, dupa cum vom vedea in continuare.

3 Taierea imprejur legata de punerea numelui

Hristos a primit aceasta practica dureroasa imediat dupa Nasterea Sa. Descrierea ceremoniei taierii imprejur a lui Hristos se pastreaza in cuvinte putine, in Evanghelia dupa Luca. Sfantul Evanghelist scrie:
Si cand s-au implinit opt zile, ca sa-L taie imprejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de inger, mai inainte de a Se zamisli in pantece” (Luca 2, 21).

Din aceasta prezentare saraca in informatii vedem ca ceremonia taierii imprejur era strans legata de punerea numelui, pentru ca atunci I s-a dat numele Iisus, care inseamna mantuitor. […]

Taierea imprejur, care a avut loc in cea de-a opta zi si era legata si de punerea numelui, a trecut in crestinism sub forma slujbei “pentru pecetluirea copilului si punerea numelui in cea de-a opta zi de la nastere“. Miezul slujbei este o rugaciune minunata pe care preotul o citeste pruncului in fata usilor bisericii. Desigur, pruncul este adus de moasa sau de o ruda, nu de catre mama, care va intra in biserica abia in cea de-a patruzecea zi de la nastere.

Cert este faptul ca, fiind om, prin taierea imprejur, Hristos a suferit o mare durere. Aceasta arata toatala aplecare a lui Dumnezeu spre neamul omenesc. Unul dintre troparele sarbatorii spune:
Legea plinind, Facatorul Legii, cu trupul, astazi, de bunavoie, Se taie imprejur, taiere facand iernii pacatului“.

4 Cauzele pentru care Hristos a primit Taierea imprejur

Dupa ce am vazut valoarea teologica a taierii imprejur, pe care Dumnezeu a lasat-o in Vechiul Testament, si faptul ca Insusi Hristos a primit taierea imprejur, trebuie sa ne referim si la cauzele pentru care Hristos S-a taiat imprejur.

Mai intai, prin primirea taierii imprejur, Hristos a aratat ca El Insusi a dat Legea Vechiului Testament si de aceea, trebuia si El sa o respecte. Hristos nu a venit ca sa desfiinteze legea, ci sa o respecte si, desigur, sa o implineasca. Asadar, Hristos a implinit Legea fara sa o incalce. In acest mod, El ne-a aratat ca si noi trebuie sa tinem legea lui Dumnezeu, care are ca scop mantuirea noastra.

In al doilea rand, dupa cum am subliniat, taierea imprejur a arata in mod concret ce a insemnat de fapt chenoza Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Desigur, chenoza are legatura mai ales cu intruparea, prin faptul ca Dumnezeul cel nezidit a luat fire omeneasca zidita. Dar golirea si desavarsita smerire a lui Dumnezeu se pot vedea si din taierea imprejur, de vreme ce Hristos a binevoit sa primeasca aceasta incercare grea.

In plus, Hristos a primit taierea imprejur ca sa arate ca a luat fire omeneasca adevarata. Acest lucru este deosebit de important, pentru ca in vechea Biserica aparuse o erezie care se numea dochetism si care sustinea ca Hristos nu a luat fire omeneasca adevarata, adica trup omenesc adevarat, ci un trup presupus sau inchipuit. Aceasta idee a dus la concluzia ca Hristos nu S-a rastignit pe Cruce, de vreme ce nu avea trup adevarat, ci numai i-a pacalit pe iudei. Numai ca o asemenea viziune nu ii mantuieste pe oameni. Cum poate omul sa se mantuiasca daca Hristos nu a luat fire omeneasca adevarata? De aceea, dupa cum spune Sfantul Epifanie, Hristos a fost taiat imprejur ca sa arate ca “intr-adevar, a luat trup”.

De asemenea, taierea imprejur a lui Hristos a aratat ca trupul pe care Il avea nu era de o fiinta cu Dumnezeu. In Hristos, ziditul s-a unit cu neziditul. Firea omeneasca este zidita, in vreme ce firea dumnezeiasca este nezidita. Pentru ca s-a indumnezeit prin Dumnezeirea Cuvantului, trupul s-a unit cu Dumnezeu, dar nu a fost de aceeasi fiinta cu Dumnezeu. Aceasta inseamna ca trupul lui Hristos este izvor al harului necreat al lui Dumnezeu, dar nu are aceeasi fiinta cu Dumnezeirea.

Mai mult decat atat, Hristos S-a taiat imprejur pentru a-i invata pe oameni ca taierea imprejur, pe care El Insusi a dat-o iudeilor, a fost in slujba neamului omenesc si a pregatit terenul pentru venirea Sa (Sfantul Epifanie). Asadar, taierea imprejur nu era o ceremonie inutila, fiindca prin ea israelitii au ramas credinciosi legii lui Dumnezeu si L-au asteptat pe Mesia.

Hristos a primit taierea imprejur pentru ca ea a fost modelul si preinchipuirea taierii imprejur nefacuta de mana omeneasca adica a sfantului Botez. Potrivit spuselor Sfantului Ioan Damaschin, taierea imprejur a fost chipul Botezului. Daca prin taierea imprejur se indeparta o parte nefolositoare a trupului, prin sfantul Botez indepartam pacatul, care nu este o stare fireasca, ci o murdarie. Atunci cand Sfantul Ioan Damaschin vorbeste despre pacatul care se indeparteaza, el se refera la dorinta, dar desigur, nu la dorinta necesara, indispensabila, fara de care omul nu poate sa traiasca, ci la dorinta nefolositoare si la cea trupeasca. Botezul este taierea imprejur nefacuta de mana omeneasca, care nu il scoate pe om din mijlocul neamului sau, ci il deosebeste in interiorul neamului pe credincios de necredincios.

5 La Sinodul Apostolic se hotaraste sa nu se mai taie imprejur

In Biserica primara de dupa Cinecizecime s-a discutat despre masura in care prozelitii credintei crestine trebuiau sa primeasca si ei circumcizia. Primii crestini gandeau ca, de vreme ce Vechiul Testament era inaintea Noului Testament, si idolatrii care veneau la credinta crestina trebuiau sa tine Legea veche, inclusiv in privinta taierii imprejur. Pentru a se clarifica aceasta problema, s-a intrunit Primul Sinod al Bisericii, care s-a numit Apostolic, in cadrul caruia s-au luat hotarari corespunzatoare, asa cum se mentioneaza in capitolul 15 din Faptele Apostolilor.

Problema a aparut atunci cand iudeii crestin “invatau fratii ca: Daca nu va taiati imprejur dupa randuiala lui Moise, nu puteti sa va mantuiti” (Fapte 15, 1). Acest lucru a iscat razvratiri si discutii indelungate si, asa cum se spune, unii dintre cei proveniti din clasele fariseilor cereau ca prozelitii sa se taie imprejur si sa tina legea lui Moise (Fapte 15, 5).

La acest Sinod Apostolic au vorbit Apostolii Petru, Varnava si Pavel, alaturi de Iacov, fratele Domnului. Hotararea Sinodului a fost ca cei dintre neamuri care vin la credinta crestina sa nu se taie imprejur, ci sa se pastreze pe ei curati si sa se fereasca de jertfele idolilor, de sange, de animale sugrumate si de desfrau. Hotararea care s-a facut cunoscuta crestinilor prin scrisoare spunea:
Parutu-s-a Duhului Sfant si noua sa nu vi se puna nici o greutate in plus in afara de cele ce sunt necesare: sa va feriti de cele jertfite idolilor si de sange si de (animale) sugrumate si de desfrau, de care pazindu-va, bine faceti” (Fapte 15, 28-29).

Logica acestei hotarari consta in faptul ca, de vreme ce taierea imprejur a fost modelul si preinchipuirea sfantului Botez si a pregatit poporul pentru venirea lui Hristos, in noile conditii nu mai era nevoie ca ea sa existe. Poruncile Legii Vechiului Testament care sunt legate de stradania pentru curatirea trupului si a sufletului de pacat si care presupun libertatea personala a omului trebuie sa fie pastrate, insa taierea imprejur, care nu are legatura cu indepartarea pacatului si cu lupta de curatire a sufletului, poate sa fie desfiintata, pentru ca a fost inlocuita, plinita si desavarsita prin Botez.

6 Apostolul Pavel se lauda cu primirea Crucii lui Hristos

Intre aceste coordonate se incadra invatatura Sfantului Apostol Pavel, care si-a asumat responsabilitatea de a infatisa catre neamuri hotararea Sinodului Apostolic si teologia acestei hotarari. In continuare, vom prezenta cateva repere din invatatura Apostolului legata de aceasta problema.

Abordand chestiunea legat de faptul ca iudeii crestinati ii obligau pe crestini proveniti dintre neamuri sa primeasca taierea imprejur, Sfantul Apostol Pavel spune ca ei fac acest lucru pentru ca sa fie laudati de ceilalti iudei si sa nu fie prigoniti pentru Crucea lui Hristos, adica pentru credinta in Hristos Care S-a intrupat si a inviat (Gal. 6, 12-13). Sfantul Apostol spune categoric ca el se lauda cu Crucea lui Hristos, prin care se plamadeste o noua zidire.

Ca in Hristos Iisus nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura cea noua” (Gal. 6, 15).

Prin intruparea Sa, Hristos a creat o noua ordine si a adus o viata noua.

De altfel, taierea imprejur nu are valoare prin ea insasi daca nu este legata de credinta in Dumnezeu. Cu o abilitate interpretativa uimitoare, Apostolul Pavel a subliniat ca taierea imprejur nu e de nici un folos daca nu este insotita de respectarea legii. In mod corespunzator, daca cel netaiat imprejur pazeste indreptarile legii se va socoti ca si cum ar fi fost taiat imprejur (Rom. 2, 25-26). De asemenea, Sfantul Apostol se refera si la oamenii care provin dintre circumcisi, dar care au multe patimi. Despre acestia, el spune:
multi sunt razvratiti, graitori in desert si inselatori, mai ales cei din taierea imprejur“ (Tit. 1, 10).

Spre deosebire de cei care se laudau cu primirea taierii imprejur, Apostolul Pavel se lauda cu primirea Crucii lui Hristos si, desigur, cu semnele lui Hristos pe care le poarta pe trup.

Eu port in trupul meu semnele Domnului Iisus” (Gal. 6, 17).

7 Faptele legii nu il indumnezeiesc pe om

In capitolul doi al Epistolei catre Galateni a Sfantului Apostol Pavel se gaseste un fragment foarte important, in care este analizata lucrarea harului lui Dumnezeu prin faptele Legii, intre care taierea imprejur are un loc principal. Vom expune pe larg acest fragment, pentru a intelege gandirea Sfantului Apostol in legatura cu tema taierii imprejur.

Sfantul Apostol Pavel face o analiza teologica a taierii imprejur, dupa un incident pe care l-a avut cu Apostolul Petru, care a fost inteles gresit pentru ca incerca sa se poarte cu discretie, spre a nu-i scandaliza nici pe cei circumcisi, nici pe cei dintre neamuri.

Inca de la inceput, Apostolul Pavel spune ca Dumnezeu l-a ales pe el sa propovaduiasca Evanghelia intre neamuri, dupa cum Insusi Dumnezeu l-a trimis si pe Apostolul Petru ca sa raspnandeasca cuvantul Evangheliei printre cei taiati imprejur:
vazand ca mie mi-a fost incredintata Evanghelia pentru cei netaiati imprejur, dupa cum lui Petru, Evanghelia pentru cei taiati imprejur, caci Cel ce a lucrat prin Petru in apostolia taierii imprejur a lucrat si in mine la neamuri” (Gal. 2, 7-8).

Dupa ce prezinta incidentul pe care l-a avut cu Apostolul Petru in Antiohia, concluzioneaza:
Noi suntem din fire iudei, iar nu pacatosi dintre neamuri. Stiind insa ca omul nu se indrepteaza prin faptele Legii, ci prin credinta in Hristos Iisus, am crezut si noi in Hristos Iisus, ca sa ne indreptam din credinta in Hristos, iar nu din faptele Legii, caci din faptele Legii nimeni nu se va indrepta” (Gal. 2, 15-16).

La indreptarea omului nu contribuie Legea si faptele acesteia. In intreaga gandire a Sfantului Apsotol Pavel, ca si in viata Bisericii, indreptarea este legata de renasterea omului, de limpezirea gandului, de iluminare si de indumnezeire. Asadar, nu este vorba despre o indreptare omeneasca emotionala, ci despre unirea cu Dumnezeu. Prin urmare, Sfantul Apostol foloseste termenul de indreptare cu sensul de indumnezeire. Faptul ca aceasta este ceea ce a vrut el sa spuna, rezulta, din cuvantul pe care il rosteste in continuare:
M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Gal. 2, 20).

Legea si faptele Legii, ca de exemplu taierea imprejur, nu-l indumnezeiesc pe om, pentru ca indumnezeirea se poate savarsi numai in Hristos. Mantuirea si indumnezeirea omului s-au dus la indeplinire prin intruparea Cuvantului. De altfel, toate legiuirile si toate faptele Legii din Vechiul Testament au fost date doar ca o consecinta a caderii lui Adam, cu scopul de a-i pregati pe oameni pentru intruparea lui Dumnezeu Cuvantul si de aceea intruparea a fost voia anterioara a lui Dumnezeu, nu voia posterioara. Indumnezeirea nu se obtine prin respectarea exterioara a Legii, ci prin comuniunea cu Persoana Dumnezeului-Om Hristos. Daca era posibil ca Legea sa mantuiasca, nu ar mai fi fost nevoie de intrupare.

Prin cele spuse, nu anulam Legea lui Dumnezeu si nici nu suntem antinomici, dar trebuie sa subliniem faptul ca scopul Legii si al lucrarilor ei, intre care se afla si taierea imprejur, a fost pregatirea poporului pentru intruparea lui Hristos, prin faptul ca legea s-a facut medicament tamaduitor pentru curatirea de patimi a inimii omului. Asadar, legea curata, dar pentru ca omul sa ajunga la iluminare si la slava este nevoie de credinta in Iisus Hristos, adica de comuniune cu Dumnezeu-Om Hristos. De aceea, Sfantul Apostol Pavel intreaba:
din faptele Legii primit-ati voi Duhul, sau din ascultarea credintei?” (Gal. 3, 2).

In concluzie, faptele Legii nu indrepteaza, adica nu il indumnezeiesc pe om, ci il curata si il pregatesc pentru primirea credintei in Hristos, adica pentru unirea cu Hristos si pentru dobandirea darurilor Sale. Asadar, indumnezeirea omului are loc prin legatura vie cu Hristos. Acela care a fost curatit si iluminat si care l-a primit pe Hristos, facandu-se madular al Trupului Sau prin harul Duhului Sfant, nu are nevoie sa tina legea taierii imprejur.

De altfel, crestinii au primit o taiere imprejur nefacuta de mana omeneasca, asa cum spune Sfantul Apostol Pavel:
In El ati si fost taiati imprejur, cu taiere imprejur nefacuta de mana, prin dezbracarea de trupul carnii, intru taierea imprejur a lui Hristos. Ingropati fiind impreuna cu El prin botez, cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a inviat pe El din morti” (Col. 2, 11-12).

Cu o alta ocazie, Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre “taierea imprejur a inimii in duh” (Rom. 2, 29).

8 Taierea imprejur a Noului Testament in cuvintele Sfintilor Parinti

Talcuind fragmentele din Sfanta Scriptura care vorbesc despre taierea imprejur cea adevarata si duhovniceasca, adica despre Botezul crestin, Sfintii Parinti ai Bisericii infatiseaza adevaruri teologice minunate.

Sfantul Epifanie invata ca taierea imprejur dupa trup l-a pregatit pe om si i-a slujit pana la Botez, care este taierea cea mare imprejur, caci prin el ne izbavim de pacate si ne pecetluim cu numele lui Dumnezeu. Punerea pecetii cu numele lui Hristos este recunoasterea ca Ii apartinem.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca, daca taierea imprejur dupa trup ii despartea pe israeliteni de neamuri, cu atat mai mult aceasta despartire are loc prin sfantul Botez, care ii deosebeste pe credinciosi de necredinciosi. Asadar, se numesc credinciosi cei care s-au botezat si care isi reinnoiesc harul primit la Botez.

Dupa cum invata Sfantul Chiril al Alexandriei, taierea imprejur din Vechiul Testament nu desfiinta moartea, lucru care se schimba prin taierea imprejur a Noului Testament. Cu adevarat, omul intrat in Biserica prin sfantul Botez se face madular al Trupului inviat al lui Hristos si in acest fel, moartea duhovniceasca este desfiintata si exista certitudinea invierii mortilor. Dupa Botez, moartea trupeasca ramane, insa numai pentru ca pacatul sa fie omorat.

Sfantul Ioan Damaschin spune ca taierea imprejur este lasarea la o parte a placerii trupesti si a dorintelor nefolositoare si zadarnice. Prin urmare, Botezul este strans legat de viata ascetica, prin care omul se elibereaza de sub stapanirea patimilor. In acest caz, nu mai este vorba despre taierea imprejur dupa trup sau despre indepartarea unei parti a trupului, ci despre taierea imprejur si schimbarea la fata a dorintelor sufletului.

Din invatatura Sfantului Maxim, intelegem ca si retezarea legaturilor irascibile dintre suflet si trup este tot o taiere imprejur. Sufletul este legat si unit cu trupul, dar nu aceasta legatura trebuie taiata, ci legatura irascibila, adica legatura care se face intre suflet si trup prin intermediul pacatelor.

Cuvintele Sfintilor Parinti arata ca taierea imprejur a Noului Testament este interioara si duhovniceasca, pentru ca inseamna comuniunea omului cu Dumnezeu si incercarea de a mentine aceasta comuniune.

Dumnezeu a dat Legea Vechiului Testament pentru a pregati poporul pentru venirea lui Hristos. La inceputul Evangheliei sale, Sfantul Evanghelist Ioan spune:
Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17).

Asadar, Dumnezeu Cuvantul neintrupat a dat Legea prin Moise, pentru ca poporul sa fie vindecat si sa poata primi adevarul si harul care au venit in lume prin Dumnezeu Cuvantul intrupat, adica prin Hristos. Si Legea mozaica, din care facea parte taierea imprejur, a avut har, dar a fost vorba despre harul curatitor al lui Dumnezeu, nu despre cel iluminator si indumnezeitor.

Prin Hristos, dobandim nasterea duhovniceasca si adevarata infiere. Evanghelistul Ioan a subliniat:
celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat puterea ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut” (Ioan 1, 12-13).

Prin taierea imprejur, oamenii deveneau buni israeliteni, adica poporul ales al lui Dumnezeu. Insa prin Botez si prin viata in Hristos, oamenii devin copii ai lui Dumnezeu, dobandesc infierea dupa har si biruiesc moartea.

***

Asadar, taierea imprejur a lui Hristos a deschis calea spre taierea imprejur a inimii noastre. O viata ascetica, petrecuta aproape de sfintele Taine, ne face madulare ale Trupului lui Hristos. Prin urmare, smerirea lui Hristos devine pricina a ridicarii noastre”.

Septembrie 1994

(Din: Mitrop. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

Predica la Duminica după Nașterea Domnului (a Sfinților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, ruda Domnului. Fuga în Egipt) -- Sf. Nicolae Velimirovici

sâmbătă, 30 decembrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 2, 13-23


După ce s-au dus magii, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo, până ce îţi voi spune eu, căci Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe mama Sa şi s-a dus în Egipt: şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul, care zice: din Egipt am chemat pe Fiul Meu. Iar când Irod a văzut că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a omorât pe toţi copii, care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi ţipăt mult; Rahela plângea pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. Iar după ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt, zicându-i: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iar el sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul, care se numeşte Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

Sf. Nicolae VelimiroviciFuga in Egipt a Maicii Domnului, cu Pruncul Iisus

Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei.” (Isaia 19:1). Marele prooroc Isaia descrie în acest chip întâmplarea care se află în Evanghelia de astăzi. Aceasta este fuga dinaintea sabiei lui Irod, fuga Domnului dinaintea slugii Sale, a întregii înţelepciuni dinaintea păcatului, a celui puternic dinaintea celui slab.

Pe cine ar trebui să vedem noi ca fiind acest “nor uşor” pe care vine Domnul în Egipt? Pe Maica Domnului. Ea era uşoară prin lipsa păcatului, prin lipsa blestemului, pentru frumuseţea întregii înţelepciuni şi a bogatei binecuvântări a lui Dumnezeu. În trup, dar parcă nu era în trup; ca un nor, dar un nor uşor. Dumnezeu a mers înaintea iudeilor ca un stâlp de nor (Ieşirea 13:22), ducându-Şi poporul afară din Egipt; şi iată, acum Dumnezeu merge pe un nor uşor către Egipt, fugind de sabia aceluiaşi popor.

De ce fuge Dătătorul de viaţă dinaintea oamenilor muritori? Nu s-ar putea rândui lucrul acesta într-un chip mai grabnic şi mai simplu? N-ar putea Dumnezeu, Domnul vieţii şi al morţii, să poruncească unui înger să ia sufletul Împăratului Irod, în loc să-i poruncească lui Iosif să fugă de Irod tocmai în Egipt? Atotputernicul Dumnezeu ar fi putut face aceasta, dar ce ar fi folosit? Poate ar fi fost mai lesnicios de înţeles pentru mintea noastră omenească înceată, dar ar fi încălcat cea mai înţeleaptă rânduială a mântuirii noastre. Cum ar fi putut vădi Evanghelia stricăciunea firii omului din pricina păcatelor şi să arate lămurit trebuinţa mântuirii omului prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu, dacă, în acea noapte, Dumnezeu ar fi pus capăt lucrărilor celor rele ale lui Irod prin moarte? Prăpastia păcatului în care căzuseră oamenii, înstrăinându-se de adevăratul Dumnezeu, cum ar fi putut să lămurească pe orbii cei duhovniceşti, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Însuşi Dumnezeu să fugă dinaintea oamenilor?

Îndată ce dreptmăritorii din depărtări, craii de la răsărit, plecaseră din Betleem, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerii Domnului veghează neîncetat, păzind pe sfântul Prunc, ca să nu se întâmple Lui un astfel de rău. Ei, care I-au slujit Lui de la zidirea lumii în Împărăţia veşnică, Îi slujesc Lui şi acum, în împărăţia cea vremelnică. Ei se minunează într-una cum, Domnul cel fără de moarte a binevoit să Se îmbrace în trup muritor, liber în faţa miilor de primejdii; cum Împăratul S-a făcut rob – chip de rob luând (Filipeni 2:7). Iată, îngerii vin iarăşi printre oameni şi viază printre ei, dar ei sunt nevăzuţi şi în sensul nostru, fără de trup. Şi atunci când ei se arată întrupaţi în faţa oamenilor, arătarea lor este de scurtă şi trupul lor ceresc nu este la fel ca trupul nostru pământesc, care poate fi rănit sau ucis. Cu toate acestea, Hristos S-a născut într-un trup adevărat, pământesc, care poate fi rănit şi ucis. Aşadar El fuge dinaintea sabiei, de aceea putem vedea că El era într-adevăr om şi nu o viziune, după cum socoteau unii eretici. Şi de aici, arătarea repetată a îngerilor şi de aici, ocrotirea cu mare purtare de grijă a Lui, ca Prunc neputincios.

Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerul vorbeşte despre viitor. Aceasta înseamnă că Irod nu s-a apucat încă de nici o lucrare împotriva Pruncului celui viu. Dar Irod poartă în inima sa frică neschimbată faţă de Prunc, şi are de gând să-L ucidă. Totuşi, nimeni din lume nu-i cunoaşte încă gândul ascuns, dar gândurile oamenilor sunt o carte deschisă pentru Dumnezeu, pe care El o citeşte cu lesniciune. Numai Dumnezeu ştie ce are Irod în minte împotriva lui Iisus. El singur poate să arate ascunzişul minţii bolnave a lui Irod. Dumnezeu i l-a făcut cunoscut lui Iosif prin îngerul Lui şi Iosif, cu ascultare, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a fugit în Egipt, ca să se împlinească cele spuse de către proorocul:

Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. (cf. Osea 11:1).

Desigur, aceasta nu s-a întâmplat din pricină că proorocul Osea a spus că aşa va fi; el a spus aceasta fiindcă a văzut mai înainte aceasta, fiind insuflat. De aceea, Evanghelistul spune acum: Ca să se împlinească ca şi cum ar zice că s-a împlinit. Aşa cum nimic din Sfânta Evanghelie nu este la întâmplare, Evanghelistul foloseşte dinadins un chip sau altul de a grăi. Este Voia lui Dumnezeu ca să dăm crezare Proorocilor Săi bineplăcuţi şi râvnitori din Vechiul Testament. Este Voia lui Dumnezeu ca să aflăm noi că El împlineşte rugăciunea plăcuţilor Lui, aşa cum ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi Voia Lui. Atunci când oamenii Îl ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi ascultă pe oameni. Nici un om muritor nu-L poate întrece pe Dumnezeu în slujirea supusă a oamenilor, când oamenii slujesc lui Dumnezeu întru ascultare.

Ceea ce au spus proorocii despre Hristos de mult, aceasta a spus chiar Dumnezeu. Ei au luat ceea ce era de la Dumnezeu şi au dat lumii. Ei nu au spus nimic de la ei şi nu şi le-au socotit ca ale lor, pentru că le primiseră de la Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a dat aceasta slujitorilor Săi credincioşi şi de aceea El acum îi preamăreşte pe ei, insuflându-l pe Evanghelist ca să scrie ceea ce Proorocul a spus ca să se împlinească. În felul acesta scriu Apostolii şi Evangheliştii Noul Testament. Dumnezeu Se bucură aducând bucurie slujitorilor Săi ascultători: Dumnezeu Se slăveşte slăvind pe slujitorii Săi râvnitori şi smeriţi.

Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu. De ce tocmai în Egipt? De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai la îndemână, cum ar fi Siria? Damascul nu se afla în împărăţia lui Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Astăzi, pentru a ajunge de la Ierusalim până la hotarul cu Egiptul, se merge cu trenul o zi de vară întreagă şi se mai merge o jumătate de zi pe deasupra până la Cairo unde, după Predanie, s-a aşezat sfânta Familie. Câte zile întregi le-or fi trebuit pentru a traversa pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi canalul? Cineva ar putea călători până în Siria şi înapoi, de câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca să afle adăpost pentru Mântuitor cât mai aproape cu putinţă de Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai Îl adusese pe lume, să pornească într-o călătorie atât de lungă?

Atât de repede gândim cu mintea noastră şi punem întrebări fără rost! Punând asemenea întrebări, uităm că rânduiala mântuirii oamenilor a fost făcută chiar de către Sfânta Treime şi nici o greşeală nu se poate afla în această rânduială. Împlinind cele spuse de Proorocul, Dumnezeu nu împlineşte cuvântul Proorocului, ci pe al Său. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, Dumnezeu a avut în vedere mai multe scopuri, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce face El. Noi, oamenii, atunci când facem ceva, rareori avem în vedere mai mult de un singur scop, iar Dumnezeu rareori are în vedere un singur scop, atunci când săvărşeşte o lucrare. Putem spune deschis că El, în înţelepciunea Sa atotcuprinzătoare, are multe scopuri în fiecare dintre lucrările Sale. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, scopul lui Dumnezeu a fost, înainte de orice altceva, să apere viaţa Fiului Său de uciderea care urma să înceapă în Betleem.

Pe lângă aceasta, Dumnezeu a avut în vedere multe alte lucruri. Când fiii lui Iacov, din zavistie, au vrut să-l ucidă pe fratele lor Iosif, atunci Iosif nu a aflat adăpost în Egipt? Acum, când Irod, tot din zavistie, vrea să-L ucidă pe Iisus, El află adăpost tot în Egipt. În felul acesta, Dumnezeu a căutat să repete aceeaşi lecţie pentru iudeii cei cu inima învârtoşată. Mândrindu-se cu neprihănirea şi cu credinţa lor într-un singur Dumnezeu Cel viu, iudeii se grăbesc, din zavistie, să-l ucidă pe cel mai curat dintre cei curaţi şi El fuge de ei şi află, ca şi Iosif înaintea Lui, un adăpost lipsit de primejdii pentru vieţuirea Sa în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei. Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte sub acoperiş pe Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se grăbeşte să-L ucidă cu sabia. Dumnezeu a dat iudeilor această lecţie prima dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, prin tânărul şi înţeleptul Iosif, şi acum El o repetă ca să arate neîndreptarea poporului iudeu. În Egiptul cel stricăcios, unde oamenii se închinau crocodililor, întreaga înţelepciune şi curăţia şi-au aflat ascunziş de prigoana bărbaţilor din Ierusalim, care se mândreau cu credinţa lor în Dumnezeul Cel Preaînalt. Situaţia a fost aceeaşi atât în zilele strămoşului nostru Iacov, cât şi acum, în zilele lui Irod. Dumnezeu caută să arate aceasta iudeilor, trimiţând Pruncul să afle adăpost în Egipt. Şi astfel El Îl trimite în Egipt şi nu în Damasc sau în altă parte.

(Zigabenus spune: “El a fost trimis în Egipt căci Babilonul şi Egiptul, mai mult decât oricare alte părţi din lume, erau mistuite de stricăciune. De aceea El trimite craii de la răsărit şi merge El Însuşi în Egipt, dorind să întoarcă pe calea adevărului pe fiecare. În felul acesta, El îi învaţă şi pe ei, şi pe noi, că cel credincios trebuie, chiar dintru început, să se aştepte la suferinţă.”)

Se mai poate face o altă asemănare plină de învăţăminte, între binefăcătorul Iosif şi Domnul Iisus. Aşa cum Iosif, care a fost mai înainte prigonit pentru curăţia sa, se face, cu ajutorul lui Dumnezeu, ocrotitorul Egiptului şi al vrăşmaşilor săi, pentru care s-a făcut ca un frate, tot aşa şi prigonitul Iisus va fi ocrotitorul şi Dătătorul Pâinii vieţii, atât în Egipt, cât şi în Israel şi peste tot în lume. Acum Ierusalimul Îl ucide cu pietre, dar, la vremea Sa, El va răsplăti Ierusalimul cu pâine.

Mai este încă o învăţătură. Faraon poruncise odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar pe cel pe care Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon nu numai că nu a putut să-l ucidă, ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde l-a hrănit şi l-a învăţat. Acum Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său, şi Împăratul lor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Nu numai că mâna lui Irod nu a fost în stare să-L atingă pe Cel pe care voia să-L ucidă, dar Irod împreună cu iudeii fără de Dumnezeu din Ierusalim, se făcuseră deja ţărână când Domnul Iisus Cel înviat era slăvit în cer şi pe pământ ca Împărat al împăraţilor… Şi aceasta poate fi o lecţie pentru noi că, atunci când ne punem sub paza lui Dumnezeu, mâna omului nu ne poate atinge.

Şi mai este încă o lecţie. Odinioară, Dumnezeu l-a trimis pe Israel să caute hrană în Egipt. Dar poporul lui Israel s-a făcut nemulţumitor şi neascultător, şi a început să părăsească curăţia credinţei lor şi să primească păgânismul egiptean, căzând pradă întunecimii Egiptului şi desfrânării egiptene. Dumnezeu Şi-a scos poporul Său din Egipt, dându-le un cârmuitor în persoana lui Moise şi făcând minuni fără de număr în priveliştea poporului Său. Dumnezeu le-a dat mâncare şi băutură în pustie şi vreme de 40 de zile poporul a cârtit împotriva lui, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Dumnezeu a dus poporul Său în Pământul Făgăduinţei, scoţând afară pe toţi vrăjmaşii lor şi punând rânduială, pregătindu-l şi îmbogăţindu-l. Dar fiii lui Israel au cârtit într-una împotriva lui Dumnezeu, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Domnul Iisus, dimpotrivă, a fugit prin deşert către Egipt, fără nici o tânguire, a vieţuit în sărăcie în acest pământ străin, şi S-a întors prin pustie în Israel fără nici o tânguire, fără vreun gând de împotrivire faţă de Tatăl ceresc. El, împreună cu Preasfânta Lui Mamă şi cu dreptul Iosif, au strâns într-o vreme scurtă întreaga istorie a suferinţelor iudeilor cu inimile pline de recunoştinţă, dragoste şi ascultare faţă de Prea-Înaltul, ca o mustrare pentru poporul lui Israel, cel îndărătnic şi neascultător, şi ca un exemplu pentru noi toţi.

La urma urmei, există o pricină însemnată din punct de vedere general, omenesc, pentru care Domnul Iisus a mers în Egipt şi nu în vreo altă ţară. El nu Şi-a început menirea pământească doar la vârsta de treizeci de ani, când Şi-a deschis sfânta Sa gură şi a început să propovăduiască. El şi-a început menirea Sa la zămislire. La zămislirea Sa de către Duhul Sfânt, El avea deja un următor. Acest următor era Maica Domnului cea sfântă. Crezuse Iosif în Hristos înainte de naşterea Lui? Naşterea Lui nu a deschis cerul păstorilor şi nu a pus în craii de la răsărit adevăr, rugăciune şi nemurire din destul? Nu s-a despărţit Irod şi nu a stat împotriva Lui împreună cu cârmuitorii învârtoşaţi şi cu cărturarii Ierusalimului, pe când El Se afla încă în iesle? Chiar de la zămislire, El s-a făcut piatra din capul unghiului pentru palatul mântuirii şi o piatră de încercare pentru alţii. Chiar de la zămislire, oamenii din jurul său au început să se împartă în oi şi capre. Mai presus de toate, Maria şi Iosif au avut despre El păreri diferite pentru scurtă vreme. În timp ce Maria ştia că El era rodul Duhului Sfânt, Iosif a crezut că El era rodul păcatului. Aceste păreri potrivnice au fost pentru puţină vreme. Dar împărţirea care s-a făcut la naşterea Sa între, pe de o parte, păstorii şi craii de la răsărit, şi Irod şi înţelepţii Ierusalimului, pe de altă parte, nu a ajuns niciodată la un sfârşit. El a venit să semene şi în acelaşi timp să risipească. Şi El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc, până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit în lumea aceasta pentru a fi gânditor. El a intrat în drama vieţii omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină şi cârmuitor, cugetător şi lucrător, jertfă şi biruitor. Cu adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi I-a anunţat venirea.

Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor – către o mare lucrare în planul mântuirii generale. Care este această lucrare? Este cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic. El S-a născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai pentru un singur neam, ci pentru toţi oamenii. El trebuia să cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a făcut. Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde a cunoscut El cel de-al treilea neam – iafetiţii? Romanii – iafetiţii după neam – nu stăpâneau în Ham's_sinEgipt? Şi toată Asia Mică şi Africa din vremea lui Alexandru cel Mare şi după aceea, nu erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul Testament nu era scris într-o limbă iafetită – în limba greacă? Şi Pilat, care L-a osândit la moarte, şi căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu – nu erau şi ei iafetiţi? Hamiţii au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui Ham, că nu l-a respectat pe tatăl său (Facerea 9:22-27), dar semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi. Dar, când El a venit în lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se află sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În afară de această cunoaştere nemijlocită cu hamiţii de la începutul copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului (Marcu 7:24; cf. Marcu 3:8). Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost de folos Pruncul Iisus urmaşilor lui Ham din Egipt, pe vremea când El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul vieţii lui Iisus în care El nu vorbea – nu întotdeauna este nevoie să se vorbească cu limba – dar făcea minuni? Soarele nu are limbă, dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o Pruncul Iisus asupra Egiptului, dar fără nici o îndoială că înrâurirea Sa era de nemăsurat. N-a primit tămăduire femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor din Egipt, adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în istoria mai târzie a creştinismului. În Egipt a înflorit monahismul cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor mucenici neprihăniţi. Nu este destul să pomenim numai sfintele fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui Faraon.

Desigur, noi nu credem că toate aceste pricini pentru ascunderea Domnului de Irod în Egipt au fost istovitoare. Dimpotrivă, noi recunoaştem că nu am numărat încă toate pricinile care se află în puterea oamenilor muritori, ca să nu mai vorbim despre toate acelea care sunt tăinuite ca minuni, în comoara adâncă a Voii lui Dumnezeu.

Dar să ne întoarcem la facerea-de-rău a lui Irod şi să vedem de ce este în stare, când patima poftei pentru putere îl schimbă într-o fiară sălbatică.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

De fapt, magii de la răsărit nu l-au înşelat pe Irod. Ei nu-i făgăduiseră nimic. Evanghelia spune: Iar ei ascultând pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar tiranul Irod era obişnuit ca oricine îi asculta voia lui să i-o împlinească negreşit, astfel că, el a socotit că magii l-au înşelat că nu s-au întors la Ierusalim ca să-i dea veşti despre Pruncul cel sfânt.

Şi astfel, el s-a mâniat foarte. Mânia era aerul pe care el îl respira în fiecare zi, aşa cum se întâmplă, fără vreo deosebire, cu oamenii care sunt robii patimilor lor. Putem cerceta acest lucru în noi înşine: cu cât ne lăsăm în voia vreunei patimi, cu atât ne simţim că suntem copii ai mâniei. Şi mânia este mama uciderii, căci mânia duce în cele din urmă la ucidere. Cain şi-a ucis fratele, Abel, din mânie (Facerea 4:8); Saul s-a mâniat straşnic pe fiul său Ionatan şi a repezit suliţa în el ca să-l ucidă (I Regi 20:30-33). Împăratul Nabucodonosor s-a umplut de mânie faţă de Şadrac, Meşac şi Abednego şi a poruncit să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător (Daniel 3:19-20). Cel mai înalt arhiereu iudeu împreună cu cărturarii s-au mâniat şi au scrâşnit din dinţi asupra Arhidiaconului Ştefan cu dinţii lor şi au aruncat în el cu pietre (Fapte 7:54-58).

Irod, robul tuturor patimilor urâtoare de Dumnezeu de pe pământ, era plin de urgie şi, în mânia sa, şi-a trimis toţi călăii să ucidă toţi pruncii din Betleem şi din toate împrejurimile, care erau de doi ani şi mai jos. Ceea ce a făcut Faraon pruncilor din Egipt, a făcut şi Irod acum copiilor din Betleem. Ni se întâmplă adesea să săvârşim păcatul pe care îl urâm la alţii. Nu se spune că săvârşitorii au ucis pruncii, ci că Irod a făcut-o. Evanghelistul vrea în felul acesta să arunce întreaga vinovăţie pentru această faptă sângeroasă asupra celui ce a poruncit-o – asupra lui Irod – şi nu asupra celor care au dus-o la îndeplinire. În faţa lui Dumnezeu, Irod era responsabil pentru aceasta, nu călăii. O asemenea punere la cale satanică nu se poate să fi apărut călăilor – să ucidă atât de mulţi copii nevinovaţi, pentru a ucide pe Unul care le stătea în cale. Irod era singurul vinovat. Evanghelistul caută prin aceasta să ne înveţe să ne păzim să facem rău cu ajutorul altora. Dacă îndemnăm pe cineva să ucidă, noi am ucis şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să mintă, noi am minţit şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să fure, noi am furat şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească adulter, noi am făcut aceasta şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească orice fel de păcat, noi suntem păcătoşii, nu acela. Dacă Evanghelistul ar fi trecut în istorie păcatul unui om pe care noi l-am îndemnat să-l săvârşească, el ar fi pus numele nostru, nu pe al aceluia, aşa cum, în cazul acesta, el vorbeşte numai de Irod ca ucigător şi nu de călăii pe care nici nu-i numeşte. Irod a trimis şi a ucis. El nu spune pe cine a trimis Irod, ci numai că a trimis. Nu este important pe cine a trimis, pentru că, la judecata lui Dumnezeu, numai Irod va fi chemat să răspundă pentru această ucidere.

Că mulţi au fost pruncii care au fost ucişi în această faptă de sânge a lui Irod, se vede din aceea că Evanghelistul întăreşte în chip deosebit faptul că au fost toţi pruncii şi din toate împrejurimile. El putea să fi spus: “şi a ucis pruncii din Betleem şi din ţărmurile de acolo”, dar el întăreşte cu osebire: toţi pruncii şi toate ţărmurile. Fiindcă Betleem era oraş şi în regiunea dimprejur erau multe sate, este limpede că au fost ucişi mulţi prunci.

Astfel, copiii au fost primii mucenici pentru Hristos. Moartea lor înainte de vreme, mucenicească, este urmarea adâncimilor păcatului omenesc şi se îndreptăţesc prin primirea cununilor de slavă şi viaţă veşnică în Împărăţia lui Hristos. Ei, pe care Hristos i-a iubit cel mai mult, au fost cei dintâi care au suferit pentru El. Cei pe care El i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat (Marcu 10:16), au fost cei dintâi, care au fost părtaşi la mucenicia Noului Testament. În Vechiul Testament, proorocii au murit pentru Dumnezeu; în Noul Testament, copiii şi toţi cei care erau curaţi ca şi copiii, au murit pentru Dumnezeu. Căci una dintre învăţăturile Noului Testament este “de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18:3). Şi toţi cei care se pocăiesc şi ajung precum pruncii, îşi vor găsi Irozii lor, vărsători de sânge, într-o măsură mai mare sau mai mică, care, din zavistie, îi vor bate, îi vor prigoni şi chiar îi vor ucide. Nici un mucenic al lui Hristos nu va fi fără cununa sa în Împărăţia lui Hristos, nici măcar un singur Irod nu va scăpa fără să fie aspru pedepsit, tot aşa cum împăratul Irod nu a putut scăpa, nici pe pământ şi nici în cer. Într-adevăr, fiecare păcătos, oricât de puternic s-ar înarma, se înşeală negrăit de mult, dacă crede că el este mai puternic decât un prunc neprihănit. Nimic nu este mai puternic în lume decât întreaga înţelepciune şi curăţia, deoarece îngerii lui Dumnezeu stau în spatele curăţiei şi a întregii înţelepciuni cu săbii de foc. Noi toţi ne înşelăm deseori când, orbiţi de păcat, credem că noi, cu puterea, tăria şi armele noastre, suntem mai puternici decât un copilaş neputincios de doi anişori. Trebuie să auzim doar mărturisirea unui ucigător de prunc ca să ne înspăimântăm. Trebuie doar să auzim cum pruncii ucişi îşi urmăresc ucigaşii zi şi noapte, în vise şi în viziuni, nedându-le pace deloc, până când îi aduc la pocăinţă – ori ucigaşii se spânzură. Cel ce ucide om nevinovat, se ucide pe sine însuşi. Cel ce moare în întreagă înţelepciune este mântuit şi este biruitor. Împăraţii nu sunt puternici, dar copiii sunt. Împăraţii nu sunt biruitori, dar copiii sunt. Acestea sunt veşti mari pentru lumea veche. Aceasta este cea mai însemnată învăţătură a Lumii Noi a lui Hristos. Primul exemplu al blestemului tiranului şi al binecuvântării copiilor mucenici din Noua Zidire, este dat de Irod şi de copiii ucişi ai Betleemului. Zi după zi, din vremea când Noul Testament a fost citit pentru prima oară, Irod este blestemat şi victimele nevinovate sunt binecuvântate. Şi ce a dobândit Irod prin fapta sa cea rea? Nimic din ceea ce a dorit şi totul din ceea ce a meritat. Prin Voia lui Dumnezeu, pedeapsa îl ajunge uneori pe răufăcător îndată după ce săvârşeşte uciderea şi alteori mai târziu, dar întotdeauna vine pe neaşteptate. Căci Dumnezeu răzbună sângele vărsat. El Îşi aduce aminte; El nu uită strigătul celui nevinovat (cf. Psalm 9:12). Când tatăl cel rău al Sfintei Varvara şi-a dus fiica la locul de ucidere, tăierea capului ei cu mâna lui, pentru că ea venise la credinţa în Domnul Hristos, un trăsnet a căzut peste casa lui chiar în acea zi şi l-a ucis. Când împăratul Irod a ucis pruncii neprihăniţi din Betleem, nu a fost nici un trăsnet care să cadă îndată peste el, dar ceea ce i s-a întâmplat lui, a fost cu mult mai îngrozitor decât un trăsnet. Foarte degrabă, el a căzut la pat şi a fost cuprins de o boală cumplită şi îndelungată: febră, friguri, gută, răni deschise şi sângerări. Dar cea mai îngrozitoare a fost boala mădularelor ascunse. După cum povesteşte despre el Flavius Iosif, mădularele lui cele ascunse putrezeau din pricina stricăciunii şi erau pline cu viermi. Ucigătorul de prunci a fost pedepsit cu cea mai cumplită suferinţă a acelor părţi ale corpului omenesc, cu care a fost împodobit de Dumnezeu pentru facerea copiilor. Duhoarea care se răspândea de la Irod, îndepărta pe toată lumea de la curte. Şi aşa de singur, cu durere trupească şi în cele din urmă nebun, Irod şi-a lepădat sufletul său cel negru ca să-şi ducă mai departe chinurile, din care moartea îi slobozise trupul.

Şi astfel începe Noua Zidire, nu numai cu bucuria îngerilor şi a păstorilor din Betleem, ci şi cu scrâşnetul pruncilor, plânsul mamelor şi facerea de rău a unui tiran plin de urgie. “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi pânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. (cf. Ieremia 31:15). Aceşti copii sunt urmaşii Rahilei, străbuna seminţiei lui Veniamin, care s-a aşezat în Iudeea dimpreună cu seminţia lui Iuda. Vechea istorie omenească a început cu sânge şi cu fapte rele: cu acestea şi fără nici o bucurie. Frate şi-a ucis fratele: Cain l-a ucis pe Abel. Omenirea a căzut din ce în ce mai jos, din păcat în păcat, dintr-un rău în alt rău, până când a căzut în cele mai adânci străfunduri ale păcatului. De ce a îngăduit Dumnezeu să se continue savârşirea facerii de rău în Noua Zidire? De ce nu a oprit El uciderea copiilor de către Irod? Pentru a arăta căderea îngrozitoare a omenirii şi pentru a dezvălui adâncurile prăpastiei din care Mesia trebuia să ridice lumea. Are calea largă şi alunecoasă a stricăciunii mai puţină durere şi mai puţine lacrimi decât calea îngustă şi spinoasă a mântuirii? În cele din urmă, Dumnezeu nu va mai îngădui nici un fel de suferinţă să cadă asupra păcătoşilor, fără ca Domnul Iisus, cel fără de păcat, să-l ia asupra Lui. Pruncii au fost ucişi de către Irod care se afla sub păcat şi sub blestemul lui Adam. Mielul lui Dumnezeu, Domnul Iisus, va fi ucis, deşi El este fără de păcat şi liber de blestem, izvorul bunătăţii şi al fericirii.

După moartea lui Irod, a venit la Iosif un înger al Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă acasă dimpreună cu Pruncul şi cu sfânta Fecioară, “căci”, a spus el, “au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Îngerul vorbeşte aici la plural, ceea ce înseamnă că nu numai Irod murise, ci şi alţii care căutaseră să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Cine erau aceşti alţii? Bineînţeles că erau unii înţelepţi şi cărturari ai Ierusalimului, care au fost tulburaţi şi înfricoşaţi la vestea naşterii unui nou împărat (Matei 2:2-3).

Astfel au început alte călătorii grele pentru Domnul Iisus peste pustiul de nisip şi cel al oamenilor. Prima dintre aceste călătorii a fost din Egipt în Iudeea. Dar fiul lui Irod, Athelau, domnea în Iudeea, un vlăstar rău al unei rădăcini putrede. Aşadar, înainte ca sfânta Familie să ajungă la Ierusalim, îngerul lui Dumnezeu i-a trimis în îndepărtata Galilee. Apoi, a doua călătorie grea, a fost din Iudeea în Galileea, în Cetatea Nazaret, împlinind astfel încă o dată cuvintele: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul.” (Matei 8:20).

Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

În cărţile proorocilor care s-au păstrat, nu găsim nicăieri că Domnul Iisus Se va numi Nazarinean. Este posibil ca această proorocire să fi fost în vreo carte care să se fi pierdut în mutările dese ale israeliţilor, sau în ruinele jefuite ale Ierusalimului, sau poate era o predanie nescrisă, dusă din neam în neam. Mai sunt locuri în Noul Testament în care Apostolii vorbesc despre citate prooroceşti ca şi cum acestea ar fi foarte cunoscute, dar care nu se găsesc în Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1:9, 14). Fiecare popor are mai multă proorocie nescrisă decât scrisă; aşa că de ce n-ar trebui să fie la fel şi cu iudeii? Aşadar, Îl vedem pe Domnul nostru Iisus din nou în Nazaret. Plecase din Nazaret când era în pântecele maicii Sale şi acum se întoarce acolo în braţele maicii sale. Câte lucruri nedesluşite şi povăţuitoare s-au întâmplat între plecarea şi întoarcerea Lui! Plecarea Sa din Nazaret s-a făcut în ascultare faţă de o poruncă dată de om; fuga în Egipt a fost pricinuită de urgia omului; întoarcerea în Iudeea a urmat morţii celor care au căutat viaţa Lui; noi oameni răi au dus la fuga din Iudeea şi în cele din urmă la întoarcerea în Nazaret. Oamenii sunt lucrători pretutindeni, dar pretutindeni Prea Înaltul Dumnezeu împlineşte Voia Sa şi planul Său de mântuire. Nu a trecut multă vreme de la plecarea până la întoarcerea în Nazaret, dar s-a împlinit o menire mare, Dumnezeiască. Înainte de a începe propovăduirea, Hristos, în scurta Sa vreme, a arătat oamenilor nenumărate minuni, dându-le lecţii înfricoşătoare şi le-a dezvăluit firea atotcuprinzătoare a puterii Sale Dumnezeieşti. El a răspuns chemării Cezarului şi a mers la Betleem pentru înscriere, dând prin aceasta Cezarului ceea ce este al Cezarului, dând astfel şi exemplu de supunere faţă de legea şi de puterile vremii. El S-a născut într-o peşteră, dând prin aceasta un exemplu de smerenie nesfârşită şi o lecţie lămurită, că preţuirea unui om nu depinde de locul unde se naşte, ci de duhul care se află în el. Prin naşterea Lui, El a deschis larg porţile cerului şi a făcut îngerii să cânte deasupra pământului plin de păcate şi să vorbească cu păstorii. Păstorii au fost primii care I-au adus slavă şi a arătat prin aceasta că, în Împărăţia Sa, oamenii nu vor fi aleşi după naşterea lor aleasă, după bogăţia, învăţătura sau puterea lor din lume, ci pentru sufletele lor cu întreagă înţelepciune, pentru inimile lor curate şi cugetele lor cu frică de Dumnezeu. El a adus la Sine pe cei mai învăţaţi oameni din răsărit – craii – şi i-a slobozit de închinarea la stele, învăţându-i să aducă slavă Dumnezeului Celui viu şi atotputernic în Sfânta Treime. El a dat la iveală, în Irod şi în cărturarii Ierusalimului, întreaga prăpastie a firii stricăcioase a omului, tulburată de păcat şi înrobită de patimi. Prin mucenicia copiilor din Betleem, El a lămurit calea suferinţei pe care urmează să meargă foarte mulţi următori de-ai Săi, şi a mai arătat în scurta Sa vreme, că întreaga înţelepciune este mai tare decât războiul şi că Irod, de fapt, nu a ucis pruncii, ci pe sine însuşi. El a fost prigonit de Ierusalim, pentru că El urma să sufere şi să fie slăvit în Ierusalim. Oamenii aleşi ai Egiptului l-au adăpostit de prigonire şi, prin aceasta, a repetat o lecţie mare şi limpede pentru Israel. El a trăit printre hamiţi în Egipt, ca să-i mişte cu arătrea Sa tămăduitoare, îndemnându-i pe calea mântuirii, aşa cum făcuse cu celelalte două neamuri de oameni, semiţii şi iafetiţii, ca să-Şi arate dragostea Sa atotcuprinzătoare pentru întreaga lume. El a împlinit această mare menire întreagă, sub tăcere, sub acoperământul maicii Sale. Când menirea Sa s-a împlinit, El S-a întors în Nazaret, ca să Se pregătească pentru una nouă. El nu a petrecut nici măcar o singură clipă pe pământ, fără să o împodobească cu fapte minunate pentru mântuirea oamenilor. Plugul Său, o dată ce a fost pus în mişcare în câmpul lumii, nu s-a oprit nici o clipă, nici brazda Sa nu a fost de adâncimi felurite. Toate acestea pentru mântuirea oamenilor. Şi astfel, Biserica Îi aduce slavă şi laudă ca singurului Iubitor de oameni, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti)