Predica la Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) - Sfântul Luca al Crimeei

sâmbătă, 3 decembrie 2016

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 13, 10-17


În vremea aceea Iisus învăţa, într-o zi de sâmbătă, în sinagogă. Şi iată era acolo o femeie care avea, de optsprezece ani, un duh de slăbiciune, şi care era gârbovă de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile peste dânsa şi îndată s-a îndreptat şi a început să slăvească pe Dumnezeu. Atunci mai marele sinagogii, mâniindu-se, pentru că Iisus o vindecase sâmbăta, a luat cuvântul şi a grăit poporului: şase zile sunt în care trebuie să se lucreze omul; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, şi nu în ziua sâmbetei. Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: făţarnicilor, fiecare dintre voi nu-şi dezleagă, oare, în ziua sâmbetei, boul sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape? Dar această femeie, care este fiica lui Avraam şi pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cădea, oare, să fie dezlegată de legătura ei în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de faptele măreţe săvârşite de Dânsul.

Sfântul Luca al CrimeiiDespre făţărnicie şi păcatul judecării aproapelui şi arhiereilor

In aceasta pericopa evanghelica vedem marea milostivire, iubirea si puterea Domnului nostru Iisus Hristos, indreptate spre binele femeii necajite. Vedem in acelasi timp si fatarnicia brutala a mai-marelui sinagogii, auzim o acuzatie grava drept raspuns lui: “Fatarnice!”

Ce este fatarnicia? In ce privinta l-a mustrat Domnul Iisus Hristos pe acest mai-mare al sinagogii? Fatarnicia – este ceva caracteristic pentru multi dintre noi. Fatarnic este cel care vrea sa para ce nu este de fapt.Fatarnic este cel care poarta masca evlaviei, fiind in sufletul sau lipsit de orice evlavie. Fatarnic este cel care isi exprima dragostea si loialitatea fata de aproapele sau, ii spune cuvinte blande, bune, lingusitoare, dar in suflet simte ura fata de el, urzeste rele impotriva lui. Fatarnic este cel care ascunde de oamenii din jur toate pornirile rele, intunecate ale sufletului lui, toate gandurile intinate, si vorbeste cu aproapele sau, prefacandu-se iubitor, curat cu inima, neavand nimic rau in sufletul sau.

In ce consta fatarnicia mai-marelui sinagogii, pentru care l-a mustrat grav Domnul Iisus Hristos? In aceea ca, fiind unul dintre invatatorii poporului, conducatorul sinagogii se prezenta drept purtator al cinstei si al dreptatii, iar in sufletul sau nu era deloc asa. In sufletul sau, dupa cum a aratat cuvantul rostit in timpul vindecarii acestei femei necajite, era nemilos, aspru, neiubitor de oameni, se ingrijea numai de respectarea literei legii, iar duhul legii, de dragoste fata de aproapele, ii era strain.

Nu se cuvenea oare ca Domnul Iisus Hristos sa-l mustre? Da! Si a fost vadit de Fiul lui Dumnezeu cel fara de pacat.

In unii dintre voi, care citesc si cunosc Sfanta Scriptura, ar trezi o nedumerire faptul ca Domnul Iisus Hristos, Care noua, crestinilor, ne-a interzis sa-l numim pe aproapele nostru chiar si cu un asemenea cuvant nevinovat cum este „nepriceput”, Care a spus ca, daca il vom numi pe cineva „nebun”, suntem vrednici de gheena, Insusi a spus nu de putine ori cuvinte taioase, ca si in cazul de fata, numindu-l pe conducatorul sinagogii fatarnic. In dese randuri, i-a numit fatarnici pe carturari si pe farisei. I-a numit chiar si serpi, pui de naparca.

Odata, cand Domnul Iisus Hristos a fost in Iudeea, a fost avertizat ca Irod cauta sa-l piarda si a fost sfatuit sa plece cat mai curand de acolo. Ce le-a raspuns Domnul Iisus Hristos? El a spus calm: Duceti-va si spuneti-i acestei vulpi – astazi si maine fac si a treia zi sfarsesc. L-a numit vulpe pe Irod.

Chiar si pe iubitul sau prieten, Petru, l-a numit cu un cuvant cumplit cum este “satana”. Mergi inapoia mea, satano, ca tu cugeti pe cele ale oamenilor, nu pe cele ale lui Dumnezeu!

Voi stiti ca Domnul Iisus Hristos uneori Se mania, stiti ca El a izgonit de doua ori din Templul din Ierusalim pe cei care faceau comert, a imprastiat banii, a aruncat marfa pusa pe mese, a facut un bici dintr-o funie si i-a gonit pe cei care faceau comert din templu. Atat de groaznica era uneori mania Fiului lui Dumnezeu.

Ce vom spune? Oare poate exista vreo umbra de contradictie in Domnul Iisus Hristos? Oare a incalcat El acea porunca pe care ne-a dat-o noua si potrivit careia nu putem numi pe nimeni macar nepriceput?

Sigur ca nu! In Domnul Iisus Hristos, ce este “da-da”, nu exista niciun “nu”, nu exista nicio contradictie. Ele nu pot exista in Fiul lui Dumnezeu.

Atunci cum se poate explica ceea ce am povestit mai sus?

Explicatia este simpla: trebuie sa se faca distinctie intre ce a interzis Hristos si ceea ce El insusi a facut. Trebuie sa se faca distinctii intre cuvintele de ocara si cele de mustrare. Pentru ca atunci cand ii spunem aproapelui “prost”, “nebun”, ce-i aratam fratelui nostru? Noi ne exprimam dispretul, il injosim. Iata, o astfel de ocara, o astfel de preamarire de sine in fata aproapelui a interzis-o strict Domnul Iisus Hristos.

Dar ce inseamna aceste cuvinte taioase ale Domnului Iisus Hristos, despre care v-am vorbit adineauri? De ce i-a numit adesea pe oameni serpi, pui de naparca, vulpi? Aceasta inseamna ca El ii mustra.

Exista o mare diferenta intre ocara si mustrare. Ocara, injosirea aproapelui sunt strict oprite de legea lui Dumnezeu, dar mustrarea ne este necesara. Citim in Sfanta Scriptura: Nu va faceti partasi la faptele lipsite de roade ale intunericului, ci mustrati-le!

In Epistola catre Timotei, Sfantul Apostol Pavel porunceste:

Pe cei ce pacatuiesc mustra-i de fata cu toti, pentru ca si ceilalti sa aiba teama. Propovaduieste cuvantul, staruie cu timp si fara timp, mustra, cearta, indeamna, cu toata indelunga-rabdare si intru toata invatatura (I Timotei 5, 20; II Timotei 4,2).

Vedeti ca mustrarea ne este poruncita de Sfantul Apostol Pavel? Nu trebuie doar sa nu participam la faptele cele rele, ci sa le si mustram. Si in toate acele situatii cand Domnul Iisus Hristos a vorbit cuvinte taioase, El mustra pe cineva. N-a injosit demnitatea omeneasca a celor pe care i-a numit “vulpi” si chiar “pui de naparca”. El a demascat doar minciuna lor, fiindca fatarnicia este una dintre formele minciunii, iar tatal minciunii este diavolul.

Domnul Iisus Hristos nu putea sa nu mustre minciuna si fatarnicia, ci intotdeauna mustra iute si cu manie, pentru ca exista o sfanta manie, exista mania poruncita noua de Domnul, mania cu care trebuie sa ne aprindem cand vedem batjocorirea celor sfinte, manie asemenea celei care l-a facut pe Sfantul si facatorul de minuni Nicolae al Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic de la Niceea sa-l loveasca pe Arie peste obraz.

O astfel de manie L-a determinat pe Domnul Iisus Hristos sa izgoneasca cu biciul din templu pe cei care faceau comert. Cu o manie sfanta si inflacarata S-a napustit asupra necinstitorilor. I-a numit fatarnici pe cei care meritau aceasta, pe cei care trebuiau mustrati inaintea intregului popor, pe cei de pe a caror fata trebuia sa fie scoasa masca bunei cinstiri, sa fie demascati in ochii poporului si sa li se descopere minciuna. Legitim si drept a fost pe buzele Lui cuvantul “fatarnic”, adresat conducatorului sinagogii. Legitim si drept ar fi fost pentru El sa-i numeasca pe toti carturarii si fariseii nu doar fatarnici, ci si serpi, pui de naparca. Cititi capitolul al 23-lea din Evanghelia dupa Matei si veti vedea cat de dreapta este mustrarea carturarilor si a fariseilor, cat de bine li se potrivesc numele cu care i-a numit Domnul.

Oare nu merita Irod numele de vulpe? Pentru ce este numit vulpe? Ce este caracteristic pentru o vulpe? Se cunoaste siretenia ei, se cunoaste viclenia ei, se stie cum ea ii amageste si pe vanator, si pe victima. Numindu-l pe Irod vulpe, Domnul Iisus Hristos l-a mustrat pentru viclenie, pentru inclinarea lui spre tradare – acest lucru n-a fost o ocara, ci o mustrare legitima. (…)

Si preotii Bisericii, dupa invatatura Apostolului Pavel, trebuie sa-i mustre public pe pacatosi. Aceasta intra in obligatia si in datoria noastra.

Si daca aceasta este datoria noastra, in ce privinta ar trebui sa va mustru pe voi, pastoritii mei?

In multe ar trebui sa va mustru. Dar acum va voi mustra pentru un grav pacat al nostru, nu spun al vostru, spun al nostru – pacatul judecarii apropiatilor nostri. Pentru ca cine dintre voi este liber de acest pacat? Care dintre voi nu a incalcat cuvintele lui Hristos, care interzic judecarea celor de aproape? Cine dintre voi se teme din tot sufletul de aceste cuvinte? Ascultati-le: Nu judecati si nu veti fi judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, dar nu bagi de seama barna din ochiul tau? Fatarnicule, scoate-ti mai intai barna din ochiul tau!

Noi suntem mereu ocupati cu lucrurile cele mai marunte, nu doar cu paiele, dar si cu praful din ochii fratilor nostri, iar barnele din ochii nostri nu suntem in stare sa le vedem si judecam de dimineata pana in noapte si din noapte pana in dimineata. Ma judeca si pe mine, arhiepiscopul vostru: ma judecati nu doar voi, ci ma judeca tare si in Kirsanova, si in Morsansk. Ma judeca cei pe care sunt indreptatit sa-i numesc afurisiti, ma judeca calugarii pribegi, calugaritele pribege insufla poporului ca eu nu sunt un adevarat arhiereu, ca nu trebuie sa mi se supuna, ca sunt lipsit de harul lui Dumnezeu.

Dar de ce? Pentru ce? Pentru ca eu le usurez suferintele fratilor nostri, care si-au varsat sangele pentru noi, pentru ca eu mantuiesc de moarte pe multi dintre cei care stau nu cu un singur picior, ci cu ambele in groapa.

Domnul imi ajuta sa-i scot din mormant, Domnul mi-a dat priceperea in cele ale chirurgiei si multa cunoastere si, dupa porunca celor doi patriarhi raposati – Tihon si Serghie -, nu indraznesc sa pun capat activitatii mele chirurgicale.

Iar acesti afurisiti, care stiu totul mai bine decat patriarhii, spun:

Ce fel de arhiereu este acesta, care astazi slujeste in Biserica, savarseste Liturghia, iar maine merge sa verse sange omenesc?”

Iata pana la ce limita ajunge judecata, iata de cata nedreptate sunt capabili oamenii!

Sa nu ne facem vinovati de cumplitul pacat al judecarii, fiindca este un pacat greu, de care cu mare greutate te poti debarasa. A intrat atat de adanc in inimile noastre, incat este greu sa ne mai despartim de el.

Ce sa facem atunci? Cum ne putem elibera de acest pacat cumplit? Ne invata Sfantul Apostol Pavel, spunand: „In cele din urma, fratii mei, intariti-va in Domnul si in puterea Lui”.Nu nadajduiti singuri in voi, ci intariti-va in Domnul. Numai prin puterea Lui putem scapa de cumplitul pacat al judecarii.

Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolesti, pentru ca lupta noastra nu este impotriva sangelui si a trupului, nu impotriva incepatoriilor, stapaniilor si stapanitorilor acestui veac intunecat, ci impotriva duhurilor rautatii din vazduh.

Pe cine numeste Apostolul domnii, incepatorii, stapanitorii acestui veac?

Pe demoni, pe ingerii satanei.

Precum in treapta sfanta a ingerilor exista noua cete, tot asa si satana are domnii, incepatorii, stapanitori ai acestui veac, duhurile rautatii de sub cer.

Si lupta aceasta este lupta noastra impotriva lor. Acesta este scopul vietii noastre.

Pentru aceasta primiti toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva in ziua cea rea, astfel incat, toate trecandu-le, sa stati tari”.

Ca niste ostasi care merg la razboi, imbracati-va in toate armele lui Dumnezeu.

Asadar ridicati-va, incingand mijloacele voastre cu adevarul, si imbracati-va in armura dreptatii.

Numai cu aceasta armura va veti apara de sagetile celui viclean si de judecarea apropiatilor vostri.

Si incaltati picioarele voastre pregatite pentru a binevesti lumii, dar mai ales luati scutul credintei, cu care veti putea stinge toate sagetile aprinse ale vicleanului.

Cu scutul credintei fierbinti si inflacarate veti putea stinge aceste sageti ale vicleanului.

Luati si coiful mantuirii, si sabia duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu.

Cu aceasta sabie veti secera toate duhurile cele rele de sub cer.

Si daca veti fi intotdeauna inarmati asa dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, daca veti fi ostasi ai lui Hristos, aparatori inflacarati ai credintei, atunci sagetile aprinse ale celui viclean se vor departa de la voi. Asadar, ostasi ai lui Hristos, inainte, inainte la lupta cu cel viclean, cu uneltirile diavolesti, cu duhurile de sub cer! Amin.

10 decembrie 1944

Sursa: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010

IPS Atanasie de Limasol - Despre părintele Sofronie de Saharov

| | | 0 comments

Cuvântul lui Dumnezeu este Adevăr

| | | 0 comments

Într-un sat de munte era un gospodar bogat, care a hotă­rât să dea o sumă frumoasă de bani pentru săraci, dar nu se pricepea cum s-o împartă.
După ce s-a gândit el mai bine, s-a hotărât să se ducă la pre­ot, căci el ştie mai bine cum să împartă banii, dar preotul îi zise:
- Fapta dumnitale este plăcută lui Dumnezeu, dar fiind bani mulţi, nici eu nu ştiu cum să-i împart şi cum să-i potrivesc, în aşa fel ca să nu dau unora prea mulţi iar altora prea puţini. Hotărăşte dumneata cui să-i împart şi-ţi voi respecta şi dorinţa de a nu se afla cine este binefăcătorul lor.
Gospodarul, însă, zise preotului astfel:
- Dacă nu ştii nici Sfinţia Ta, părinte, cui să-i dai, atunci de bună seamă că ştie Dumnezeu. Dă-i banii celui care va veni mai întâi la Sfinţia Ta acasă cu vreo treabă.
- Bine, zise preotul, voi face aşa cum ai hotărât dumneata; deci Dumnezeu va hotărî cine va primi banii, prin persoana care va veni prima la mine acasă cu vreo problemă.
În parohia aceea trăia o familie de oameni cinstiţi, muncitori, buni creştini, dar săracă. Erau în casă o puzderie de copii, iar bărbatul era şi bolnav de multă vreme şi nu avea putere să muncească. Într-o seară, după cină, după obiceiul casei, tatăl citi câteva versete din Noul Testament cu psalmi unde se scria următoa­rele: N-am văzut om drept părăsit de Dumnezeu şi copiii lui să ducă lipsă de hrană.”
- Ei! Iaca, eu sunt omul părăsit de Dumnezeu, căci n-am fă­cut nimănui nici-un rău, am făcut bine după puterile mele, cât am fost sănătos, soţia munceşte din zi până-n noapte şi totuşi nu avem cu ce ne hrăni. Am să mă duc la părintele ca să-l întreb de ce scrie în Cartea Sfântă o astfel de minciună?
Şi omul se duse necăjit la preot să-l întrebe despre ce citise el în Cartea Sfântă. Cum îl văzu, preotul îşi zise: „Acesta este un om tare nevoiaş, care vine primul la mine, însemnează că Dumnezeu a hotărât aşa, ca să fie scos din nevoi cu familia sa; lui îi voi da banii”.
Înainte de a-şi spune omul păsul duhovnicului său, acesta îi întinse suma de bani, spunându-i că un binefăcător necunos­cut i-a lăsat aceşti bani pentru nevoile familiei sale.
Bietul creştin, primi cu emoţie banii din mâna preotului, iar când fu întrebat cu ce treabă a venit pe la casa preotului, răspunse încurcat şi uluit:
- Părinte, iartă-mă, am uitat, dar mă bucur că vă văd sănătos.
Când a ajuns acasă, toată familia s-a bucurat, iar seara, după o masă bună, dar modestă, au citit aceste cuvinte în Cartea Sfântă: Fericit este omul care se încrede în Dumnezeu şi-şi pune toată nădejdea în El; în veac nu se va ruşina”.

Cu toţii au simţit în sufletul lor că într-adevăr: Cuvântul lui Dumnezeu este ADEVĂRUL.

„numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este drep­tate în veac şi cuvântul tău este adevărul” (final de rugăciune de la rânduiala înmormântării)

Autor: Pr. Bedreag

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 3. Kafsokalivit şi aghiorit până la sfârşitul vieţii

vineri, 2 decembrie 2016

| | | 0 comments

Cum reuşea Părintele Porfirie (n.r. ‒ canonizat acum, așadar Sfântul Porfirie) să gestioneze asemenea percepţii? În ce măsură tolera, îndrepta, sau îngăduia asemenea lucruri? Nu pot să ştiu eu acest lucru. Cred, însă, că Părintele Porfirie nu punea atât de mult preţ pe sănătate. Preţuia, însă, mult mai mult, dragostea. Acesta era mesajul său: vindecările erau doar un mijloc, nu un scop în viaţa omului. El însuşi a rămas nevindecat, asemeni Apostolului Pavel care nu a fost uşurat de boala sa, şi asemenea lui Moise, nu a ajuns în Pământul Făgăduinţei, deşi amândoi au prorocit! Sunt sfinţi care se găsesc la apogeul legăturii lor cu Dumnezeu, cărora le este de ajuns dragostea celui iubit, fără să aştepte vreo binefacere din partea Lui. Întâlnim în viaţa Părintelui Porfirie un element care denotă o uşoară contradicţie: se ruga pentru problemele curente ale miilor de oameni, şi, cu toate acestea, considera că îi forţăm mâna Lui Dumnezeu atunci când Îi cerem să ne uşureze de greutăţile care au venit asupra noastră! Spunea: Cel mai bine este să nu ne rugăm pentru sănătatea noastră. Să nu ne rugăm ca să ne facem bine, ci să ne facem buni”[i].
Ceea ce pot eu înţelege este faptul că Gheronda Porfirie nu ignora problemele omeneşti, nu fiindcă înţelegea rezolvarea lor ca autoapreciere sau ca „validare religioasă”, ci fiindcă înţelegea pericolul ca omul care ar fi fost imobilizat (la pat) din cauza suferinţei să sufere psihic mai apoi. Însă, vizavi de această problemă, părerea sa era, aşa cum am spus şi mai sus, „să nu ne rugăm ca să ne facem bine, ci să ne facem buni”. Este un punct de vedere care poate fi considerat extrem, de parcă uităm amănuntul că însuşi Apostolul Pavel a cerut de la Dumnezeu de trei ori să fie vindecat. În mod evident, ceea ce a vrut să spună Gheronda prin această expresie dragă lui a fost să aşeze în mod corect centrul de greutate în sistemul de valori al creştinului. Fiindcă problema nu stă în faptul că viaţa omului este alcătuită din diferite bunuri şi diferite elemente, ci în ce anume constă cu adevărat centrul de greutate al ei! Am impresia că absolutizarea sănătăţii şi a bunurilor materiale creează un fel de „rai pământesc”, care trece cu vederea faptul că istoria este un război neîntrerupt între viaţă şi moarte şi că sfârşitul său se găseşte în Împărăţia eshatologică, care, însă, are drept criteriu dragostea – iar nu longevitatea ori succesul social etc. Acest bizar „anarhism ascetic” le corelează pe toate şi dă importanţă hotărâtoare orientării existenţei omeneşti. Şi astfel, precum boala nevindecată a Cuviosului Porfirie în mod normal nu devine sursă de teologie, la fel şi în mărturisirile lăudăroase care relatează vindecări, taina nu mai are însemnătate: pentru multele situaţii când credinţa înflorea fără să mai vină boala, fără să fie dusă la bun sfârşit nenaşterea de prunci ori fără să fie evitată moartea cea neaşteptată[ii].
Părintele Porfirie este numit Kavsokalivitul după locul unde a stat în Sfântul Munte (Kavsokalívia[iii]). După ascultarea pe care a avut-o în timpul vieţii, ar putea fi numit „omoniát” (de la Piaţa Omónia din centrul Atenei, acolo unde a trăit şi a slujit timp de 30 de ani), sau „attiko-kalivit” (de la Attikí, prefectura de care aparţine capitala Atena). Cu toate acestea, a rămas kavsokalivit toată viaţa, nu doar fiindcă întotdeauna şi-a exprimat dorinţa de a muri la Sfântul Munte, la locul său de metanie, ci judecând după modul său de vieţuire în lume. Cât timp a trăit, a „ars” orice fel de comoditate pe care ţi-o poate oferi locuinţa din mediul urban, orice valoare şi orice titlu care tinde să se transforme în autoapreciere. Dar chiar şi în ultimele clipe ale vieţii sale, a „îndrăznit” să „ardă” chiar şi propriul său trup: a avut grijă ca nimeni să nu ştie locul unde i se odihnesc osemintele.
A cerut să fie înmormântat în locul unde fusese îngropat un monah care, în timpul vieţii fusese gras şi vesel tot timpul, ca să ia ceva din sfinţenia lui. După îngroparea părintelui Porfirie, a fost înmormântat exact în acelaşi loc şi părintele Nikanor. Aşadar, a fost înmormântat şi acesta tot acolo. Acum nu poţi să găseşti mormântul Părintelui Porfirie. I s-au rătăcit şi osemintele în pădurea de la Kerasiá[iv].
Mărturiile care dovedesc faptul că el a împărtăşit viziunea şi tradiţia kavsokaliviţilor, după umila mea părere, sunt două:
Pe de-o parte, propria sa mărturisire în legătură cu preocuparea că mulţime de oameni, care au propovăduit şi au tămăduit în numele Lui Hristos, vor accepta la sfârşit că nu au lucrat în numele Lui Hristos şi vor auzi acele înfricoşătoare cuvinte: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la mine cei ce lucraţi fărădelegea”(Matei 7, 23). Această preţioasă grijă loveşte în percepţia birocratică asupra Bisericii, înlătură orice exerciţiu narcisist al teologiei, loveşte în siguranţa luciferică că orice poartă supranume bisericesc constituie un fapt inevitabil plăcut Lui Dumnezeu. Dimpotrivă, toate sunt lăsate pentru Judecata din Urmă a lui Hristos. Acestei nesiguranțe evanghelice, Cuviosul Porfirie îi opunea tot ceea ce este mai evanghelic: credinţa în dragostea şi mila Lui Dumnezeu[v].
Cea de-a doua mărturie (în realitate, o manifestare a cunoaşterii conştiente a lui, la care ne-am referit mai sus) este de-a dreptul cutremurătoare și ne-a lăsat-o medicul Iórgos Papazáhos, care a trecut şi el la Domnul. O mărturie care constituie o adevărată pagină de Evanghelie şi care ar fi fost de ajuns, chiar dacă toate celelalte mărturii s-ar fi pierdut, ca să ne facă să înţelegem cât de greu este drumul care duce la sfinţenie. Este mărturia în care Gheronda descoperă faptul că marea primejdie nu este doar lipsa virtuţilor, dar şi virtuţile însele, care, într-un mod contradictoriu, se pot interpune între om şi Dumnezeu:
Într-o seară mi-a telefonat la cabinet, exact după ce primisem vizita unor pacienţi, soţ şi soţie, care veniseră să-mi mulţumească pentru tratament. Redau exact cuvintele Bătrânului: «Gheorghe, sunt părintele. Noi amândoi o să ajungem în iad, iar acolo vom auzi: Nebune, nebune! În această noapte voi cere sufletul tău de la tine… Bunurile de care te-ai bucurat în viaţă şi cele ce-ai pregătit, ale cui vor fi?».
L-am întrerupt: «De ce anume ne-am bucurat în această viaţă, Gheronda? De vechitura de maşină, de lipsa banilor, de nopţile nedormite?». Mi-a răspuns: «Ce tot spui acolo? Nu îţi spune lumea: Ce medic bun eşti! Ne iubeşti, ai grijă de noi, nu ne cerţi? Iar tu accepţi bucuros toate laudele, le înfuleci. Ei, ai pierdut răsplata! La fel păţesc şi eu. Spune lumea că am harisme, că doar îi ating şi se vindecă, că aş fi sfânt… Şi înghit şi eu toate acestea, om fără minte ce sunt… De aceea ţi-am spus că vom merge împreună în iad!».
I-am răspuns: «Dacă e să fim împreună, mergem şi în iad!». A închis telefonul, dar nu înainte de a-mi spune: «Eu îţi vorbesc serios şi tu mereu ai chef de glume. Eu zic să ne pocăim, să ne pocăim amândoi!»[vi].


[i] Viaţa şi învăţătura, p. 483. Vezi şi pp. 252, 475, 479-480. Compară şi Anárgyros I. Kalliátsos, Părintele Porfirie, văzătorul înainte, profetul şi tămăduitorul, Editura Presa Ortodoxă, Atena, 1993, pp. 103-107.
[ii] Dintre multele mărturii care circulau, despre vindecări miraculoase, una cu adevărat emoţionantă a fost relatarea lui Iórgos Papazáchos despre durerea sufletească pe care a simţit-o Gheronda la înmormântarea unei fetiţe. Vezi Antologie de sfaturi duhovniceşti, pp. 201-202.
[iii] Kavsokalívia este, cel mai probabil, printre primele locuri de la Athos (sec. al IX-lea) unde monahii practicau asceza. Numele provine de la obiceiul Sfântului Maxim (Kavsokalivitul), care ardea colibele unde locuia, apoi părăsea locul şi mergea în altă parte. Vezi Monahul Patápios Kavsokalivitul, Chipuri sfinte din Kafsokalivia, de la Sfântul Maxim până la Gheronda Porfirie, Editura Sfânta Sihăstrie „Sfântul Acachie”, Sfântul Munte, 2007, pp. 23-30.
[iv] Arhim. Vasílios, fost stareţ al Sfintei Mănăstiri Ivir, Sfântul Porfirie, aghiorit, în: Pildă de sfinţenie, p. 78.
[v] Viaţa şi învăţătura, p. 186, pp. 508-509. De asemenea, vezi Ioannídis, Gheronda Porfirie, p. 111 (mărturia lui Nikólaos Sotirópoulos).
[vi] Iórgos Papazáchos, „Paisprezece ani alături de el”, în Sinaxa, nr. 41, (1992), p. 96. Republicat în: Ioannídis, Gheronda Porfirie, p. 174.

Autor: Părintele Thanasis Papathanasiou

Sursa: Doxologia

Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 2. Cele două iubiri

| | | 0 comments


După cum am spus mai devreme, Gheronda Porfirie era pe deplin încredinţat că focul luminează, iar lumina face să dispară întunericul. Cu alte cuvinte, esenţa vieţii creştine este lucrarea dragostei. Dragostea este elementul de bază al vieţii creştine, pe când celelalte componente ale ei ‒ oricât de minunate şi excepţionale ar fi ‒ capătă valoare doar atunci când există dragostea ca element de bază[1]. După umila mea părere, consider că este vizibil cu ochiul liber că dragostea constituia coloana vertebrală a vieţii şi a teologiei Părintelui Porfirie şi în sprijinul acestei idei (dacă îmi este permis) impresionante sunt mărturiile şi povestirile celor care l-au cunoscut îndeaproape, care depăşesc mulţimea minunilor de tot felul, a vederii-înainte, nu însă şi pe cea a dragostei! Sau, în mod asemănător, mărturiile care, pe de-o parte, vorbesc despre dragostea sa, dar care o enumeră ca [fiind], cât se poate de simplu, una dintre virtuţile sale, având ca punct culminant harisma vederii-înainte!
O întâmplare neobişnuită, pe care a povestit-o Gherontisa Eufimia din Kerkira, arată tocmai această orientare dominantă a Părintelui către dragoste. Cuviosul Porfirie nutrea un respect deosebit pentru viaţa liturgică şi pentru puterea sfinţitoare a Tainelor. Cu toate acestea, cu un tertip de-a dreptul copilăresc, şi-a exprimat cândva dezacordul faţă de Sfântul Andrei Criteanul şi opera sa imnografică principală, Canonul cel Mare, fiindcă în acest text predomină un anumit sentiment de tristeţe, de jale şi de amărăciune, singura perspectivă imediată fiind cea a iadului şi a morţii, pe când Părintele Porfirie prefera să „privească” spre dragostea lui Hristos. Atunci când interlocutoarea sa [Gherontisa Eufimia] i-a menţionat un exemplu de canon opus celui pe care l-a scris Sfântul Andrei Criteanul pentru Sfântul Ignatie Teoforul, atunci Gheronda Porfirie cu mult entuziasm a spus: „O, acesta nu este canon, este foc! La canonul acesta, imnograful n-a mai ştiut de el! L-a făcut Sfântul Ignatie să se piardă cu totul![2]”. Reamintesc că Sfântul Ignatie Teoforul a spus acele cutremurătoare cuvinte: „Pentru dragostea noastră se jertfeşte […]. Pâine din cer doresc, care este Trupul lui Iisus Hristos […], şi băutură vreau Sângele Lui, care este dragoste nestricată[3]”.
Pentru Gheronda Porfirie, dragostea este una şi aceeaşi: dragostea de Dumnezeu nu poate fi despărţită de dragostea pentru oameni
Dragostea pentru Hristos nu are limită, la fel şi dragostea pentru aproapele[4]”. „Dragostea pentru Hristos este dragostea pentru aproapele, pentru toţi, chiar şi pentru vrăjmaşi […] Iubind pe aproapele vom putea să-L iubim şi pe Dumnezeu. Atunci când dorim acest lucru, atunci când vrem, atunci când suntem vrednici, dumnezeiescul har vine prin intermediul semenului nostru. Când îl iubim pe fratele nostru, iubim şi Biserica, şi avem dragoste şi faţă de noi înşine[5]”. „Un singur lucru trebuie să căutăm în viaţa noastră: dragostea, slăvirea Lui Hristos-Dumnezeu şi dragostea faţă de semenii noştri […]. Nimeni nu poate să ajungă la Dumnezeu dacă nu iubeşte, întâi de toate, pe fraţii săi. Căci cel care nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?[6]”.
În teologia Părintelui Porfirie, „aproapele” este un element determinant în lucrarea de mântuire a fiecăruia. În fiecare Sfântă Taină a Bisericii regăsim, ca un leitmotiv, tema aproapelui, a fratelui nostru, fără de care Taina respectivă se goleşte, parcă, îşi pierde din valoare, se înăbuşă, am putea spune, se goleşte de conţinut şi sfârşeşte în ritualism.
Chiar şi cel mai neînsemnat gest sau gând de nemulţumire faţă de aproapele are influenţă asupra sufletului vostru şi nu veţi putea să vă mai rugaţi. Duhul Sfânt, când vede că sufletul se găseşte în starea aceasta, nu îndrăzneşte să se apropie[7]”. „Rugăciunile noastre nu sunt ascultate, fiindcă nu suntem vrednici de aceasta. Trebuie să fii vrednic înaintea Lui Dumnezeu ca să poţi să te rogi.”
Ce ne-am putea aştepta, aşadar, să auzim, în continuarea spuselor de mai sus? Să constituie, oare, vrednicia noastră, un element hotărâtor pentru curăţirea şi luminarea noastră interioară? Părintele Porfirie continuă astfel: „Nu suntem vrednici, fiindcă nu îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Însuşi Hristos spune lucrul acesta: «Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta…»[8]”.
Această tradiţie evanghelică este susţinută şi de o mărturie conform căreia Părintele Porfirie înţelege care este cauza neputinţei cuiva de a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine, fiindcă săvârşise o nedreptate împotriva unui lucrător, pe care trebuia să o îndrepte[9]. În acest, sens, este revelator faptul că Gheronda considera că rugăciunea minţii („rugăciunea Lui Iisus”) este foarte importantă şi foarte cuprinzătoare, totuşi, considera că la baza ei se află, în mod direct, dragostea pentru Hristos a celui care se roagă, şi nu era de acord cu toate acele „tehnici” (aşezarea pe un scăunel, controlarea respiraţiei etc.), care transformă relaţia vie şi personală cu Hristos într-un proces foarte complicat[10].
Prioritatea faţă de „taina aproapelui” recapitulează un lung şir de mărturii: părintele re-povestea, cândva, un episod dinEverghetinos, care făcea referire la Pilda Samarineanului Milostiv aplicată, însă, în viaţa monahală. Povestirea vorbeşte despre doi monahi tineri care nu au câştigat Împărăţia, fiindcă au lăsat neajutat un om rănit, pentru a nu se abate de la ascultările pe care le primiseră de la duhovnicul lor[11].
Dacă vom citi cu atenţie învăţăturile Părintelui Porfirie, ne vom încredinţa, cred, că dragostea este rodul vieţii duhovniceşti, însă, într-un oarecare fel, este şi condiţie a eiDragostea cea adevărată este dar de la Hristos. Fără har, nu poate exista, iar omul nu se poate bucura de ea. Şi totuşi, Hristos nu ia iniţiativa dacă nu există „ceva” din partea omului. Acest „ceva” Părintele Porfirie îl exprimă simbolic, prin exprimări nuanţate. Este smerenia, deschiderea omului, dorinţa ca Dumnezeu să vină aproape de el [12]Există, în acest sens, o hotărâre fermă care trebuie luată. De exemplu, smerenia, undeva este văzută ca condiţie, iar altundeva, însă, ca dar[13]. Aproximativ acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul rugăciunii. Spunea Gheronda: „Rugăciunea nu se poate face decât cu Duhul Sfânt. El învaţă sufletul cum să se roage […]. Înainte de a se ruga, sufletul trebuie să se pregătească cu rugăciune. Rugăciune pentru rugăciune[14]”. Cu alte cuvinte, omul nu poate de unul singur să reuşească să iubească aşa cum trebuie; ceea ce poate, însă, este să se orienteze pe sine însuşi, cu hotărâre, în această direcţie, având ca ţel dragostea. Ceea ce cere Dumnezeu de la om este să vrea să iubească, să accepte faptul că de unul singur nu poate reuşi nimic. Acesta este sălaşul dragostei. De aceea, fără acestea, omul rămâne nedesăvârşit şi dezorientat, însă, are foarte mare importanţă auto-orientarea lui: spre ce orizont se deschide pe sine însuşi şi pe cine primeşte în viaţa sa.

Dragostea înseamnă participare la durerea celuilalt
Putem spune că Părintele Porfirie simţea dragostea aşa cum s-a revelat ea odată cu Întruparea Lui Hristos: nu ca pe un sentiment obişnuit, ci ca participare la durerea şi suferinţa celuilalt, a aproapelui nostru. „Să iubeşti şi să te doară sufletul pentru celălalt”, spunea el. „Să suferi pentru cel pe care îl iubeşti. Dragostea înseamnă sacrificiu pentru cel care iubeşte [15]”. În limbajul de astăzi, Prof. Gheórghios Kroustalákis identifica la Gheronda Porfirie ceea ce ştiinţa numeşte empatie[16], adică acea capacitate de a te pune în locul celuilalt. Dar şi propria sa suferinţă o socotea ca participare la suferinţa lui Hristos, ca un altfel de mod de a avea acces la dragostea Lui [17]. Părintele Porfirie era „orientat” spre bucuria Împărăţiei, cu toate acestea, nu trecea peste suferinţa Crucii. Aici se găseşte, cred, un adevăr destul de „dureros”. Dintr-un anumit punct de vedere, odată cu Răstignirea Mântuitorului, se încheie şi procesul Întrupării Sale. Dacă Hristos nu ar fi murit în felul în care a murit ‒ prin suferinţă şi umilire ‒, nu S-ar fi Întrupat pe deplin, nu ar fi surprins toate aspectele existenţiale ale vieţii omeneşti. Ar fi făcut doar o „plimbare” prin viaţa oamenilor, ar fi surprins anumite aspecte ale ei, dar nu toate aspectele, şi, astfel, nu ar fi condus-o la Înviere.
La Policlinică, în inima oraşului, la „graniţa” dintre cele două lumi, a celor demni şi a celor umili, Gheronda Porfirie a slujit timp de 33 de ani (1940-1973), după propria sa dorinţă[18]. Mai târziu îşi va aminti de perioada aceea: „Ani binecuvântaţi, în slujba celor bolnavi şi a celor suferinzi[19]”. Şi astfel, pune la îndoială părerile care separă viaţa liturgică a Bisericii de filantropia socială, cu toate că el nu aparţinea vreunui curent teologic care exercita critici la adresa sistemului social şi a domeniilor sale ineficiente. Şi în acest caz, s-a dovedit a fi un înainte-văzător. Este relevant, credem, să ne aplecăm asupra vedeniei pe care a avut-o, în care i s-a revelat că trebuie să ridice o mănăstire osebită faţă de celelalte.
După cum am spus, mănăstirea unde fusese închinoviat Sfântul Ioan Kavsokalivitul (sfântul său cel iubit), era numită a „celor neadormiţi, a celor treji” (în greacă, των Ακοιμήτων), mănăstire ce se afla în Constantinopol, şi unde se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte slujbe în mod neîntrerupt, timp de 24 de ore[20]. Mănăstirea pe care Gheronda o „visa” era asemeni aceleia, dar nu conform cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, „rugaţi-vă neîncetat”(I Tesaloniceni 5, 17), ci datorită dragostei faţă de oameni. Gheronda visa să ridice o mănăstire care să fie refugiu pentru toţi cei suferinzi şi întristaţi, care să fie deschisă tot timpul, 24 de ore din 24[21]. Tot ritmul vieţii mănăstireşti ar fi urmat să fie timp liturgic, orientat în acelaşi timp spre slujire şi rugăciune pentru cei năpăstuiţi[22]. În această viziune a sa, cu alte cuvinte, cei îndureraţi nu vor constitui nici o greutate pentru viaţa monahilor, dar nici „obiecte” care să suscite interesul celorlalţi. Pur şi simplu, ei sunt însuşi motivul existenţei mănăstirii. În paranteză, trebuie semnalat faptul că acela care a ridicat mănăstirea „Akoimíton”, Aléxandros, considera că munca manuală pentru câştigarea celor necesare traiului zilnic te abate de la scopul tău, lucru cu care Porfirie nu era de acord, el apreciind şi practicând munca fizică[23].

Toţi oamenii sunt fraţi
Am impresia că antropologia Părintelui Porfirie creează posibilităţi pentru recunoaşterea sfinţeniei nevăzute, a acelei sfinţenii pe care nu o poate bănui în nici un fel religiozitatea „clasică”.
Sufletele cele îndurerate, chinuite, care suferă din pricina patimilor lor, acestea câştigă mult dragostea şi harul Lui Dumnezeu. Unii ca aceştia se sfinţesc, iar noi, de foarte multe ori, îi învinuim pe nedrept[24].”
Această deschidere cu privire la lucrarea tainică a Lui Dumnezeu şi a existenţei locuitorilor Împărăţiei, surprinzătoare pentru creştinii obişnuiţi, lărgeşte excepţional comunitatea umană. Pentru Părintele Porfirie, Biserica este însăşi viaţa (intra) Trinitară şi, în acelaşi timp, posibilitatea omului de a fi părtaş la această viaţă. De aceea, insista ca Biserica să fie numită necreată şi veşnică[25]. Toate creaturile participă potenţial la aceasta, din moment ce, dintotdeauna, erau cuprinse în „mintea” Lui Dumnezeu, fiind creaţii ale Lui. Cât de mult seamănă această teorie cu teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul despre raţiunile fiinţelor este inutil să subliniem aici. Aşadar, cu lucrarea lui Hristos s-a început crearea „societăţii” cereşti[26]. Pentru Cuviosul Porfirie, Biserica este izvor de viaţă. Acest lucru, însă, nu neagă lucrarea tainică a Lui Hristos. Spunea că „harul Lui Dumnezeu, fără să încalce libertatea nimănui, are diferite moduri de a salva şi pe cei rătăciţi. Şi noi trebuie să ajutăm în această încercare[27]”. Potrivit acestui punct de vedere, creştinii nu sunt tocmai apostoli ai creştinismului, ci slujitori ai lui Dumnezeu, care este „Apostolul” prin excelenţă. Prin analogie, aici avem de-a face cu o viziune asemănătoare cu aceea care, în spaţiul ecumenic a fost denumită missio Dei şi care subliniază faptul că apostolia este însăşi lucrarea Lui Dumnezeu, iar creştinii sunt chemaţi să fie participanţi la această lucrare[28].
Aceste reflecţii denotă o foarte mare libertate. Părintele Porfirie spunea mereu că toţi oamenii sunt fraţi: absolut toţi, nu doar cei care sunt botezaţi[29]. El avea puterea să distingă prezenţa reală a Lui Dumnezeu şi în lucrările vechii lumi păgâne[30]. Astfel, el a dus mai departe teologia ioaneică, ce afirmă că Hristos este „Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume”[31], precum şi sensibilitatea Sfântului Iustin Martirul, pe care Gheronda Porfirie o împărtăşea dinainte de a auzi despre învăţătura acestuia despre raţiunile seminale[32]. Când cineva spune că toţi oamenii sunt fraţi, nu spune decât un adevăr creştin de la sine înţeles. Cu toate acestea, Gheronda Porfirie a ţinut să reamintească şi să sublinieze acest lucru. Era nevoie să spargă această mentalitate religioasă îngustă de care se tot lovea. De aceea, cu alt prilej, a fost nevoit să spună un alt adevăr, cunoscut de toată lumea, dar căruia nu i se dă importanţă: toţi cei care săvârşesc o crimă nu înseamnă, neapărat, că sunt răi, ci sunt doar nişte suflete bune care au o suferinţă foarte mare[33].


[1]Viaţa şi Învăţăturile, p. 208.
[2] Gherondisa Eufimia, Grija duhovnicească a Părintelui Porfirie pentru mănăstirile de maici, în: Pildă de sfinţenie, p. 328. Părintele Porfirie atrăgea atenţia, de asemenea, că îndemnul multor părinţi niptici, „adu-ţi aminte, neîncetat, că vei muri”, care naşte frica de iad, nu trebuie absolutizat şi generalizat, ci înţeles ca un punct de plecare ce ne va conduce, mai târziu, de la frică, la dragoste. Vezi Viaţa şi Învăţăturile, pp. 229-230. De asemenea, este de prisos să spunem că nici părerile Părintelui Porfirie nu trebuie să fie luate ca literă de lege. De exemplu, într-un anumit loc vorbeşte despre pedeapsa lipsită de noimă din partea Lui Dumnezeu… (Viaţa şi Învăţăturile, p.136), iar în altă parte spune că Dumnezeu nu pedepseşte (Antologie de Sfaturi Duhovniceşti, p. 66. Hristos este totul. Interviu cu Gheronda Porfirie, Editura Sfintei Sihăstrii „Schimbarea la Faţă a Domnului”, Kifisia, p. 6). De asemenea, ţine să sublinieze importanţa ascultării, iar altă dată vorbeşte despre rolul negativ al anumitor duhovnici în viaţa omului (Antologie de sfaturi duhovniceşti, pp. 337-344).
[3] Ignatie al Antiohiei, Epistola către Romani, 7, 1, Patrologia Greacă 813Β-816Α.
[4] Viaţa şi învăţăturile, p. 398.
[5] Ibidem p. 216· vezi şi pp. 386-387.
[6] Ibidem, p. 383 (vezi I Ioan 4, 20). Ecaterina stareţa, op. cit., pp. 61-63, redă un text al Sfântului Simeon Noul Teolog, pe care îl iubea foarte mult Gheronda Porfirie, şi care aminteşte textul evanghelic de la Ioan: „Dacă nu-l iubeşti pe fratele tău, pe care îl vezi, cum poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi?” (I Ioan 4, 20). Acest text, completat cu un scurt comentariu din partea sa, îl împărţea celor care veneau să-L vadă (vezi Viaţa şi învăţăturile, pp. 390-391).
[7] Ibidem, p. 250. Vezi şi p. 328.
[8] Ibidem pp. 250-251.
[9] Ioannídis, Gheronda Porfirie, p. 152 (mărturia lui G. Dimitríou).
[10] Viaţa şi învăţăturile, pp. 254-269Vezi şi Antologie de sfaturi duhovniceşti, p. 359, p. 379.
[11] Ibidem, pp. 399-400.
[12] „Hristos nu lasă să Se arate dragostea Sa, dacă sufletul omului nu are ceva care să-L atragă” (Viaţa şi învăţăturile, p. 218). Despre smerenie, vezi p. 238, p. 241, pp. 489-490. Cu toate acestea, smerenia se oferă în dar: p. 528, p. 409. Despre deschiderea omului către harul Lui Dumnezeu, vezi p. 239. Despre chemarea milei Domnului asupra omului, vezi p. 264.
[13] Viaţa şi învăţăturile, p. 238, p. 241, pp.489-490, dar şi p. 528, p. 409.
[14] Ibidem, p. 246. Vezi şi p. 247.
[15] Ibidem, p. 234. La fel, spunea că în Biserica cea necreată, adică în viaţa Sfintei Treimi, putem participa prin Taine şi prin dragostea noastră pentru „fiecare om păcătos nefericit care suferă” (Viaţa şi învăţăturile, p. 196). Consider că această logică a asumării durerii celuilalt l-a făcut să ceară de la Preasfânta să ia el asupra lui cancerul cu care fusese diagnosticat un tată care avea de crescut doi copii mici. Vezi Arhimandritul Porfírios Maheriótis, Evlavia poporului cipriot faţă de Gheronda Porfirie Kafsokalivitul, în: Pildă de sfinţenie, p. 427.
[16] Gheórghis Kroustalákis, Gheronda Porfirie, pedagogul, în: Pildă de sfinţenie, p. 196.
[17] Viaţa şi învăţăturile, p. 474. Ioannídis, Gheronda Porfirie, p. 171 (mărturia lui G. Papazáhou).
[18] Ibidem, p. 49. Avea dorinţa aceasta încă de când se afla la Kafsokalívia, când a auzit citindu-se comentariul lui Nichifor Theotókos la Evanghelia duminicii respective, şi îndemnul ce se face acolo pentru mângâierea celor bolnavi. Vezi Viaţa şi învăţăturile, p. 49.
[19] Ibidem, p. 126
[20] Vezi Ioánnis Foundoúlis, Rugăciunea neîncetată timp de 24 de ceasuri, Editura Astír, Atena, 1963.
[21] Viaţa şi învăţătura, p. 157, p. 169, pp. 176-178. Vezi şi Antologie de sfaturi duhovniceşti, pp. 283-284. În acelaşi timp, mănăstirea trebuia să devină şi centru de studii teologice. Vezi Kroustalákis, op. cit. p. 46.
[22]  „Desigur, acest lucru se va face cât mai simplu, fără constrângere şi prea mult efort din partea monahiilor. Consider că acesta este cel mai bun mod de a propovădui credinţa”. Viaţa şi învăţăturile, p. 178. În acelaşi timp, avea convingerea că rugăciunea monahului la chilie este mai bine primită decât rugăciunea celui mai de seamă cleric. Viaţa şi învăţăturile, p. 361
[23] Foundoúlis, p. 45.
[24] Viaţa şi învăţăturile, pp. 59-60, p. 158, p. 169. Vezi şi Ecaterina stareţa, pp. 146-148.
[25] Ibidem, p. 393. Vezi şi disensiunea părintelui cu „responsabila” unei case de toleranţă, care susţinea că desfrânatelor nu le este permis să sărute crucea pe care o ţinea Gheronda. El nu era de acord cu ceea ce zicea femeia şi a concluzionat: „Sărmanele, sufletul lor simte ceva”. Viaţa şi învăţăturile, pp. 145-147.
[26] Ibidem, pp. 193-196.
[27] Irineu, Mitropolit de Neofit şi Batska, Pildă de sfinţenie, p. 289.
[28] Vezi Tom Stransky, Missio Dei”, în: Dictionary of the Ecumenical Movement (ediţie îngrijită de Nicholas Lossky), Editura WCC Publications, Geneva 2002, pp. 780-781.
[29] Unul dintre fiii săi duhovniceşti a auzit din gura unui cleric spunând că doar creştinii sunt fraţi între ei. Când acesta a spus unor apropiaţi ceea ce auzise, în aceeaşi zi i-a telefonat Gheronda şi i-a spus: „Toţi sunt copiii Lui Dumnezeu. Toţi oamenii sunt copiii Lui Dumnezeu”. Apoi i-a închis telefonul. Tzaváras, op. cit., p.118. Vezi şi Irineu, Mitropolit de Neofit şi Batska, Pildă de sfinţenie, p. 297.
[30] Într-o vizită pe care a făcut-o la Muzeul de Arheologie din Atena, văzând statuia lui Zeus, a comentat în felul următor: „Mă minunez de opera artistului, dar şi de creatura Lui Dumnezeu, care a realizat-o impecabil. Şi, totodată, înţeleg că artistul care a creat-o avea simţul sacrului. Îl vedeţi pe Zeus? Deşi trimite un fulger asupra muritorilor, faţa lui este senină, nu este furios. Viaţa şi învăţătura, p. 136. În alt loc, însă, vorbea despre bacantele din cultele dionisiace ca fiind slujitoarele diavolului, Viaţa şi învăţătura, p. 559.
[31] Ioan, 1, 9.
[32] Protopresbiter Konstantínos Papadópoulos, Antropologia şi învăţătura părintelui Porfirie Kafsokalivitul, în: Pildă de sfinţenie p. 211. Vezi Iustin, Apologia a doua, 13, Patrologia Greacă 6, 465B.
[33] Antologie de sfaturi duhovniceşti, pp. 232-233.

Autor: Părintele Thanasis Papathanasiou

Sursa: Doxologia