Răspunsuri la întrebări ale tinerilor de azi / Cuvinte pentru tineri

luni, 22 septembrie 2014

| | | 0 comments
foto: Alexey Polyakov (Orthphoto)
Spuneți-ne ceva despre Taina Spovedaniei.

Spovedania este una dintre cele mai intime taine. Taină nu înseamnă nimic ascuns. Taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment. Nu înseamnă că nu va putea pricepe până la sfârșit. Tocmai de aceea taina întotdeauna va trebui să invite pe om în a explora mai mult adâncimile ei.

Trei persoane iau parte la spovedanie: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Hristos este ultima persoană – pentru că El nu a venit să judece, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la judecată. Nici duhovnicul nu are dreptul să o facă, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui. Este foarte important să înțelegem că duhovnicul este un prieten al Mirelui, și nu un simplu martor. Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi, Mirele și mireasa, să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și apoi se retrage discret – așa cum spunea cel care s-a numit pe sine „prieten al Mirelui”, Sfântul Ioan Botezătorul – pentru ca să se împlinească acest cuvânt: „Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”. Deci rămâne ca ucenicul să fie singurul judecător. Însă judecata aceasta el și-o face în cadrul cel mai intim cu putință și ar trebui ținută într-un cadru cât mai intim. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit să o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la judecător, și nu ca să fim achitați, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, se înțelege că trebuie să avem o abordare mai personală, mai intimă, a acestei taine.

Cum să ne spovedim?

Ceea ce voi spune la spovedanie și ceea ce voi auzi la spovedanie nu sunt și nu ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, decât vărsarea inimii în fața celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, asta este altceva. Că este neputincios, că este cu lipsuri, este altceva. Dar, așa cum este, pe tot îl vărs. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod din ce în ce mai deplin cu celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci de acele lucruri voi încerca să scap.

Dacă eu vreau să mă unesc cu Hristos, atunci trebuie numaidecât să mă pregătesc înainte de a mă duce la întâlnire cu El. Și prima întrebare pe care o voi pune în această pregătire este aceasta: „Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa? De ce nu suntem cum am vrea să fim?” După aceea, trebuie să Îi declar lui Dumnezeu că-L iubesc. Dumnezeu are nevoie de aceasta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu face orice și tot ceea ce face nu are alt scop decât să ne determine pe noi să-L iubim. Să-I declar lui Dumnezeu iubirea mea, iubire care este mai presus decât răutatea mea, și să-I mulțumesc pentru cele făcute pentru mine, mai ales pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste.

Îmi va ierta Dumnezeu păcatele?

În pilda fiului risipitor nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris „Iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da. Dar „Iartă-mă!” – nu. De ce? Pentru că nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva. Acest „Primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru, și anume pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem să tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării, iertarea fiind implicită. Mă duc la Dumnezeu ca să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai des întâlnite greșeli la spovedanie. Cele scrise acolo respectă foarte clar, foarte riguros, titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un păcat, găsești acolo ceva care să-ți arate. Dar nu zice acolo că astea-s păcatele tale. Nu. Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu. Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a îndepărtat pe mine de Dumnezeu.

Când vezi că dincolo de păcate este o relație pe care ai fi vrut-o altfel și ea nu este cum ți-ai fi dorit și ai face orice ca să fie măcar ca înainte – aceasta este spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la spovedit, evident că ai să zbori, pentru că ieși de braț cu Cel pe care Îl credeai a fi judecătorul și – surpriză! – judecătorul acesta nu știe decât să zboare. Pentru că El este chiar Dumnezeu. Și stând la braț cu El nu poți decât să zbori. Astfel de ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul spovedaniei.

Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C.
și tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2014


Prin cele ce se văd

| | | 0 comments
foto: Djole (Orthphoto)

„E nevoie de o alianţă internaţională pentru ocrotirea familiei”. Discursul Mitropolitului Ilarion de Volokolamsk la Forumul Internaţional „Familia numeroasă şi viitorul umanităţii”

duminică, 21 septembrie 2014

| | | 0 comments

Pe 10 septembrie 2014, la Palatul de Stat al Kremlinului s-a deschis ForumulInternaţional „Familia numeroasă şi viitorul umanităţii”. La deschiderea în plenară a participat şi preşedintele Departamentului de Relaţii Externe al Patriarhiei Ruse, Mitropolitul Ilarion (Alfeyev) de Volokolamsk, care a susţinut următorul discurs.

«Stimaţi participanţi,

În 1906, Dimitrii Ivanovici Mendeleev a publicat rodul muncii sale, pe care l-a intitulat „Pentru cunoaşterea Rusiei”, în care, pe baza rezultatului recensământului din 1897, a făcut o prognoză privind populaţia Rusiei. Conform acestei prognoze, numărul locuitorilor din Imperiul Rus în anul 2000 urma să atingă 594 de milioane. Întâmplările dramatice din secolul XX, căderea Imperiului Rus şi apoi şi a celui sovietic, războiul civil, represaliile în masă, două războaie mondiale – toate acestea au dus la ceea ce avem astăzi – populaţia Federaţiei Ruse atinge în 2014 o pătrime din cifra prognozată de omul de ştiinţă. Din motivele enumerate mai sus, Rusia nu a putut realiza potenţialul demografic care i-ar fi permis ţării noastre să atingă un nou nivel de dezvoltare.

Creşterea sau descreşterea populaţiei reprezintă un indiciu accesibil şi aritmetic referitor la sănătatea sau nesănătatea poporului. Dumnezeu, când a încheiat legământul cu Avraam, i-a spus: „Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, ca stelele cerurilor şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Fac. 22, 17). Iată cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu i-a dat-o omului când a încheiat cu el legământ. Dacă astăzi Dumnezeu ne-ar întreba: „Ce vrei să primeşti de la mine?”, oare câţi dintre noi şi-ar dori ca Dumnezeu să le dea mulţi fii? Cred că cei mai mulţi ar cere bunăstare materială, deoarece mulţi oameni văd această bunăstare că fiind cheia fericirii pe pământ.

Sintagma „criză demografică” le este cunoscută tuturor. Cu toţii ştim că, atât ţara noastră, cât şi alte ţări europene, se confruntă cu o astfel de criză.

În acelaşi timp, se enumeră diferite cauze ale acestei crize. Fără îndoială, una dintre cauze este criza familiei, mai ales criza familiei cu mulţi copii, pentru care a fost dedicat acest forum.

Cu durere trebuie să recunoaştem că, în ţara noastră, mamele cu mulţi copii şi copiii acestora sunt dezaprobaţi social şi chiar respinşi. În zilele noastre, nu este mai uşor să fii părinte cu mulţi copii decât era acum 100 de ani, deşi progresul tehnic a dus la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Viaţa unei familii cu mulţi copii în Rusia actuală este trudă multă zi de zi şi acte de bravură – în ciuda standardului general de confort.

După cum ştim, nici în Occident situaţia nu este mult mai bună. Cu tristeţe şi îngrijorare, urmărim cum, în ultimii ani, în Europa are loc o distrugere concentrată a valorilor fundamentale înrădăcinate în tradiţiile religioase, printre care şi familia, în prezent supusă unei cruciale reinterpretări.

Astăzi în Europa domneşte un relativism moral – convingerea că fiecare om sau grup de oameni îşi poate crea un sistem propriu de valori, care obligatoriu se referă la valorile omenirii. Ideea relativismului moral se răsfrânge şi asupra instituţiei familiei.

Astăzi suntem cu toţii martori cum în multe ţări din Europa şi America sunt tolerate şi recunoscute la nivel statal parteneriatele persoanelor de acelaşi sex. Şi asta în ciuda numeroaselor proteste ale apărătorilor familiei tradiţionale, părere de care nu ţin cont autorităţile.

Au făcut înconjurul lumii fotografiile şi înregistrările de pe străzile Parisului, Lyonului şi ale altor oraşe din Franţa, unde poliţia a folosit forţa pentru a-i împrăştia pe protestatarii împotriva acestei legi care egalează parteneriatul homosexualilor cu familia tradiţională. Astăzi, deja în multe ţări din lume, este încheiat nu numai la nivel legislativ, dar şi practic se aplică dreptul partenerilor de acelaşi sex de a adopta copii.

Apelurile şi ameninţările enumerate mai sus au dus la slăbirea instituţiei familiei şi a căsătoriei, care sunt fundamentul societăţii şi principala forţă pentru dezvoltarea ei.

În consecinţă, Europa a fost lovită de o profundă criză demografică, iar consecinţele acesteia pot fi ireversibile. Astăzi, deja populaţia autohtonă a numitor ţări europene se reduce rapid. Această stare de fapt ameninţă însăşi existenţa continentului European şi a popoarelor europene.

Să ne întoarcem la situaţia din ţara noastră. Trebuie să spun că una dintre problemele acute ce afectează păstrarea climatului moral din familie este numărul ridicat de avorturi. Când au loc crime „importante”, auzim despre ele la televizor, toate mijloacele de informare în masă transmit mesaje. Dar când avortul este practicat în masă, nimeni nu vorbeşte, cu atât mai puţin mijloacele de comunicare în masă. Despre avorturi astăzi vorbesc Biserica şi confesiunile religioase.

Nu întâmplător Preafericitul Patriarh, în 2011, a fondat sub conducerea Sa o comisie de apărare a mamelor şi copiilor, care astăzi în mod real au nevoie de ajutor.

Aşa cum se demonstrează o dată în plus, mamele şi copiii trebuie ocrotiţi de persoanele care ar trebui să se ocupe de creşterea natalităţii. O să vă dau un exemplu: o cunoştinţă de-a mea a rămas însărcinată şi a mers la doctor pentru consultaţie. S-a prezentat la clinica din oraşul Kitai, la intersecţia Petropavlovscaia. Prima întrebare pe care i-au pus-o doctorii: „Ce-ţi trebuie ţie asta? Fă avort şi totul va reveni la normal!” A mai mers la un consult pentru femei pe strada Dubrovscaia numărul 9. Acolo au întrebat-o: „Tu te-ai hotărât să naşti? Descotoroseşte-te de făt şi totul va fi bine pentru tine!” Atunci s-a adresat la policlinica ginecologică de pe strada Sneghireova, dar şi acolo i s-a spus acelaşi lucru.

Ce se întâmplă? Este un complot al medicilor împotriva maternităţii şi copilăriei? Despre situaţia ei i-am povestit domnului L.M. Rosalii, doctorul nostru minunat. Nu i-a venit să-şi creadă urechilor şi mi-a cerut adresele clinicilor respective. I-am spus adresele şi le menţionez şi acum, dar mă tem că, din păcate, lista unor astfel de clinici nu se limitează la cele specificate de mine. Aceasta este o problemă mare şi serioasă. Eu cred că aceste comportamente din partea doctorilor trebuie declarate drept criminale şi acestor doctori ar trebui să li se retragă licenţele de practică.

Cu siguranţă, ne lipsesc unele măsuri restrictive. Şi, înainte de toate, noi trebuie să ne gândim cum să ajutăm părinţii, femeile aflate în zone de risc. Aici aş vrea să amintesc despre un proiect care are ca scop ajutorarea femeilor care se gândesc la avort. Acesta constă în sprijin psihologic „Păstrăm viaţa împreună”. În realizarea lui se implică cei pregătiţi să le dea o mână de ajutor femeilor şi familiilor aflate în situaţii dificile (să le oferim haine, mâncare pentru copii, medicamente şi multe altele).

Una dintre sarcinile principale ale proiectului este să le facem cunoscut cât mai multor femei care se gândesc să avorteze că există posibilităţi de a primi ajutor. În acest sens, vom crea şi o pagină de Internet. În plus, planificăm că creăm o bază de date despre programele de ajutorare a femeilor aflate în dificultate, cu descrierea exactă a posibilităţilor care li se oferă şi să distribuim reclama pe sistemele de căutare şi pe paginile de socializare.

În încheiere, aş vrea să vă povestesc cum, odată, a trebuit să ţin un discurs în faţa unui auditoriu format din studenţi, de la care am primit următoarea întrebare: „De ce Biserica tratează atât de strict avorturile? De ce Biserica susţine o etică familială care pare să aparţină mai degrabă trecutului?” Şi eu am răspuns: „Haideţi, să ne gândim la un singur lucru: noi, toţi cei prezenţi astăzi în această sală, trăim numai datorită faptului că mamele noastre nu au făcut avort cândva”. Şi atunci în sală s-a făcut linişte.


Consider că este foarte important ca noi să vorbim si să reflectăm asupra problemelor existente, să ne împărtăşim părerile tinerelor familii, femeilor tinere. Cu adevărat avem mare nevoie să apărăm familia, maternitatea şi copiii la nivel statal. Este necesară solidaritatea tuturor confesiunilor religioase şi a oamenilor de bună credinţă pentru a ocroti familia de apelurile la secularizare ale lumii şi astfel să ne apărăm viitorul. Desigur, este nevoie de o alianţă internaţională pentru ocrotirea familiei. Sper ca acest forum să devină unul din paşii importanţi în sensul formării unei astfel de alianţe.»

Preluare de pe Știri pentru viață

Pr. Constantin Sturzu: “Nu ne mai iubim, adică nu mai avem vin” / Școala de duminică

| | | 0 comments
Toamna se înmulţesc nunţile. Tradiţional, acesta era, de fapt, "anotimpul nunţilor", care aveau loc, cel mai adesea, după ce ieşea vinul cel nou. Aşa că, nimic mai firesc decât a aborda acest subiect acum, la început de răpciune. Menţionez, dintru început, că acest articol nu este pentru cei care cred că au relaţia perfectă, iubirea perfectă, familia perfectă. Care sunt convinşi că nu este nimic în neregulă în căsnicia lor, că nu trebuie schimbat nimic. Este scris pentru cei care suferă văzând că relaţia cu soţul/soţia începe "să scârţâie"; că a cam dispărut farmecul şi sentimentul ce-i anima în luna de miere. Este pentru cei care constată că rutina zilnică, problemele copleşitoare sau dialogurile tensionate macină serios temelia căminului conjugal; pentru cei care se sperie când ajung la concluzia că nu ar mai avea nimic în comun cu cei cu care s-au unit în taina cununiei. Pentru cei pentru care soţul/soţia este doar un soi de coleg de apartament. Sau doar celălalt părinte al copilului/copiilor... Pentru cei care sunt ispitiţi să creadă că ăsta este sfârşitul. Că divorţul ar fi singura (onesta?!) soluţie. Şi care trăiesc cu iluzia că, undeva, în lume, sau chiar sub nasul lor (la serviciu, printre "prietenii" de pe Facebook etc.) se află, de fapt, perechea ideală. În fine, pentru cei care, după ce au crezut că şi-au găsit "jumătatea", acum se văd a fi sfâşiaţi, neîntregi.

Pentru a găsi ieşirea spre lumină, unii ca aceştia au nevoie să identifice ce i-a îngropat, să priceapă de ce iubirea lor este înmormântată sub lespedea grea şi rece a indiferenţei, ori chiar sub piatra cea tăioasă a urii faţă de celălalt. Ar trebui, pentru început, să accepte că, cel mai adesea, noi ne iubim condiţionat. Ne iubim bolnăvicios. Ne iubim storcându-ne unul pe altul până nu mai avem ce ne oferi. Iubim pentru că ne sunt satisfăcute nevoi reale sau porniri păcătoase. Iubim atâta vreme cât ni se oferă iubire (sau ce numim noi a fi iubire). Iubim precum ostaticul ce suferă de sindromul Stockholm. Iubim precum visătorul care speră să găsească, în carne şi oase, un personaj de film sau de roman de care s-a îndrăgostit. Iubim cu frica de a nu rămâne singuri. Iubim cu ideea de iubire. Iubim în celălalt întruchiparea aşteptărilor noastre. Iubim în modul în care am fost învăţaţi să iubim; chiar dacă asta înseamnă să repetăm greşelile părinţilor noştri... Iubim pentru că aşa am apucat să iubim. Dar cât de adevărată este această iubire? Cât ţine ea? Vorba Părintelui Cleopa (adaptată): ţine doar până la prăşit sau până la sfârşit? Şi dacă nu ţine, care este explicaţia? Şi care soluţia?

Să facem mai întâi o precizare esenţială. Noi numim cu acelaşi cuvânt - iubire (sau dragoste) - realităţi diferite (sau grade/ trepte diferite ale unei aceleiaşi realităţi). Ştim că "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8), dar cuvântul "iubire" din acest citat scripturistic nu are aceeaşi accepţiune cu aceea pe care noi i-o acordăm în limbajul curent. Ceea ce numim noi iubire sau dragoste este, de fapt, doar umbră a adevăratei, dumnezeieştii iubiri. Nu credem asta? Atunci să facem un test. Câţi dintre noi pot spune că au acea dragoste precum cea descrisă de Sf. Ap. Pavel în următoarele versete: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată"  (I Corinteni 13, 4-8). Dacă dragostea noastră are aceste caracteristici, atunci deja iubim dumnezeieşte şi nu mai avem nevoie să citim cele ce urmează. Dacă nu, atunci să încercăm, împreună, să desluşim cum putem ajunge a dobândi o asemenea iubire.

Când nu mai vine... iubirea "ce ne vine"

Ca să găsim soluţia, trebuie să căutăm acolo unde se ascunde ea. Adică în pericopa evanghelică citită la taina cununiei. O redau integral, întrucât este extrem de important a o lectura: "Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El"(Ioan 2, 1-11).

Aşadar, mirii se pregătiseră de nuntă şi au pus pe masă ceea ce aveau şi cât aveau, inclusiv vin. Vinul ne aduce multe beneficii, când îl consumăm cu moderaţie: 1) este hrănitor (un adevărat aliment, ce conţine inclusiv vitamine şi minerale); 2) este tămăduitor (virtuţile terapeutice nu se manifestă doar la uzul intern, ci şi în uzul extern, atunci când este folosit, spre exemplu, în amestec cu untdelemnul spre a fi pus pe răni; vezi parabola samarineanului milostiv); 3) este înveselitor (aduce acea bucurie în inimă despre care ne vorbeşte Psalmistul: "vinul veseleşte inima omului" - Ps. 103, 16). Aceste trei calităţi sunt specifice şi iubirii menită să ne hrănească fiinţa, să ne vindece rănile şi să ne bucure inima. Numai că noi, cu excepţia celor ce au viaţă sfântă, venim în faţa sfântului altar aducând vinul iubirii noastre nedesăvârşite. O iubire adesea bazată pe pasiune sau susţinută de resorturi ce ne scapă. Pe scurt: o iubire "ce ne vine". Nu ştim de ce iubim, dar iubim... Această iubire este vinul omenesc, firesc, care nu poate să ţină la nesfârşit. El se consumă şi se sfârşeşte.

Acelaşi lucru se întâmplă cu iubirea noastră, pe care o sesizăm că se stinge şi chiar se "sfârşeşte" cu totul. Din toată înflăcărarea şi aprinderea iniţială - vinul nunţii - nu mai rămâne decât apa cotidianului banal, al plictisului. Relaţia cu celălalt ajunge să fie şi ea inodoră, insipidă şi incoloră. Aici e punctul în care ne speriem şi suntem tentaţi să credem că totul s-a sfârşit şi, eventual, să credem că singura soluţie este despărţirea. Aşa se şi se explică multe dintre divorţuri, mai ales acelea în care se invocă "nepotrivire de caracter". Aici este punctul în care a crede în Dumnezeu face diferenţa. Cel necredincios, lumeşte gândind, bazându-se doar pe ce (nu) simte, ajunge mai lesne la divorţ. Cel credincios însă, are şansa de a-şi aduce aminte că, după slujba cununiei, cei doi sunt "un trup" şi că ceea ce "a împreunat Dumnezeu", omul nu trebuie să despartă (cf. Matei 19, 6).

Bun, va zice omul nostru sleit de (ne)iubire, nu mă despart, dar cum să trăiesc aşa, cu o relaţie ca o apă chioară? Răspunsul ni-l dă Hristos, care cere de la noi tocmai această apă/ neiubire spre a o preface din nou în vin/ iubire. Apa relaţiei noastre ajunse într-un adevărat "punct mort" devine însăşi materia primă a iubirii ce va renaşte. Doar El poate să reaprindă inima noastră cu iubire, numai că, de data aceasta, nu cu o iubire limitată şi condiţionată, ci cu o iubire dumnezeiască. În Evanghelie nu se vorbeşte, de aceea, de un vin mai bun, obţinut după minunea prefacerii apei, ci tocmai de "vinul cel bun". Adică noi nu ajungem, cu puterea lui Dumnezeu, să iubim ca în prima zi de căsnicie ori ceva mai mult decât atunci, ci ajungem să iubim cu iubirea "cea bună", cu iubirea desăvârşită, de care aminteam mai sus în descriere paulină.


Aceasta nu mai este o iubire care "ne vine" aşa, pur şi simplu, fără ca noi să facem vreun efort, ci este o iubire care se lucrează. Dar este una care nu mai este condiţionată de nimic, decât de râvna noastră de a o dobândi de la Dumnezeu. Iar pentru a o dobândi este nevoie de un singur lucru: să facem, cum ne îndeamnă şi pe noi Maica Domnului (icoana Bisericii), "orice ne va spune". Adică să împlinim poruncile lui Dumnezeu, ceea ce ne învaţă El în Biserica Sa... Unii, probabil, vor fi dezamăgiţi de această soluţie. Aceasta este însă singura cale către dobândirea adevăratei, dumnezeieştii iubiri nu doar pentru soţ/soţie, ci pentru orice om de pe lumea aceasta. Orice alt traseu este drum ce se închide, mai devreme sau mai târziu. Deschizându-ne însă către cerul iubirii nesfârşite, aducem pe pământ iubirea care hrăneşte, vindecă, veseleşte. În chip desăvârşit.
Sursă: Doxologia

Declaraţia finală a Forumului Internaţional „Familia Numeroasă şi viitorul Umanităţii”, Moscova, 10-11 septembrie 2014

sâmbătă, 20 septembrie 2014

| | | 0 comments

APEL urgent către naţiunile lumii

Către toţi oamenii de bine de pretutindeni 
Către toţi liderii religioşi
Către liderii de opinie
Către liderii din diverse arii profesionale
Către organizaţiile de femei şi tineret 
Către Adunarea Generală ONU 
Către şefii de stat şi de organisme legislative 
Către mass media

Noi, participanţii la Formul Internaţional «Familii numeroase şi viitorulumanităţii», organizat la Moscova în 10-11 septembrie 2014, ne exprimăm profunda îngrijorare, deoarece anumite ţări promovează cu tenacitate politici şi o campanie de propagandă fără precedent care în final vor duce la distrugerea Familiei Naturale – o instituţie care într-o societate civilizată constituie fundamentul pentru ordinea, prosperitatea şi pacea socială a unui stat.

Supravieţuirea umanităţii se bazează pe sistemul familiei şi al legăturilor de rudenie care se formează prin căsătoria dintre un bărbat şi o femeie şi copiii care li se nasc. Acesta este unicul element capabil să asigure reproducerea, stabilitatea şi continuitatea civilizaţiei umane. Toate celelalte tipuri de relaţii sexuale sau alianţe de intenţie care exclud naşterea de copii sunt lipsite de sens, pentru că sunt golite de însăşi noţiunea stabilită prin definiţie pentru familie. Niciun interes economic sau politic nu poate servi drept pretext pentru a înlocui cu un surogat conceptul de familie care a trecut testul istoriei.

Cu regret declarăm că politica sistematică urmată de elitele conducătoare din ţările dezvoltate ale lumii pentru a impune „teoria societăţii post-moderne” – în esenţă, o „societate a consumerismului fără limite”, o politică de creare a unei societăţi a indivizilor total nepreocupaţi de viitor, care se concentrează exclusiv pe satisfacerea propriilor dorinţe egoiste de moment. În realitate, o astfel de societate este în ultimă instanţă destinată să distrugă credinţa în Dumnezeu, precum şi încrederea în bine. Aceste politici post-moderne axate pe averea materială distrug umanitatea din făptura umană (aşa cum a fost ea creată de Dumnezeu) şi năruiesc dimensiunea spirituală a omului – trăsături care îl disting pe acesta în sânul Naturii Vii.

Facem apel la toţi oamenii care recunosc semnificaţia şi valoarea Familiei Naturale în menţinerea civilizaţiei umane:

 Să stea uniţi în faţa ameninţării pe care o reprezintă totala dezumanizare a societăţii, să instituie o barieră în calea interferenţei ideologice în viaţa particulară a oamenilor, care are loc cu sprijinul statului, în încercarea de a impune majorităţii stilurile de viaţă şi preferinţele sexuale ale unei minorităţi;
 Să se străduiască să propună iniţiative legislative în legile fundamentale şi constitutive ale tuturor ţărilor, prin care să se definească în mod clar relaţiile în mod natural predeterminate din cadrul familiei şi relaţiile dintre bărbat şi femeie, copiii acestora şi rudele lor;
 Să pledeze pentru şi să sprijine Familia Naturală ca unica sursă de supravieţuire a civilizaţiei şi a Omenirii;
 Să se folosească de toate ocaziile oferite de zilele internaţionale tematice (Ziua Copilului, Ziua Familiei etc.) ale căror sloganuri trimit la valorile tradiţionale, cu scopul de a-şi demonstra dezacordul şi dizidenţa faţă de tendinţele distructive sprijinite de stat în viaţa de familie şi viaţa sexuală – mai ales cea a tinerilor – şi să consolideze înţelesul Familiei Naturale ca temelie a vieţii umane la nivel individual, societal, la nivel de stat şi de civilizaţie;
 Să se opună utilizării cinice a femeilor pe post de mame-surogat, în interesul legăturilor şi alianţelor între persoane de acelaşi sex;
 Să susţină interesul copiilor şi să lucreze pentru adoptarea de legi care interzic sub orice formă propaganda despre relaţiile homosexuale în rândul copiilor şi tinerilor;
 Să iniţieze şi să sprijine cercetări ştiinţifice pentru studierea condiţiilor şi a perspectivelor de dezvoltare a Familiei Naturale, precum şi dezvoltarea efectelor negative la nivel psihologic şi social al creşterii de copii în familii formate din persoane de acelaşi sex;
 Să sprijine eforturile publice de asigurare a integrităţii vieţii umane din momentul conceperii sale şi până la moartea naturală, să protejeze copiii de influenţele care le afectează individualitatea şi să susţină dreptul părinţilor – atât al tatălui, cât şi al mamei – de a-şi creşte copiii;
 Să ceară iniţiative şi directive din partea guvernelor şi şefilor de stat pentru a asigura protecţia Familiei Naturale, a copilăriei şi maternităţii atât în politica internă, cât şi în cea externă.

Facem un apel urgent la Adunarea Generală ONU, la Secretarul General ONU şi la Comisarul Suprem al ONU pentru Drepturile Omului ca, în formularea programelor Naţiunilor Unite, să respecte, în litera şi spiritul lui, Articolul 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care subliniază înţelegerea Familiei Umane ca singura noţiune posibilă şi acceptabilă pentru civilizaţia umană şi să proclame în viitorul apropiat un An Special sau un Program în sprijinul Familiei Naturale.


Îi invităm pe toţi cei care sunt de acord cu acest Apel să se alăture lui, de dragul supravieţuirii vieţii şi civilizaţiei pe Pământ.

Preluare de pe Știri pentru viață

Predica la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Mitropolitul Augustin al Florinei: CE ESTE LEPĂDAREA DE SINE?

| | | 0 comments
foto: Fr. Ioakeim Sotiropoulos(Orthphoto)

APOSTOLUL
Galateni 2, 16-20

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Evanghelia
Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.
Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.
*

Mitropolitul Augustin al Florinei: CE ESTE LEPĂDAREA DE SINE?

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos:

Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:
Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust  şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.

Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?

Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.

Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.
Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.

Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.

Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.

Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.

Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.

Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa  ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.

Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.

Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.

Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!


(traducere din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE” a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)

Prin cele ce se aud

| | | 0 comments

10 afirmaţii surprinzătoare despre avort făcute de medici avorţionişti

vineri, 19 septembrie 2014

| | | 0 comments

În Spania, este renumită  o afirmaţie rostită de proprietarul clinicii de avorturi Dator din Madrid doctorului  Jesus Poveda, un activist veteran pro-viaţă, afirmaţie ca care adeseori făcea referire în alocuţiunile sale publice:

“L-am întrebat cum poate el, în calitate de medic, ştiind ce semnifică în realitate un avort, să îl  poată şi înfăptui, iar el mi-a răspuns: <<Până şi eu sunt uimit de lucrurile pe care sunt în stare să le fac în schimbul banilor.>>”

Iată alte câteva afirmaţii  surprinzătoare despre avort făcute de foşti sau actuali doctori avorţionişti:

“Femeilor nu li se permite niciodată să privească ecranul ecografelor pentru că ştim că dacă o vor face şi vor asculta bătăile inimii fetuşilor nu vor mai dori să ducă până la capăt avortul.” - Dr. Randall, fost medic avorţionist

“Chiar şi acum mă simt un pic ciudat deoarece, ca medic, am fost învăţat să păzesc viața şi iată-mă, distrugând-o” – Dr. Benjamin Kalish, medic avorţionist

“Devii un pic schizofrenic. Într-o cameră, încurajezi o pacientă şi îi spui că neregularitatea ritmului cardiac al fetusului nu este importantă, că va avea un bebeluş sănătos. Apoi, în camera alăturată, încurajezi o altă femeie căreia tocmai i-ai injectat soluţia salină pentru a-i face un avort, spunându-i că este un semn bun faptul că deja ritmul cardiac al bebeluşului este neregulat…să nu se neliniștească pentru că nu va avea un bebeluş viu. Apoi, brusc, aceasta îşi dă seama că în momentul infuziei saline era multă activitate în uterul ei şi nu era vorba despre curenţii fluidelor. Era desigur fetusul care, afectat de înghiţirea soluţiei saline concentrate, se zbătea violent, ceea ce înseamnă trauma morţii lui…Cineva trebuie să o facă şi, din păcate, noi suntem aceia” – Dr. John Szenes, medic avorţionist

“A le spune femeilor că fetusul simte durerea, provoacă şi mai multă tulburare. Aceste femei simt o durere adevărată. Nu au ajuns cu uşurinţă la această decizie. A crea un alt obstacol pentru ele doar pentru a primi îngrijirile medicale de care au nevoie este realmente nedrept.” – Avorţionistul Dave Turok

“Acesta este motivul pentru care urăsc utilizarea forcepsului: rupe lucrurile. Există doar două tipuri de doctori care spun că niciodată nu au perforat uterul: cei care mint şi cei care nu fac avorturi.” – Avorţionist anonim

“Am ajuns în punctul în care nu am mai putut suporta să mai privesc micuţele trupuri.” – Dr. Beverly McMillan, fost avorţionist

“Cred că din multe puncte de vedere am fost norocoasă. Dacă nu m-aş fi implicat, probabil că aş fi trecut prin viaţă perfect mulţumită să merg la petrecerile din breasla medicală şi ar fi fost totul foarte-foarte monoton. M-aş fi plictisit de moarte..”- Dr. Jane Hodgson, medic avorţionist specializat înavorturi efectuate la termene înaintate ale sarcinii

“Mâhnirea ,destul de diferită de sentimentul de ruşine,  apare într-o formă sau alta la fiecare dintre femeile cărora le-am efectuat un avort, şi acestea sunt cam 20.000 din 1995  şi până acum. Mâhnirea este relevată de faptul că majoritatea plâng la un moment dat în timpul procedeului. Sentimentul durerii poate ţine câteva zile sau câţiva ani. Durerea este câteodată întârziată. Durerea poate sta în stare latentă câţiva ani” - Dr. Susan Poppema, avorţionist

“Dacă mă confrunt cu o sarcină de mai mult de 20 săptămâni, acolo unde într-adevăr este un copilaş, asta mă face să agonizez, pentru că acel potenţial este atât de iminent! Pe de altă parte, am o altă poziţie, care cred că este superioară în ierarhia întrebărilor  şi aceasta este: Al cui este acel copil? Trebuie să fie mama” – Dr. James McMahon, avorţionist

“Ştim că înseamnă a omorî, dar statul ne permite să omorâm în anumite circumstanţe” – Dr. Neville Sender, avorţionist

Traducere: Andreea Toma

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Cum se vede din Basarabia unirea cu România?

| | | 0 comments
foto: Serafim Ciobanu(Orthphoto)
Problema unirii Basarabiei cu România a fost și este una actuală pentru mine. Unchiul meu, Ion Moraru, a fost condamnat la ani grei de temniță în Siberia pentru atitudinea sa unionistă, iar o altă rudă pe linie paternă, Vasile Vâșcu, a fost condamnat la 14 ani de închisoare pentru că în 1984, în calitate de prim-vicepriministru al RSSM, a pus problema retrocedării sudului și nordului Basarabiei și a includerii grafiei latine în învățământ.

Cu regret constat că noi nu am știut să păstrăm moștenirea transmisă de generația Sfatului Țării. Consider că Republica Moldova a avut o ocazie istorică de a se uni cu România la începutul anilor ’90 dar, din varii motive, această ocazie istorică nu a fost exploatată. Astăzi însă, o eventuală unire a Basarabiei cu România ar întâlni o serie de dificultăți. Unirea se face sub mai multe aspecte, iar actul politic ar trebui să încununeze aceste năzuințe.

Din punct de vedere cultural se observă o intensificare timidă a colaborării celor două maluri ale Prutului. În ultimul timp, în librăriile de la Chișinău au apărut tot mai multe publicații românești. Prin intermediul Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni sunt finanțate zeci de proiecte culturale în fiecare an, se organizează diferite școli de vară la care sunt invitați tineri din Republica Moldova, anual statul român oferă burse pentru studenții basarabeni care vor să studieze în România etc. Un alt moment important, care a avut drept scop apropierea celor două maluri ale Prutului, a fost deschiderea Institutului Cultural Român de la Chișinău. În ultimii ani acest institut a reușit să organizeze o serie de evenimente unioniste sub aspect cultural (conferințe, expoziții, burse etc.). Concomitent, în Republica Moldova s-au ridicat tot mai multe monumente, busturi, troițe și plăci comemorative pentru diferite personalități din perioada interbelică, fapt care vorbește de asemenea despre o năzuință unionistă a basarabenilor.

 Un aspect dureros, dar destul de important în „marșul” spre unire îl constituie cel bisericesc. La nivelul Mitropoliei Basarabiei nu se întreprinde practic nicio acțiune în acest sens și aceasta în pofida faptului că mulți preoți și ierarhi din România iubesc Basarabia. Cărțile religioase lipsesc din librării, în instituțiile de învățământ nu ajunge nicio publicație românească, Ziarul Lumina este un lux pentru un creștin de la Chișinău, iar preoții din România cu greu pot ajunge sa conferențieze în Basarabia. Românii din Basarabia nu cunosc cine a fost IPS Gurie Grosu sau IPS Visarion Puiu, IPS Iosif Naniescu sau abia dacă au auzit de Sofian Boghiu ori Roman Braga. Dacă nu ne cunoaștem propriul trecut, cum am putea să ne raportăm la neamul românesc? Din aceste motive, alături de colegii de la ASCOR și Fundația Vasiliada, am încercat în ultimii ani să înclinăm această balanță în partea opusă. Astfel, în ultimii cinci ani s-au tipărit peste 35.000 de ziare „Studentul Ortodox”, au fost instalate cinci troițe în amintirea unor ierarhi români, au fost aduse și distribuite în școli alte zeci de mii de Ziare Lumina, reviste Familia Ortodoxă, Vestitorul Ortodoxiei, s-au organizat câteva zeci de conferințe cu invitați din România, tinerii din Basarabia au participat la școlile de iarnă de la Mănăstirea Putna și toate acestea cu scopul de a uni sub aspect spiritual Basarabia cu România. Totuși, de multe ori am constatat că fraților noștri de peste Prut le este teamă să facă primul pas, să nu supere pe cineva prin prezența ori prin acțiunile lor, atitudine pe care o consider nu tocmai corectă. Ar trebui să fim mai îndrăzneți.

Sub aspect politic și economic consider că sunt destule bariere, iar cea mai spinoasă este Transnistria. Acest nod gordian poate fi dezlegat doar cu ajutorul bunului Dumnezeu și în urma unei pocăințe colective a neamului românesc. Un act de dreptate istorică a fost făcut de statul român odată cu modificarea Legii cu privire la cetățenie, atunci când basarabenilor li s-a oferit ocazia de a-și redobândi cetățenia română, deși procedura este destul de anevoioasă. La fel este și cu procedura de obținere a vizei de scurtă ședere în România, când trebuie prezentate o serie de acte, inclusiv dovada bancară a deținerii în cont a unei de sume de cel puțin 500 de euro. Toate acestea în condițiile în care pentru obținerea unei vize Schengen în Grecia e suficient să prezinți dovada deținerii în cont a cel puțin 200 de euro. Este îmbucurător faptul că s-au început lucrările la gazoductul Iași – Ungheni, deoarece unirea Basarabiei cu România poate avea loc doar odată cu obținerea independenței energetice a Republicii Moldova. De asemenea, România susține intens parcursul european al Republicii Moldova, care ar putea avea aceeași finalitate.

În final aș vrea să menționez că românii din Basarabia își doresc unirea cu Patria Mamă. Consider că acest lucru nu este imposibil, dar pentru realizarea sa trebuie lichidate neajunsurile amintite mai sus, pentru a crea o voință majoritară în acest sens și un entuziasm național căruia nu-i va putea sta în cale nimic.

Așa să ne ajute Dumnezeu!
Iulian Rusanovschi, născut în Chișinău


 „Basarabia e România” – scrie mare pe pereții și pe gardurile de pe străzile chișinăuiene. Ce bine, îmi zic eu, aici e tot acasă! Dar este oare așa?

Basarabia este România, a fost dintotdeauna, istoric, politic, geografic, dar, totuși, ceva o face să fie altfel. Basarabia nu mai poate fi simplă, ușor de înțeles și de trăit. Poate fi asemănată cu o fetiță simplă de la țară pe care cineva a încercat peste noapte să o transforme în ceva ce nu este. În esență ea este tot simplă, naivă și curată, dar, pe alocuri este îmbrăcată pe deasupra cu haine care se cunoaște că nu sunt ale ei: o fac să arate prea mândră, prea plină de fală, nu i se potrivesc.

 Dacă Basarabia e România de ce nu înțeleg ce vorbește doamna de la tarabă? Ea pare că mă înțelege, dar eu tot nu știu cât trebuie să plătesc. De ce nu știu cum să mă port nici la nunți, nici la cumetrii, deși am participat la ele și acasă? De ce nici măcar jocurile de copii mici nu le recunosc de pe buzele mamelor? Dacă Basarabia e România, de ce se pot ține polemici ore întregi pe această temă?

Curios e că perspectiva se poate schimba de pe o zi pe alta. Da, Basarabia e România. Astăzi am vorbit liber cu o colegă de facultate și ne-am înțeles foarte bine, am fost la ședința săptămânală ASCOR, unde s-a vorbit de România și de românism, despre istorie și despre cultură și i-am simțit de o sută de ori mai sinceri și mai adevărați decât toți profesorii de istorie pe care i-am avut în liceu. Am intrat pe poarta bisericii și mi s-a oferit o iconiță cu Învierea Mântuitorului împreună cu tricolorul, mi s-a oferit o carte de poezii pline de trăiri și dorințe de recunoaștere a adevăratei identități.

Basarabia își dorește unirea cu România; de fapt, din multe privințe ea este unită cu România, rămâne să se schimbe de acele haine care nu i se potrivesc, ca să putem citi pe orice colțișor din Chișinău: „Basarabia este România”.
Andreea Rusanovschi, născută în Bacău


Doar gândul - de Costache Ioanid

| | | 0 comments
foto: Radmila Ostojic(Orthphoto)

Doar gândul la Tine mă face să sper
în drumul acesta ce duce la cer.
Doar dorul de Tine, de chipul Tău blând
îmi spune mereu...
În curând...
În curând...

La poarta cetăţii odată voi sta
acolo departe în patria Ta.
De dorul acesta ce-mi arde în piept
veghez şi tresar
şi Te-aştept...
şi Te-aştept...

În lumea aceasta mereu călător
mă-nalţ către stele pe scări de fior.
La orice sclipire tresar îngânând:
O, vino, Te rog...
mai curând...
mai curând...

Încurajează iniţiativa copilului / Sfaturi pentru părinți

joi, 18 septembrie 2014

| | | 0 comments

www.kolybel-ekb.ru , 23 aprilie 2014
Odată, încercând să-mi omor vremea în timp ce stăteam la coadă la bancă, am citit o însemnare a unui psiholog într-un ziar local distribuit gratis. Autorul scria că străduindu-ne să ajutăm copilul, noi “îi omorâm” orice inițiativă. Trebuie, din contră, să-l susținem iar copilul va deveni repede un ajutor adevărat, învăţându-se în acelaşi timp să devină independența. Acest articol mi s-a întipărit în minte și am hotărât cu tărie că așa trebuie să procedez.

Băiatul cel mare împlinise un an, vârstă la care copilului îi trebuie tot și dintr-odată, iar inițiativa lui este ca o fântână. Am îndrăznit și i-am dat cerealele să le mănânce singur cu lingurița și… minunea nu s-a întâmplat. El nu a mâncat cerealele și nu a spus “mulțumesc”. Toată mâncarea era împrăștiată pe scaun, pe podea și pe îmbrăcăminte. După ce am curățat totul în jur și am spălat lucrurile de pe el, dorința de a învăța copilul să fie independent mi-a cam pierit: cât timp o să treacă până când el o să învețe?

Cuvintele psihologului nu mi-au ieșit din cap, fapt pentru care am hotărât să acționez în continuare și să aștept rezultatele, căutând metode care să mă ajute să nu înnăbuș inițiativa copilului iar mie să-mi fac viața mai ușoară. La început am pus în farfurie numai două linguri de cereale sau altă mâncare și atunci el a risipit mai puțin și a mâncat mai mult; legumele i le-am dat fierte ca să poată fi mâncate cu mâna; am găsit o ceașcă mică din care să verse mai puțin; înainte de masă am dezbrăcat copilul, iar podeaua am acoperit-o cu o mușama care putea fi spălată ușor sub duș.

Curățenia a devenit mai ușoară. În primele două luni mi s-a părut că nu a făcut progrese, dar apoi s-a produs saltul. Copilul a devenit mai curat cu fiecare zi. În final, după o jumătate de an, am putut să-i dau copilului cu curaj să mănânce când eram în vizită și el era îmbrăcat frumos. Și aceasta a fost doar prima victorie; în continuare am tăiat cu el legume și fructe fierte pentru salate, am întins untul și brânza topită pe pâine, am măturat podeaua, am șters praful, am spălat șosete și multe altele.

Nu este greu de ghicit că și cu ceilalți copii am procedat la fel. Și știți, inițiativa lor crește cu fiecare an, fiind încântați să realizeze lucruri care nu sunt încredințate altor copii de vârsta lor. Astfel, ei au situații de succes, care sunt importante pentru motivarea interioară a oricărui om, chiar și adult fiind.

La 3-4 ani deja gătim prânzul împreună, la 6 ani copilul își gătește singur prânzul și vrea să facă asta folosind cărți cu rețete, preșcolarii mari își strâng singuri lucrurile și jucăriile fără a aştepta să li se amintească acest lucru. Elevii nu numai că-și fac singuri lecțiile şi îi ajută pe cei mai mici, dar își caută permanent preocupări folositoare: își însușesc programe noi, învață să programeze, caută și găsesc rețete noi de mâncăruri de complexități diferite și le și execută. Nu numai că își fac curat în cameră, dar caută variante de optimizare a spațiului. Și toate acestea constituie inițiativa lor personală, pe care trebuie s-o încurajăm încă din fragedă copilărie. Și, de fapt, elevii noștri nu sunt atât de mari. Au 7-8 ani.

Cum să încurajezi inițiativa copilului de 1-3 ani, în siguranță pentru el și fără să afectezi psihicul mamei?

Cumpărați cuțite din plastic nepericuloase. Cu ele copilul poate să taie banane, legume fierte, fructe moi, să întindă unt și brânză topită. Când el învață să facă acestea, îi poți da un cuțit adevărat neascuțit și se va trece la o altă etapă. Acolo unde copilul taie, curăță, mănâncă sau gătește puneți o mușama. Acesta se spală mai ușor decât podeaua. Lasă-l pe copil să învețe să gătească și să mănânce numai în chiloți sau pamperși, pentru a nu fi nevoie să speli munți de îmbrăcăminte.

Dați-i copilului cârpă de șters praf, burete şi aspirator cu care să curețe, la început, suprafețe destul de curate, urmând ca apoi să mărești gradul de murdărie ce urmează s-o îndepărteze. Atunci copilul se învață treptat să folosească cârpa și buretele și să nu împrăștie mai rău mizeria și praful.

Începeți și hrăniți copilul cu mâncare care poate fi “apucată”, alegeți linguri confortabile, iar cănuțele cu margini subțiri.

Cumpărați un aspirator manual care este ușor și cu care și un copil de 2 ani se poate descurca.

Dați-i copilului să spele vasele, la început incasabile.

Puneți cutii de plastic pentru îmbrăcăminte și jucării direct pe podea, pentru ca micuțul să poată să-și strângă singur lucrurile.

Sfaturile par destul de simple, dar ele aduc foarte mult în planul dezvoltării inițiativei și independenței copilului!

Traducere: Nicoleta Macovei
Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.