Minciuni marxiste, tristeti conservatoare si viclenia istoriei - Mircea Platon

vineri, 27 mai 2016

| | | 0 comments

1. Minciuni marxiste

În 1991, politologul si sociologul american Richard F. Hamilton, publica lucrarea The Bourgeois Epoch: Marx and Engels on Britain, France, and Germany (Chapel Hill, 293 p.) în care arăta inacuratetea teoriilor dezvoltate de Marx si Engels referitoare la istoria Marii Britanii, Frantei si Germaniei. Hamilton arăta, pe baze istoriografice si statistice, cum cei doi profeti marxisti au edificat o filosofie a istoriei prin omisiuni – mărturisite sau nu –, generalizări neacoperite de probe, distorsionări, si un generic refuz de a-si corecta teoria în functie de datele realitătii. În loc de a fi primită drept ceea ce era, adică o lucrare care pur si simplu semnala divortul seminal dintre marxism si realitate, cartea lui Hamilton a primit sfichiuirile marxiste de rigoare. S-a obiectat că scrierile selectate din Marx si Engels nu sînt cele mai reprezentative (ele fiind, printre altele Manifestul Comunist, Luptele de clasă în Franta, de Marx, si Germania: Revolutie si Contra-revolutie a lui Engels). S-a mai obiectat că Marx si Engels nici nu au fost niste universitari, ci în principal fondatorii si liderii intelectuali ai unei miscări revolutionare – Engels fiind si un ocupat om de afaceri –, astfel încît nu trebuie judecati după standarde academice, ci jurnalistice. S-a mai arătat că, indiferent de erorile factuale si distorsionările istorice, „intuitiile” lui Marx si ale lui Engels sînt uimitoare. De aici, nu a fost decît un pas pînă la a spune si că Hamilton se face vinovat de a nu fi citit bogata literatură inspirată de Marx si de Engels si care a adîncit aceste intuitii (paradoxal, cei care apără în zilele noastre marxismul o fac insistînd asupra valorii autocriticii marxiste a marxismului, reducînd astfel la metadiscurs o filosofie care s-a vrut realist-revolutionară; dar s-ar părea că există o legătură directă între metadiscurs si paramilitarism, între glosă neputincioasă si terorism). S-a mai arătat că lucrarea lui Hamilton apartine parcă unui timp revolut, anilor ’50 si retoricii Războiului Rece. Si, în fine, s-a mai obiectat că, de vreme ce regimurile comuniste din Estul Europei s-au prăbusit, Hamilton nu face decît să „biciuiască un cal mort”. Asadar, dacă demonstrezi inanitatea marxismului pe baza a ceea ce s-a întîmplat în Estul Europei, esti un fascist rău intentionat care nu întelege că marxismul pur e diferit de varianta sa scitică. Dacă arăti inanitatea marxismului pur, ti se răspunde că nu esti decît un reactionar fascist care se bate necavalereste cu o fantomă numai pentru a-si ostoi obsesiile sale de „războinic rece”. Cu alte cuvinte, nu ai voie să combati nici marxismul viu, nici pe cel mort. 
 
Întreg acest episod hilar mi-a venit în minte cu prilejul polemicii stîrnite de un publicist care a deplîns într-un ziar central orbirea antimarxistă a românilor. Publicistul cu pricina anunta că, în ciuda violentei sale, la care se poate renunta, marxismul îl ajută să înteleagă lumea prin categoriile luptei de clasă si ale filosofiei istoriei marxiste. Articolul său a fost urmat de o salvă de articole pro si contra. În articolele contra, i se arăta documentat, desi nu neapărat cu îngăduintă, că asertiunile sale dovedesc mai degrabă incultură si că argumentele sale sînt făcute în profundă necunostintă de cauză. Ceea ce se punea în discutie nu era numai valoarea practică a marxismului, ci si incapacitatea respectivului condeier de a construi un argument competent. Articolele pro au arătat cît de mare nevoie de „stînga” are România, si cît de democratică e stînga occidentală. Cu alte cuvinte, s-a convocat în sprijinul marxismului exact acea stîngă socialistă denuntată de Marx ca mic-burgheză, insuficient de radicală, ba chiar de inspiratie crestină (vezi, de exemplu, rădăcinile tărănesc-protestante ale „socialismului suedez”). Departe de a apăra pozitiile marxiste ale respectivului ziarist, sustinătorii săi au înfierat „reactionarismul” elitelor românesti, au dezvoltat teorii anti-intelectuale (faptul că marxistul în cauză frecventează mai degrabă discoteca decît biblioteca a fost considerat un avantaj, cultura neobliterîndu-i accesul direct la realitate), au descris sărăcia României, chipurile capitalistă, si au emis liste de lectură obligatorie din operele unor univesitari neomarxisti care nu au contribuit cu nimic la bogătia Vestului si probabil nu vor contribui cu nimic la eradicarea sărăciei Africii. 
 
Cu alte cuvinte, pozitia marxistă a fost apărată prin atacuri la persoană si camuflarea marxismului în marsupiul „stîngii” europene. Ca întotdeauna, polemica antimarxistă a fost zădărnicită de natura fantomatică a adversarului, marxismul fiind peste tot si niciunde: fiind întrupat cînd în scrierile de tinerete, cînd în cele de maturitate ale lui Marx, cînd în activitatea sa politică, cînd în comentatorii săi, cînd în „stînga” europeană care de fapt nu are nimic de a face cu el (Proudhon, de exemplu, socotea că marxismul e „exploatarea oamenilor cinstiti de către cei lipsiti de scrupule”), cînd în glumite acneice pe blogul nu stiu cărei nulităti marxiste. Singurul loc în care nu poate fi găsit marxismul e în realitate, desi de acolo pretinde că a pornit si acolo pretinde că se întoarce. 
 
Acest mod de a apăra marxismul nu e lipsit de eficientă, numai că îl transformă din ceea ce se pretinde a fi, adică o „stiintă” a realului, într-un soi de mesmerism dubios. După cum a arătat Karl Popper, ceea ce deosebeste o afirmatie stiintifică de un mit e criteriul „falsificabilitătii”: „O teorie care nu e refutabilă prin nici un eveniment posibil nu e stiintifică. Irefutabilitatea nu e o virtute a unei teorii, ci un defect” (Conjectures and Refutations (1963), London, 2002, p. 48) Din acest punct de vedere, Popper a pus marxismul în rînd cu astrologia: două moduri de prezicere atît de vagi încît sînt imposibil de verificat si de refutat. Renuntînd la testabilitate, marxismul renuntă la orice pretentie stiintifică, rămînînd, după cum s-a văzut si în cazul criticilor adresate lui Hamilton, la nivel de „intuitie” genială. E o intuitie nesustinută de fapte, ci doar de o retorică exploatînd sărăcia, frustrarea, anti-intelectualismul, la nevoie si dispretul fată de „gloata” necitititoare de Althusser, frustrarea anti-establishment, lenea (există voci care sustin că e bun comunismul din cauză că poti sta pe ajutor social, în vreme ce capitalismul îti cere să muncesti pe brînci; pe de altă parte, Marx găsea că munca e principala îndatorire a omului). Nesustinut nici de „scriptura” sa (mai degrabă ruptă de realitate), nici de „traditie” (mai degrabă negativă), marxistii se bazează pe „sola fide”, pe credinta lor. E o masină de măcinat în gol, al cărei mare pericol e tocmai faptul că se bazează pe dinamismul absentei, pe dinamica neclintirii obtuze: un gol nemiscat care pe toate le miscă, le devălmăseste si le anihiliează. Dialectic, desigur. 
 

2. Tristeti conservatoare

În chiar toiul disputei descrise mai sus, H.-R. Patapievici a publicat un elegant eseu intitulat Agonia crestinismului („Idei în dialog”, ianuarie 2007) în care, mai degrabă stoic decît cinic, pune problema modului cum putem combate „ura fată de crestinism” care a devenit „unicul continut spiritual al modernitătii noastre”. Întrebîndu-se cum ne putem opune acestui asalt anti-crestin, Patapievici găseste că „nicicum”:

Dacă te opui, intri în logica lui penser contre c’est penser comme. Dacă nu te opui, altii, în locul tău, vor face jocurile. Argumentul este că, si dacă te opui, tot altii le fac, deoarece azi terenul pe care se dă lupta pentru apologia crestinismului este, inevitabil, contestarea lui: si asta pentru că aceia care îl apără sînt obligati să o facă cu ajutorul unor elemente care îl neagă. Orice scriere apologetică, azi, e condamnată să aibă aer fie vetust, fie plîngăret, fie întepenit, fie slugarnic. Mai există însă un argument de principiu, care face lupta pentru mentinerea crestinismului atît de problematică si, într-un sens înalt, atît de inutilă. Argumentul este următorul: pentru cei care vor doar să păstreze ceva, orice victorie nu poate fi decît o înfrîngere. Într-adevăr, cînd un lucru în care credem nu e contestat, acel lucru este acceptat de noi în mod firesc. Dimpotrivă, cînd se găsesc destui să îl conteste, prin chiar acest fapt, el încetează să mai fie una cu tine, om care îl acceptai în virtutea firescului prezentei sale alături de tine (ori în tine): căci simpla contestare a lucrurilor în care crezi te privează atît de firescul lor, cît si de nemijlocirea credintei tale. Astfel dislocat, te lupti pentru a le pastra. În acest moment începi să pierzi totul. Credinta ta se învîrtosează, iar lucrurile în care crezi capătă din ce în ce mai mult imaginea despre ele a celor care le contestă. Cazi în logica capcanei: adevăratul obiect al credintei tale ajunge să semene leit cu negarea lucrurilor afirmate despre el de cei cu care te lupti. Tu nu mai ai credinta ta. Iubirea ta a devenit prizoniera urii lor. Credinta ta depinde de-acum numai de cei care o resping si nu mai are aproape nici o legatură cu sursa ei profundă, din cer. Crezi pentru că altii urăsc acest lucru, iar tu, pentru că îi urăsti, îti afirmi cu ură credinta ta într-o religie a iubirii. În acest mod, ura lor fată de crestinism este complet încorporată în iubirea ta fată de el. Dar ce iubire mai e aceasta? E o iubire scoasă din ură: modelată de ea, suscitată de ea, deformată de ea. În luptă, adevărul doctrinei se pierde, de dragul fortei argumentelor. Ce îti rămîne în mîini, după victorie, este nu un adevăr, ci o doctrină despre el; nu o iubire, ci o ură fată de cei care ti-o contestă; nu crestinismul, ci caricatura lui. În concluzie – dacă nu te lupti, pierzi; dacă te lupti, pierzi.” 
 
Pentru a scăpa din logica acestei aporii, Patapievici ne propune modul de a ilustra crestinismul al Jacquelinei si al lui Blaise Pascal care, confruntati cu duplicitatea sau doar timiditatea apologetică a celor apropiati lor, si-au salvat demnitatea retrăgîndu-se din lume: 
 
În fata încercării si a consecintelor radicale pe care uneori trebuie să le tragem din premisele acceptate de toti (dar cîti au curaj să trăiască pînă la capăt ceea ce gîndesc în chip doar moderat, adică doar «un pic»?), Jacqueline îsi păstrează demnitatea murind, iar Blaise lesinînd – pentru a se rupe mai apoi complet de lume si de oamenii în care crezuse, dar care nu l-au putut urma la capătul exigentei sale.”

Citind aceste rînduri, m-am întrebat dacă nu cumva a încerca o apologie crestină balansată după criterii esential estetice („aer vetust” sau „geniu”) nu e cumva gresit. Poate că nu e un păcat să scriem apologii crestine care par vetuste, plîngărete, întepenite sau slugarnice. Poate că e mai important să mărturisesti după puteri. Poate că nici măcar contraproductiv nu e să publici apologii care par vetuste, plîngărete, întepenite sau slugarnice: cei mai multi dintre semenii nostri sînt vetusti, plîngăreti, întepeniti, slugarnici, sau toate la un loc. 
 
După cum bine arată dl. Patapievici, ilustrarea credintei se poate face si prin caracter, nu numai în scris. Din fericire, crestinii nu sînt obligati să accepte terenul de luptă ales de adversarii lor. Crestinismul e viu, se trăieste, e aici. Adversarii lui sînt în cărti si nu pot da bătălia decît acolo, pentru că doar acolo există. După ce a pierdut Războiul Civil American, Sudul a cîstigat pacea, a devenit subiectul îndrăgit al unei întregi industrii cinematografice si literare. Asa se întîmplă cu toate cauzele pierdute: înving discursiv cînd pierd în realitate, pentru că au de partea lor irealizatul, nostalgia. Traditia crestină le e multora antipatică pentru că e încă vie. De aceea noi, cei care o mărturisim, nici nu trebuie să ne propunem să cîstigăm logomahia. Trebuie să ne propunem să ne mîntuim. Dacă pentru asta e nevoie de polemici în reviste – si e nevoie! –, bine. După cum scria Sf. Macarie Egipteanul, crestinul trebuie să fie „cu mintea vioaie”, „ca un atlet si ca un luptător” (21 de cuvîntări despre mîntuire, în frumoasa tălmăcire a arhimandritului Ioasaf Popa, tipărită la Anastasia, în 2001, p. 29). 
 
Dacă apologetica crestină ar fi doar un război pamfletar, atunci poate că discursul nostru ar fi într-adevăr contaminat de stropseala hulitorilor. Din fericire, aporia de care vorbeste Patapievici poate fi dezlegată prin har. Crestinismul nu e numai o traditie care trebuie păstrată, nu e numai o continuitate, un mediu. Crestinismul nu e numai vechi. El e si nou: începe în fiecare dintre noi, răsare odată cu botezul în sufletele noastre. Or, tocmai aceste începuturi au menirea de a ne feri de învîrtosarea traditionalistă de care vorbeste Patapievici. Tocmai aceste bătălii interioare, purtate cu armele Sf. Taine, au darul de a nu ne lăsa pradă urii fată de adversar. Certitudinea pentru care ne batem e cea a bunătătii lui Dumnezeu care copleseste slăbiciunea fiintei. 
 
Refuz deci să lesin, pentru că trebuie să fiu „treaz”. Refuz si să mă gîndesc cum arăt, cum par, în timpul bătăliei. Mă întreb asupra eficientei si asupra sortilor de izbîndă, dar sînt constient că aceste lucruri nu sînt decît în mod secundar legate de meritele mele. Tot ce stiu e că trebuie să ne facem datoria: vetusti, căzuti, păcătosi, întepeniti si mîniosi cum sîntem, dar niciodată slugarnici, plîngăreti-lesinători. Si mie îmi place Pascal, dar nu neapărat cel care lesină (la urma urmelor, era foarte bolnav săracul), ci acela care a scris, pendulînd între sfichiuirea nemiloasă a adversarului (în Scrisorile provinciale)si credinta cea mai smerită si profundă din Apologia sa. Si dacă nu putem scrie, să traducem atunci: din antici si moderni, din paterice si conservatorii americani sau englezi, din apologetii ironici sau din cei gravi. Si dacă nu putem nici scrie, nici publica, să rămînem atunci lucizi. Să nu lesinăm. De murit au murit destui, ucisi de comunisti, iar de lesinat să lesine marxistii în zigzagurile lor dialectice de montagne russe. Dacă trebuie să biruim, vom birui. Dacă nu, nu-i nimic: ne-am făcut datoria si ne întoarcem acasă.

3. Viclenia istoriei

Cultura română de astăzi e plină de eseisti manciurieni: de oameni pe „pilot automat”. Acesti „formatori de opinie” cu un singur scop în viată îmi amintesc de un banc care circula printre studentii ieseni în anii ’80: „Cînd era tînăr, avea o singură cravată si mai multe idei; acum are mai multe cravate si o singură idee: să aibă cît mai multe cravate”. Văzîndu-i cît de bine îmbrăcati sînt, ce „asistente personale” au si ce masini conduc, nu pot să neg că multi dintre „formatorii de opinie” din România au multe cravate. Din păcate toate par a fi plătite cu pretul unei singure idei: anti-traditionalismul, fie că e vorba de traditia religioasă, fie de cea natională. Multi dintre propagandistii secularizării par niste oameni teleghidati care nu vor cîstiga bătălia decît cu pretul completei lor robotizări întru denunt. Sînt eficienti, dar cu cît sînt mai eficienti cu atît există mai putin, cu atît sînt mai putin, cu atît au mai putină autonomie morală. Din acest punct de vedere, completa lor victorie va coincide cu totala lor disparitie. În vreme ce noi, ceilalti, nu vrem victoria, ne multumim doar să existăm, vesnic fragila si pierzătoarea teză de care se sparg antitezele care înving dispărînd. Asta numesc eu „viclenia istoriei”.

Pretutindeni se poate sfinţi cineva / Sensul vieţii

marți, 24 mai 2016

| | | 0 comments

Este un mare meşteşug să izbândiţi sfinţirea sufletului vostru. Pretutindeni se poate sfinţi cineva. În munca voastră, oricare ar fi ea, puteţi să deveniţi sfinţi. Prin blândeţe, răbdare şi iubire. Să puneţi în fiecare zi un început nou, o nouă dispoziţie, cu înflăcărare şi iubire, rugăciune şi tăcere. Nu să aveţi nelinişti şi să vă doară pieptul.

Se întâmplă, de pildă, să vi se rânduiască o muncă în plus faţă de datoriile voastre. Nu-i bine să vă mâniaţi şi să vă împotriviţi. Aceste tulburări aduc rău în om. Să le socotiţi pe toate prilejuri de sfinţire. Şi încă ceva. Există şi un alt câştig: încredinţându-vi-se multă treabă, învăţaţi modul cum se face întreaga muncă, slujiţi la mai multe ascultări, deveniţi mai responsabili. Primiţi cunoştinţe care mai târziu s-ar putea să vă folosească. Dacă vi se încredinţează treburi mai presus de puterile voastre, puteţi să spuneţi, totuşi – cu nobleţe, fireşte: „Iertaţi-mă, nu voi putea face această treabă”. Dar, puteţi şi să nu spuneţi, şi să vă iasă bine toată această osteneală. […]

Să munciţi cu trezvie, simplu, lin, fără frământare, cu bucurie şi veselie, cu bună dispoziţie. Atunci vine dumnezeiescul har.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 243-244)

Sursa: Doxologia

Lansarea cărţii „Urma Sfântului Apostol Andrei”, autor Paul Gherasim, la Librăria Bizantină, Joi 26 mai, ora 19:00

luni, 23 mai 2016

| | | 0 comments

Se întâmplă joi, 26 mai. De la ora 19:00. 
Prilejul, lansarea cărţii „Urma Sfântului Apostol Andrei”.

Autor: Paul Gherasim
Co-autor: Marius Pandele

Vor vorbi:
Petre Guran
Pr. Constantin Coman

Organizator: Librăria Bizantină

Predica la Duminica a IV-a după Paști - a Slăbănogului - Mitropolitul Antonie Plămădeală

sâmbătă, 21 mai 2016

| | | 0 comments

Evanghelia


Ioan 5, 1-15


În vremea aceea, fiind sărbătoare, s-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăceau mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta, văzându-l zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a Lui Bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: cine este omul care ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău. Atunci omul s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel care l-a făcut pe el sănătos.

Mitropolitul Antonie Plămădeală - Predică la Duminica Slăbănogului

Mai suntem încă în atmosfera marii sărbători a creştinătăţii, Învierea Domnului. Am trecut toţi, cu bucurie, prin această sărbă­toare care ne-a dat încredinţarea că Iisus era trimis de Dumnezeu, că era însuşi Dumnezeu Fiul, dovedind aceasta prin propria Sa înviere. Ne-a dat astfel, în acelaşi timp, încredinţarea că şi noi vom învia. Fiindcă nimic din ce a făcut, nimic din ce a spus Mântuitorul cât a fost pe pământ, n-a spus nici pentru El Însuşi, nici numai pen­tru cei care-L ascultau atunci, ci a spus şi a împlinit toate, pentru atunci şi pentru toate generaţiile de după El, pentru ca toţi, din învăţătura Sa să ia învăţătură pentru ei, din minunile Sale şi mai ales, din minunea învierii Sale.

Să înveţe oamenii din toate acestea, din cuvinte şi minuni, că nu sunt singuri pe pământ şi că nu numai pământul este unica lor locuinţă, vii sau morţi fiind. Poate că aceasta este însăşi esenţa motivului pentru care Dumnezeu a hotărât să se întrupeze pe pământ: ca să ne înveţe, să ne dea asigurarea că nu suntem singuri pe pământ, că există Dumnezeu şi că El este autorul lumii şi cre­atorul nostru, că El este Cel ce poartă de grijă tuturor şi că la El ne vom întoarce toţi, întru împărăţia Sa. Acolo ne vom întâlni toţi, după ce vom trece de aici. Esenţa învăţăturii Sale este prin urmare aceea că şi noi suntem nemuritori.

Să ne gândim şi la alternativa inversă. Dacă noi, cei cu o anu­mită chemare interioară spre mai mult decât ne spun simţurile, n-am şti că suntem nemuritori, dacă n-am şti că există Dumnezeu, dacă n-am avea învăţătura Mântuitorului şi ordinea morală şi spiri­tuală adusă şi instaurată de El în lume, dacă n-am şti să răspundem la întrebările „de unde venim şi unde mergem”, şi „ce rost avem aici pe pământ”, în ce stare sufletească şi intelectuală ne-am afla? Am fi dezolaţi. Am fi nişte oameni trişti. N-am putea găsi mulţu­mirea în nimic, ştiind că la un moment dat totul se termina în pământ şi ne prefacem în ţărână şi cu aceasta s-a terminat totul!

Cum ne-am simţi oare şi cum am reacţiona, cum ne-am privi unii pe alţii, cum ne-am privi soţiile, soţii, copiii, dacă am şti că nu mai există altă comuniune, altă legătură între noi, alta decât aceasta de pe pământ, dacă am şti că dincolo nu mai există nimic, nici un fel de continuare?

Cum ar fi dacă ne-am trezi în faţa unui serial de film, foarte interesant, incitant, cu probleme de mare adâncime, în care problemele doar s-ar pune, dar nu s-ar rezolva, totul s-ar începe, dar nu s-ar continua şi n-ar avea acel promiţător final: „va urma”? Ar fi dezolantă o asemenea viaţă!

Viaţa noastră capătă sens, capătă explicaţie, capătă lumină numai prin faptul că aflăm din învierea Domnului că şi noi vom învia, că şi noi avem un destin dincolo de ceea ce se vede, că după ce se pune o cruce, la căpătâiul nostru din cimitir, povestea nu se încheie, ci există un „va urma”.

A pune cruce la ceva, în vorbirea populară românească, înseamnă a te afla în faţa unui sfârşit, a unei situaţii care nu mai poate avea altă ieşire, dar expresia se referă numai la viaţa de aici. Căci despre viaţa de după moarte, poporul nu are îndoieli. El zice: „s-a dus la odihnă”, „a scăpat de necazuri”, dar nu în sensul că a dispărut, ci că a trecut dincolo, „pe celălalt tărâm”. De aceea i se dau de pomană haine, hrană, ca să le aibă şi dincolo. Ce frumoasă, ce generoasă e această comuniune, această solidaritate cu cei ple­caţi, această credinţă în nemurire!

Spuneam că trăim în aceste zile încă în atmosfera învierii. Dar trăim încă şi în atmosfera Duminicii lui Toma, în atmosfera îndoielii lui. Câţi dintre noi, odată cu învierea, n:au trăit şi ei, ca şi Toma, ca şi mulţi dintre ucenicii Mântuitorului, îndoiala cu privire la înviere? Fiecare a rostit măcar o dată cu cugetul său, cu îngrijo­rare: „Dar oare va fi fost aşa?”. Toma a fost mai categoric: „De nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!” (Ioan, 20, 25).

Mulţi dintre noi au trecut prin aceeaşi îndoială, dar toţi am auzit şi fericirea aceea, promisă de Mântuitorul la întâlnirea cu Toma după o săptămână de la înviere: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), sau adresată nouă: „Fericiţi cei ce nu vor vedea şi vor crede. Fericiţi cei care vor lua de bună mărturia voastră, a celor ce M-aţi văzut, a celor ce aţi trăit în vremea faptu­lui învierii, a celor ce M-aţi întâlnit, a celor ce aţi stat de vorbă cu Mine după înviere. Fericiţi vor fi toţi cei care vor crede mărturia voastră”.

Am trecut mulţi dintre noi, în sufletele noastre, ca şi Toma şi prin această perioadă de îndoieli, dar am biruit-o, pentru că nu se poate să n-o birui, nu se poate ca argumentele învierii să nu oblige conştiinţa şi mintea credincioşilor să creadă în înviere, pentru măr­turia nenumăraţilor martori ai învierii care au spus: „Noi L-am văzut, noi L-am întâlnit!”.

Saul care era prigonitor, pentru că nu credea că Iisus Hristos era Mesia şi nu credea în înviere, când L-a întâlnit pe drumul Damascului a devenit din mare prigonitor, mare Apostol. El a fost acela care a rostit acel silogism cu neputinţă de negat de nimeni: „Dacă Hristos a înviat, atunci şi noi vom învia”. Şi el era dintre cei care ştiau că Hristos a înviat, pentru că stătuse de vorbă cu Dânsul, după înviere.

Faptele, se spune, sunt un lucru încăpăţânat. Ele se impun de la sine, nu mai trebuie demonstrate.

În faţa unui fapt n-ai ce face, trebuie să-l recunoşti. Saul, prigonitorul, n-a avut ce face, a recunoscut faptul învierii şi a devenit marele Pavel propovă­duitorul, marele propagator al creştinismului. Îndată după aceea şi-a început călătoriile misionare, a traversat Asia Mică de mai multe ori, a ajuns în Europa, propovăduind nimic altceva decât pe Iisus cel răstignit şi înviat.

Pe această credinţă se întemeiază toată învăţătura creştinismu­lui. Pe credinţa în înviere se întemeiază tot sensul vieţii noastre. Şi iată că după aceste zile în care toţi ne-am pus problema învierii, în care toţi am trecut prin îndoială şi am depăşit-o iată că Biserica ne pune astăzi în faţă unele din evenimentele din viaţa şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, pentru a ne ţine trează credinţa în învierea Sa, în puterea Sa dumnezeiască, în puterea Sa de a fi prezent şi în viaţa noastră, aşa cum a fost cu contemporanii, cu cei care au trăit odată cu El.

Ni se relatează, aşa cum aţi auzit din Evanghelia de astăzi, întâmplarea cu un slăbănog care de 38 de ani aştepta să se facă cu el o minune. Exista în Ierusalim o scăldătoare care, din când în când, avea puteri miraculoase.

Dumnezeu făcea ca periodic să se reverse de undeva din izvoare, anumite ape cu însuşiri vindecă­toare, care şi tulburau apa obişnuită a lacului şi în care, cel care intra întâi se vindeca de oricare boală era cuprins. Vorba mersese că un înger al Domnului venea şi tulbura apa, o amesteca şi o făcea în mod miraculos vindecătoare de boli.

Nu e un lucru imposibil. Asemenea ape vindecătoare există şi în vremea noastră. Aceea va fi avut în plus şi altceva, un dar al lui Dumnezeu, anume. Un astfel de bolnav, un slăbănog, de 38 de ani nu reuşea să intre repede în apă. Intrau alţii care erau mai în putere decât el. Dar el nu-şi pierdea răbdarea şi aceasta este poate un prim lucru pe care trebuie să-1 învăţăm de la dânsul. Nu-şi pierde răbdarea.

Era un om înţelept probabil. Disperarea e soluţia neînţelepţilor, a capitularzilor. Descartes spunea că „răbdarea e începutul înţelep­ciunii” (Discours de la metode). Şi mai înaintea lui, anticul Publius Syrus spusese că răbdarea e „remediul pe care îl înveţi de la înţelepciune” (Sententiae). „Răbdarea, spunea Lautreamont, e omagiul adus speranţei” (Poesies). Cel care rabdă speră. Speră într-o soluţie, într-o ieşire, într-un răspuns. Răbdarea adevărată nu e o virtute pasivă, o capitulare, ci aşteptarea unei rezolvări de unde­va. Bolnavul care rabdă durerea speră că va trece. Ucenicul care rabdă în ascultare, speră că e spre îndreptare şi mântuire.

O astfel de răbdare în speranţă avea şi slăbănogul. De 38 de ani nu putea intra în miraculoasa scăldătoare şi totuşi nu-şi pierdea răbdarea, rămânea în continuare crezând că într-o zi va ajunge şi el în atenţia lui Dumnezeu. Şi iată că răbdarea lui va fi răsplătită. Dar nu aşa cum aştepta el. El ar fi aşteptat, probabil, să se găsească cineva care să-l arunce şi pe dânsul, înaintea altora, în lacul vin­decător.

Într-o zi a venit Mântuitorul şi l-a văzut. Nu era nevoie să i se spună Mântuitorului cine sunt oamenii care aşteptau acolo şi de cât timp. Cine nu cunoştea scăldătoarea Vitezda? Poate şi pe slăbănogul de 38 de ani îl cunoşteau foarte mulţi, fiind el veteranul aşteptării, dar şi al nemilostivirii tovarăşilor de suferinţă! Uneori suferinţa înăspreşte inima şi alimentează egoismul, iar competiţia în obţinerea favorurilor sau a unei vindecări e nemiloasă şi dezumanizează.

Îl va fi cunoscut şi Iisus? Greu de spus. Iisus era din nord, din Galileea, nu din Ierusalim. Dar nu ar fi impropriu să spunem că, Dumnezeu Atotştiutor fiind, nu îl cunoştea. Cunoscându-l deci că era de multă vreme acolo şi că nu ajungea la apa vindecătoare, l-a întrebat: „Tu ce vrei? De ce stai aici?”. „Voieşti să te faci sănătos?”.

Întrebarea era doar de formă. Evident că voia, că doar de aceea stătea acolo. „Da, Doamne; dar n-am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa şi de aceea până merg eu, altul se pogoară înaintea mea” (Ioan, 5, 7). Şi atunci Mântuitorului, făcându-i-se milă de el, nu i-a mai spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a spus: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi”. Şi în clipa aceea bolnavul s-a ridicat şi şi-a luat patul şi a plecat. Iisus s-a făcut nevăzut. Întâlnindu-se mai apoi în templu, Iisus i-a mai adăugat doar aceste câteva cuvinte, esenţiale, care tre­buie să ne reţină atenţia: „Să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple ţie ceva mai rău”.

E posibil ca în cazul acestui bolnav, neputinţa lui să fi fost datorată păcatelor lui. Ştim că sunt şi alte cazuri, relatate de Evanghelii, când Mântuitorul vindecă, de pildă un orb, dar când e întrebat: „Cine a greşit, acesta sau părinţii lui?”, răspunde că: „Nici acesta, nici părinţii lui, ci acestea s-au făcut ca să se arate prin el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Unora li se trimit încercări, altora pedepse sub formă de boli.

Dar comentatorii care tâlcuiesc această întâmplare minunată se opresc asupra altui aspect, şi anume asupra răspunsului pe care l-a dat slăbănogul Mântuitorului: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. El expunea o stare de fapt care trebuia corectată. Nimeni nu se găsise, de atâta vreme, care, din milă faţă de el, sau din orice alt sentiment, ar fi încercat să-l ajute, să-l arunce în scăldătoare. Omul era complet singur, se afla într-o totală singurătate şi izolare. Era lăsat pe seama lui însuşi. Şi iată cât e de rău să fie omul lăsat pe seama lui însuşi! Să nu aibă alt om! Să nu aibă un prieten! Să nu aibă pe cineva aproape!

Acest lucru a venit Mântuitorul să-l corecteze. A venit să se declare El acel Om de care avea nevoie slăbănogul şi nu-l găsea, pentru ca să ne dea nouă tuturor un exemplu. Să fim oameni care ajută. Să fim oameni dedicaţi altora. Să fim oameni care să luptăm împotriva izolării în care se află aproapele şi împotriva sin­gurătăţii. Cineva a fost întrebat odată: „Care este cea mai nenorocită stare în care s-ar afla un om?”. Răspunsul a fost: „Singurătatea”.

Într-adevăr, mulţi fac experienţa singurătăţii, a lipsei de pri­eteni, a dezinteresului celor din jurul lor şi aceasta face ca mulţi să-şi piardă sensul existenţei, să-şi piardă gustul vieţii.

Există în jurul nostru mulţi factori care promovează singurătatea, printre aceştia un loc important ocupându-l indiferenţa unuia faţă de celălalt. Indiferenţa şi dezinteresul. Câţi nu zic: „Nu mă interesează vecinul. Ce treabă am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus să fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu?”. Aduceţi-vă aminte, cei care mai citiţi în Sfânta Scriptură, că acesta a fost răspunsul dat de Cain în faţa lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său Abel: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9).

Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi e pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său. „Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15, 17) şi: „Dragoste mai mare decât aceea, ca cineva să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi, nimeni nu are” (Ioan 15, 13). Aşa spune Mântuitorul cu orice prilej, pentru că numai iubirea creează punţi între oameni. Numai iubirea te face să te gândeşti şi la altul, nu numai la tine. Numai ea te îndeamnă să-ţi reverşi intere­sul şi către celălalt.

Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne învaţă să purtăm grijă unii faţă de alţii, să trăim ca fraţii, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni aşa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.

Se plâng unii că nu sunt iubiţi. Dar oare s-au gândit să iubească şi ei? Iubirea se întoarce spre cel ce iubeşte. Ea îl bucură întâi pe acela, deşi ea se întoarce apoi şi dinspre cel iubit. „Cel ce-şi iubeşte fraţii, spune Sfântul Ciprian, e onorat la rândul său cu preţul iubirii” (Despre gelozie şi invidie, 16).

Pilat a rostit, arătându-L pe Iisus iudeilor în momentul Patimilor, acel enigmatic: „Iată Omul!” (Ioan 19, 5). Nici nu ştia Pilat ce spune. Sau poate ştia. În socoteala lui de roman cinic, va fi închis în această formulă scurtă o întreagă filosofie. Iată cât valo­rează omul în faţa voastră. Îl condamnaţi pe nedrept, dintr-o ambiţie pe care eu n-o înţeleg, dar trebuie să vă fac pe voie, ca să vă astâmpăr! „Iată Omul!”, omul pe care Îl reclamaţi că a vrut să se facă rege. Are el acum înfăţişarea unui rege? „Iată-l pe împăratul vostru”, a mai zis Pilat, aruncându-le o batjocură. Asemenea împărat meritaţi: desfigurat, bătut, desfiinţat ca om! „Să-l răstignesc pe împăratul vostru?”. „Nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul de la Roma”, au răspuns, „şi dacă nu-L răstigneşti, nu eşti prieten al Cezarului”.

Perfidia era prea mare, ajunsă până la josnicie, numai ca să-şi ajungă scopul, pentru că ei înşişi nu erau prieteni ai Cezarului. Îl urau. Dar acum îl foloseau ca să-l silească pe Pilat să-L răstignească pe Iisus. Pilat nu era omul care să-şi pună în primejdie postul de procurator, în urma unor reclamaţii ale localnicilor care, cine ştie cum ar fi fost interpretate la Roma. Aşa au vrut, aşa le-a făcut. Li L-a dat să fie răstignit. Şi au răstignit „Omul!” Evident, cu complicitatea lui Pilat şi complicitatea lui e cu atât mai gravă, cu cât îl ştia şi îl declara nevinovat.

Fără să ştie exact ce face, Pilat dădea de fapt definiţia omului adevărat, a omului pentru alţii, a Omului Iisus Hristos care se năs­cuse ca să slujească, nu ca să fie slujit, să se jertfească pentru alţii, nu să lase pe alţii să se jertfească pentru El.

Iată Omul!”. Iată omul de omenie, iată omul model, ar fi tre­buit să gândească Pilat, dar el a gândit cu totul altceva! Iată Omul pe care-L aştepta slăbănogul de 38 de ani! Iată Omul pe care-l aşteptăm şi noi. Pentru că avem şi noi slăbănogelile noastre de 38, sau de mai puţini, sau de mai mulţi ani, care aşteaptă pe cineva să ni le vindece.

...Am putea spune acum: „Iată Biserica! Iată Biserica aceasta înte­meiată de Iisus Hristos”. Ea este chemată să răspundă la nevoile tuturor celor chinuiţi de singurătate, ale tuturor celor în nevoi. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odih­ni pe voi” (Matei 11, 28), voi da răspuns nevoilor şi întrebărilor voastre. „Veniţi la Mine! Veniţi aici, la biserică”. Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23), iar El este Capul ei (Ef. 1, 22). Este locul, este mâna care ne poate ajuta, care ne poate arunca în scăldă­toarea salvatoare, în scăldătoarea vindecătoare nu numai de bolile trupeşti, ci şi de bolile sufleteşti.

Omul de care aveţi nevoie şi pe care îl puteţi găsi acum este preotul care slujeşte în această biserică pentru dumneavoastră şi care nu are altă menire decât să fie omul care ajută pe alţii, omul care se roagă pentru alţii, omul care se sacrifică pentru alţii, omul care stă la dispoziţia tuturor.

Preotul, spune Sfântul Grigore de Nazianz, e acela care are grijă de tot sufletul, „şi dacă e în primejdie de a se pierde, să-i arate calea, iar dacă s-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi” (Despre preoţie).

Aceasta să învăţăm din Sfânta Evanghelie de astăzi, preoţi şi cre­dincioşi şi ori de câte ori vom auzi clopotul şi vom vedea biserica, să ştim că aceasta este lacul Vitezda şi aici este omul care, în numele lui Hristos, e menit să slujească, să ajute, să vindece sin­gurătatea, să vindece izolarea, omul menit ca în numele lui Iisus Hristos cel înviat să vă înveţe la rândul său cum să fiţi toţi oameni pentru alţii, ca să nu mai fie pe lume slăbănogi care să se plângă că „nu au om!”.

Să nu mai fie om suferind lăsat pe seama lui însuşi!

(predică rostită cu prilejul sfinţirii bisericii din Săcele-Braşov, la 13 mai 1985)

Sursa: Doxologia

Nu deznădăjdui, dragul meu, şi Iisus a fost perceput ca un ratat

joi, 19 mai 2016

| | | 0 comments

Ţi se pare că viaţa ta a ajuns în punctul cel mai de jos, că nu ai realizat mai nimic din ceea ce ţi-ai propus. Ai avut atâtea visuri şi acum rătăceşti printre ruinele lor. Crezi că eşti un om de nimic, iar cei din jur îţi întăresc această idee. Te simţi ca un trădător, iar prima persoană pe care ai trădat-o eşti tu însuţi. Ştii că ai avut atât de multe daruri de la Cel de Sus, dar constaţi că ţi-ai bătut joc de ele. Deznădejdea îţi dă târcoale precum o hienă care aşteaptă să mori. Un ratat! Aşa te vezi. Iar rataţii nu merită decât dispreţul şi uitarea. Cine sau ce te-ar mai putea scoate din această capcană întinsă de iscusitul vânător care este diavolul?

Şi totuşi există Cineva care a gustat din această condiţie şi a biruit-o. A biruit-o şi pentru tine. Numele lui este Iisus. Te-ai gândit că El, Fiul lui Dumnezeu, a fost un om Care a cunoscut ratarea? Unul despre Care toţi au crezut că a eşuat? Odată ce S-a lăsat prins şi supus ocărilor şi chinurilor de tot felul, lumea nu a mai crezut în puterea Lui dumnezeiască. Îi cereau să Se dea jos de pe Cruce, spre a crede în El. Dar El Şi-a asumat până la capăt condiţia ratatului, a Celui ce părea că nu-Şi poate duce misiunea până la capăt (paradoxal, El tocmai prin asta o împlinea!). Propovăduise iminenta venire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi iată-L acum spânzurat pe lemn, ca unul dintre tâlhari, ca un făcător de rele. „Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu” (Luca 23, 35).

Chiar şi ucenicii cei mai apropiaţi au crezut că s-a sfârşit totul, că misiunea lui Iisus pe pământ eşua lamentabil. Şi cum n-ar fi gândit aşa, când au auzit că El Însuşi, pe Cruce, strigase cu glas mare „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34). Aşadar, Îl părăsise Dumnezeu, un soi de scurtcircuit avusese loc şi se stinsese „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Unul dintre ucenici, Cleopa, pe drumul spre Emaus, sintetizează toată această convingere, că totul se sfârşise şi că nu mai aveau nici o aşteptare de la Iisus Nazarineanul: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Luca 24, 21). „Nădăjduiam”, dar acum este îngropată nădejdea noastră.

Iar când Şi-a dat duhul, lăsând pe Cruce un trup neînsufleţit, cine să-L mai cerceteze? Surprinzător, unul dintre ucenici, un „sfetnic ales”, anume Iosif din Arimateia, a avut acest acces de omenie elementară, a căpătat curaj şi, „îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15, 43). Cine s-ar fi gândit să poarte grijă de Trupul Unuia ce eşuase pe Cruce? Ce rost ar fi avut să-şi rişte cineva viaţa pentru – în ultimă instanţă – un simplu cadavru? Ce mai conta? Mai mult, se ştia cât de porniţi erau iudeii să-i vâneze pe toţi ucenicii Galileanului, aşa că de ce să rişte cineva inutil?

E atât de umană şi de înduioşătoare această grijă a lui Iosif şi a lui Nicodim, cel care i s-a adăugat ulterior, „aducând ca la o litră de smirnă şi aloe”. Ce au făcut aceştia depăşeşte orice logică omenească: şi-au periclitat funcţia, şi chiar propria viaţă, spre a se îngriji de semnul inert al unui mare eşec, de rămăşiţele unei misiuni ce fusese plină de minuni şi de cuvinte „cu putere multă”. Lor li se adaugă, apoi, femeile mironosiţe, convinse şi ele că tot îngropat vor găsi Trupul lui Iisus, chiar şi în a treia zi de la Răstignire. Şi-au învins frica de soldaţii care păzeau acolo şi se întrebau doar: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Marcu 16, 3). Chiar şi după ce au găsit mormântul gol, tot nu credeau că Iisus a înviat. O vedem pe Maria Magdalena plângând şi întrebând, la un moment, pe Cel pe care-L confundase cu grădinarul: „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica” (Ioan 20, 15). Deşi Domnul le încredinţează pe aceste curajoase femei, totuşi ele „erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16, 8). Iar când au vorbit, la un moment dat, cuvintele lor despre Învierea Învăţătorului „au părut înaintea ucenicilor ca o aiurare şi nu le-au crezut” (Cf. Luca 24, 11).

Iată, dragul meu, pe scurt, povestea Celui ce a gustat din plin condiţia eşecului. Dar această „ratare” a Sa ascundea, de fapt, o mare biruinţă – împlinirea unei promisiuni făcute de Dumnezeu încă de la izgonirea din Rai a primilor oameni. Spre deosebire de El, noi chiar suntem nişte rataţi, îmi spui. Dacă Domnul lucra, de fapt, la mântuirea noastră, în timp ce toţi credeau că s-a terminat, dacă ratarea era, de fapt, parte din izbândă („cu moartea pe moarte călcând”), la noi pare că e ratare pur şi simplu. Că nu e nimic bun, nu poate fi, nu avem cum să mai găsim ceva bun în eşecul nostru. Dar, până la urmă, ce este un eşec dacă nu o moarte, o punere în mormânt? Viaţa mea se face ca un mormânt în care locuiesc. Dar tocmai această îngropare e anticamera învierii ce mi se pregăteşte de către Dumnezeu. Unde omul vede o groapă ce se deschide ca să-l înghită, Dumnezeu vede pântecele din care va să se nască omul cel nou (Cf. Coloseni 3, 10). Aceasta avem de învăţat din moartea ruşinoasă a lui Hristos pe Cruce şi din îngroparea Lui.

Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie nu se poate sluji decât pe pânza numită antimis şi pe care este zugrăvită punerea în mormânt a Trupului lui Hristos, adică momentul culminant al „ratării”. De aceea, nu te poţi apropia de Sfântul Potir dacă te vezi altfel decât un soi de ratat. Asemănându-te cu Hristos în această cea mai de jos condiţie umană, primind Trupul şi Sângele Său, te poţi împărtăşi şi din slava Învierii Sale. Ratându-te pe tine, te poţi întâlni cu Hristos. Aşa că nu deznădăjdui, dragul meu, văzând că ai eşuat. Gândeşte-te că abia acum eşti pregătit să trăieşti cu adevărat, să primeşti Viaţa care nu poate fi ţinută de nici un mormânt.

Autor: Părintele Constantin Sturzu

Sursa: Doxologia


Originile neomarxiste ale limbajului „corect politic”

miercuri, 18 mai 2016

| | | 0 comments

În instituirea corectitudinii politice de care ne lovim tot mai des în ultimii ani, neomarxismul a apelat la o adevărată inginerie politică, culturală, socială şi religioasă, plecând de la o malformare a limbajului însuşi, a instrumentului principal al gândirii umane.
De neînchipuit pentru un om normal, dar normal pentru ideologul neomarxist luptător împotriva ordinii fireşti a lumii, neomarxismul, prin deconstructivismul lui Derrida, văduveşte limbajul de referentul lui absolut, de Logos, de însăşi realitatea pe care o exprimă. Cum s-a reuşit acest lucru şi care este efectul acestui proces de dezîntrupare a cuvântului însuşi, vom afla împreună cu Irina Bazon, unul dintre co-autorii cărţii „Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice”. (V.G.)

Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă” (Orwell).

În sens adânc, cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune” (Părintele Rafail Noica).

Inspirându-se din metodele critice aplicate de Marx și Freud, pentru a „elibera indivizii” de sub „jugul” ordinii patriarhale „represive”, structurate în jurul valorilor care întruchipau autoritatea (familia tradițională, religia creștină, patria), neomarxiştii reprezentanţi ai Școlii de la Frankfurt elaborează un instrument ideologic prin care să poată critica aceste valori, să le reinterpreteze, pentru a le „deconstrui”. Iniţial, totul în cel mai democratic ambient cultural. Acest mecanism ideologic, specific celor care, polemic, se numesc „intelectuali” de la Revoluţia Franceză încoace, a fost numit foarte sugestiv: Teoria Critică. Ca instrument ideal al Revoluţiei totale, al disoluţiei tuturor instituţiilor fundamentale ale societăţii umane, aceasta a fost aplicată şi în domeniul lingvistic. Limba, cea în care se întrupează atât de minunat Cuvântul lui Dumnezeu, trebuia să fie şi ea supusă transformărilor revoluţionare, marxismului cultural. În întâmpinarea acestui demers a venit filosoful marxist francez Jacques Derrida, prin fondarea şcolii deconstructiviste, care pătrundea în anii ’70 şi în mediul universitar american.

Metoda deconstrucției în literatură și teoria literară
Astfel, criticii neomarxişti, folosindu-se din plin de acest instrument, au început să desfăşoare un imens proces de destructurare ideologică a tuturor semnificaţiilor și interpretărilor tradiționale, „descoperind” noi semnificații corespunzătoare noilor teorii. Potrivit lui Jamie McDonald, „ei s-au străduit să înţeleagă literatura din perspectivă feministă sau din perspectiva homosexualilor sau a minorităţilor radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influenţaţi de relativişti pentru aceasta –, ci de a depista elemente sexiste, rasiste sau «homofobe» în operele autorilor de sex masculin, europeni şi heterosexuali”1. Astfel a început distrugerea tuturor modelelor culturale tradiţionale, bazate pe sensuri moştenite, stabile (pe care se întemeiază civilizaţia creştină), cu alte cuvinte desfiinţarea limbii care numea realitatea în vechea ordine, pentru a crea o limbă nouă, a Revoluţiei, demers care se înscrie perfect în spiritul programului implementat în distopia lui Orwell de către „Ministerul Adevărului”: „Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă” – limba Revoluţiei fiind, la Orwell, „nouvorba”.
Care sunt mecanismele ideologice ale Revoluţiei neomarxiste care a zămislit corectitudinea politică? În primul rând, deconstructiviştii s-au luptat ca să impună în spaţiul universitar ideea paradoxală că scrierea nu mai are la bază un înțeles stabil, care decurge din structura semnificant (învelișul sonor al cuvântului) – semnificat (conținutul pe care îl reprezintă cuvântul) – structură care este desființată –, și că înțelesul se amână la nesfârșit, determinantă fiind doar relația și diferenţa dintre semnificanţi2. Termenii nu mai au origine, referință, substanța este înlocuită cu pura relație (ceea ce implică anularea tradiţiei, a moştenirii, a sensului originar).
În noua viziune ideologică, cuvintele nu mai au sens, ci sunt „urme” ale sensului (preluând conceptul de urmă de la Freud, Derrida folosește cuvântul tăiat „urmă” pentru a sugera ideea că sensul este, în același timp, prezent și în disoluție).
Jamie McDonald oferă un exemplu simplu pentru a ilustra ideea de bază a teoriei deconstrucției: „Dacă rostesc cuvântul «stilou », vă veţi gândi la acel obiect aflat în sertarul biroului. Dacă arunc cu stiloul în cineva, cuvântul începe însă să-şi piardă înţelesul pozitiv de instrument de scris; în termeni deconstructivişti, semnificaţia originală a cuvântului «stilou» se şterge, astfel încât nu mai rămâne din ea decât o urmă. În schimb, cuvântul «stilou » începe să fie asociat cu o armă, un proiectil, un mijloc de exprimare (poate) a furiei. Dacă stiloul loveşte pe cineva, atunci cuvântul va avea pentru acea persoană semnificaţia a ceva dureros, a unei jigniri personale, implicând imboldul de a întoarce lovitura ş.a.m.d.”.
Sensurile nu mai sunt stabile, se dizolvă și se modifică permanent. Are loc o multiplicare a interpretărilor, „adevărul absolut se dizolvă într-o multitudine de adevăruri relative, coexistente”, ceea ce duce inevitabil la revizuirea tradiției3. Ideea postulată de adepții deconstructivismului este că „totul este text”, fiind anulat referentul și negată existența vreunui centru stabil, din afara textelor, care să se sustragă relativităţii inerente acestora. Teza că „totul este text” poate fi definită și prin aforismul lui Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar interpretari” (cu alte cuvinte, nu există realitate obiectivă).
Prin urmare, aplicând metodele deconstrucției, criticii culturali au înțeles că „pot văduvi toate fenomenele culturale de sensul lor stabil, că pot substitui valorile la nivelul oricărui grup doreau. De pildă, abordarea din perspectiva homosexualilor a putut anula adevărul Bibliei, reinterpretând textele biblice ca fiind impregnate de ură homofobă. Adevărul lui Dumnezeu a fost desfiinţat, şi o agendă politică aparţinând omului a fost instituită”4.

Desființarea „limbajului moștenit”
Dacă în lumea tradițională „forma e conținut, pentru că trimite la o realitate dincolo de tine, moștenită” – forma fiind, în cazul acesta, „limbaj moștenit” –, în lumea postmodernă „limbajul e o «formă», arbitrară, și de aceea se și descompune”5. În cazul acesta nu mai există delimitare între text și realitate, are loc abolirea reprezentativității, a adevărului ca prezență obiectivă. Se înstăpânesc relativismul, confuzia, dezorientarea. Iată cum ilustrează un scriitor postmodern lumea „omului nou”, care nu mai gândește și nu se mai exprimă într-un limbaj moștenit: „Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea oricărei autorităţi şi prin relativizarea valorilor, poate produce un sentiment de dezorientare şi perplexitate culturală. Într-un cuvânt, toate vechile obişnuinţe umane, legate de viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viaţa devine ceva asemănător unui vis sau unei ficţiuni literare”6.
Dacă „totul este text” și referentul este anihilat (ceea ce înseamnă că nu mai există un sens transcendent, din afara textului, pe care limba să îl reprezinte), atunci se ajunge lesne la rescrierea realității, la falsificarea criteriilor, la modificarea gândirii – obiectiv urmărit asiduu în toate sistemele totalitare. Se creează premisele pentru instaurarea, în toată regula, a unei „minunate lumi noi”, virtuale, artificiale, nefirești, în care anormalul devine normal, din care sunt suprimate adevărul și conștiința. În epoca actuală, oamenii și realitatea ajung să fie înghițite într-un spațiu virtual, al imaginarului, al fantasmelor propagate şi inoculate de mass-media şi de cultura de consum.
Impunerea totalitară a textului ca unică realitate are ca implicații abolirea definitivă a logosului (purtătorul unor sensuri inteligibile, durabile, coerente) și a ceea ce Derrida numea „semnificatul transcendental”. Scopul declarat al lui Derrida era de a anihila „semnificatul transcendental”, care este reprezentat, de fapt, de Dumnezeu. „Sensul ultim la care ajunge orice cuvânt este Dumnezeu – sensul suprem al gândirii tradiţionale occidentale. (...) Credinţa în Dumnezeu este etichetată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în manieră veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii, şi nu viceversa”, notează Jamie McDonald.

Cuvintele moarte
Cum spunea Părintele Sofronie (Saharov), cuvântul are rădăcini metafizice. Fiind anulate rădăcinile metafizice ale cuvântului („semnificatul transcendental”), cuvintele care rezultă din „țesătura textuală continuă” (Derrida) (pe care deconstructiviștii o opun structurii – unitate care are la bază principiul coerenței, decât niște cuvinte moarte. Însă cuvântul, lămurește Părintele Rafail (Noica), „este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul (...). În sens adânc, cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune, (…) cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) – şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu”7. Iar Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Cuvintele îşi pierd puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se vestejește și se usucă”.
Desființarea cuvântului ca putere menită să deștepte conștiința, să limpezească, să înlesnească omului accesul la Adevăr, să îl salveze din imanența stearpă a cotidianului, să îl sustragă bombardamentului de informații și imagini insignifiante – care îl confiscă din sine însuși, îi invadează și intoxică lumea lăuntrică, îl debusolează și îi atrofiază simțul discernerii – înseamnă, în fond, moartea cuvântului, acesta fiind scopul către care au țintit adepții deconstructivismului. Prin aceasta se continuă linia instituită de cei care au proclamat, pe urmele lui Nietzsche (precursorul culturii postmoderne), „moartea lui Dumnezeu” – moartea frumosului în artă, moartea istoriei, moartea adevărului.
Cuvintele moarte nu mai pot fi o expresie a frumosului, a vieții, a binelui, ci a culturii morții. Cuvintele create de deconstructivismul nihilist se pulverizează în imanența discursivă. La fel se întâmplă cu o lume redusă la sine, închisă în propria ei imanență: se dezintegrează, refuzând Sensul pe care Dumnezeu l-a sădit în ea, acel Sens care unifică, înalță, curăță, care conduce lumea către mântuire, un Sens care creează comuniune. De aici, golul ontologic pe care îl resimte acut omul postmodern și care se reflectă în cultura și arta sa: acestea nu mai sunt o expresie a prezenței, care preschimbă și înnobilează omul (Derrida respinge tradiția logocentrică, întemeiată pe metafizica prezenței), ci a absenței, a culturii morții, care menține omul încătușat în egoismul său trufaș, în autosuficiență, în închisoarea simțurilor, a patimilor dizolvante.
Părintele Dumitru Stăniloae descrie astfel literatura postmodernă, alcătuită din cuvinte neroditoare, moarte: „Literatura generată nu numai de individualismul orgolios, ci şi de individualismul poftelor nestăpânite după plăceri, a produs şiruri-şiruri de romane care, în numele descătuşării omului de legile bunei convieţuiri sociale, au împodobit cu florile artificiale ale virtuozităţii stilistice şi au justificat cu idealul unei argumentări şi problematici inconsistente pasiunea dezordonată a amorului liber, împingând întreaga societate în robia şi dezordinea acestor pasiuni. Dacă astăzi această literatură, pe lângă faptul că a dus la un pansexualism dizolvant şi la un tineret care, nesusţinut de tensiunea unor eforturi de durată în slujba unor idealuri generoase, recurge disperat la droguri, a ajuns la antiliteratură, la antiartă, la un agnosticism hedonist, la discreditarea oricărei încrederi într-un sens superior al lumii şi al oricărei dedicări unei misiuni stimulatoare de imaginaţie creatoare, este pentru că lumea s-a plictisit de literaturizarea aceloraşi cazuri monotone sau de analiza aceloraşi pasiuni, care închid pe om într-un întuneric pestilenţial”8.
Moartea cuvântului mai este reflectată într-un alt fenomen nociv, dar definitoriu al epocii noastre: înlocuirea cuvântului cu imaginea. Aceasta este o armă mult mai eficientă decât cele utilizate în totalitarismele din trecut, armă prin care este remodelată gândirea și lumea lăuntrică: pe de o parte funcționează ca un mijloc hipnotic de condiționare a minții, și pe de altă parte este o cale sigură către sărăcirea limbii, ceea ce conduce la subminarea gândirii adânci.

Nouvorba”, limba Revoluției
Toate cele prezentate până aici arată că Revoluția inițiată de neomarxiști în plan cultural a avut efecte mai întâi asupra limbii, în sensul „dezîntrupării” acesteia, astfel încât să nu mai fie purtătoarea și transmițătoarea unor sensuri moștenite, stabile, și a Adevărului care se cere reprezentat. Astfel, limba nou-creată nu mai are referent, este autoreferențială, după cum omul iluminist nu-şi mai găseşte sensul în Dumnezeu, ci se transformă pe el însuşi în „măsură a tuturor lucrurilor”.
Autoreferențialitatea este și o trăsătură a sistemelor totalitare – care nu mai acceptă existența vreunui „în afară”, a unei dimensiuni care să scape controlului lor. Totalitarismul deconstructivismului se poate developa uşor în însăşi cenzura gândirii şi exprimării oricărei poziţii definite drept „incorectă politic” – care contravine, așadar, propriei ideologii. Dictatura pe care o instaurează teoria critică şi deconstructivismul astăzi este cu mult mai totalitară decât oricare alta din istoria umanităţii, pentru că ea contestă nu numai dreptul la anumite opinii, ci înseşi structurile fundamentale ale judecăţii umane, folosirea firească a cuvântului, a cuvintelor raportate la realităţile pe care le exprimă.
Ea neagă dreptul la existenţă al valorilor organice ale unei comunități umane înrădăcinate istoric într-un anumit spațiu, scornind în acelaşi timp „valori” (noi sensuri) menite să redefinească realitatea și normalitatea. De pildă, neomarxiştii impun redefinirea ideii de familie, rescrierea trecutului (formarea unei „memorii corecte”) şi înlocuirea unor cuvinte considerate „sexiste” sau „ofensatoare” cu o nouă terminologie, cu „nouvorba” corectă politic. Interzicerea cuvintelor soț şi soție (înlocuirea lor cu partener/parteneră), mamă şi tată (fiind preferate cele de părinte 1/părinte 2), doamnă şi domnișoară, folosirea termenului de gen în loc de sex şi a unor expresii precum contracepţie postconcepţională în loc de avort etc. sunt doar câteva dintre ingineriile lingvistice operate de noii ideologi de partid de astăzi, la fel de roşii ca şi cei din trecut, dar mult mai rafinaţi, mai seducători cultural şi mai persuasivi.
Iată, dar, că s-a ajuns exact acolo unde prevedea utopia lui Orwell, de parcă întregul deconstructivism nu ar fi fost decât un program de transpunere în realitate a utopiei pe care acesta o imagina la nivelul anilor ’40: „Noi desfiinţăm cuvintele cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. (…) Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire? Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. (…) An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă. (…) Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă. (…) Gândirea este singura care ne preocupă. Noi nu ne distrugem duşmanii – îi schimbăm”.

Moștenitorii marxismului”
Tradusă” în termeni sociali, ideea că „totul este text” devine echivalentul tezei lui Antonio Gramsci (fondator al Partidului Comunist italian şi unul dintre părinţii corectitudinii politice), care spune: „Întreaga viață este politică”. Cu alte cuvinte, ideologii noului totalitarism urmăresc să intervină în viețile oamenilor prin inginerii sociale și culturale, pentru a modifica în profunzime modul lor de a gândi și de a simți și pentru a schimba societatea din temelii, potrivit unei agende politice. Acest proces imens de ideologizare a existenţei umane explică dezastrul educaţional, destrămarea familiilor, confuzia şi haosul social şi creşterea ratei bolilor psihice în zilele noastre.
Așa cum deconstructiviștii contestă structura semnului lingvistic (cu tot ceea ce implică acest termen: coerență, unitate, stabilitate, sens), ideologii sociali neomarxiști sunt adversarii unităților organice care alcătuiesc structura de profunzime a societății și care dau acesteia stabilitate. Aceste realităţi, socotite cele mai „incorecte politic” – familia și Biserica, statul, neamul, cultura tradițională – sunt atacate constant de neomarxişti cu ajutorul mass-mediei, nu în scopul reformării, ci chiar al disoluţiei lor.
În concepția neomarxiștilor, valorile, principiile morale, chiar natura umană, nu sunt decât „o construcție socio-culturală”. De exemplu, potrivit acestora, distincția dintre sexe nu este un dat natural, ci o „construcție” a societății tradiționale „opresive”, care a impus „roluri de gen”. Astfel, ținta acestor comunişti deghizaţi în oameni de cultură este ca „toţi oamenii de pe întreg pământul” să ajungă „moștenitori ai marxismului”, după cum dezvăluia Derrida, fondatorul deconstructivismului, vorbind despre declanșarea unei Revoluții fără precedent în istorie: „Că vor sau nu, că ştiu sau nu, toţi oamenii de pe întreg pământul sunt astăzi, într-o anumită măsură, moştenitori ai lui Marx şi ai marxismului (...). Nu există nici un precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii (…), un astfel de eveniment (acela al unui discurs de formă filosofico-ştiinţifică ce îşi propune să se rupă de mit, de religie şi de mistica naţionalistă), s-a legat, pentru prima oară şi în mod inseparabil, de nişte forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocaţie universală, o mişcare muncitorească, respectiv o confederaţie de state). Toate acestea propunând un nou concept de om, de societate, de economie, de naţiune – şi mai multe concepte privitoare la stat şi la dispariţia acestuia”9.
Intenţiile pe care le au neomarxiştii sunt afirmate răspicat în întreaga lor operă. De ce însă noi nu înţelegem şi nu ne apărăm conştienţi şi fermi Adevărul, dreptul la normalitate şi firesc, dreptul la a ne manifesta liber simţămintele şi credinţa? Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne trezim cât încă mai este vreme, pentru a nu se repeta prigoana dictaturii comunismului din care acum douăzeci şi cinci de ani abia am ieşit.

Irina Bazon

1 Jamie McDonald, „Deconstrucție și literatură”, în William S. Lind, Andrei Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică: „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, Editura Rost, 2015.
2 Ibidem.
3 Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, Editura Renașterea/ Areopag, 2014, p. 369.
4 Jamie McDonald, ibidem.
5 Mircea Platon, „Distributismul și statul reprezentativ”, în ed. John Medaille, Ovidiu Hurduzeu, A treia forță. Economia libertății. Renașterea României profunde, p. 173.
6 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, 1999, p. 15.
7 Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail…, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pp. 76-77.
8 Pr. Dumitru Stăniloae, „Cultura individualistă sau panteistă occidentală şi spiritul de comuniune interpersonală al culturii româneşti”, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, apud Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, p. 280.
9 Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144.

Predica la Duminica a III-a după Paști (a Mironosițelor) - Pr. Ilie Cleopa

sâmbătă, 14 mai 2016

| | | 0 comments

Evanghelia


Marcu 15, 43-47; 16, 1-8


În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic cu bun nume, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa curând; şi chemând pe sutaş l-a întrebat dacă a murit de mult; şi aflând de la sutaş, Pilat a dăruit lui Iosif trupul mort. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu de in şi pogorând pe Iisus de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria lui Iosie priveau unde L-au pus. Iar după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena şi Maria mama lui Iacob şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să meargă să ungă trupul lui Iisus. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt zicând una către alta: cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată. Şi intrând în mormânt au văzut un tânăr, şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au spăimântat. El însă le-a zis: Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul cel răstignit? A înviat; nu este aici; iată locul unde-L puseseră. Ci duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că El merge în Galileea mai înainte de voi. Acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus vouă. Dar ele, ieşind din mormânt, au fugit de acolo, căci erau cuprinse de cutremur şi de spaimă, şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau.

Arhimandritul Cleopa Ilie - Predică la Duminica a III-a după Paşti - a Mironosiţelor

Şi a venit Maria Magdalena, vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul”
(Ioan XX, 18)

Iubiţi credincioşi,

Dintre marile virtuţi care au împodobit viaţa sfintelor femei mironosiţe cele mai alese au fost râvna lor sfântă pentru Hristos, evlavia şi bărbăţia de suflet. Câtă pază şi întărire au pus iudeii şi Pilat peste mormântul lui Hristos Mântuitorul nostru, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea şi să-L fure! Piatră mare au răsturnat peste Mormântul Domnului, cu peceţi au sigilat piatra, ostaşi tari şi înarmaţi au pus de strajă. Însă toate acestea nu le-au speriat şi înfricoşat pe sfintele femei mironosiţe. Râvna lor cea mare, sfânta evlavie şi bărbăţia lor de suflet, au trecut peste toate întăriturile iudeilor, nebăgând seamă de toată paza Mormântului. Un cuget şi un gând stăpânea mintea şi inima lor: să slujească cu toată credinţa şi evlavia la înmormântarea Preascumpului Mântuitor.

A zis oarecând Solomon: „Femeie bărbat cine a văzut?”. Dar iată aici femei mai bărbaţi decât bărbaţii. Bărbaţii, ucenici ai lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor. Petru, cel fierbinte şi tare în credinţă, de trei ori s-a lepădat de Domnul, pentru care mai pe urmă „s-a căit şi a plâns cu amar” (Luca XXII, 62). Iar femeile care din fire sunt fricoase şi neputincioase şi care de multe ori se înfricoşează, chiar acolo unde nu este frică, aici, în slujba înmormântării Preasfântului nostru Mântuitor se arată mai tari şi mai bărbătoase decât bărbaţii. Nu se tem de groaza iudeilor, de îndrăzneala ostaşilor nu se înfricoşează, nici straja de la Mormântul Domnului nu le tulbură inima.

Ucenicii, bărbaţi, se tem şi se risipesc în toate părţile, cum le proorocise Mântuitorul mai înainte. Sfintele femei se adună. Aceia se ascund, ele ies la iveală, merg la prăvălie şi cumpără mir şi aromate, ca să ungă trupul cel de viaţă făcător al lui Hristos. O, fericite femei, cum nu v-aţi temut să umblaţi noaptea singure şi cum aţi îndrăznit să vă apropiaţi de acel loc, pe care îl păzeau ostaşii împărăteşti şi cum nu v-aţi înspăimîntat, ci căutaţi să prăvăliţi pietre, să stricaţi peceţile, să deschideţi mormântul şi să ungeţi cu arome Trupul Domnului? Aceste isprăvi ale voastre, au pornit din râvna cea sfântă, din evlavia şi bărbăţia cea mare a sufletelor voastre.

Femei neputincioase eraţi cu firea, dar nu cu mintea şi inima voastră, căci întru nimic nu s-au arătat la voi cele ale neputinţei femeieşti, ci toate isprăvile voastre mai presus de bărbăţia bărbaţilor s-au suit. Cu adevărat la voi s-a împlinit Scriptura, care zice că: „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni XII, 9) şi iarăşi „Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari” (I Corinteni I, 27; Psalm VIII, 2; Matei XXI, 16). Cu adevărat în inima voastră erau cuvintele Preasfântului nostru Mântuitor care a zis: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei X, 28). Şi iarăşi zice Duhul Sfânt: „Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul” (Psalm XXX, 26). Voi mai înainte de Apostoli, fapta Apostolilor aţi arătat-o. Voi mai înainte de Sfinţii Mucenici, credinţa şi bărbăţia de suflet a lor aţi lucrat-o.

Ilie, marele prooroc, cu râvnă dumnezeiască pornindu-se, pe Ahab l-a mustrat, iar voi pe cei ce străjuiau Mormântul Domnului i-aţi ruşinat. Ghedeon, învingând cu trei sute de ostaşi oarecând, oastea cea numeroasă a Madianiţilor a sfărâmat-o (Judecători VII, 25). Voi, însă, împreună cu drepţii bărbaţi, Iosif şi Nicodim, mai tari decât toate întăriturile iudeilor şi ale lui Pilat v-aţi arătat şi slujitoare neînfricate până la jertfă aţi fost, gata a sluji Celui ce a venit să slujească şi să-Şi dea sufletul Său răscumpărare pentru tot neamul omenesc. Voi, o sfintelor femei, împreună cu Preacurata Fecioara Maria, Maica veşnicului nostru Mântuitor, cu mare râvnă şi bărbăţie de suflet v-aţi îmbrăcat şi cea mai timpurie slujbă către Mântuitorul aţi arătat. De aceea mai înainte de Apostoli v-aţi învrednicit a propovădui Învierea Domnului.

Iubiţi credincioşi,

Cine sunt acele sfinte femei mironosiţe, adică purtătoare de mir, care au urmat lui Hristos împreună cu Apostolii şi care s-au învrednicit să fie martore ale patimilor Domnului şi să-I ungă sfântul trup cu miresme, cât a stat în mormânt? Sfânta Evanghelie ne aminteşte pe scurt numele şi faptele lor.

Cea dintâi şi cea mai plină de râvnă şi bărbăţie duhovnicească este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea.

Alte sfinte mironosiţe sunt: Maria, mama lui Iacob (Marcu XVI, 1) şi a lui Iosi (Marcu XV, 47), adică vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan XIX, 25) şi Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei XXVII, 56; XXVIII, 1; Marcu XVI, 1; Luca XXIV, 10). ApoiIoana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana şi multe altele care îi slujeau din avutul lor (Luca VIII, 3). Printre mironosiţe sunt numărate şi cele două surori ale lui Lazăr din Betania, Marta şi Maria, unde găzduia adeseori Mântuitorul cu Sfinţii Apostoli, în drum spre Ierusalim, sau Galileea.

Care erau virtuţile principale ale acestor femei mironosiţe? Mai întâi credeau cu tărie că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel vestit de prooroci, Care a venit pe pământ să mântuiască neamul omenesc. Apoi, duceau o viaţă curată, sfântă, de rugăciune şi post, de înfrânare şi milostenie, trăiau în iubire sfântă unele cu altele şi cu avutul lor ospătau şi odihneau cu dragoste în casele lor pe Iisus şi pe sfinţii Săi ucenici.

Dar credinţa şi râvna sfintelor femei mironosiţe nu se oprea numai aici. Ele nu numai că Îl primeau pe Domnul în casele lor unde Îi spălau picioarele, Îi slujeau la masă şi Îl odihneau, ci, mai mult, mergeau cu râvnă după Hristos, erau martore ale minunilor Lui şi mărturiseau cu îndrăzneală că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Cea mai mare bărbăţie au dovedit-o însă femeile mironosiţe în vremea patimilor Domnului. După ce ucenicii de frică L-au părăsit şi Petru s-a lepădat de Hristos, singurele care Îl urmau de departe, erau sfintele femei mironosiţe, în frunte cu Maica Domnului, Maria Magdalena, alături de Apostolul dragostei Ioan. Căci dragostea dumnezeiască nu se poate părăsi niciodată.

Curajul şi bărbăţia sufletului s-au văzut la femeile mironosiţe şi pe drumul Crucii spre Golgota. Ele, singure cu Sfântul Ioan, Îl petreceau pe Domnul la răstignire, fiind martore ale patimilor Lui. Ele singure se rugau pentru El cu lacrimi şi suspine adânci, încât Mântuitorul, milostivindu-se spre ele, le-a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştrii... Căci dacă fac acestea cu pomul verde, cu cel uscat ce va fi?”. (Luca XXIII, 28, 31).

Pe Golgota sfintele femei mironosiţe, împreună cu apostolul nemuritoarei iubiri, erau, de asemenea, singurii martori ai răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Ele L-au văzut însângerat şi căzut sub cruce. Ele L-au văzut dezbrăcat de cămaşă şi întins pe cruce. Ele au văzut loviturile cuielor în mâinile şi picioarele Domnului şi au leşinat de durere sub cruce. Ele au auzit cuvintele de hulă ale iudeilor, mărturisirea de pocăinţă a tâlharilor şi rugăciunea zdrobitoare a Mântuitorului: „Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. (Matei XXVII, 46).

Femeile mironosiţe au văzut întunecarea soarelui, întristarea cerului, învierea morţilor din morminte şi au auzit rugăciunea de iertare a Fiului lui Dumnezeu pentru iudeii ucigaşi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”. (Luca XXIII, 34). Tot ele, aceste femei mai bărbătoase decât apostolii, mai pline de râvnă decât ucenicii, au văzut aruncându-se sorţi pentru cămaşa lui Hristos, făcută de mâinile Maicii Domnului, şi au auzit cuvântul Lui cel mai de pe urmă: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu!” (Luca XXIII, 46).

Iată cât de mare era râvna, tăria credinţei, şi bărbăţia sufletului sfintelor femei mironosiţe! Nu se temeau de ostaşii romani atât de sângeroşi. Nu se înfricoşau de furia iudeilor de Dumnezeu netemători, nici nu se înspăimântau cu totul de moartea Domnului pe Cruce, ca cei ce nu au nădejde!

Însă, bărbăţia sfintelor femei mironosiţe nu s-a terminat pe Golgota. Ele au fost de faţă şi vineri seara, la coborârea Domnului de pe Cruce şi, împreună cu Iosif din Arimateea, au cumpărat giulgiu şi miresme, au uns trupul Lui cu miresme, L-au înfăşurat în giulgiu, L-au pus în mormânt şi au prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosie, adică Maica Domnului,priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă.

Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămînii, adică Duminica, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar ridicându-şi ochii au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare. Şi intrând în mormânt au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-a pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică), El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El, adică pe Apostoli,care se tânguiau şi plângeau” (Marcu XV, 46-47; XVI, 1-10).

Vedeţi râvna mironosiţelor? Bărbăţia şi tăria credinţei lor în Fiul lui Dumnezeu? Vedeţi bărbăţia acestor sfinte femei? Ucenicii stăteau ascunşi şi încuiaţi într-o încăpere de frica iudeilor, iar ele cumpărau giulgiu şi miresme să ungă trupul lui Iisus. Ucenicii plângeau şi se tânguiau de moartea Domnului, iar ele alergau în zori de zi pe Golgota să vadă mormântul. Ei aşteptau cu spaimă veşti de la Golgota, iar ele intrând în mormânt, au primit vestea, de la Arhanghelul Gavriil, că a înviat Domnul, spunându-le: „Nu mai plângeţi!”. Apoi, la porunca lui, s-au întors fugind, şi au spus apostolilor că Hristos a Înviat. Nu mai este în mormânt!

Iată câtă bărbăţie şi credinţă, câtă tărie şi îndrăzneală la aceste femei. Bărbaţii stau ascunşi şi ele aleargă la mormânt, intră înăuntru, aduc miresme, se întăresc una pe alta, vorbesc cu îngerii, privesc cele dintâi mormântul de viaţă şi văd giulgiurile aşezate alături. Nu se tem de întunericul nopţii, nici de ostaşii care străjuiau mormântul, nici de moarte, nici de îngeri, de nimic. Dorul lor era unul singur: să-L vadă pe Iisus, să ungă şi să sărute sfântul Lui trup. Femeile mironosiţe sunt cele dintâi, şi cele mai vrednice martore ale răstignirii, morţii, Îngropării şi Învierii Domnului. Ele sunt primele care vestesc apostolilor şi lumii întregi că a înviat Hristos, că moartea, diavolul şi iadul au fost biruite şi Raiul s-a deschis.

Unde mai sunt acum femei creştine, iubitoare de Hristos, tari în credinţă şi în fapte bune, ca femeile mironosiţe din Sfânta Evanghelie? Şi totuşi numărul sfintelor femei în Biserica creştină s-a înmulţit, întrecînd uneori pe cel al bărbaţilor.

Să ne gândim la numărul mare al sfintelor muceniţe, precum: Tecla, cea întocmai cu Apostolii; Varvara, care a fost ucisă pentru Hristos de tatăl ei; Ecaterina; Irina; Maria; Sofia cu cele trei fiice ale ei; Fevronia; Tatiana; sau Filoteia de la Argeş. Mare este şi numărul cuvioaselor care s-au nevoit prin mănăstiri şi pustietăţi şi au ajuns vase ale Sfântului Duh şi făcătoare de minuni. Dintre acestea amintim doar câteva, precum: Maria Egipteanca, Eufrosina, Xenia, Pelaghia, Melania, ca şi Cuvioasele Parascheva de la Iaşi, Teodora de la Sihla şi multe altele.

Toate aceste cuvioase sunt mirese ale lui Hristos, ucenice ale sfintelor mironosiţe şi rugătoare ale Bisericii pentru noi toţi.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este ziua femeilor creştine. Ele sunt urmaşele femeilor mironosiţe, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credinţei, sufletul familiei. Femeile creştine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, menţin, mai mult decât bărbaţii, flacăra credinţei şi tradiţiile străbune, focul sfânt al rugăciunii şi evlavia în casele noastre. Femeile credincioase sunt şi mame bune, creştine devotate, soţii cinstite şi ostenitoare, model în societate. Femeile credincioase sunt întâi la biserică, întâi la rugăciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cărţilor bune, la îngrijirea bolnavilor, la toate. Ele menţin căldura duhovnicească a credinţei, a dragostei, a răbdării şi a împăcării, în biserică, în familie, în societate.

De astfel de mame bune au nevoie astăzi familiile noastre. De astfel de fiice evlavioase are nevoie Biserica lui Hristos. De astfel de femei cinstite şi model în toate are atâta nevoie astăzi societatea în care trăim. Sunt destule mame care nu vor să nască copii, nici să le dea o educaţie creştină bună. Sunt atâtea mame care îşi ucid majoritatea copiilor, iar puţinii pe care îi nasc, nu-i cresc în frica lui Dumnezeu, sau îi lasă de capul lor şi ajung să fie o povară pentru familie şi o ruşine pentru societate.

Mamelor, sunteţi mironosiţele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceţi Domnului, nu miresme de mult preţ, ci credinţa voastră curată şi copii buni, bine educaţi şi credincioşi. Vorbiţi-le mai mult de Dumnezeu, de sfinţi, de Biserică şi de înaintaşi. Nu-i smintiţi cu nimic şi daţi-le să citească cărţi bune, cât mai mult. Dumneavoastră puteţi contribui cât mai mult la înnoirea duhovnicească a lumii, a Bisericii, a societăţii. Adăugaţi untdelemn sfânt în sufletele copiilor dumneavoastră. Dintre ei, vor ieşi mâine suflete mari, oameni buni, preoţi credincioşi, dascăli luminaţi, creştini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastră. Să fiţi la datorie ca şi mamele noastre. Gândiţi-vă ce mame sfinte am avut!

Tinere fecioare, păstraţi neîntinată pentru Domnul cinstea şi buna voastră credinţă până veţi dobândi şi voi calitatea de mame în societate şi în Biserică. La fel şi dumneavoastră văduvelor şi bătrânelor mame, supravegheaţi pe cele tinere, pe copii, pe cei din jur. Nu tăceţi! Mamele tinere au nevoie de exemplul şi de jertfa voastră, tinerele fecioare au nevoie de sfatul vostru, iar copiii şi nepoţii, de rugăciunile, de lacrimile şi mustrarea voastră.

Începeţi toate cu Dumnezeu, cu rugăciunea, cu spovedania regulată şi cu mai multă smerenie şi răbdare. Mai multe mame bune, mai multe văduve şi fecioare cinstite şi credincioase, înseamnă pentru ziua de mâine, mai mulţi copii în case, mai mulţi credincioşi la biserici, mai multă pace în familie, mai puţine beţii, divorţuri şi avorturi în lume, mai puţine boli şi lacrimi pe pământ şi mai multe suflete în Rai! Amin.

Hristos a înviat!

Sursa: Doxologia