Predica la Adormirea Maicii Domnului - Sfantul Teofan Zavoratul

luni, 14 august 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 10, 38-42; 11, 27-28


În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea Maria, care şezând jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus, răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuie. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea.

Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.


Sfântul Teofan ZăvorâtulAdormirea Maicii lui Dumnezeu – nădejde a trecerii la viaţa veşnică.

În toată lumea creştină se prăznuieşte luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai apropiată şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în Domnul. Priveşte la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a o dobândi.

Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.

Văzând cu mintea această slavă şi nestrămutarea făgăduinţelor ei, precum si înrâurirea pe care încredinţarea de acest lucru o are asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti, Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu strige:

Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru 1-3)

Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel. Nă­dejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului – şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1, 11).

Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte.

Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).

Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?”. M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau consfinţite de credinţă — ea singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noas­tre duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădiţă prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului în pofi­da tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără Dumnezeu.

Dacă ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade, câţi dintre noi vor trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puţini se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi, nedeplini. Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să te împodobeşti cu nădejdea? Începe să slujeşti Domnului prin împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că stăpânul e binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum de izbelişte: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simţirea bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl aşteaptă răsplăţi din partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi pierde încredinţarea în bunăvoinţa tatălui său atunci când calcă în vreo privinţă voia lui vădită: şi la cei care vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună ştiinţă porunca vădită a Dumnezeu.

În viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji Domnului. Această slujire naşte nădejdea. Nădejdea, la rândul său, aprinde şi mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întăreşte din nou nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc şi se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice şi dinafară sunt cuprinse de nădejde – şi însuşi Dumnezeul nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este în noi doar nădejde, ci şi gustare a slavei?

Domnul să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul acesta — a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăşi, să arătăm aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11), ca astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7). Amin!

De ce este numită „adormire” moartea Maicii lui Dumnezeu?

Cum să ne pregătim pentru ieşirea din această viaţă în aşa fel încât s-o întâmpinăm nu numai fără frica necazului, ci chiar cu bucurie?

Acum prăznuim Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria. Aceasta a fost însă moartea Maicii Lui Dumnezeu – moarte adevărată, asemenea morţii oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită „adormire“? Poate pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în legăturile morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a desco­perit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace, lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit, după istovirea trupului de către ostenelile zilei.

Dar nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea noastră? Da. Preasfânta-Născătoare de Dumnezeu este Mama noastră, iar noi suntem copiii ei. Ea merge îna­inte, noi avem datoria să o urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Ador­mire noi, care prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să ne îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere cu sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică şi fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei adormiri tihnite şi line… Se ridică întrebarea: cum să ajungem la aceasta şi ce se cere din partea noastră în acest scop?

Moartea nu este nimicire, ci trecere din acest sălaş pământesc în altul. Dar să luăm un exemplu din viaţa obişnuită: când trec oamenii dintr-un loc în altul cu sufletul nu numai liniştit şi împăcat, ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt legaţi prin nimic de locul din care ies, iar de locul unde se mută nu doar că nu se tem, ci doresc din toată inima mângâierile şi plăcerile pe care le aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această dispoziţie sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom întâmpina nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de bucurie... Si anume:

1. Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup şi faţă de tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de pământ, ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se desparte cu uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu sunt încleiate, ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se desparte şi sufletul de trup atunci când în el nu sunt împătimiri faţă de trup şi când el, petrecând în trup, nu vieţuieşte după trup. Călătorul ce merge spre ţinta sa părăseşte liniştit şi fără plăcere locurile unde face popas. De ce? Fiindcă totul e pentru el străin. Şi atunci când inima noastră va socoti străin de sine tot ce e pământesc, nu vom avea greutăţi la trecerea în cealaltă viaţă.

Bineînţeles, nu putem trăi fără unele lucruri sau chiar fără multe lucruri. Putem dobândi însă o asemenea aşezare sufletească faţă de ele încât să ne putem despărţi de ele tot atât de uşor ca şi cum am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie. De asta să ne şi îngrijim! Cam greu? Da… însă putem face aceasta nu dintr-o dată, ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul in împătimirile pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa cum paianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând asupra lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă din aceste curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe dos – de a tăia împătimire după împătimire, începând cu cele mai mici şi ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit în noroi scoate mădular după mădular, până se eliberează cu totul: aşa să tăiem împătimire după împătimire, până ce vom deveni cu desăvârşire liberi. Dacă ne vom osteni în felul acesta, în ceasul morţii putem să fim deja rupţi de toate şi gata să părăsim fără necaz pământul şi tot ce e pământesc, aşteptând numai porunca lui Dumnezeu.

2. Însă nu doar împătimirile pământeşti pot tulbura liniştea sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât acestea tulbură teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde trebuie să te arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, ai Cărui ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi văzând toate – iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a făcut vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu atât mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu – atât de teamă încât, după cuvântul dumnezeieşti sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste noi!” Pricina sunt păcatele, care-L jignesc [=ranesc dragostea Lui, n.n.] pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine fără frică moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă, să aibă grijă să fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit, să facă în aşa fel încât păcatele să nu îi fie spre osândă. Cum se face asta? Prin pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea de a nu mai încălca poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu mai păcătuiască, iar pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă. Pocăinţa şi frângerea inimii pentru păcate, împreună cu spovedania şi cu făgăduinţa de a nu mai păcătui, şterg păcatele din toate locurile unde se întipăresc ele: din fiinţa noastră, din tot ce ne înconjoară şi chiar din amintirea lui Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se pocăieşte nevinovat înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept, îmbrăcându-l în veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului, Care a pătimit pentru noi… Dezlegarea preoţească rupe zapisul păcatelor, iar zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din vrerea însuşi Judecătorului, Care a zis: Câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Mt. 18, 18). Încredinţarea că aşa sta lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi măcar că el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără cutremur ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers îndreptăţirea, altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului un Mijlocitor gata să îi ia partea… Căci dacă va păcătui cineva, Mijlocitor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I In 2, 1). Dacă un criminal ar fi încredinţat că pentru el va mijloci moştenitorul tronului, al cărui cuvânt are putere înaintea împăratului, ar merge la împărat fără frică, orice fărădelege ar fi făcut. Aşadar fără frică şi tulburare se poate arăta înaintea Judecătorului Dumnezeu şi păcătosul care s-a pocăit, întrucât acolo va mijlo­ci pentru el Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre asupra Sa şi le-a ridicat pe cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe voi! (Mt. 11, 28) Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se pocăiască şi de acum să nu mai păcătuiască…

3. Dacă, după aceea, la aceste două aşezări sufleteşti – adică la ruperea de toate cele pământeşti şi la pocăinţă – vom mai adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom întâmpina moartea nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu bucu­rie. Unii pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e umed, ori sobele scot fum, ori acoperişul e prost… Unii, deşi nu au în casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de avantaje mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu inima pe de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor pământeşti, iar pe de alta înălţimea şi necuprinderea bunătăţilor care ne aşteaptă pe lumea cealaltă, vom dori trecerea din această lume în cealaltă nu numai cu plăcere, ci chiar cu năzuinţă puternică, asemenea Apostolului Pavel, care spunea despre sine că doreşte mult să se desfacă de trup şi să fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei Stăpâne, care în fiecare dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor (unde mai apoi avea să fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei) şi Îl ruga pe Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi să îi dea putinţa de a vedea frumu­seţea feţei Lui… în locaşurile cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi viaţa pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum cel robit suspină după patrie, călătorul – după casa sa şi cel ce sade în temniţă – după libertate… şi cu multă dorire va chema moartea ca pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi mângâietoare. Veţi întreba: „Cum poate fi înălţat sufletul la o asemenea aşezare?” Prin cugetarea la nimicnicia bunătăţilor pământeşti şi la măreţia celor cereşti – iar cel mai sigur prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti şi prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gus­tând dulce, nu va mai vrea amar – se va feri de acesta din urmă şi îl va pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va fugi din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer curat dintr-o cameră înăbuşitoare.

Iată tot ce ne face trebuinţă pentru a muri liniştiţi: să nu avem împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim în virtute după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi înşine dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele bune.

Fraţilor şi părinţilor! Ştim că între toate cele nesigure de pe acest pământ un singur lucru este cu totul sigur: faptul că vom muri… şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi chinuitoare, fie plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi proprii noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele pentru a o îndulci. Azi, mâine vine moartea – deci, să fim gata! Iată, vin curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală purtată în acest scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică. Şi chiar de se va întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să pătimim, nu vom ieşi în pagubă… pentru ca pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care va să se arate întru noi (Rom. 8, 18). Amin!”

Referinta: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

Sursa: Cuvantul Ortodox

Predica la Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) - Sf. Ioan Gura de Aur

sâmbătă, 12 august 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 17, 14-23


În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte.


Sfântul Ioan Gură de AurEvanghelia tămăduirii fiului lunatic

Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: „Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfârşit din cele spuse de om lui Hristos: „Dacă poţi!”

Aş putea fi însă întrebat:

- Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?

- Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobândi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvârşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amândouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întâmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temându-se de tâlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfântului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stâlpii nu erau acolo.

Priveşte acum şi în alt chip nesocotinţa omului acestuia! Vine la Iisus şi, de faţă cu toţi oamenii, vorbeşte împotriva ucenicilor Lui, spunând: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut sa-l vindece”. Hristos însă, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului, spunând: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Pânâ când voi fi cu voi!”

Nu adresează aceste cuvinte numai tatălui copilului, ca să nu-l ruşineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos n-ar fi luat apărarea ucenicilor Săi, poate că mulţi din cei de faţă s-ar fi smintit şi ar fi gândit despre ucenici ce nu trebuia.

Prin cuvintele: „Până când voi fi cu voi!”,Domnul arată cât de plăcută ii este moartea; arată că o doreşte, că vrea să plece cât mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci rămânerea împreună cu iudeii.

Hristos însă nu S-a mărginit să-l ţină numai de rău.

- Dar ce spune?

- „Aduceţi-Mi-l aici.“

Hristos îl întreabă pe tatăl copilului de câtă vreme se chinuie fiul lui. Pune această întrebare şi pentru a apăra pe ucenici de învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui bune nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa. Apoi îl lasă pe copil să se zvârcolească. N-o face spre laudă – că se adunase mulţimea şi a ţinut-o de rău -, ci o face pentru tatăl copilului; pentru ca tatăl, când va vedea pe demon că se tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să creadă în minunea pe care o va face.

Când tatăl îi spune: „Din pruncie” şi: „Dacă poţi, ajuta-mă!”, Hristos îi răspunde: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”, şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor. Când leprosul a spus: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”, leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a lăudat şi a întărit spusele lui, zicând: „Vreau! Curăţeşte-te!” Când însă tatăl copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunând: „Dacă poţi, ajuta-mâ!”, Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise aşa cum trebuia.

- Şi ce-i spune Domnul?

- „Dacă poţi să crezi toate sunt cu putinţă celui ce crede!” Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Atât de mare este puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii mulţi”. Şi după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe îndrăcit. Tu însă să vezi aici nu numai purtarea de grijă şi facerea de bine a lui Hristos, ci şi aceea că din clipa aceea n-a mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tânărul nu s-ar fi bucurat şi atunci de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl arunca în apă şi în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta l-ar fi ucis negreşit, dacă Dumnezeu n-ar fi pus frâu puternic marii lui furii, aşa cum i-a apărat şi pe îndrăciţii aceia care umblau goi, care alergau prin pustietăţi şi se tăiau în pietre.

Să nu te tulburi că tânărul acesta este numit lunatic, şi nu îndrăcit. Aşa îl numea tatăl lui.

- Pentru ce atunci şi evanghelistul Matei spune că Hristos a vindecat mulţi lunatici?

- Il numeşte aşa, slujindu-se de felul de a vorbi al mulţimii. Că diavolul, ca să hulească luna, tăbărăşte peste cei stăpâniţi de el şi-i face să meargă după mersul lunii. Nu trebuie însă să se creadă că luna lucrează asupra lor – Doamne păzeşte! -, ci că diavolul falsifică adevărul pentru a huli luna. De aceea, această părere greşită a prins în popor; unii oameni simpli, înşelaţi fiind, numesc pe unii ca aceştia demoni; dar nici aceasta nu-i adevărat.

Atunci apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au întrebat pentru ce ei n-au putut să scoată demonul”. Mi se pare că apostolii L-au întrebat pentru că erau neliniştiţi şi se temeau să nu fi pierdut harul ce li se dăduse. Că primiseră putere împotriva demonilor necuraţi. De aceea îl şi întreabă, apropiindu-se de El îndeosebi; nu-L întreabă îndeosebi pentru că le-ar fi fost ruşine – că fapta se petrecuse, iar neputinţa lor, vădită, aşa că era de prisos să le mai fie ruşine să-şi mărturisească neputinţa lor şi cu cuvântul -, ci pentru că voiau să-L întrebe despre un lucru mare şi tainic.

- Ce le-a răspuns Hristos?

- „Din pricina necredinţei voastre, le-a spus El. Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te!», se va muta şi nimic nu vă va fi cu neputinţă”.

Dacă ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?”, îţi voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumăraţi morţi. De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai târziu unii sfinţi, cu mult mai mici decât apostolii, au mutat şi munţi când a fost nevoie. Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munţii! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreşit veţi muta munţi”, ci că „veţi putea face şi asta”. Iar dacă n-au mutat munţi, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut – cum să nu fi putut, când au tăcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au voit, nefiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat şi munţi, dar să nu se fi scris. Că nu s-au scris toate minunile pe care le au săvârşit.

Dar pe vremea aceea, când li s-a adus lunaticul, apostolii erau cu mult mai nedesăvârșiti.

- Ce vrei să spui? Nici această credinţă n-o aveau atunci?

- N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de credincioşi. De pildă Petru, o dată este numit fericit de Domnul, altă dată este ţinut de rău. Şi ceilalţi apostoli au fost ţinuţi de rău că sunt nişte nepricepuţi, când n-au înţeles pilda cu aluatul. S-a întâmplat, dar, ca şi atunci, cu acelaşi prilej, apostolii să fi fost slabi în credinţă. Că înainte de răstignire nu erau desăvârșiți.

Hristos vorbeşte aici de credinţa în minuni şi aminteşte de grăuntele de muştar, ca să arate cât de mare este puterea credinţei. Grăuntele de muştar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare decât toate seminţele. Hristos dă deci ca pildă grăuntele de muştar pentru a arăta că chiar puţină credinţă adevărată poate foarte mult. Şi nu s-a mărginit numai la atâta, ci a şi adăugat că şi munţii îi poate muta credinţa. Merge chiar mai departe, că spune: „Nimic nu vă va fi cu neputinţă”. Te rog sa admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor şi puterea Duhului. Filozofia ucenicilor, ca nu şi-au ascuns slăbiciunea; puterea Duhului, că pe cei care nu aveau credinţă nici cât un grăunte de muştar, Sfântul Duh i-a urcat încetul cu încetul atit de sus, încât a izvorât din ei credinţă bogată ca râurile şi izvoarele.

Acest neam de demoni nu iese decit cu rugăciune şi cu post”. Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stăpânesc pe lunatici. Si iată că le pune de mai înainte temeiul învăţăturii despre post.

Să nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au scos demonii şi fără post! Chiar dacă poti spune un caz sau două de oameni care să fi scos fara post pe demoni, îţi spun că este cu neputinţă ca un om, care trăieşte in desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală.

Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post.

- Dar dacă ai credinţă, pentru ce trebuie să mai şi posteşti? m-ar putea întreba cineva.

- Pentru că împreună cu credinţa postul ne dă mai mare putere. Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rând de rugăciune.

Să-ţi arăt la câte bunătăţi dă naştere rugăciunea unită cu postul! Omul care se roagă cum trebuie şi posteşte nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate îndrăgi banii şi averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smereşte sufletul îngâmfat. De aceea şi apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi este mai uşor decât vântul. Când se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai iute ca focul şi este mai presus de pământ. De aceea mai cu seamă unul ca acesta este duşman şi vrăjmaş demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă cum trebuie. Dacă o femeie a avut puterea să înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu nu se temea şi nici de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult va atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat Lui, care-şi înfrânează pântecele şi alungă de la el desfătarea şi îmbuibarea.

Dacă îţi este trupul neputincios şi nu poţi posti neîncetat, nu îţi este neputincios ca să te rogi, nici fără putere ca să dispreţuieşti poftele pântecelui. Chiar dacă nu poţi să posteşti, totuşi poţi să nu te îmbuibezi. Nu-i puţin lucru şi acesta, nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei diavolului. Că nimic nu este atât de plăcut diavolului, ca desfătarea şi beţia, pentru că ele sunt izvorul şi mama tuturor păcatelor. Cu beţia şi îmbuibarea i-a făcut odinioară diavolul pe iudei să se închine la idoli. Cu ele a aprins în sodomeni pofte nelegiuite, că spune profetul: “Aceasta este fărădelegea sodomenilor, se răsfăţau întru mândrie, în îmbuibare cu pâine şi în desfătări”. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumăraţi alţii şi i-a aruncat în iad. Ce rău nu săvârşesc beţia şi desfătarea? Face din oameni porci şi mai răi decât porcii. Porcul se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte cu murdărie, dar omul care bea şi se îmbuibează mănâncă la o masă mai dezgustatoare decât masa porcului; că la o astfel de masă pune la cale împreunări neîngăduite şi iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebeşte de un îndrăcit: este tot atât de neruşinat, tot atât de furios. De îndrăcit ne este milă, pe acesta îl urâm, îi întoarcem spatele.

- Pentru ce?

- Pentru că de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta şi face canaluri de hazna din gură, din ochi, din nas, într-un cuvânt, din toate mădularele sale. Dacă ai putea să te uiţi acum şi înăuntrul lui, ai vedea că sufletul lui e îngheţat şi amorţit ca în vreme de iarnă şi de ger, iar din pricina furtunii prea mari cârma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Mă ruşinez să spun câte rele suferă – bărbaţi şi femei – din pricina beţiei şi a îmbuibării; o las pe seama conştiinţei acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai ruşinos decât o femeie beată sau numai ameţită? Cu cât vasul e mai slab, cu atât şi naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie că e roabă. Femeia liberă se face de râs în faţa cetelor ei de roabe; roaba iarăşi la fel, între roabe. Şi fac – şi una şi alta – să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui Dumnezeu. Când se întâmplă astfel de beţii, aud pe mulţi spunând: „Să nu mai fie vin”. Ce nesocotinţă! Ce nebunie! învinuieşti darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alţii? Aceasta însă e curată nebunie! Nu-i vinul de vină, ci neînfrânarea celor care se folosesc rău de vin. Spune, dar, „Să nu fie beţie! Să nu fie îmbuibare!”; dar dacă spui: „Să nu fie vin!”, vei spune, păşind înainte puţin câte puţin: „Să nu fie cuţit!”, din pricina ucigaşilor; „Să nu fie noapte!”, din pricina hoţilor; „Să nu fie lumină!”, din pricina clevetirilor; „Să nu fie femeie!”, din pricina desfrânărilor; şi, ca să spun pe scurt, ai desfiinţat tot ce e pe lume.

Dar să nu faci aşa! Gândul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci beţia! Ia pe beţiv, când este treaz; zugrăveşte-i toată hidoşenia beţiei şi spune-i: „Vinul a fost dat ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să râdem, nu ca să fim de râs; ca să ne însănătoşim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit când a dat pe pământ acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? Ascultă ce spune Pavel: „Foloseşte-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale suferinţe”. Dacă Timotei, sfântul acela, care era bolnav şi suferea de nenumărate boli, n-a băut vin până ce nu ia îngăduit Pavel, dascălul lui, ce iertare mai putem avea noi care, sănătoşi fiind, ne îmbătăm? Aceluia Pavel îi spunea: „Foloseste-te de puţin vin pentru stomacul tău “; iar acelora dintre voi, care vă îmbătaţi, vă spune: „Folosiţi-vă de puţin vin pentru desfrânările voastre, pentru desele voastre cuvinte de ruşine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le naşte beţia!”

Iar dacă nu vreţi să vă abţineţi de la vin pentru pricinile acestea, abţineţi-vă cel puţin pentru ruşinea şi necazurile ce le aduce cu sine beţia! Vinul a fost dat ca să ne veselim. „Vinul, spune Scriptura, veseleşte inima omului”; dar voi pângăriţi şi această însuşire a vinului. Ce veselie poate să-ţi mai facă vinul, când nu mai eşti în toată firea, când te doare tot trupul, când vezi că toate se învârt în jurul tău, când te ia ameţeala şi când te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-şi frecţionează capetele cu untdelemn?

Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez tuturora; nu pentru că toţi vă îmbătaţi – Doamne fereşte! -, ci pentru că cei care nu se îmbată n-au grijă de cei ce se îmbată. De aceea mă adresez mai degrabă vouă, celor sănătoşi; pentru că şi doctorul lasă pe bolnavi şi vorbeşte cu cei care stau lângă bolnavi. Către voi, dar, îndrept cuvântul meu, rugându-vă să nu fiţi stăpâniţi vreodată de această patimă şi să scăpaţi de ea pe cei stăpâniţi de ea, ca să nu pară mai răi decât animalele. Animalele nu beau mai mult decât au nevoie; beţivii însă sunt mai lipsiţi de judecată decât animalele, că depăşesc hotarele cumpătării. Cât de superior le este măgarul? Cât de superior le este cainele? Fiecare din aceste animale şi din toate celelalte animale, fie de mănâncă, fie de bea, cunoaşte hotarul saţiului şi nu trece dincolo de trebuinţă! Chiar de-ar fi nenumăraţi cei care le-ar sili, nu vor vrea să mănânce şi să bea mai mult decât le trebuie. Deci şi în această privinţă, voi, beţivilor, sunteti mai răi chiar decât animalele cele necuvântătoare; nu numai oamenii treji vă socotesc aşa, ci chiar voi înşivă. Că voi înşivă vă socotiţi mai răi decât câinii şi măgarii se va vedea din cele ce voi spune. Pe animalele acestea nu le sileşti să mănânce peste măsură; iar dacă cineva te-ar întreba: „Pentru ce?”, i-ai răspunde: „Ca să nu se îmbolnăvească!” De tine însă n-ai niciodată această purtare de grijă! Vezi că te socoteşti a fi de mai puţin preţ decât animalele acelea? N-ai nici o grijă de tine, deşi eşti necontenit în mijlocul furtunii. Nu te simţi rău din pricina beţiei numai în ziua în care te-ai îmbătat, ci şi a doua zi. Şi după cum unui om, care scapă de friguri, îi mai rămâne în trup slăbiciunea pricinuită de friguri, tot aşa şi ţie, după ce ţi-a trecut beţia, se mai învârte în sufletul şi trupul tău mahmureala pricinuită de beţie. Nenorocitul tău trup stă înţepenit, ca o corabie după naufragiu; iar sufletul tău, mai nenorocit decât trupul, dezlănţuie furtuna, deşi se potolise. Şi tocmai când se părea că se cuminţeşte, atunci i se aprinde pofta, atunci mai cu seamă îl apucă dorul de beţie şi-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle şi pahare pline. Şi după cum o corabie, naufragiată de furtună, după ce a trecut furtuna rămâne cu paguba pricinuită de furtună, tot aşa şi cu beţivul. Şi după cum corăbierii, în timpul furtunii, aruncă în mare mărfurile din corabie, aşa şi beţivul aruncă de la el toate faptele lui bune. De-ar fi cu trupul şi cu sufletul curat, de-ar fi ruşinos, priceput, blând, smerit, beţia le aruncă pe toate acestea în oceanul fărădelegii. Dar după ce a fost aruncat totul afară, nu mai este nici o asemănare între corabie si beţiv. Corabia se uşurează după ce a aruncat încărcătura, dar beţivul se îngreuiază şi mai mult. In locul bogăţiei aceleia primeşte nisip, apă sărată şi toate gunoaiele beţiei, care îneacă îndată corabia cu călător şi cu cârmaci cu tot.

Ca să nu păţim şi noi aşa, să ne izbăvim de această furtună. Nu poţi vedea împărăţia cerurilor dacă eşti beţiv. „Nu vă înşelaţi, spune Pavel, nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru ce vorbesc eu de împărăţia cerurilor? Dacă eşti beţiv nu poţi vedea nici lucrurile de pe lumea asta. Beţia face din zi noapte şi din lumină întuneric. Beţivii au ochii deschişi, dar nu văd nici ceea ce le stă înaintea picioarelor. Grozăvia nu-i numai atâta, ci, pe lângă asta, beţivii mai îndură o altă pedeapsă şi mai cumplită: sunt trişti fără pricină, furioşi, bolnavi, luaţi necontenit în râs şi ocăriţi. Ce iertare mai pot avea aceşti oameni, care îşi pricinuiesc singuri atâtea nenorociri? Nici una!

Să fugim, dar, de această boală, ca să dobândim şi bunătăţile de aici şi pe cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin.

Sursa: Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, EIMBOR, Bucuresti, 1994

Sursa: Doxologia

Iubirea triumfătoare / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

vineri, 11 august 2017

| | | 0 comments
Autor: Йордан Василев (OrthPhoto)

Şi vă voi da o inimă nouă, şi duh nou voi da întru voi; inima de piatră o voi lua din trupul vostru şi vă voi da inimă de carne. (Iezechiel 36,26)

Nu poate fi suferinţă mai mare decât aceea de a purta în piept o inimă de piatră. S-a răcit sufletul tău? Simţi că te-ai îndepărtat de Dumnezeu, ţi se pare că nu mai ai viaţă în tine, nici bucurii, nici speranţe? Rugăciunile au amuţit, lumina din tine s-a stins; te apasă un gol pe suflet şi te întrebi: „Te mai poate iubi Dumnezeu aşa cum eşti: nesimţitor, nevred­nic, poate chiar necredincios?” Caută atunci spre infinita, neschimbata iubire care din veac în veac a rămas aceeaşi: ea nu se clatină, nu ezită, din pricina schimbărilor prin care ai trecut, ea poate da căldură inimii tale de piatră, o poate transforma pe de-a-ntregul cu puterea sa.
Domnul l-a iubit pe Petru şi atunci când, cu puţin timp după ce se lepădase de El, Il urma „de departe”. Privi­rea neadormitei iubiri a Domnului a frânt inima lui Petru, a aprins focul din ea, care se stinsese. Această iubire a Dom­nului îţi „aparţine”. Ţine-te de ea, nu întârzia să revii pe minunatul ei liman!
Ştiu că duci dorul celor care erau până nu demult bucuria vieţii tale şi care acum sunt în împărăţia cerurilor. Te stingi de dorul lor după această amară despărţire. Există însă o le­gătură de inimă care nu s-a curmat. Când sufletul îţi tânjeşte după ei, caută spre înălţimea iubirii lui Hristos. Acea iubire e triumfătoare. în slava în care se găsesc cei mântuiţi, izbă­viţi de păcate, îi înalţă laudă şi ea se revarsă şi asupra alea­nului tău, îmbrăţişându-ţi inima pustiită, creând o legătură vie între tine şi ei. Aceeaşi unică iubire care cuprinde cerul şi pământul se bucură de cei ce s-au întors acolo şi nu-i pă­răseşte pe cei ce au rămas aici. Crede că inima ta de piatră va prinde carne şi că bătăile ei vor fi mai puternice sub lu­crarea acestei iubiri, fiindcă, oricât de lungi şi istovitoare ţi se vor părea zilele, oricât de grele încercările, nici înălţimea dorinţelor, nici adâncul suferinţelor „nu va putea să ne des­partă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Dom­nul nostru” (Romani 8, 39).

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Suntem și sfinți, și oameni cu neputințe - Arhiepiscopul Justinian Chira

miercuri, 9 august 2017

| | | 0 comments

Ierarh de statură patristică, ctitor și cărturar deopotrivă, dar mai cu seamă un rugător și mijlocitor pentru neamul său, care a dobândit îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, vlădica Justinian a intrat adânc în conștiința credincioșilor, îndrumându-i chiar și după moartea sa. Un chip luminos, vesel, dar atent la sine însuși, vlădica știa să te ridice din orice cădere, încurcătură sau moarte sufletească, reașezându-te pe Calea care duce la Viață, descoperindu-ți sensul și Adevărul suprem pe care L-a trăit cu toată ființa sa.

Născut în inima Maramureșului, într-o casă de țărani din satul Plopiș, în Duminica Mare a anului 1921, „când intrau toți preoții în slujbă și se auzeau clopotele la toate bisericile”, viitorul ierarh a ales din tinerețe să se dăruiască lui Dumnezeu în viața monahală. La 20 de ani a intrat pe poarta Mănăstirii Rohia, închinându-i lui Dumnezeu întreaga-i viață, cu darurile și slăbiciunile sale, ca să dobândească libertatea și bucuria mult dorite: „Aceasta a fost o chemare puternică. Pentru că eu n-am întâlnim niciodată un călugăr, nici n-am văzut vreo mănăstire până atunci.”


Starețul de la Rohia e omul lui Dumnezeu și ne va ajuta”
Mănăstirea Rohia, unde a viețuit 32 de ani, cei mai mulți ca stareț, a gândit-o și a plămădit-o după chipul sufletului său, reușind să îmbine armonios trăirea monahală și cultura creștină. Aici îl primește pe Nicolae Steinhardt, evreul convertit și botezat în închisoare, care își scrie, în liniștea mănăstirii, mărturia întâlnirii sale cu Dumnezeul Cel Viu:
Jurnalul fericirii. Nevinovăția „copilărească” pe care i-o conferea viața de rugăciune îi fascina pe toți. Ioan Alexandru, un alt fiu duhovnicesc al său, i se confesa: „Ce iubesc eu în Dumneavoastră este o copilărie limpede, rămasă neatinsă și fermecătoare, rară la oamenii mai în vârstă.” Oamenii cu nedumeriri și necazuri spuneau: „ne ducem la starețul de la Rohia; acela e omul lui Dumnezeu și ne va ajuta.”
Dumnezeu a avut planul Său cu el și l-a ferit de închisoare, dar nu a fost lipsit de durerea adusă de prigoana împotriva Bisericii. După Decretul 410 din 1959 a rămas singur în mănăstire și adesea mergea în pădure, plângând de dorul fraților săi. L-au întărit dăruirea și râvna pe care le-a întreținut mereu, precum și oamenii care îi cereau mereu ajutorul. ,,Dumnezeu nu m-a lăsat singur. Mi-a trimis poporul! Două modele am avut în viață: pe Iisus Hristos și poporul român, țăranul muncitor cu palmele bătătorite!” Chiar dacă a fost constrâns să plece, nu a făcut-o, zicând: „Veniți și dați-mă afară. Eu nu pot să plec dacă îmi porunciți. Alungați-mă voi!” Nu au îndrăznit să îl alunge din cauza poporului.

Nu m-am învrednicit și eu să mor martir”
Vlădica Justinian povestește cum a ales să rămână în țară și cum Dumnezeu l-a ferit de închisoare: „Mi s-a propus de o mare personalitate din Apus să plec din țară. Și i-am răspuns ferm: «Nu vreau!» Și a rămas francezul foarte mirat: «Nimeni nu mi-a răspuns atât de ferm.» «Nu pentru că îmi place regimul, ci pentru că nu am dreptul să plec. Dacă aș putea să iau cu mine țara și poporul român, să-l duc în alt spațiu, fericit și liber, aș face-o. Dar eu să evadez și să mă rup de popor, pentru propria mea satisfacție, asta nu pot.»” Mai târziu, s-a dat ordin să fie arestat. Trei echipe de securiști au încercat să ajungă la mănăstire, dar nu au reușit. În tot acest timp, familia la care fuseseră găzduiți securiștii s-a rugat cu lacrimi. „Aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu, pentru că El a știut că are nevoie de un om aici, care să facă slujbe lui Dumnezeu. Așa se întâmplă că nu am fost și eu ridicat și nu m-am învrednicit și eu să mor în fundul unei pușcării. Dar am fost martir aici, slujind lui Dumnezeu și formând conștiințe.”

Poporul a cerut în 1973 să fie numit episcop. Așa a rezistat atâția ani în fața Securității și Regimului comunist. A participat, mai târziu, la momentele din decembrie 1989, la Cluj, unde era Episcop-vicar. Atunci, împotriva ordinelor autorităților, a pus să se deschidă Catedrala, așa cum cerea mulțimea adunată în fața lăcașului de cult, și să se tragă clopotele.

În iulie 2011, a fost decorat cu Steaua României în grad de Cavaler. Și într-adevăr, vlădica a fost un adevărat cavaler al credinței, curajului, demnității și delicateții de-a lungul întregii vieți.
Nu i-a uitat niciodată pe compatrioții care au suferit în temnițe pentru singura vină că nu au vrut să fie trădători față de credința strămoșească și față de prieteni. Despre ei spune că „toți trebuie să fie declarați martiri. Nu putem alege, pentru că toți au murit pentru dreptate și libertate. Eu am un obicei de pe când eram la Cluj: la ora 2 se retrăgeau autobuzele și atunci îmi deschideam și eu geamul și începeam să mă rog pentru cei ce erau în temnițe și în beciurile Securității. Întreaga societate are nevoie din când în când ca cineva, undeva, să deschidă geamul, să se uite peste oraș și să zică: «Doamne, iartă-ne!» Condiția martirilor este dreapta credință. Și niciodată un martir nu se laudă cu chinurile lui. Noi îl lăudăm. Ei, cei care au fost eliberați, așa ziceau: Nu-i condamnați pe cei care ne-au chinuit! – adică nu voiau să-și piardă dreptul de martiri. Iată, țara s-a eliberat de regimul care a ucis floarea societății românești. Iar noi am început să uităm. Foarte grav! Pentru că uitarea aduce pedeapsa. Dacă uiți ceea ce nu trebuie să se uite, se poate întâmpla să se repete acel lucru. Uitarea ne poate arunca din nou în prăpastia din care am ieșit… Prin jertfă se ajunge la sfințenie, nu prin abuzuri. Aceștia care au pătimit în închisori, chiar dacă erau călcați în picioare, erau mai luminoși decât îngerii din cer.”

Când i s-au făcut urări la 92 de ani, a primit cu smerenie, adică cu realism, aprecierile oamenilor: „Unii te laudă că ești foarte bun, alții te laudă că ești foarte rău. Cine are dreptate? Nimeni. Omul este așa cum l-a lăsat Dumnezeu. Fiecare este făcut din cele două categorii: suntem și sfinți și oameni cu neputințe. Așa suntem lăsați de Dumnezeu și așa e corect să ne privim.” 
 
Să fim fericiți, de mii de ori fericiți că suntem dreptcredincioși” 

Vlădica Justinian a ținut foarte mult la păstrarea nealterată a credinței creștine drept-slăvitoare și la unitatea credincioșilor: „Este foarte important să păstrăm unitatea în duh în Biserică. Nu să ne credem mai deștepți și să facem breșe în interiorul Bisericii. Să nu facem dezbinare sub nicio formă. Dacă nu ești lămurit cu o problemă, întreabă, întreabă mai multe persoane. Întrebarea nu are greșeală. Asta am auzit-o de la mama mea. Cu toate puterile noastre să iubim dreapta credință, căci, iubind dreapta credință, iubim Adevărul, Îl iubim pe Hristos. Biserica ce se numește astăzi Ortodoxă este Biserica autentică, cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Are toată învățătura clară și limpede, fără niciun fel de erezie sau de greșeală. Asta-i frumusețea! Cultul nostru este atât de frumos! Fiecare cântare exprimă o învățătură de credință profundă. Nu-i nimic la întâmplare. Să fim fericiți, de mii de ori fericiți că suntem dreptcredincioși. Biserica Ortodoxă nu e în pericol. Doamne păzește! Suntem în pericol noi, căci noi suntem păcătoși. Dar instituția divino-umană care este Biserica nu este în pericol, fiindcă ea este condusă de Însuși Domnul Iisus Hristos.”

Când, în 1978, BBC a realizat un documentar despre vlădica Justinian, realizatorul a comentat întâlnirea cu el: „Atât timp cât icoanele stau în ramele lor, totul este în regulă. Dar când le vezi pășind spre tine, e oarecum îngrijorător.”

În vârstă de 95 de ani, dar cu un suflet mai tânăr parcă decât al oricărui tânăr de azi, Arhiepiscopul Maramureșului a fost chemat, în 30 octombrie 2016, să vegheze de sus pentru neamul său, nu înainte de a lăsa mărturie despre sensul vieții: „Prietenul meu cel mai drag mi-a fost din copilărie până astăzi Sfânta Scriptură și cărțile. Acestea m-au ajutat să acumulez cunoștința prin care să-mi pot face slujba de slujitor al lui Dumnezeu. Toate problemele esențiale mă interesează și acum. Am trăit și trăiesc viața cu cea mai mare cutremurare, știind că ne înconjoară nesfârșitul, că ne stă în față eternitatea. Am căutat pe toate căile să nu mă pierd în acest infinit necunoscut cutremurător. Eternitatea începe cu ceasul morții.”

Cuvinte duhovnicești


Fecioara Maria a primit numele de „Maica Domnului” de la Duhul Sfânt, prin gura Elisabetei. Acesta e numele ei adevărat, numele cel mai frumos și mai minunat, numele unic, pe care numai ea l-a purtat. Ce dar neprețuit ne face Hristos pe cruce! „Iată mama ta!” Mântuitorul nostru ne lasă tot ce avea mai scump pe lume: ne lasă pe Maica Sa, făcând din toți fiii Evei, copiii Mariei; din fiii pierzării și ai morții, fii ai vieții și ai fericirii.

Pacea, liniștea, bucuria și fericirea în viață le aflăm numai dacă găsim pe cineva care ni le poate asigura, prin prezența și cuvântul său. Acest lucru ni-l poate oferi numai
Iisus Hristos, pe Care Îl știe toată lumea de pe pământ, dar pe Care Îl cunosc foarte puțini. Este cu totul altceva să cunoști pe cineva, să-l asculți, să-l urmezi, să-i dăruiești gândurile și dorințele tale, viața ta, ca apoi viața să ți se umple de lumină, de dor, de dragoste față de acel Cineva.

Pe
om trebuie să-l privești cu cel mai înalt respect, dar și cu o compasiune adâncă; cu încredere, dar și cu prudență, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălășenii, însă și de greșeli ireparabile.

Cum să-mi fie
frică de moarte, când știu că dincolo de pragul morții mă așteaptă Stăpânul meu, Domnul și Dumnezeul meu Iisus Hristos!

În fond,
iadul constă tocmai în egoismul închis în sine. Chinul cel mai teribil al iadului este că sufletele nu pot comunica unul cu altul, fiecare își trăiește propria catastrofă și nenorocire.

Rugăciunea are darul de a face să picure în suflet neîncetatul izvor al bucuriei. Sufletul din care nu se înalță spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniș, locuită numai de păsările întunericului. Un suflet care nu știe a se ruga nu va ști ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogățiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă.

Familia este ca un organism. Capul și trupul formează o singură ființă. Dar această ființă, pe lângă cap și trup mai are și suflet. Și bărbatul și femeia au suflet și trebuie să fie atenți la ce le poruncește sufletul, la fiecare. Bărbatul e coroana, femeia este floarea, este frumusețea vieții. Respectați toate femeile, cu toată inima. Sunt foarte multe femei batjocorite, nedreptățite. Dar nu avem dreptul să asuprim, să punem mai sus capul decât trupul sau trupul decât capul. E un singur corp și un suflet și are conștiință și trebuie amândoi să asculte de glasul sufletului.

Divorțul și desfrâul sunt păcate atât de mari, încât mă mir că ne mai rabdă Dumnezeu, că nu ne pedepsește, că nu vine potopul peste noi. Și va veni potopul peste noi când Dumnezeu nu va putea răbda până în capăt fărădelegile noastre. Va trimite peste noi biciul Său. Peste tot Globul. Căci toți suntem răspunzători.

Voi sta la poarta Raiului și voi aștepta să sosiți cu toții acolo!

Sfânta Teodora de la Sihla – drumul spre sfințenie

luni, 7 august 2017

| | | 0 comments

Născută în secolul al XVII-lea, în satul Vânători din Neamț, Sfânta Teodora a fost căsătorită împotriva voinței ei cu un tânăr evlavios din Ismail. Neavând copii și sfânta fiind mistuită de dorul de Dumnezeu, amândoi soții au ales să pășească pe calea monahală. Nevoindu-se mai întâi în Schitul de la Vărzărești, după ce acesta a fost ars de turci sfânta s-a retras în pădurea din apropiere, alături de stareța ei, schimonahia Paisia. După trecerea celei din urmă la Domnul, prin descoperire dumnezeiască, Sfânta Teodora s-a mutat în pădurea din preajma Sihăstriei și Sihlei, găsindu-și loc într-o peșteră pe care i-a cedat-o un nevoitor.

Petrecând până la finalul morții în încercările venite din partea diavolilor, hrănindu-se doar cu măcriș, alune și fructe de pădure, bea apă dintr-o scorbură și, din când în când, păsările îi aduceau în cioc firimituri de la trapeză. Așa a dobândit darul rugăciunii inimii și pe cel al lacrimilor, făcând minuni. Descoperită de păgâni și rugându-se Domnului să o scape, stânca din peșteră s-a crăpat, iar sfânta s-a refugiat acolo, nefiind ucisă.

Cunoscând că venise sfârșitul vieții ei pământești, s-a rugat ca Domnul să îi trimită un preot care să o împărtășească. Atunci, văzând egumenul Sihăstriei cum păsările duc firimituri undeva în adâncul pădurii, a trimis doi frați care le-au urmărit și au găsit-o pe sfânta într-o lumină de foc, cuprinsă de rugăciune. Spovedindu-se și împărtășindu-se, sfânta a trecut la Domnul, trupul ei fiind îngropat în peșteră.

În secolul XIX, însă, familia Sturza a dat sfintele moaște Mănăstirii Pecerska din Kiev, în schimbul unor veșminte preoțești, fiind păstrate până astăzi în catacombele mănăstirii de acolo, cu inscripția Sfânta Teodora din Carpați. Credincioșii merg adesea să se închine la peștera și chilia ei de la Schitul Sihla.

Sursa: Doxologia

Predica la Schimbarea la Față a Domnului - Sfântul Teofan Zăvorâtul

sâmbătă, 5 august 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 17, 1-9


În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe ei într-un munte înalt, în singurătate. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor aşa încât faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina. Şi iată că s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind împreună cu Iisus. Atunci, începând Petru, a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă să fim ; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie. Dar pe când vorbea el încă, iată un nor luminos i-a învăluit pe ei şi iată un glas din nor a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am voit; pe Acesta să-L ascultaţi. Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte tare. Dar apropiindu-se Iisus, s-a atins de ei şi le-a zis: sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Atunci, ridicându-şi ochii lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau ei din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: să nu spuneţi nimănui cele ce aţi văzut, până nu se va scula din morţi Fiul Omului.


Sfântul Teofan ZăvorâtulSlava la care suntem chemaţi

Prin schimbarea Sa la faţă, Domnul arată la ce slavă ridică El în sine firea omenească.

Schimbarea la faţă a omului lăuntric este însă cu neputinţă fără harul dumnezeiesc, care se dă prin Sfintele Taine

Prăznuind Schimbarea la Faţă a Domnului, suntem datori să ne însuşim însemnătatea ei şi să dăm chip în noi înţelesului ei. Nu pentru Sine însuşi a arătat Domnul, prin Schimbarea la Faţă, slava Dumnezeirii Sale în omenitate, ca Cel slăvit dinainte de veci. El a vrut să arate la ce slavă înalţă El în Sine firea omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava Schimbării Lui la Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar spune: „Iată cum o să fiţi!”

Adevărat e cuvântul Domnului! Fără îndoială, asa sunt meniţi să fie toţi cei ce cred în numele Lui – însă aşa ne vom arăta de-abia după cea de-a Doua Venire a lui Hristos, după învierea tuturor şi după reorânduirea a toate; ne vom arăta când vom fi vrednici de aceasta.

Acum se pune întrebarea: cum să ne facem vrednici de asta?! Trebuie să ne schimbăm la faţă lăuntric în această viaţă, ca în cea viitoare să primim slava în care a arătat Domnul omenitatea Sa când S-a schimbat la faţă.

Iată spre ce trebuie, prin urmare, să se îndrepte toată grija noastră: să ne zidim după omul lăuntric (Rom. 7, 22), schimbându-ne la faţă în el din slavă în slavă de la Domnul Duhului (II Cor. 3, 18).

După cum ştiţi, este în noi un om lăuntric, omul cel tainic al inimii. Aţi ascultat, bineînţeles, cum le grăieşte Apostolul Petru femeilor:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară — împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petr. 3, 3-4).

Sau, cum zice altundeva Apostolul Pavel:

Mă rog să vă întăriţi în omul lăuntric prin Duhul lui Dumnezeu” (v. Efes. 3, 16).

Tocmai pe acest om lăuntric îl vom înălţa din slavă în slavă.

Eu lumină am venit în lume”, zice Domnul. Lumina aceasta este lumina adevărului* adusă de El pe pământ, lumina cunoaşterii dumnezeieşti. S-a întunecat mintea noastră si s-a făcut beznă. Vine Domnul si o luminează. Când în locul adevărului intră în minte minciuna, ea se întunecă, iar când adevărul se întoarce în ea, se luminează si intră în slava sa. Slava mintii este cunoaşterea adevărului. Cu cât îsi însuşeşte ea mai mult adevărul, cu atât urcă mai mult din slavă în slavă. Vreţi să înălţaţi mintea voastră în slava Schimbării la Faţă? Umpleţi-o cu adevărul, pe care l-a adus Domnul pe pământ. Ştiţi în ce constă acest adevăr. Ni-l lămureşte Simbolul de credinţă si ni-l tâlcuieste Catehismul. El mărturiseşte că Dumnezeu există, si că El este întreit în Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită; că Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul Său, că poartă grijă de ea şi de fiecare făptură din ea, şi cu atât mai mult de om; că în afara lumii acesteia văzute este şi o altă lume, nevăzută, a duhurilor netrupeşti, din care o parte a căzut şi luptă împotriva lui Dumnezeu cu înverşunare; că am fost făcuţi pentru fericire, însă, din insuflarea duhului răutăţii călcând porunca, am căzut în protopărinţi şi răbdăm necazuri potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu; că Dumnezeu a arătat faţă de noi o nemărgi­nită milostivire, binevoind ca Dumnezeu-Fiul să Se întrupeze şi să pătimească pentru noi, că Acest Domn, îndreptăţindu-ne pe noi prin moartea pe cruce, a deschis intrare la noi darurilor îmbelşugate ale Sfântului Duh; că Acest Duh, după înălţarea la cer a Domnului, S-a revărsat asupra Sfinţilor Apostoli, iar prin ei şi asupra întregii omeniri, a înfiinţat pe pământ Sfânta Biserică, vindecătoarea, luminătoarea şi sfinţitoarea noastră; că cel care, unindu-se cu Biserica aşa cum este unit un mădular cu trupul, umblă în duhul ei, numai acela umblă în adevăr şi îşi pregăteşte fericirea în veşnicie; că moartea desparte sufletul de trup, dar acestea se vor uni din nou după înviere şi împreună fie vor fi fericite, fie vor pătimi veşnic, potrivit felului în care a lucrat omul pe pământ.

Iată adevăruri! Cine şi le însuşeşte unul după altul, acela alungă minciună după minciună şi intră tot mai mult pe tărâmul luminii. Iar atunci când mintea se umple de tot adevărul şi se uneşte astfel cu el şi se pătrunde de el în aşa fel încât nu numai că nu îngăduie nici un gând împotriva lui, ci, dimpotrivă, supune lui şi verifică prin el orice gând al său şi tot efortul său intelectual, omul alungă din sine tot întunericul şi se face pe de-a-ntregul luminat şi purtător de lumină. Mintea lui este mintea lui Hristos, potrivit apostolului (I Cor. 2, 16).

El se schimbă la faţă din omenesc în dumnezeiesc şi, îmbrăcându-se în lumină din întunecat ce era, luminează în sine însuşi şi îi luminează şi pe toţi cei dimprejur. Acesta este singurul mijloc de înnoire prin duh a minţii noastre (v. Efes. 4, 23). Aşadar cu această înnoire a minţii să vă schimbaţi la faţă (v. Rom. 12, 2), ştiind că toate celelalte învăţături, sunt potrivit apostolului, sunt gâlcevi ale răilor grăitori în deşert, stricaţi la minte, care înşeală şi se înşală (v. I Tim. 6, 5; II Tim. 3, 8; Tit 1, 10).

Să mergem mai departe. Înţeleptul Solomon spune că Dumnezeu l-a făcut pe om drept sau, aşa cum lămureşte Macarie cel Mare, l-a împodobit cu toată virtutea: cu frica de Dumnezeu, cu smerenia, cu blândeţea, cu înfrânarea, cu dragostea şi aşa mai departe. Când omul a luat aminte la sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răutăţii egoiste, care, crescând, a dat naştere spinilor patimilor, care au înăbuşit virtuţile. Fiecare virtute a fost acoperită şi înăbuşită de patima potrivnică ei, şi omul a devenit în loc de blând – nestăpânit, în loc de smerit – trufaş, în loc de iubitor – urâtor şi invidios, în loc să fie iubitor de împărtăşire a ajuns pretenţios şi interesat, şi aşa mai departe.

Era luminat cu lumina dreptăţii şi a sfinţeniei, şi a devenit întunecat cu răutatea şi patimile. A venit Domnul să refacă frumuseţea noastră cea dintâi, şi iată ce porunceşte: fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi cei răbdători.

Lepădaţi, zice, patimile, care vă necinstesc şi vă întunecă, şi fericiţi veţi fi. Refaceţi în voi înşivă curăţia obiceiurilor, întru care era fericit strămoşul Adam si sunt fericiţi locuitorii cerului”.

Fiţi sfinţi, zice Domnul, precum Eu sunt sfânt (I Petr. 1, 16). Şi aici nu este nimic de prisos şi exagerat, pentru că noi suntem după chipul Celui ce ne-a zidit. Chipul acesta a fost stricat prin cădere. El trebuie refăcut. Cum? La fel cum refac pictorii tablourile stricate. Ei ghicesc formele părţilor, găsesc culorile potrivite, aşa cum erau în original, şi refac ast­fel, parte după parte, întreg tabloul, aşa cum era acesta la început. Trebuie să refacem dispoziţiile cele bune, potrivnice patimilor. Astfel, să stingem mânia şi să primim în noi blândeţea, să înăbuşim egoismul şi să refacem dragostea, să alungăm invidia şi să ne întărim în împărtăşirea de bucuria aproapelui, să încetăm a mai osândi si să lăudăm, să nu ne mai însuşim cele necuvenite, ci să dăm, şi aşa mai departe. Astfel, dezrădăcinând patimă după patimă şi înrădă­cinând virtute după virtute, ne vom întoarce la curăţia dintâi; dezbrăcându-ne de omul cel vechi, ne vom îmbrăca în cel nou, care este zidit după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi întru cuvioşia adevărului (v. Efes. 4, 22, 24), ne vom îmbrăca în Hristos, umblând întru înnoirea vieţii (v. Rom. 6, 4).

Lumina adevărului şi curăţia sfinţeniei şi a despătimirii sunt cele două laturi ale schimbării noastre la faţă lăuntrice. Nu o putem împlini singuri nici pe una, nici pe cealaltă. De aceea ni s-a făgăduit şi ni se dă harul Dumnezeieştilor şi Sfintelor Taine. Scânteia lui este pusă prin Sfântul Botez. Focul lui este hrănit toată viaţa prin Sfânta Pocăinţă şi Împărtăşanie, iar de înteţit este înteţit prin împărtăşirea de toate rânduielile rugătoare şi sfinţitoare ale Bisericii, fiind de trebuinţă credinţa şi faptele cele bune. Atunci când scânteia, căzând într-o materie care se aprinde cu uşurinţă, este înteţită de către vânt, ea se preface grabnic în flacără. Şi în noi, atunci când scânteia harului, pe care am primit-o la botez şi este nutrită prin pocăinţă şi Împărtăşanie, este înteţită prin ostenelile în cucernicie şi în bine, ea luminează nu numai înlăuntrul nostru, ci şi în afară.

Foc, zice Domnul, am venit să aprind pe pământ, şi cât aş dori să se aprindă cât mai curând!”

Acest foc este focul harului Atotsfântului Duh, Care S-a pogorât în chipul limbilor de foc şi aprinde foc duhovnicesc în inimile celor ce Îl primesc. Voi ştiţi că aşa este. Şi să aveţi râvnă pentru păstra­rea şi înteţirea acestui foc. Când în om este acest foc, nici o osteneală nu este grea şi totul se face lesne. El aduce pace, curăţie şi putere, şi este acelaşi lucru ca aripile la păsări. Cu aripile sale, pasărea se înalţă în văzduh, iar în noi focul haric ne smulge de la cele pământeşti la cele de Sus, şi nu numai cu gândul, ci şi cu lucrul ne înalţă la desăvârşirea dumnezeiască. Focul, topind minereul impur, extrage din el metalul nobil în stare pură: aşa şi focul Duhului curăţă firea noastră, cea necurată. Mai mult: el se uneşte cu noi. Metalul nobil, in­trodus în cupru, îi adaugă acestuia din urmă sunetul său, foarte curat şi foarte plăcut: aşa şi harul, unindu-se cu duhul nostru, îi împărtăşeşte curăţia sa cea dumnezeiască, atât conştientizată lăuntric, cât si vădită în afară.

Iată mijlocul de a ne schimba la faţă! Să ne însuşim dogmele credinţei şi să hrănim cu ele mintea noastră; să dezrădăcinăm patimile şi să înrădăcinăm dispoziţiile cele bune, iar în primul rând să înteţim în noi harul prin mijloacele harice care sunt cuprinse în Biserică. Aşa va vedea şi aşa se va schimba la faţă omul nostru lăuntric, tainic. Acesta va fi Ioan al nostru – haric, Iacov — drept, Petru – râvnitor în credinţă. Aşa se împlinesc în noi legea şi prorocii – Moisi şi Ilie! Iar sfârşitul care este? Acela despre care Ii vorbeau ei Domnului: a intra în slavă după ce vom fi suferit şi pătimit în ostenelile de a plăcea lui Dumnezeu, înainte de a-şi lua zborul în văzduh, fluturii cei frumoşi sunt închişi în crisa­lide urâte la înfăţişare: si omul nostru lăuntric, atunci când lucrează asa cum îi arată Dumnezeu, se pârguieşte în pofida învelişului grosolan al trupului şi a exteriorului lipsit de strălucire. Când va veni sorocul, el va lepăda trupul cel gros, se va rupe din legăturile dinafară, în care îl ţine curgerea vieţii acesteia, şi işi va lua zborul în Sus – către Dumnezeu, în ceata îngerilor şi a sfinţilor, ca să petreacă acolo de-a pururea, întru veselie şi bucurie, până la învierea cea de obşte, când va începe deplina fericire fără sfârşit.

Domnul să vă ajute să fiţi în aşa fel, încât schimbându-vă la faţă aici să vă învredniciţi a intra în slava Lui în veacul ce va să fie. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)