J.S.Bach / Prin cele ce se aud

vineri, 24 aprilie 2015

| | | 0 comments

Cum a adus Părintele Galeriu oamenii la biserică pe când era începător într-o parohie din Ploieşti

| | | 0 comments





Știți ce-a făcut Părintele Galeriu pe când era începător într-o parohie din Ploiești? Nu se ducea mai nimeni la biserică, doar cântărețul și încă vreo câțiva, așa, cum se mai întâmplă și pe la noi.

Ș
i, zice Părintele într-o duminică la predică: „Oameni buni, rugați-vă pentru mine că mi-a apărut dracul și mi-a zis că sâmbătă la șase se arată la noi în Biserică“. Ăia au zis: „Bine Părinte“ și s-au dus acasă și au răspândit vestea în tot orașul. Și, sâmbătă, pe la patru și jumătate, începe să apară lume în jurul bisericii. Întâi băbuțele, după aceea copiii, mai la spate așși oameni mai serioși, să vadă și ei ce drăcovenie o mai fi și asta. Și stau, și stau, și așteaptă și după multă tensiune, la ora șase se face o liniște totală. Ici acolo câte un țipăt că a leșinat cineva. Se faceșase și cinci, șase și zece, șase și un sfert… În sfârșit, apare Părintele în ușa bisericii și zice: „Fraților, dracu-i tot drac, n-ai ce-i face! Iar ne-a mințit! Dar mă uit la voi și mă întreb: dacă pentru necuratu' ați venit atâția, pentru Dumnezeu măcar jumătate nu puteți veni la Biserică? În Biserică e Dumnezeu de-adevăratelea, Se dă Dumnezeu acolo, gratis!“.




Lansare de carte la Librăria Sophia

| | | 0 comments

24 aprilie: Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest Mitropolitul Transilvaniei şi Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici Mitropolitul Transilvaniei ;

| | | 0 comments

Bisericile mele

joi, 23 aprilie 2015

| | | 0 comments


foto: Roxana Ursache (OrthPhoto)



Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

Anul acesta nu am putut merge la slujba de Înviere, că nu aveam cum să plec de lângă fetiţa cea mică. Aşa că am rămas acasă, şi singurele uşi de biserică pe care le-am deschis au fost cele din amintire.

A fost întâi biserica de lângă blocul părinţilor mei, unde am copilărit. Pe gardul ei ne adunam la poveşti când oboseam de jucat ascunsa, atinsa, cucii sau alte activităţi asemănătoare implicând alergătura şi ţipete. Mai târziu, când am crescut, treceam direct la partea cu povestitul. Mai toate idilele din cartier au început pe gardul bisericii. Avea o curte largă şi o grădină frumoasă, uneori după ce se întunecă săream gardul şi povesteam pe banca printre flori. Inaccesibilă ca o cetate cu porţile zăvorâte – căci părinţii noştri nu ne explicaseră nimic despre rostul ei – biserica aducea totuşi o notă de poezie şi farmec copilăriei noastre printre betoane.

A urmat, cred, când începusem să merg pe munte, biserica micuţa a schitului de la Peştera Ialomiţei din Bucegi – de acum 20 de ani. Am descoperit-o întâmplător într-o ieşire cu grupul, şi apoi de dragul ei m-am abătut uneori şi singură până acolo, chiar şi iarna, simţeam că o putere mă ocrotea pe drum şi nu aş fi păţit nimic rău. (E dealtfel singurul loc în care am mers vreodată pe munte singură). Ajungeam de obicei pe la ora Vecerniei, spre seară. Bisericuţa era mică şi simplă ca o odaie. Îmi scoteam rucsacul şi mă aşezam lângă soba unde trosneau lemnele, afară dincolo de ferestruica şuiera vântul, uneori viscolea, dar înăuntru era cald şi bine. Nu eram o persoană religioasă pe atunci, dar locul acela mă atrăgea, îmi dăruia o pace căreia îi simţeam lipsa. Acolo eram, firesc, oaspete în casa lui Dumnezeu.
Citeşte şi: „De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii
A mai fost “biserica studenţilor” de la Universitate – uşor de găsit conform recomandărilor nu mai ştiu cui (“Ştii statuia lui Mihai Viteazu? Ei bine, te uiţi pe lângă coada calului şi o să vezi o biserică”). O frumoasă biserica cu arhitectură rusească, nu mai ţin minte hramul, pe atunci dealtfel habar n-aveam ce-i aia. Acolo am ascultat pentru prima oară Paraclisul Maicii Domnului, o rugăciune tulburător de frumoasă care mi-e dragă şi în ziua de azi. Am început să merg regulat la Paraclis fiindcă mă cucerise – şi frumuseţea rugăciunii, şi atmosfera din biserică, inedită pentru mine. Erau mulţi tineri pe acolo, preoţii erau şi ei tineri şi slujeau cu suflet.

Am ajuns de vreo două ori şi pe la Sf. Silvestru, unde slujea pe atunci părintele Galeriu. Părintele era o personalitate cunoscută, mergeam acolo aşa cum te duci să vezi un “star”. Biserică era plina-ochi, abia aveai loc să stai în picioare, şi îmi amintesc că m-a impresionat cât de atenţi şi politicoşi erau acolo oamenii unii cu alţii. Dacă te calcă cineva pe picior sau te înghiontea în înghesuiala îşi cerea scuze, oamenii aveau chipuri şi priviri luminoase... păreau sau chiar erau înfrăţiţi întru ceva. Am întâlnit acelaşi fenomen când am mers la concerte la Ateneu, aceeaşi politeţe sinceră şi discretă, aceeaşi lumină din priviri, oamenii împărtăşeau şi acolo ceva care îi unea şi îi făcea mai buni. Pentru mine era un lucru nou şi m-a impresionat.

A fost apoi biserica de lângă spitalul din oraşul nostru, în care am nimerit după ce mersesem la o ecografie pe când eram însărcinată prima oară. Avusesem o mică sângerare şi fusesem trimisă la spital pentru investigaţii, pe vremea aceea nu prea existau ecografe în cabinete particulare. Doctoriţa de acolo mi-a comunicat că sarcina “e cu probleme”, că există riscul să o pierd sau copilul să aibă malformaţii şi mi-a recomandat cu tărie să fac chiuretaj că altfel risc să fac hemoragie şi aşa mai departe. La protestele mele timide mi-a replicat relaxată că lasă că-s tânără, o să fac altul. Am ieşit bocind din spital şi nu ştiu cum am nimerit în biserică. Nu mai fusesem acolo niciodată. O băbuţă ca vrăjitoarea din Hansel şi Gretel s-a intersectat cu mine şi mi-a bolborosit ceva despre icoana Maicii Domnului. Fix acolo m-am oprit. Nu-mi amintesc decât că plângeam şi că am făgăduit că dacă va fi fetiţa o voi numi Maria. După vreo jumătate de oră m-am liniştit şi am putut să plec acasă. Nici că am mai dat pe la doctor în următoarele 4 luni, şi când am mers în sfârşit mi s-a spus că sarcina era bine. Ar trebui să mă ia cu ameţeala la gândul că dacă aş fi ascultat de doctoriţa cea pragmatică Maria mea cea absolut perfectă nu ar mai fi existat, dar nu-i aşa – cred că din cauză că ştiu că asta nu s-ar fi putut întâmpla. O iubeam deja şi aş fi făcut orice pentru ea. În fine, eu am făcut ce a ţinut de mine, Dumnezeu a făcut restul. Nu am mai intrat de atunci în acea biserică, dar nu am uitat-o niciodată.

Nu ne-am căsătorit într-o biserică, ci într-o peşteră – aşa că nu ştiu dacă asta se pune. Ne-am cununat în peştera Sf. Apostol Andrei, care pe vremea aia chiar arată ca o peşteră, nu fusese aranjată intrarea, există doar turlă de deasupra, de pe deal, şi aceea pierdută în hăţiş. Primul nostru duhovnic, Părintele Sava, era pe vremea aceea stareţul mănăstirii Sf. Andrei. Părintele Sava e desprins din scrierile lui Creanga – voinic, hâtru, bun şi harnic gospodar, un om dăruit cu har şi cu înţelepciunea vieţii din care izvora o credinţă neclintită. Ne-a cucerit imediat. Mănăstirea era un loc minunat, pe vremea aceea să ajungi acolo era o aventură, mergeai câţiva kilometri pe jos – peste câmp sau prin fermecătoarea pădure dobrogeană – după ce coborai din autobuzul care făcea curse prin satele din zonă. Îmi amintesc cum stăm cu Părintele în peştera Sfântului, la răcoare, ascultând poveşti din tinereţea lui petrecută cu oile prin munţi, şi mă gândeam că priveliştea pe care o aveam în faţa ochilor putea foarte bine fi aceeaşi de acum două mii de ani – poiana, ceva teren cultivat, un cal care păştea alene... Ca să ne cununăm la mănăstire aveam nevoie de o dispensă de la Arhiepiscopie, şi în obţinerea ei am avut la început ceva dificultăţi, adică habar n-aveam cum să facem rost de ea. La un moment dat când situaţia era destul de incertă l-am sunat pe Părintele Sava să-l întrebăm ce să facem, ce ar mai fi nevoie să aducem – şi ne-a răspuns “un film color”. Voia neapărat să facem poze la nuntă. Jumătate din costul mirificei noastre nunţi au fost verighetele, cealaltă jumătate autocarul pe care l-am închiriat să ducem acolo invitaţii. Rochia de mireasă a fost împrumutată şi în picioare aveam nişte tenişi albi. Prietenii veniseră cu flori şi mici daruri, mai toţi erau studenţi, deci lefteri. Le-am întins o masă improvizată cu sandvişuri şi vin în faţa mănăstirii. Nu am decât amintiri frumoase de la nunta noastră.

A fost apoi biserica de la Schitu Dârvari din Bucureşti. Locuiam pe atunci cu chirie în Ştefan cel Mare şi mergeam în fiecare duminică pe jos până acolo – o plimbare încântătoare pe străduţe pline de case vechi – la Liturghie. Hotărâsem să fac asta din recunoştinţă, era felul meu de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru Maria (între timp ajunsesem la medic şi aflasem că e bine). Biserica mică, ocrotită de ziduri care o rupeau de oraş, era plină de bătrânei cuminţi de la azilul din apropiere. Era primul meu contact cu Liturghia ortodoxă, pe atunci nu înţelegeam mare lucru şi am dus o luptă îndelungată cu mine însămi să rezist în biserica timp de două-trei ore. Mi-au ajutat liniştea şi farmecul locului, mica grădină a schitului, chiliile albe... Bucureştiul dispărea miraculos dincolo de ziduri. Mi-au trebuit ani întregi să descopăr frumuseţea Liturghiei noastre, să ascult sensul cuvintelor, să devin şi eu o parte a dialogului cu Dumnezeu şi astfel să nu mai simt cum trece timpul. Motiv pentru care nici nu mă crizez acum când copiii mei mai trag chiulul când mergem la biserică – mai stau de vorbă, mai ies pe afară... Or să descopere şi ei la rândul lor toate acestea, au timp. Calea către Dumnezeu e ceva personal, fiecare şi-o croieşte prin propriul suflet, altfel nu se poate.

A mai fost, timp de mai mulţi ani, mica bisericuţă de lemn a mănăstirii de la Techirghiol, pe când ne spovedeam la Părintele Arsenie Papacioc. Minusculă şi perfectă ca o bijuterie, şi Părintele Arsenie, el însuşi o miniatură de sfânt, slujind Liturghia învăluit în fumul de tămâie, tulburător de asemănător cu chipurile din icoane. Bisericuţă e atât de mică încât Îl simţeai pe Dumnezeu foarte, foarte aproape. Lângă tine.

În oraş am mers o vreme la Biserică Greacă – o clădire austeră de piatră aflată deasupra falezei. Nu cred că am mai întâlnit în altă parte aşa o disciplină. În timpul Liturghiei nu se auzea musca, şi e singura biserica de pe la noi în care lumea nu se înghesuia la miruit. Nu ştiu cum reuşise părintele de acolo aşa o performanţă, eram copleşiţi de respect. Pe atunci eram însărcinată şi mă aşezam de obicei pe o treaptă sau, când găseam loc, pe unul din scaune. Odată, lângă noi - o bătrânică. Cred că Eugen şedea şi el atunci şi s-a ridicat să-i facă loc. Ne-a făcut semn că nu are nevoie, şi când am insistat ne-a zis: nu am venit la Împăratul să stau pe scaun...

Când ne-am mutat în apartamentul nostru am descoperit biserica Sfântului Mina. Ne plimbăm cu copiii prin parc, era pe seara, şi în întuneric am zărit o lumină. Era biserica, am intrat şi pe lângă ea am rămas. Totul era frumos la Sf. Mina – locul, prezenţa bisericii cu turla avântată spre cer, interiorul strălucind mereu de curăţenie şi aranjat cu gust desăvârşit (nu ştiu cum reuşeau asta chiar în etape intermediare ale construcţiei), florile din vaze, ferestrele minuscule prin care razele de soare pătrundeau în snopi, toaca... Predicile părintelui Nicolae, care ne-a devenit duhovnic, inspirate, scurte şi la obiect, întotdeauna rămâneai cu ceva. Oamenii care se strângeau acolo – ne cunoşteam unii pe alţii, ca o familie. La slujbă, aproape toată lumea cânta răspunsurile de la strana, nu mai erai un simplu spectator pasiv ci o parte a ritualului. Un loc minunat pentru cei cu copii, puteam sta cu ei pe pajişte să se joace în timp ce noi ascultăm liniştiţi Liturghia. Acolo am simţit pentru prima oară că aparţinem unei comunităţi. Când aveam o nevoie sau o suferinţă acela era locul către care ne îndreptăm, şi niciodată nu am rămas fără răspuns. (Acolo am învăţat să cer ajutor şi să am credinţa că îl voi primi, de la oameni sau de la Dumnezeu). Şi cât timp am mers acolo nu am văzut sărman sau necăjit să plece nemiluit sau nemângâiat. Mi-l amintesc şi acum cu drag pe părintele Nicolae spovedind ore întregi în biserica neîncălzită, cu o vestă de lână peste veşmintele de preot, cu răsuflarea transformându-se în aburi. Mi-l amintesc sărind grăbit din rabla lui de maşină, având mereu pe buze un zâmbet şi o vorbă bună. Comunitatea se ţesea în jurul lui, prin jertfa lui continuă – un adevărat pastor al turmei sale.

Şi în sfârşit Biserica noastră de aici din sat, la care mergem acum. E o biserică de ţară, cu covoare desperecheate adunate de pe la credincioşi, dar exemplar de curată, pictată şi amenajata frumos, cu o curte îngrijită plină de verdeaţă şi flori. E destul loc în biserica noastră, că de obicei nu e înghesuială. Iarna suntem maxim 50 de persoane, jumătate bătrâni, şi de nenumărate ori părintele slujeşte Vecernia cu biserica goală. Eu totuşi nu stau în vreo strană, am colţul meu în care îmi place să mă aşez pe jos, şi spre marea mea bucurie am primit în dar o pernă solidă şi confortabilă. Părintele Ionel e mai tânăr decât noi cu câţiva ani - un luptător. Are două fetiţe şi încă un copil pe drum, o maşină second hand şi rate la un apartament de două camere în mansarda unui bloc unde vara sunt 45 de grade. Nu l-am auzit plângându-se niciodată (Preoteasa îmi povestea amuzată că pe când erau tineri erau aşa săraci încât stăteau în gazdă la o băbuţă unde le fojgăiau şoarecii prin saltea). De cum dă căldura îl vezi îmbrăcat în salopetă meşterind câte ceva pe lângă biserică – se suia şi să dreagă tabla de pe acoperiş. La noi în biserică nu se plătesc deloc taxe – părintele a decretat asta de la început, mulţi enoriaşi fiind bătrâni cu pensii minuscule. Dar sunt şi oameni care vin de la oraş cu maşina, de dragul Părintelui. Şi vara multă lume intră de drag în biserică, sacrifică o zi de plajă să meargă la Liturghie. Aici nu numai că ne salutăm, dar îi cam ştiu şi pe fiecare binişor din vedere, şi dacă lipseşte cineva o duminică te întrebi unde o fi. În colţul meu, pe perna mea, simt că mi-am găsit locul.

Şi mă gândesc acum că am avut marele noroc să întâlnesc în scurta mea viaţă atâţia preoţi care au ştiut să clădească biserici nu numai în piatră şi lemn, ci şi în inimile oamenilor.

Citeşte şi:
„Familia înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte. Şi asta nu e uşor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii
„De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii
Ceea ce pot eu să fac

23 aprilie: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

| | | 0 comments

Lansarea volumului al III-lea al Operelor Complete ale Sf. Grigorie Palama (ediţie bilingvă)

| | | 0 comments


Joi, 23 aprilie, de la orele 19.00, Libraria Bizantina din Bucuresti invita publicul la lansarea volumului al III-lea al Operelor Complete ale Sf. Grigorie Palama (editie bilingva), volum ce cuprinde opera principala a acestuia, anume tratatele in apararea isihastilor.

Invitati:

Pr. Constantin Coman
Dr. Ingine Iulian Iancu
Diac. Cornel Coman

Moderator:
Cristian Chivu

Însărcinată la 16 ani, a ales să păstreze copilul

miercuri, 22 aprilie 2015

| | | 0 comments



Într-un videoclip emoţionant, o tânără mamă îşi împărtăşeşte povestea despre aflarea veştii că este însărcinată la doar 16 ani. Darby şi-a făcut un test de sarcină acasă şi a fost într-o stare de negare, ca şi cum rezultatul pozitiv al testului ar fi fost o glumă.

Despre vizita la doctor:

“Nu-mi venea să cred că totuşi este adevărat. Era ceva de genul <ha,ha ce amuzant, bună glumă>” Dar, mai târziu, când am intrat în cabinetul doctorului pentru răspunsul oficial <da, eşti însarcinată>, acela a fost momentul când lacrimile nu se mai opreau şi emoţiile mă copleşeau.

Despre discuţia cu medicul care a ajutat-o să ia uşor o decizie:

“Am avut multe paciente care au fost în locul tău şi care au regretat decizia de a face avort”, i-a spus doctorul. “Dar nu am întâlnit nicio mamă care să fi regretat aducerea pe lume a unui copil ”

Aceste cuvinte au emoţionat-o pe Darby şi a decis că să nu facă avort.

“Este uimitor cum poţi iubi atât de mult pe cineva aşa de mic”, povesteşte tânără mamă vizibil schimbată de micuţul ghemotoc pe care îl ţine în braţe.

Nu-mi pot imagina să nu-l am azi aici cu mine şi ce aş fi făcut dacă nu ar fi fost prezent în viaţa mea. Cred că aş fi fost pierdută....şi gândindu-mă la acest noiembrie, unde ar fi fost bebeluşul meu? Viaţa e un dar minunat. Cred că nu trebuie să punem la îndoială sau să ne imaginăm că noi putem decide dreptul la viaţă.”

Traducere: Mihaela Dincă Ceauşescu

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com
În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.
De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.



Chipul Maicii ne cheamă la acea veșnicie, ne dă nădejdea mântuirii...

| | | 0 comments





"Părintele Arsenie se îndreptă din spate și, privind icoana, spuse:
- Oare chiar trebuie să
știm când și de cine a fost zugrăvita icoana aceasta? Astfel de lucruri sunt pentru istoricii de artă. Cine are credință vede că omul nu poate zugrăvi o astfel de icoană fără împreună - lucrarea lui Dumnezeu. Priviți!
Când a fost zugrăvita? La începutul veacului al saptesprezecelea. Cine a fost zugravul? Dumnezeu
știe, Cel care l-a insuflat. Lemnul e foarte vechi și a fost pictat de mai multe ori, strat peste strat, icoană peste icoană. Ultima zugrăveala a fost restaurată cu mult timp în urmă. Dar toate acestea pălesc față de Duhul lui Dumnezeu care sălășluiește în icoana aceasta. Pictorul a fost plin de credință și de dragoste de Hristos. Evlavia i-a înmulțit talentul! De aceea este chipul Maicii atât de plin de duh, atât de adevărat și-i mângâie pe toți cei necăjiți și întristați, pe cei lipsiți, pe cei închiși, pe cei care și-au pierdut credința în dreptatea omenească. Lor le dă viață, le dă credință, le aduce aminte că există o veșnicie fără grozăvii, fără durere, fără răul din lume. Chipul Maicii ne cheamă la acea veșnicie, ne dă nădejdea mântuirii...


Părintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfânt înlagărele comuniste, Editura Egumeniţa