Pilula contraceptivă ucide femeile (2)

luni, 20 octombrie 2014

| | | 0 comments
foto: http://www.freedigitalphotos.net

Ştiaţi că…?

Potrivit unui studiu efectuat de Colegiul Regal al Medicilor Generalişti, femeile care folosesc contraceptivele orale prezintă un risc de cinci ori mai mare de deces datorat problemelor cardiovasculare.

Principalele cinci efecte secundare mortale ale consumului pilulei contraceptive sunt : embolismul pulmonar, stop cardiac, boli cardiovasculare, atac de cord şi atac cerebral.

În 2004, în Statele Unite, era înregistrat un total de:

3.565 femei care au decedat în urma unui embolism pulmonar;

8.065 femei care au decedat în urma unui stop cardiac;

16.445 femei care au decedat în urma unor boli cardiovasculare;

13.748 femei care au decedat în urma unui atac de cord;

22.658 femei care au decedat în urma unui atac cerebral.

Câte dintre aceste femei foloseau pilula contraceptivă? Este o întrebare bună. Dacă ne uităm la Certificatul de Deces standard din Statele Unite, nu există o menţiune care să ţină cont de utilizarea oricărei forme de contracepţie a decedatei. Se ţine însă cont de aportul consumului de tutun la deces, aşa că de ce să nu întrebi şi de contracepţie?

Acesta este un exemplu despre cum ar trebui să arate Certificatul de Deces standard din Statele Unite. În momentul de faţă nu include vreo întrebare despre legătura consumului de contraceptive cu cauzele decesului.


(Va urma)

Traducere: Adina Serediuc
Preluare de pe Știri pentru viață


Vârsta căsătoriei / Cuvinte pentru tineri

| | | 0 comments

Omul trebuie să se căsătorească într-un anumit moment, atins la vârste diferite de fiecare. Marea problemă este dacă la 26 de ani se poate administra taina Sf. Cununii cu punerea cununilor pe cap. Asta-i marea problemă. Dacă ţi se pun cununile pe cap sau nu. Dacă ţi se pun, atunci este minunat, dacă nu ţi se pun, este foarte complicat. Fiecare să se cunoască pe sine, să se studieze şi mai ales să se roage. Să zică aşa: „Doamne, învârte-le Tu cum vrei în folosul meu!”. Şi face 40 de zile de acatist, iar după aceea, iar se roagă şi zice: „Doamne, nu cum vreau eu, ci cum crezi Tu, care vezi în perspectivă, întrucât eu nu reuşesc să văd decât până la nas... Şi atunci Tu echilibrează!” Şi te trezeşti după aceea cu un mic semn! Dar trebuie să-l sesizezi şi să-l accepţi. Cu un mic semn. Din căruţa de flori pe care ţi-a tot cărat-o câte unul de-a lungul vremii, acum brusc nu ţi-a mai adus flori, ba ţi-a mai zis şi vreo două în public; nu ştiu pe ce linie te-a mai tras, te-a mai încadrat şi în nu ştiu ce categorie, iar tu faci ochii mari şi nu-l mai recunoşti! Dacă ai dat acum glas conştiinţei tale pe de o parte şi dacă dai importanţă gestului, atunci te-ai lămurit. Pentru că o calitate pe care o ai înainte de căsătorie se diminuează după căsătorie de 10.000 de ori, iar un defect pe care îl ai înainte de căsătorie se amplifică de 10.000 de ori. Aşa că nu se admite niciun compromis.

Bineînţeles că nu există om perfect. Şi atunci trebuie să vedem care defecte sunt suportabile pentru noi. „Suport eu să fumeze? Nu suport. Dar să drăcuie? Nu. Suport eu să nu gătească mâncare? Da, suport. Eu ştiu să fac mâncare. Îmi iau o soţie căreia puţin îi pasă de mâncare. De ce? Pentru că suport. Bine? Suport eu ca el să n-aibă studiile mele? Da, suport. Nu mă interesează asta sau nu suport. Păi, cum pot eu să ies în lume cu el, el cu şcoala profesională şi eu cu licenţa. Nu, nu se poate”. Dar, dacă suporţi, se poate. Şi tot aşa. Ce câştigi aici, pierzi dincolo. Ce găseşti extraordinar la o fată, nu găseşti la cealaltă. Se poate prelungi situaţia şi te trezeşti că te încadrezi în vârsta în care canoanele opresc să se mai săvârşească căsătoria! Apoi poţi să scrii o carte ca să înveţe şi alţii din lunga mea gândire.


(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 201-202)
Sursă: Doxologia

Prin cele ce se văd

| | | 0 comments
foto: Nikoinishta (Orthphoto)

Sinucigaşă boală a înşelării - de Virgiliu Gheorghe / Şcoala de Duminică

duminică, 19 octombrie 2014

| | | 0 comments



Înşelarea e unul dintre cele mai ciudate fenomene. E ca o boală, cu deosebirea că aceasta este foarte greu de conştientizat. Ba, mai mult, chiar dacă unul sau mai mulţi îţi spun că suferi de ea, îţi vine foarte greu sau chiar imposibil să o accepţi – sau, şi mai mult, să te hotărăşti să te lepezi de acea concepţie înşelătoare care-ţi stăpâneşte gândurile şi viaţa. E o boală a minţii, ca un fel de nebunie, fără a fi investigată şi tratată ca atare – nu e vorba, adică, de o dereglare majoră de ordin neurologic sau psihic, deşi aceasta nu exclude faptul ca înşelarea să-i nu ducă pe unii la nebunie.

Dar înşelarea nu este doar o simplă afecţiune printre celelalte de care suferă omenirea. Această boală a percepţiei şi a imaginaţiei este izvorul principal al majorităţii necazurilor şi durerilor oamenilor de pretutindeni şi din toate vremurile. Care dintre războaiele de cucerire nu are la origine înşelarea unui om, a unui grup de oameni sau chiar a unui întreg popor?! Puterea, bogăţia – sau cine-ştie-ce alt vis de aur al omenirii – i-au determinat pe oameni să se omoare unii pe alţii, mai rău ca animalele.

Înşelarea nu este un fapt extraordinar, cum ar putea să pară celor ce se cred cu siguranţă neînşelaţi, ci se instituie ca o constantă în istorie pentru omul lipsit de reperul fundamental al relaţiei cu Ziditorul său. Înşelaţi sunt şi cei care se închină la chipuri de animale, elefanţi, şobolani sau la zei sângeroşi, dar şi cei care pentru credinţa lor îi omoară pe ceilalţi ca să le salveze – chipurile! – sufletul. Înşelaţi sunt şi cei care, prin cutumă socială, supun şi tiranizează femeia, ca şi cum aceasta nu ar avea dreptul de persoană umană, dar şi cei obsedaţi de drepturile femeii, care nu fac altceva decât să-i pună în spate şi sarcina de a le face pe toate cele ale bărbatului, pe lângă cele ale propriului gen, pentru a-şi dovedi egalitatea. Însă cei mai mulţi sunt aceia înşelaţi de propriile patimi, cultivate, evident, în contextele sociale în care trăiesc, obsedaţi, dependenţi, aşadar, de băutură şi sex, de droguri, de jocuri de noroc şi shopping şi alte comportamente compulsive şi adictive. La unii, înşelarea este mai subtilă, mai cu seamă dacă nu au o patimă atât de evident hipertrofiată – fie că e vorba de orgoliul de-a se crede centrul pământului, fie că suferă de slava deşartă că nu sunt luaţi în seamă de ceilalţi sau chiar apreciaţi pentru sex-appeal-ul lor.

În fine, pentru că este o boală subtilă, a spiritului, a minţii, nu este uşor să scrii despre înşelare fără să te nelinişteşti de faptul că poţi fi tu însuţi atins pe undeva de una din tentaculele ei. De altfel, unul dintre cei mai mari Părinţi contemporani ai Bisericii, Sfântul Ignatie Brancianinov, spunea că înşelat este cel care se consideră neînşelat – adică cel care nu se problematizează permanent dacă nu cumva adevărul gândurilor şi a vieţii pe care o urmează nu sunt potrivnice lui Dumnezeu.

„Nu va mai fi nici o interdicţie”

Ioan Petru Culianu, unul dintre cei mai mari cercetători ai fenomenului înşelării la nivelul istoriei umane, a sfârşit dramatic poate tocmai pentru faptul că nu a fost atent la forţele extraordinare pe care imageria răului le pune în mişcare pentru înşelarea omului. Faptul pe care-l prezintă el în volumul „Religie şi putere” este de relevanţă maximă pentru tipul fundamental de înşelare care animă omul modern.

Este vorba despre populaţia tupi-guaranilor din Brazilia, care, în anul 1539, au pornit într-un adevărat exod în căutarea Pământului fără de Rău. Din 12.000 câţi plecaseră, numai 300 au reuşit să ajungă, la sfârşitul anului 1549, în Peru. Ce i-a determinat pe aceşti oameni să-şi părăsească locurile în care nu le lipsea bunăstarea – căci erau, după cum observă Culianu, un popor în plină evoluţie politică, cuceritor şi opresor – pentru a-şi asuma o călătorie sinucigaşă? Fantasma născută în mintea unui profet cucerise mentalul colectiv. De fapt, prin religia şi cultura lui, acest popor era pregătit să primească o astfel de fantasmă. Şi asta pentru că nu puteau accepta limitarea şi imperfecţiunea lumii supusă legilor naturale, bolii, suferinţei şi regulilor sociale, ci voiau încă de acum, de pe acest pământ, eliberarea de suferinţă şi constrângeri. Proiectul imaginar căruia i-au căzut prizonieri purta numele de Pământul fără de Rău, „descris ca un loc al abundenţei, în care munca nu mai e necesară şi unde singura ocupaţie a oamenilor va fi de a se deda plăcerilor, dansului şi băuturilor. Nu vor mai exista reguli matrimoniale, nu va mai fi nici o interdicţie”[1].

Deşi populaţia tupi-guarani din jungla braziliană pare rătăcită undeva în timpurile imemoriale ale comportamentelor primitive, iraţionale, ea este de fapt mult mai apropiată de omul zilelor noastre decât de toate societăţile creştine de la venirea Mântuitorului încoace. Instituţia „profeţiei” a fost preluată în principal astăzi de mass-media şi publicitate, iar o armată de analişti politici, sociologi, psihologi şi specialişti în imagine sunt angajaţi activ în producţia de fantasme care animă mentalul omului modern.

Există şi diferenţe. Pământul fără de Rău este adus astăzi în mijlocul nostru. Întreaga cultură a divertismentului întreţine această fantasmă. Dar, ca şi în cazul poporului tupi, înşelarea îmbracă astăzi mai mult un caracter colectiv decât individual, ceea ce este cel mai rău. Căci una era să fi tu singur marcat de patimă iar prezenţa celorlalţi să te mustre continuu, şi altceva este ca patimile proprii să fie confirmate de ale celorlalţi sau, mai mult, de întreaga cultură publicitară şi de consum. Hrăniţi din copilărie cu o filmografie a cărei imagerie este dominată de distracţie, de obsesia banilor, de putere şi de sex, îţi vine greu să crezi că alta este, în definitiv, viaţa şi că există altceva care te-ar putea face fericit.

Acesta devine adevărul colectiv căruia se închină toate popoarele şi neamurile, încât se ajunge la paradoxul că nu numai un trib sau popor pleacă în căutarea sinucigaşă a Pământului fără de Rău, ci întreaga lume, aflată sub bombardamentul culturii de consum! Înşelarea este atât de mare, că suferinţa se extinde ca focul în societatea modernă, şi în flăcările ei se aruncă tot mai mulţi, atraşi magic de fantasmele plăcerii.

„Omul a început să-şi proiecteze paradisul în lumea de aici”

O psihiatră americană observa faptul că multe dintre fetele din licee şi universităţi suferă de diverse afecţiuni psihice, neurologice sau chiar metabolice tocmai din cauza vieţii sexuale dezordonate, a relaţiilor fără nici o finalitate, în care afectivitatea lipseşte cu totul, fiind înlocuită de regula plăcerii lipsite de implicare şi responsabilităţi, de perversiunile care în general hrănesc dorinţa, de dominarea sexuală a bărbaţilor, prinşi şi ei în acest carusel. Straniu însă, constata psihiatra, era faptul că nici una dintre fete nu conştientiza cauza reală a patologiei lor. Convinse de mass-media şi de curentele la modă că aşa trebuie să funcţioneze lucrurile în sfera sexuală, fetele acceptau orice umilinţă, orice relaţie, fără să-şi dea seama că prin aceasta îşi subminează propria persoană, propria sănătate.

Vorbim de o lume către care ne îndreptăm şi noi cu paşi repezi. O lume în care deja generaţia părinţilor este afectată, unde copiii nu mai au de unde să-şi ia modelul de viaţă, convinşi la un moment dat că acesta nici nu mai există. Şi înşelat este cel care crede că va scăpa dacă nu se va opune răului, dacă nu-şi va asuma cu durere pe cei de lângă el. În mod cert, nebunia totală în care a intrat umanitatea îşi are originea în părăsirea reperului absolut – a lui Dumnezeu.

Lipsit de adevărata perspectivă a Împărăţiei lui Dumnezeu, omul strivit de vremi a început să-şi proiecteze paradisul în lumea de aici. Şi, fără să-şi dea seama, a început să colaboreze cu cel mai mare duşman al său şi al lui Dumnezeu: mamona cel mincinos şi ucigaş de oameni dintru început.

Aşa a început totul şi aşa va continua, dacă nu vom înţelege că fără credinţa în Dumnezeu nu ne vom putea însănătoşi de boala sinucigaşă a înşelării. De fapt, o soluţie globală la această cursă infernală a omenirii către nimic este greu de imaginat. Însă conştientizând, măcar o parte s-ar putea salva. Cei puţini care, în urma unui cataclism sau dezastru, constituie sămânţa pentru o viitoare lume mai bună – a unui veac în care, parafrazându-l pe Malraux, omul ori va fi autentic creştin, ori nu va mai fi.


Consiliul de etică a guvernului german vrea să dezincriminalizeze incestul

sâmbătă, 18 octombrie 2014

| | | 0 comments

LifeSiteNews.com, 26 septembrie 2014

Un consiliu consultativ german pe probleme de etică a sugerat dezincriminalizarea incestului între adulţii care consimt, însă cancelarul Angela Merkel a respins prompt propunerea.

Consiliul şi-a argumentat decizia prin faptul că „dreptul fundamental al adulţilor înrudiţi de autodeterminare sexuală are o greutate mai mare decât ideea abstractă de protejare a familiei”. De asemenea, a fost invocat faptul că incestul, deşi ilegal, este un fenomen rar în Germania (doar 2 până la 4% dintre germani având relaţii incestuoase) şi ar rămâne în continuare rar chiar şi fără o lege pentru interzicerea acestuia.

Consiliul a respins, de asemenea, riscul naşterii copiilor cu defecte genetice. Nu pentru că nu ar fi un risc real, ci datorită absenţei unei legi împotriva căsătoriilor între parteneri purtători de gene cu anomalii.

Consiliul, format din 26 de membri cu studii academice impresionante în domenii medicale, științifice și teologice, a fost creat de guvernul german pentru a-i oferi asistenţă în probleme de etică din domeniul sănătăţii şi ştiinţei. Consiliul are antecedente în a respinge moralitatea tradiţională. Spre exemplu, consiliul a recomandat retragerea restricţiilor legale în cercetarea celulelor stem embrionare.

Cu toate acestea, o minoritate formată din nouă membrii susţine moralitatea creştină. Aceştia au lansat propria lor declaraţie prin care au afirmat că susţin actuala lege împotriva incestului deoarece “protejează integritatea şi incompatibilitatea diferitelor roluri ale familiei, ca o premisă importantă a dezvoltării personalității sănătoase”.

Se pare că ideea că dezincriminalizarea legii ar permite exploatarea copiilor atât de părinţi cât şi de fraţi nu a trecut prin mintea experţilor majoritari.

Scriitoarea şi sociologul german Gabriele Kuby susţine că “legea, în majoritatea ţărilor, consideră sexul între rudele de acelaşi sânge dezgustător. Acest tabu crează spaţiul lăuntric al familiei în care copiii pot să crească inocent şi liberi. Fără asta, copilăria nu va mai exista. Legătură specială creată de contactul sexual este rezervată mamei şi tatălui. Orice altă formă de legătură sexuală distruge familia şi odată cu ea binele individului şi al societăţii.”

Kuby a adăugat ca acest consiliu de etică nu pare îngrijorat de faptul că acei copiii născuţi din aceste relaţii pot avea defecte genetice deoarece, potrivit acestuia: “La urma urmelor, copiii cu afecţiuni fizice pot fi avortaţi până la naștere”.
Se pare că în viziunea consiliului, autonomia sexuală este prioritară, indiferent de costurile suferite de copii, familie sau societate.

Traducere şi prelucrare text: Adina Serediuc
Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com


De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Predică la Duminica a 20-a după Rusalii- Învierea fiului văduvei din Nain - Părintele Coman: Despre cercetarea omului de către Dumnezeu

| | | 0 comments

Apostolul
 Galateni 1, 11-19

Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.


Evanghelia
 Luca 7, 11-16


În vremea aceea s-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală-te!Iar cel ce fusse mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

*
Părintele Coman: Despre cercetarea omului de către Dumnezeu

R. Rădulescu: Părinte profesor, Mântuitorul Hristos întâlneşte în Nain o femeie marcată mult în viaţa ei de moarte. O văduvă, aşadar, care îşi pierduse soţul, îşi pierde şi fiul şi-l conduce spre mormânt. Mântuitorului Hristos I se face milă, desigur, nu de mort, ci de cel viu îndurerat de moarte, adică de femeia văduvă. Pe toţi ne îndurerează moartea, indiferent când vine ea. Pe de altă parte, noi, creştinii, ştim că moartea nu este sfârşitul absolut, ştim că este o trecere, dar totuşi, există durerea. Este benefică pentru noi, oamenii, durerea în faţa morţii? Cum să primim moartea, astfel încât să nu intrăm în contradicţie cu mesajul creştin asumat?

Pr. Coman: Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat. Viaţa este minunea extraordinară de care ne bucurăm cu toţii; dacă o conştientizăm sau nu până la capătul ei, în adâncul ei, este mult de discutat, însă toţi avem un simţ elementar a ceea ce înseamnă viaţa. Moartea este duşmanul vieţii, şi atunci, foarte firesc, oamenii trăiesc provocarea morţii cu foarte multă durere, cu foarte multă răzvrătire uneori, mai ales atunci când este vorba despre cei apropiaţi. Este cazul din Evanghelia de astăzi, singurul copil al unei văduve din Nain. Sigur că este o mare provocare! Din informaţiile pe care le avem despre epoca respectivă, ştim că moartea era percepută cu mai multă pătrundere decât astăzi. Lumea nu se împăca cu realitatea morţii, nu o putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea căuta răspunsuri şi soluţii, căi de a o evita, depăşi sau birui.

Lumea de atunci se întreba cum de este posibil ca omul, cu zâmbetul şi bucuria lui, cu aspiraţiile şi cu frumuseţile lui, să fie înghiţit de stricăciune. Mai ales în zona filozofică şi în cea religioasă, era foarte multă preocupare pentru a se răspunde absurdităţii şi durerii morţii. Spun lucrul acesta deoarece, în vremea noastră, nu pare a mai exista o astfel de preocupare. Am putea spune chiar că lumea este mai împăcată cu moartea. Se moare foarte mult în jurul nostru, iar noi suntem spectatori, întrucât cu vrerea sau fără vrerea noastră, prin intermediul comunicării acesteia rapide, prin mass-media, devenim spectatori ai unor evenimente cu morţi, cu mulţi morţi. Spectator înseamnă că ceea ce se întâmplă pe scenă nu te include şi pe tine. Altă dată oamenii nu ştiau că se moare atât de mult. În plus, ni se prezintă un spectacol continuu – şi el absurd, dar foarte gustat de lume – în care moartea este un joc pe care îl urmărim aproape cu plăcere în filme. Tot timpul lumea se omoară, în filme. Oamenii par a se obişnui cu ideea că moartea este un joc, de care nu ai de ce să te sperii. Nu se mai confruntă cu moartea, decât atunci când inevitabilul se produce şi cineva apropiat sau chiar respectivul este anunţat că va da ochii cu moartea, într-un fel anume. Aşa că, ce să spun?! Dacă astăzi este un interes scăzut faţă de mesajul central al Evangheliei Mântuitorului Hristos, sau dacă interesul faţă de Evanghelia Mântuitorului Hristos nu se mai duce spre miezul acesteia, care este, de fapt, şansa depăşirii morţii prin înviere, este şi [din cauza] indiferenţei faţă de moarte, a împăcării oamenilor cu gândul morţii.

R   Rădulescu:  În   Evanghelia   duminicii   de   astăzi, Hristos anulează sau amână moartea pentru acel tânăr, care era condus spre mormânt. Îi face, să zicem aşa, un bine mamei, îl redă vieţii pe fiul care murise. Cei de faţă, normal, se înfricoşează în faţa acestui eveniment. Îmi închipui cum ar fi să se întâmple lucrul acesta, într-un convoi mortuar astăzi! Contemporanii înţeleg că Mântuitorul Hristos era un prooroc mare, că Dumnezeu i-a cercetat şi Evanghelia se răspândeşte în toată Iudeea. Totuşi, Mântuitorul Hristos era la începutul activităţii Sale de propovăduire.  Oamenii uită uşor  acest eveniment, deşi se răspândise vestea despre El. Puţin mai târziu Îl răstignesc pe acest Om, care înviase morţii. Noi oamenii suntem atât de uituci şi de indiferenţi în faţa unui fapt atât de important! Mă gândesc, cum au putut atunci nişte oameni, care ştiau că Hristos înviase morţi, să-L omoare?!

Pr. Coman: Nu suntem uituci, suntem, mai curând, nerecunoscători, ca să nu spun ingraţi de-a dreptul! Adică ducem foarte greu povara recunoştinţei, şi atunci mintea noastră izvodeşte continuu justificări şi pretexte, ca să îndepărteze din suflet obligaţia sau responsabilitatea recunoştinţei. Mă bucur că aţi pus în felul acesta întrebarea. De fapt, Mântuitorul Hristos nu săvârşeşte această minune numai pentru a rezolva o situaţie dramatică. Dacă ar fi fost preocupat să rezolve astfel de situaţii, le-ar fi rezolvat pe toate. Ar fi înviat pe toţi cei care mureau. Minunile sunt săvârşite de Mântuitorul Hristos, ca semne care să dezvăluie, să arate celorlalţi, identitatea Sa dumnezeiască. Cuvântul pe care îl citează Sfântul Evanghelist aici, este un cuvânt vechi-testamentar care sugerează această erminie: „Prooroc mare S-a arătat pentru noi, şi Dumnezeu a cercetat poporul Său!“ Acesta este mesajul esenţial. Săvârşea lucruri pe care oamenii nu puteau să le săvârşească: îl învie pe Lazăr,  vindecă  ologi,  paralitici, orbi, surdomuţi, leproşi, demonizaţi nenumăraţi, pentru ca oamenii să înţeleagă că „Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Dar oamenii, cu excepţia unor puseuri de entuziasm, refuză să-L recunoască şi, în cele din urmă, Îl răstignesc. Situaţia se repetă. Şi astăzi se întâmplă lucruri minunate, dar noi, cu multa noastră ingratitudine şi cu mult tembelism chiar, nu le vedem, nu dorim să le recunoaştem. Şi astăzi, în viaţa oamenilor şi în viaţa fiecăruia dintre  noi  sunt lucruri şi evenimente care fac evidentă prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi noi avem scurte reacţii de entuziasm, de minunare, după care revenim la „normal”.

Nu este o chestiune oarecare, ci una extrem de gravă: este vorba despre reflexul omului de a-şi refuza propriul Dumnezeu. Dacă L-ar recunoaşte pe Dumnezeu, prezent şi lucrător, ar trebui să recunoască faptul că el, omul, este o fiinţă mică, neputincioasă, la dispoziţia unui Dumnezeu atotputernic, sau o fiinţă care este ceea ce este şi poate deveni mult mai mult decât este numai prin Dumnezeu. Omului nu prea-i convine această situaţie! Atunci, mintea lui iscoditoare construieşte, clipă de clipă, explicaţii logice sau fireşti la minunea pe care o trăieşte şi care este propria lui existenţă. Recunoaştem că suntem de fapt o fiinţă extrem de vulnerabilă, firavă, la discreţia oricărei banale întâmplări. Şi totuşi! Parcă am fi păziţi de cineva! Unii spun că este norocul; noi, cei credincioşi, acestui noroc îi spunem grija a lui Dumnezeu pentru noi. Este un înger, este îngeraşul nostru, care ne păzeşte. Aşa se văd lucrurile, prin ochii unui credincios.

Toate acestea noi le numim mâna lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, îngerul lui Dumnezeu, prezent continuu în viaţa noastră. Dar omului care nu ajunge să-şi adâncească suficient de mult sensul existenţei şi trăieşte în virtutea unei inerţii, toate acestea îi par atentate la propria libertate, la propria suveranitate, la propria suficientă de sine. El se vrea stăpân, ultimul stăpân, deşi nu a avut nici o contribuţie la faptul că există. Nu conştientizează că totul i-a fost dat. Cum să fie stăpân, dacă totul i-a fost dat?! Ar fi fost stăpân, dacă el şi-ar fi generat propria existenţă din nimic. În cel mai fericit caz a înmulţit, a făcut să crească ceva ce i-a fost dat. Dar nici măcar aceasta, pentru că ne spune Mântuitorul Hristos: „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?!” (Matei 6,27). Nimeni! Dar omul se vrea stăpân, ultima raţiune de a fi a propriei sale existenţe. Aceasta este o fugă de Dumnezeu, este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, este un refuz al lui Dumnezeu. Cu această atitudine Îl răstignim şi noi astăzi pe Mântuitorul Hristos. Noi suntem mult mai vinovaţi, pentru că avem multe alte mărturii, pe lângă cele care sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, mărturii însumate în două mii de ani de existenţă bisericească, care au umplut calendarul de sfinţi, în viaţa cărora Hristos apare făptuind lucruri minunate, tot aşa cum le făptuia în vremea când trăia fizic printre oameni.

R. Rădulescu: Părinte profesor, aţi vorbit despre mâna lui Dumnezeu. Pot să o văd în tot ceea ce mi se întâmplă mie bun în viaţa mea? Dar când mi se întâmplă rău, mâna cui este?

Pr. Coman: Pentru mintea noastră lumească, putem vorbi despre o anumită îngăduinţă a lui Dumnezeu, pentru că El, Stăpân fiind, ar putea să oprească răul. Răul îl generăm noi, oamenii, şi diavolul, lucrătorul prin excelenţă al răului, vrăjmaşul dintotdeauna şi pentru totdeauna al lui Dumnezeu şi al omului. În diavol, iarăşi, lumea de astăzi nu prea crede, deşi îl invocă mai mult decât pe Dumnezeu, ca să fim sinceri. Noi suntem creatorii răului în temeiul libertăţii, naturii noastre proprii. Acest lucru îl putem constata cu uşurinţă fiecare dintre noi.

Dumnezeu ar putea pune capăt răului, punând capăt libertăţii noastre. Dar privarea de libertate ne-ar transforma deopotrivă în fiinţe incapabile de iubire. Ne-am transforma într-o lume de aneraști, cel mai cumplit spectacol posibil. Noi oricum, în marea noastră majoritate, ne-am pierdut libertatea, robindu-ne patimilor. Aşa se şi explică lipsa de iubire din lume! Dar veţi zice că Dumnezeu ar putea găsi modalităţi de curmare a răului sau de evitare a lui. Şi este adevărat! Îngăduinţa răului de către Dumnezeu este pedagogică. Aceasta este mărturia Sfintelor Scripturi, aceasta este şi mărturia sfinţilor de peste veacuri.

Este o pedagogie dumnezeiască foarte greu de înţeles cu mintea noastră omenească. Cum să lase Dumnezeu, Care ar putea să-l ferească pe om şi omenirea întreagă de rău, să se înfăptuiască răul? Este greu de înţeles şi de acceptat pedagogia dumnezeiască. Ea este acceptată şi poate fi înţeleasă numai dacă deschidem sau prelungim existenţa noastră şi dincolo de limitele acestei vieţi. Miza mai importantă, din perspectiva lui Dumnezeu, este veşnicia şi nu viaţa aceasta. Sau, mai corect spus, viaţa această văzută şi trăită în perspectiva veşniciei. Şi atunci, dacă cineva suferă, dacă cineva trece prin boli, dacă cineva suferă marginalizare socială, sărăcie, în erminia şi în înţelegerea noastră creştinească şi a Mântuitorului Hristos, a Părinţilor Bisericii, acestea toate se pot dovedi căi foarte eficiente de sensibilizare şi de subţiere a minţii şi a simţirii pentru perceperea „bunătăţilor veacului ce va să vină!” Dacă interesează pe cineva aceasta! Dacă nu interesează, însă, este foarte greu de înţeles pedagogia dumnezeiască.

Provocarea majoră şi ultimă a Evangheliei Mântuitorului Hristos şi a credinţei noastre, aceasta este: veşnicia, care sigur nu se măsoară într-o raportare la timp, ci se măsoară în cu totul altă unitate de măsură şi de înţelegere. Este ceva asemănător cu dragostea, din momentele când am dori să se oprească timpul în loc. Dacă mai trăim astăzi astfel de momente cu o persoană dragă sau într-o lume frumoasă! Aşa pare a fi sau ni se spune că este o viaţă în care nu mai există suferinţă, nu mai există boală, nu există sărăcie. O existenţă în care este biruit răul în orice formă a lui şi, de asemenea, este biruită moartea. Iată cuvintele Sfântului Pavel privitoare la acest sfârşit:

„Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»” (1 Cor. 15,51-55).

Aş mai adăuga ceva, dacă-mi îngăduiţi, legat de frica morţii. În tradiţia noastră răsăriteană se vorbeşte foarte mult despre amintirea morţii. Mi-l amintesc pe Părintele Cleopa de la Sihăstria – şi cred că şi-l amintesc mulţi dintre cei care l-au cunoscut – spunând:

„Să înaintaţi în viaţă având permanent în mintea voastră de o parte frica lui Dumnezeu şi de cealaltă amintirea morţii!”

Să ne amintim de moarte nu pentru a ne teroriza, ci pentru a vieţui în perspectiva unui sfârşit care poate interveni oricând şi, mai ales, pentru a avea în faţa ochilor semnificaţiile dramatice ale acestui sfârşit. Aceasta înseamnă a trăi având în vedere finalul, capătul drumului! Ignorând finalul, ne dovedim a fi superficiali, uşuratici, inconştienţi!

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, București, 2010)

Standardele OMS în vigoare recomandă începerea educaţiei sexuale de la vârsta de 0-4 ani

vineri, 17 octombrie 2014

| | | 0 comments
Foto: Free Digital Photos
de Ştefana Totorcea

În urma unor ştiri apărute de curând în presă, este momentul să le reamintim părinţilor din România ce se întâmplă de câţiva ani în spatele uşilor închise.

Publicul larg nu cunoaşte încă cele mai recente Standarde de Educaţie Sexuală în Europa, publicate în 2010 de biroul european al Organizaţiei Mondiale pentru Sănătate, care spun că educaţia sexuală ar trebui să înceapă de la naştere.

La finele anului 2010, reprezentanţii statelor est-europene şi central-asiatice s-au întâlnit la Köln, în Germania, unde au agreat să promoveze în ţările lor aceste noi standarde.

Noile standarde de educaţie sexuală recomandate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii definesc fiinţa umană ca pe una exclusiv sexuală şi pleacă de la premisele că plăcerea sexuală şi imaginea de sine ca persoană sexuală trebuie predate de la naştere. La pagina 34, punctul „1.3 De ce ar trebui educaţia sexuală începută înainte de vârsta de patru ani?” se susţine: „Un copil este înţeles ca fiinţă sexuală de la bun început… Din acest punct de vedere, educaţia pentru sexualitate înseamnă mult mai mult decât să predai informaţii despre reproducere şi prevenirea bolilor. Ea ajută la dezvoltarea simţurilor copilului, a unui simţ corporal şi a unei imagini corporale”.


În ceea ce priveşte conţinutul didactic conceput după aceste principii, pentru vârsta de 0-4 ani, la pagina 38 a documentului citat, emis de OMS-Europa, se specifică predarea următoarelor informaţii:

„descoperirea propriului corp şi a propriilor organe genitale, masturbarea infantilă precoce”
„faptul că bucuria apropierii fizice este o parte firească din viaţa tuturor”
„tandreţea şi apropierea fizică – expresii ale iubirii şi afecţiunii”

Societateacivilă italiană le-a cerut deja autorităţilor să renunţe la introducerea noilor directive OMS de educaţie sexuală. În petiţia adresată guvernului italian la finele lui 2013, italienii sesizau faptul că aceste directive pot încuraja şi justifica pedofilia: „Cum poate fi, de fapt, informat în mod eficient un copil de 2 sau 3 ani despre plăcerea masturbării infantile precoce fără a deschide posibilitatea de a efectua cu copilul sau a reprezenta acte sexuale în prezenţa lui? Mai ales atunci când se recunoaște că educația la vârsta respectivă trece prin stadii incipiente, ale mesajelor non-verbale, care constau din gesturi și imagini?”


În concluzie, nu putem spune decât că părinţii din România ar trebui să asculte sfatul oferit de curând în exclusivitate pentru ei de Sharon Slater, activistă americană pentru drepturile familiei pe lângă ONU: să fie cu ochii pe ce studiază copiii la şcoală (ba chiar şi la grădiniţă, în curând!). Îi aşteaptă surprize de proporţii.

Preluare de pe Știri pentru viață

În mijlocul icoanei mărturisitorilor din perioada comunistă este chipul Patriarhului Justinian

| | | 0 comments

„V-am vorbit despre Patriarhul Justinian, omul pe care Dumnezeu l-a trimis în Biserica Sa din România”. Aceste cuvinte, rostite de către IPS Bartolomeu Anania ca încheiere a unei conferințe despre Patriarhul Justinian, reprezintă portretul esențializat al patriarhului trimis de Dumnezeu să fie scutul Bisericii în momentele cele mai dure ale prigoanei comuniste.

Una dintre cele mai frumoase file din istoria demnității umane și a reîntoarcerii omului la Dumnezeu s-a scris în închisorile comuniste din România. Torturați sălbatic, nu numai cu ură, dar și cu sistem, o serie de români au rezistat teribilei violențe la care au fost supuși pentru a abdica de la crezurile lor politice și, mai ales, umane și religioase.

Chipurile vlăguite, pline de răni și de boli, trupurile aruncate în gropile comune de la Pitești, Aiud, Cavnic, Baia Sprie, Sighet, Balta Albă, sunt partea crucii jertfei românilor în prigoana ideologiei comuniste. Partea învierii este arătată de mărturiile minunate despre viețuirea lor întru harul Duhului Sfânt.

Martirii și monahii sunt însă flori ale Bisericii; ei rodesc din ceva, nu apar de la sine. Martirii și călugării cu viață sfântă din perioada comunistă, dintre care mulți au fost și deținuți politici, s-au născut dintr-un popor credincios, din bărbați și femei care nu și-au plecat genunchii ideologiei atee, din preoți care au știut să ardă pentru a lumina și a încălzi credința și dragostea de Dumnezeu a poporului. Între ei au fost și ierarhi care au avut de dus o cruce extrem de grea, fiind cei mai expuși în relația cu regimul comunist. Între 1948 și 1977, episcopi, preoți și popor au avut un conducător de excepție: Patriarhul Justinian.

Omul lui Dumnezeu
Promovarea preotului văduv Ioan Marina, începând cu alegerea ca Episcop-vicar la Iași, în 1945, a fost facilitată de o întâmplare. În timpul evadării care i s-a organizat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a ajuta la pregătirea loviturii de stat din 23 august 1944, mașina care îl transporta a făcut pană, iar evadatul a fost adăpostit pentru câteva ore de către viitorul patriarh, pe atunci preot în Vâlcea.

A fost numit la început „patriarhul roșu”. Însă cei din apropierea lui și-au dat seama că este patriarhul lui Dumnezeu. „l-am spionat seara, pe gaura cheii, ca să văd dacă își face rugăciunile înainte de a se culca. Și nu mi-au trebuit decât câteva săptămâni pentru ca să mă conving că voi rămâne lângă el atât cât va îngădui Dumnezeu. Și am rămas peste un sfert de secol – includ în aceștia și anii de pușcărie, pentru că sufletește nu m’am despărțit de el convins că, slujindu-l pe el, slujesc Biserica. Și nu m’am înșelat. (IPS Bartolomeu Anania).

De același lucru și-a dat seama Securitatea: „hoțul acesta de cai ne-a înșelat”.

Ctitor în chip minunat în timpuri potrivnice
Patriarhul Justinian a avut o activitate vastă, atât personal, cât și prin instituțiile generate la inițiativa sa. Redăm mai jos doar câteva dintre marile sale reușite, care arată cât de mult a lucrat Dumnezeu prin el, în vremuri de prigoană. Nu vom vorbi despre restaurarea multor biserici și mănăstiri, ci doar despre câteva reușite publice neverosimile în contextul regimului comunist. 

 În plină ascensiune a regimului comunist, Patriarhul reușește ceea ce nu se reușise în toată perioada interbelică: prima canonizare a mai multor sfinți români, în perioada 1950–1956. Atunci, Biserica a confirmat oficial cinstirea de care se bucurau Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfinții Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest și Sava, mitropoliții Transilvaniei, Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie, Sfântul Mucenic Oprea și Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș.

În 1966, când regina Angliei i-a oferit un Rolls Royce, în chip de prețuire, el a cerut să îi fie transformat acest cadou în hârtie specială pentru a tipări Biblia. După doi ani, numai după ce a arătat conducătorilor statului că în Coreea de Sud se distribuie 200.000 de Biblii, în România fiind nevoie de 1.000.000, a obținut aprobare pentru 200.000 de exemplare, o cifră uriașă pentru cine știe ce însemna aprobarea unui tiraj de carte religioasă în perioada comunistă.

În condițiile în care regimul comunist desființase episcopii la instaurarea sa, Patriarhul reușește în 1975 să reînființeze episcopia de la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi Unirii lui Mihai Viteazul, și episcopia de la Tomis, despre care a explicat mai-marilor vremii că este un simbol și garantul existenței românilor pe acele meleaguri de-a lungul veacurilor.

Între vocațiile sale se numără și cea de ctitor al statutului preoților în societate și al învățământului teologic, atât din punct de vedere al recuperării profesorilor persecutați ori închiși de regim, cât și din punct de vedere al pregătirii viitorilor preoți. Iată un cuvânt adresat studenților teologi, care ține cont și de greutățile inerente slujirii preoțești, și de contextul politic al țării: „Dacă în viața Dumneavoastră nu veți uita să stați de vorbă cu Dumnezeu mai mult decât cu oamenii, prin rugăciune, chemându-L la tot pasul în ajutor; dacă puteți păstra în inima Dumneavoastră pe Dumnezeu neîncetat, nimeni nu va putea să vă stea împotrivă”.

Patriarhul Justinian a înțeles rostul monahismului și i-a sprijinit dezvoltarea într-o perioadă cu totul potrivnică. În Referatul privind activitatea contrarevoluționară desfășurată în cadrul mănăstirilor, întocmit de Departamentul cultelor, din 6 octombrie 1958, se arată că el este principalul promotor și responsabil pentru mărirea numărului de monahi și organizarea mănăstirilor: „patriarhul face din problema organizării vieții monahale una din preocupările cele mai de seamă”, citând apoi propriile sale cuvinte: „această acțiune este «inițiată și condusă direct de patriarh»”.

Dorind să revigoreze monahismul, s-a îngrijit atât de partea duhovnicească, dar și de cea materială. De exemplu, a văzut în părintele Cleopa pe cel care putea să îndrepte monahismul pe calea sa adevărată și i-a dat acestuia ascultare să vegheze asupra mai multor mănăstiri din Moldova. S-a ocupat ca mănăstirile să aibă o activitate economică prin care să se întrețină, înființând în ele centre de meșteșuguri, în special ateliere de țesut covoare în mănăstirile de maici, ceea ce a asigurat necesitățile traiului zilnic în condițiile sărăciei de după Al Doilea Război Mondial și după confiscării proprietăților de către regimul comunist.

Multe dintre inițiativele sale au fost împiedicate, total sau parțial, în urma unor lupte de ani de zile de către regimul comunist. De exemplu, statul nu a permis canonizarea voievozilor Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu (vor fi canonizați după căderea comunismului, în 1992), dorind să păstreze aceste figuri exemplare ale istoriei românilor doar în sfera politică, cenzurând lucrarea duhovnicească pe care ei au desfășurat-o.

După scoaterea studierii religiei din școală, s-a luptat ani de zile pentru a face educația religioasă în biserică, însă nici aceasta nu a fost aprobată.

În 1959, prin Decretul 410 au fost scoși din mănăstiri majoritatea călugărilor. Tot acum au fost desființate cele 56 de școli monahale înființate prin hotărârea patriarhului Justinian în mănăstirile importante. De asemenea s-a interzis călugărilor și călugărițelor să urmeze cursurile Institutului Teologic și pe cele de doctorat.

Lupta pentru monahism a durat ani în șir. Prin faptul că, datorită în principal Patriarhului Justinian, închiderea mănăstirilor nu s-a întâmplat de la început, în anii 1948–1949, Biserica și românii au câștigat zece ani de monahism. Și nu numai țara noastră, ci întreaga lume, căci în acei ani s-au format ori au scăpat de moartea în închisoare părinți care au ajuns cunoscuți nu doar în spațiul ortodoxiei mondiale, ci în întreaga lume creștină. Reușita de a amâna măsura de limitare forțată a numărului de călugări a fost cu atât mai importantă cu cât, după 5 ani, în 1964, a slăbit presiunea asupra mănăstirilor.

Cred întru Unul Dumnezeu
Atât pentru credincioșii implicați în problemele Bisericii, cât și pentru aparatul de stat, Patriarhul Justinian era simbolul rezistenței Bisericii. Pe lângă presiunea Occidentului, el a avut o contribuție decisivă în a determina statul să recunoască oficial drepturile Bisericii și libertatea credincioșilor, chiar dacă de facto a lucrat împotriva lor. Odată cu recunoașterea funcționării legale a BOR, statul a recunoscut Mărturisirea de credință a Bisericii, care a fost o adevărată lucrare dogmatică făcută de cei mai buni profesori de teologie ai vremii. De asemenea, a obținut salarizarea parțială a preoților de către stat, ceea ce însemna recunoașterea contribuției lor la binele public și oprea posibilitatea incriminării pe motive de credință. Pentru a persecuta credincioșii sau preoții, statul trebuia să folosească alte motivații decât cele religioase – așa cum s-a întâmplat, de altfel, dar într-o măsură mai mică.

Într-o societate bazată pe frică, prestația publică a patriarhului era o gură de aer pentru normalitate și o stavilă pentru o persecuție publică vădită. Pentru cine lupta patriarhul? Pentru fiecare suflet al turmei lui. Iar unele din aceste suflete au folosit din plin curajul și spațiile de manifestare a credinței create de către patriarh.

În 1959, este convocată o adunare a tuturor studenților la medicină, în jur de 5.000, în care primarul Bucureștilor îi acuză că merg la biserică, aprind lumânări, se închină, sărută icoanele. Doctorul George Stan, viitorul medic al Patriarhului, își amintește cum o studentă din anul VI, „mică de statură, pe fața căreia se citea blândețe și bunătate”, a fost prima înfierată nominal.

„Dumneata ce crezi, tovarășă?” a întrebat-o primarul. Aceasta a răspuns tare, clar și cu demnitate:

„Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor”. Era primul articol al Crezului, explicat în Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe aprobată de către stat. Adunarea a fost încheiată, căci de-acum primarul s-a temut că Occidentul va spune că în România este persecutată credința.

Toți suntem familia Patriarhului
În fața statului comunist, Patriarhul a știut să realizeze câteva unități pe care s-a bazat de-a lungul întregii confruntări. A realizat o unitate aproape desăvârșită între membrii Sfântului sinodului, între ierarhi și preoți, o unitate în domeniul social între cultele recunoscute de stat, o implicare a BOR în mișcările ecumenice mondiale și în cele de promovare a păcii, ca mijloc de a păstra legătura cu exteriorul.

Toate acesta sunt făcute temeinic, dând fiecăruia atenția cuvenită. Blândețea Patriarhului era îngemănată cu fermitatea, curăția credinței era îngemănată cu respectul pentru oameni, indiferent de credința lor, capacitatea de a vedea rolul bisericii în spațiul internațional, de a-și afla locul corect între celelalte Biserici Ortodoxe surori și între religiile lumii, era îngemănată cu grija pentru detaliu, pentru o catapeteasmă care era dăruită unei biserici a românilor din străinătate, ori un veșmânt de preot pe care a rânduit să îl primească orice preot nou-hirotonit.

Într-o zi de pomenire a morților, îl vede pe poetul Tudor Arghezi, care venise la părintele Bartolomeu Anania, la Palatul Patriarhiei. Îi duce acestuia o ulcică cu cireșe, după cum era obiceiul în Vâlcea natală, de sufletul mitropolitului Iosif Gheorghian, cel care îi fusese părinte duhovnicesc fostului monah și ierodiacon. Câtă semnificație într-un gest atât de gingaș, în condițiile în care între un patriarh și un călugăr care și-a abandonat cinul ar fi putut fi loc de morală și mustrare, ce nu ar fi fost, însă, suportate de Arghezi! Un detaliu, dar astfel de detalii sunt asemenea niturilor care mențin unitară o construcție uriașă.

Pe lângă capacitatea de muncă necesară, a reușit toate acestea și prin harisma de a fi părinte pentru mulți fii, de a pune laolaltă caractere diferite, pentru un bine comun. A fost cu adevărat părinte pentru toți și în toate. Preocupările lui s-au întins de la cele mai mici detalii, până la cele mai mari obiective, duhovnicești sau materiale, cu dragostea unui părinte și cu discernământul și puterea primite de la Dumnezeu pentru această dragoste jertfelnică.

Iubit de toți cei care erau conștienți că fusese părinte pentru întreaga Biserică, pentru cei care îl iubiseră, și pentru cei care nu îl iubiseră, pentru cei care l-au slujit cu credință, și pentru cei care l-au trădat, mijlocitor pentru cei care l-au ascultat și pentru cei care nu l-au ascultat, Patriarhul se îndrepta spre întâlnirea cu Hristos. Cu o sănătate din ce în ce mai șubredă, la anii bătrâneții, după toate eforturile făcute, este internat la spitalul Elias în ianuarie 1977. Pe 26 martie este externat, fără a fi fost înștiințat de dezastrul produs de cutremurul din 4 martie 1977. Ajuns în Piața Victoriei, când vede un bloc dărâmat, îi țâșnește din inimă cuvântul plin de grijă: „Dar ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?”, după mărturia Patriarhului Teoctist, ucenic apropiat al său.

Sufletul său este luat de Părintele ceresc, din trupul ostenit, și dus să vadă chipul duhovnicesc al Bisericii mărturisitoare pe care o slujise cu toată ființa sa, ca preot, ca patriarh pentru aproape 30 de ani, fără cârtire și fără să se lepede de această cruce unică, atât de grea, a slujirii ca patriarh în vremuri de prigoană.

Va fi înmormântat la Mănăstirea Radu Vodă. Când, din cauza înghesuielii, rudele nu mai reușeau să intre în curtea mănăstirii, cineva a strigat:

„– Vă rugăm, faceți loc să treacă familia Patriarhului!”
„– Și noi suntem familia Patriarhului! Toți suntem familia Patriarhului!” i s-a răspuns.

Rostul Patriarhului
Atitudinea lui față de regimul comunist a stârnit mirare și încă va stârni pentru cei care nu o înțeleg în resorturile ei. Textele în care îl laudă pe Stalin ori pe conducătorii comuniști ai vremii sunt pentru unii probe sigure și suficiente pentru a-l incrimina că a trădat Biserica. Mărturiile celor cărora le-a împărtășit gândirea sa, mărturiile informatorilor Securității, arată însă altceva: un om care a avut o strategie clară, validată de alți oameni ai lui Dumnezeu și validată de desfășurarea lucrurilor.

Nu a ales singur între colaborarea cu regimul comunist și opoziția totală, ci într-o consfătuire de taină cu șase dintre personalitățile bisericești ale vremii sale. IPS Bartolomeu Anania își amintește cum patriarhul explica atitudinea sa: „Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Eu nu voi încerca să vă stingheresc în credința voastră; voi credeți ce vreți. Politica Bisericii însă o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, sau cel puțin nu vin curând, că această stăpânire comunistă este de durată, iar strategia Bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe termen scurt presupune confruntare cu un dușman inegal și, eventual, martiri. E posibil acest lucru. Sunt câteva exemple în Bulgaria și alte exemple în Rusia, dar eu vreau ca pe durata acestei stăpâniri preoții mei să nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie, pe cât este posibil”.

A știut să dea Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. În numeroasele aprecieri laudative pe care le-a făcut în cadru oficial regimului comunist, nu s-a raliat niciodată la unul dintre cele mai importante elemente ale acestuia, lupta de clasă: „Biserica este deschisă și săracului, și bogatului, și fostului sărac, și fostului bogat”.

Dăruit de Dumnezeu cu un geniu al organizării și cu o inimă puternică și neînfricată, nu s-a speriat de disproporția uriașă dintre puterea lumească a Bisericii și puterea lumească a regimului comunist, a ține piept unei Securități care avea, practic, întreaga putere, de care se folosea în mod discreționar.

Adversarul direct i-a fost Alexandru Drăghici, Ministru de Interne între 1952 și 1965, despre care IPS Bartolomeu Anania spune că în cele mai grele momente ale detenției a fost anchetat chiar de către acesta, care i-a pus întrebări numai despre Patriarhul Justinian, voind să obțină o mărturie prin care să îl poată acuza de conspirație împotriva puterii de stat și să îl elimine de la cârma Bisericii. Alexandru Drăghici, care spunea despre sine, cu trufie: „Drăghici a frânt coloana vertebrală, a zdrobit, a nimicit, a stârpit întreaga reacțiune și pe toți dușmanii de clasă”. Distrugerea monahismului era una dintre preocupările majore ale lui Drăghici: „armata neagră a călugărilor reprezenta un dușman ce trebuia anihilat”.

În lupta cu Securitatea, s-a folosit de legătura personală pe care a reușit să o creeze cu prim-ministrul Petru Groza și de legătura personală cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care mâna lui Dumnezeu a creat-o, iar patriarhul a știut să o folosească cu discernământ.

O icoană încă nepictată
Fără frică, cu demnitatea celui care își știe înălțimea slujirii la care a fost chemat de Dumnezeu, cu un curaj și un discernământ de excepție, cu o inimă de părinte care s-a îngrijit și a suferit pentru orice om, price preot, orice monah, orice clădire, biserică ori instituție bisericească aflată în pericol, chipul Patriarhului Justinian a luminat fără a putea fi stins de agresorii credinței. Așa ceva este cu putință doar în Dumnezeu.

În România, meritul a fost, înaintea tuturor, al Patriarhului Justinian. S-au jertfit mulți, și rugăciunile lor au fost ascultate; au plâns mame și bunici pentru fiii și nepoții lor călăuziți pe calea ateismului, și lacrimile lor nu au fost trecute cu vederea de Părintele Ceresc. Totuși, cineva a trebuit să stea la cârma corăbiei Bisericii în mod văzut. Și acest om a fost patriarhul. Patriarh al tuturor românilor, părinte al fiecăruia. Fără chipul și lucrarea lui de părinte, icoana mucenicilor și mărturisitorilor din perioada comunistă nu este completă.

Dacă la hirotonia întru arhiereu din 1945 spunea cu smerenie: „Știu că nu voi putea face nimic fără Domnul nostru Iisus Hristos”, tot cu smerenie își încheie și testamentul, cu gândul la plinirea celor neîmplinite de el de către urmași: „nu am scris spre laudă, ci ca să pot ruga cu toată căldura sufletului meu pe urmașii mei ca cele neîmplinite în Biserica lui Dumnezeu din România să le împlinească și să le desăvârșească”.

Vom încheia cu un alt cuvânt scris la trecerea la cele veșnice a Patriarhului Justinian de către mitropolitul Bartolomeu Anania, care îi adaugă numele în rândul păstorilor celor buni, amintiți în Evanghelia care se citește la pomenirea ierarhilor sfinți: „S-a vrut, și a fost Părinte, al tuturor păstoriților săi”.

Protos. Dosoftei D.