Mărturia unei mame a zece copii

joi, 23 octombrie 2014

| | | 0 comments

Sursă: fundacionvida.net

Când eram mică visam că o să mă căsătoresc și o să am 4 copii, dar când m-am logodit am aflat că fiind operată de apendicită la 18 ani, mi-a fost extirpat un ovar care fusese perforat de mai multe chisturi, iar eu nu puteam face copii. Dar la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Logodnicul meu m-a liniștit și mi-a zis: ”copiii sunt ai lui Dumnezeu, iar noi o să avem mulți”.

Astăzi, sunt căsătorită și pot să spun că este adevărat. Prima mea sarcină la 22 de ani a avut foarte multe complicații, cu șapte amenințări de avort. Tot ce mâncam vomitam, iar începând cu a șaptea lună de sarcină a apărut preeclampsia. Până la naștere am reținut apă și nu am mai mâncat sare. Fiind la prima naștere, la primul semnal de durere în zona coapselor am plecat la spital, dar m-au trimis acasă. M-am întors a doua zi și am rămas timp de  24 de ore. Medicul ne-a informat că riscul este mare și l-a întrebat pe soțul meu între cine să aleagă, între mine sau copil. Soțul meu i-a răspuns că pe amândoi. Am așteptat să apară contracțiile, s-a evitat cezariana şi copilașul nostru s-a născut cu 1,6 kg, fără câteva săptămâni de gestație, dar sănătos.

Au trecut mulți ani de atunci și am fost binecuvântați. Viața e un dar de la Dumnezeu. Timp de 23 de ani am văzut încontinuu biberoane și scutece. Cea mai mică are trei ani și este al zecelea copil. Am avut trei avorturi neprovocate (știu ce se simte, un gol enorm și o tristețe profundă) și o sarcină molară. Fiecare sarcină a fost diferită, dar cu toate a trebuit să am grijă, deoarece exista riscul de avort. Cu al treilea am aflat că sunt însărcinată deoarece am avut o hemoragie, dar slavă Domnului, a putut fi controlată și am stat la pat o lună de zile până la naștere.

În timpul nașterii celui de-al șaptelea copil, am avut binecuvântarea de a fi asistată de un doctor creștin, care m-a ajutat și a așteptat cu răbdare șapte ore ca să evităm cezariana. Nașterea a fost grea, am avut hemoragie, dar s-a terminat cu bine. Și la ultima sarcină mi s-a rupt apa în luna a șasea și a trebuit să stau la pat fără să mă mișc timp de două săptămâni și să urmez un tratament pentru dezvoltarea plămânilor fetiței; am fost amândouă în pericol. Cu adevărat am văzut moartea cu ochii, dar chiar se împlinește vorba ”dai viață, pentru viață”.

La 43 de ani și cu lumea împotrivă, doctorul m-a supus la o cezariană. Aici vreau să mă opresc puțin, deoarece niciodată nu am experimentat ceva asemănător. Nu este nimic pe lume ca sentimentul care îl ai când  îl ajuți pe copilașul tău din pântec să iasă pe lume și fericirea ce o simți când îl vezi, îl simți și îl auzi pentru prima dată. Cezariana e traumatizantă. Prima dată îți fac o injecție, după aia te taie, iar imediat tu doar asculți și îți imaginezi ce se întâmplă…În fine, s-a născut fetița noastră sănătoasă și frumoasă și nu a fost nevoie să fie intubată sau să primească altă îngrijire specială, așa cum se aștepta. A avut nevoie numai de căldură timp de patru ore.

Acum pot să mărturisesc: copii sunt un dar de la Dumnezeu. Viața nu ne aparține, iar eu, slavă Domnului, sunt sănătoasă. Maternitatea face ca noi femeile să ne simțim că facem parte din împlinirea planului lui Dumnezeu în perfectă armonie. Totul pentru dragoste și cu dragoste, fiindcă niciodată nu o să evit să fac copii, iar eu sunt martor că Dumnezeu există, că este Tatăl nostru care ne sprijină și ne dă de toate din abundență.

MONICA CALDERÓN DE VANEGAS 
Catolică 
Guayaquil – Ecuador

Traducere: Irina Gheţau
Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.


„Am încercat să nu mai avem relaţii trupeşti până la căsătorie şi cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit." / Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie

| | | 0 comments
Diana: „Am încercat să nu mai avem relaţii trupeşti până la căsătorie şi cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit."

Eu am căzut în păcatul desfrânării şi am trăit câţiva ani aşa. Aparent aveam suficiente motive să fiu fericită, părea să nu-mi lipsească nimic. Cu toate acestea aveam deseori momente inexplicabile de nemulţumire. Simţeam că totuşi ceva îmi lipseşte, simţeam un gol. Am ajuns şi la biserică. Am întâlnit un preot care a ştiut să-mi deschidă ochii şi sufletul. Dumnezeu să-i dea ce este mai de folos pentru mântuire şi multă, multă, infinit de multă bucurie duhovnicească. M-a ajutat să renunţ la acest păcat şi am dobândit multă pace şi bucurie în suflet.

Din nefericire s-a întâmplat să cad din nou în păcatul desfrânării cu bărbatul care urmă să-mi devină soţ şi cu care m-am căsătorit până la urmă. De fiecare dată când s-a întâmplat să cad în păcat mă cuprindea o mare tristeţe şi plângeam fără să mă pot opri din plâns, astfel încât viitorul, acum actualul meu soţ se speria şi nu înţelegea ce se întâmplă cu mine.
Am încercat să nu mai avem relaţii trupeşti până la căsătorie şi cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit. Cântăreşte infinit mai mult relaţia duhovnicească dintre soţi decât relaţia trupească.

Nu spun că relaţia trupească nu are importanţă; aceasta are şi ea importanță şi frumuseţea ei, cât timp e binecuvântată de Dumnezeu.
Dacă aş putea da timpul înapoi, aş face tot ce mi-ar sta în putinţă să mă feresc de acest păcat. Consecinţele lui sunt dureroase. Nu merita să aflaţi pe pielea voastră cei care încă sunteţi curaţi din acest punct de vedere. Curăţia te învaţă să iubeşti curat. Bucuraţi-vă cu adevărat de dragoste!

(Diana, 30 de ani, Zalău)

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.


Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Sfinţi ierahi - reliefuri în bronz de Silvia Radu

| | | 0 comments
 
Reliefurile turnate în bronz ale Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan şi cel al Sfântului Ierarh Nicolae având deasupra Sfânta Treime au fost realizate de sculptoriţa Silvia Radu în 1994 şi se găsesc amplasate pe uşile Bisericii Sfântul Nicolae din satul Limanu (lângă Eforie Sud) .




Arhim. Arsenie PAPACIOC: „Să rămână într-o continuă nădejde şi linişte sufletească“ / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

miercuri, 22 octombrie 2014

| | | 0 comments



Unii începători şi chiar vârstnici îşi pierd repede elanul, bărbăţia, râvna duhovnicească în lupta cu ispitele. Pentru ce pătimesc această ispită şi cum pot dobândi din nou râvnă, bărbăţie, încredere?

Viaţa duhovnicească se observă şi la sfinţi că este în zig-zag. Urcă şi coboară, dar de cele mai multe ori nu-i mare primejdie, că prin coborâş harul lucrează mai încetinel şi oamenii se smeresc. Părerea de rău şi smerenia sunt nemăsurat mai mari decât isprăvile elanului nevoinţelor. Cum spune prea frumos Apostolul Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare, recunoscând prin aceasta că lucrează harul mai mult în cei smeriţi, că smerenia în neputinţă este mai sigură, lucrătoare. M-am folosit de sfatul unor Sfinţi Părinţi care spun că nu este bine să doreşti daruri mari, ci să te mulţumeşti cu daruri mici, că este necuviincios să-ţi zădăreşti fiinţa ta duhovnicească, comportându-te ca un om plin de mândrie şi grozăvindu-te. Psalmul 130 spune: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine“ (Psalm 130, 1). 

Dar nu trebuie să fim nici nepăsători, fără de lucrare şi interes, ca şi cum am sta într-un tron închipuit, aşteptând, cum se zice, „vocaţia“, harul de-a gata. Lucrul care ţi-ar aduce o mare nădejde şi un echilibru liniştitor este o stare de trezvie fără echivoc, o permanentă luare-aminte de sine. Atunci nu te-ai certa sau te-ai cerceta pretenţios cu harurile lui Dumnezeu.

Pe cei ce-şi pierd repede elanul, dar sunt de bună credinţă şi ştiu că fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic şi totuşi se consideră părăsiţi, îi încurajăm să rămână într-o continuă nădejde şi linişte sufletească, recunoscându-şi neputinţele, smerindu-se adevărat cu inima.

Unii ca aceştia vor vedea curând iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Că cine se lasă întreg în mâna lui Dumnezeu, Care este de toate întru toate, nu-i moare nimic, nu-i piere nimic, ci toate îi trăiesc, toate îi slujesc.“ (arhim. Arsenie PAPACIOC, Convorbiri duhovniceşti, II)

Pentru cei cu un serviciu solicitant. Sfatul lui Gheronda Efrem Katunakiotul / Sensul vieţii

marți, 21 octombrie 2014

| | | 0 comments




Cu puţin timp înainte de 1980, l-a vizitat pe Stareţul Efrem Katunakiotul un tânăr judecător stagiar. L-a găsit în bucătărie făcându-şi rucodelia. Lua peceţi dintr-o oală cu apă caldă, care fierbea încet deasupra focului, pe vatră şi le sculpta.
A pus metanie şi s-a aşezat lângă el pe o ladă.
– Pentru ce ai venit, fiule? l-a întrebat Stareţul fixându-l pe tânăr cu privirea lui pătrunzătoare.
– Am probleme, Părinte, diferite probleme.
– Cât de des te mărturiseşti?
– Părinte, răspunse şovăielnic tânărul, nu mă mărturisesc.
– Ei, atunci, este firesc să apară probleme.
– Dar nu am ce să mărturisesc!
– Îți voi spune eu ce să mărturiseşti. Dar apoi vei merge la duhovnic? Ai văzut trecând pe drum o fată şi ai gândit ceva rău. Ce spui de aceasta?
– Bine, Părinte, voi merge să mă mărturisesc. Apoi a plecat, iar după câteva luni a venit din nou.
– Bine ai venit, Eftimie! Aşadar, te-ai mărturisit?
– Da, Părinte.
– Ţi-a dat duhovnicul dezlegare să te împărtăşeşti?
– Mi-a spus să mă împărtăşesc o dată la cincisprezece zile.
– E bine, a spus Stareţul mulţumit. Apoi ne spunea: „Mi-am dat seama că nu avea probleme mari”. Însă tânărul a continuat convorbirea, spunându-şi necazul său, şi anume că nu are timp să se roage din pricina serviciului, care îi răpeşte chiar şi orele libere. Atunci Stareţul zâmbind i-a spus:
– Îţi voi arăta eu cum să te rogi, iar tu să-mi spui dacă poţi sau nu.
Apoi Părintele Efrem şi-a lăsat alături rucodelia, s-a ridicat în picioare şi apropiindu-se de chiuvetă a spus:
– Este dimineaţă şi te-ai trezit din somn.
După aceasta Stareţul a dat drumul la apă şi cu mişcări simple a început să-şi spele mâinile şi faţa, repetând cu o voce dulce şi rugătoare: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Apoi s-a şters cu prosopul, continuând rugăciuneaşi cu chipul său luminos, s-a întors către tânăr, întrebându-l:
– Aceasta poţi să o faci?
– Ei, Părinte, cum să nu pot, a mărturisit acela dezarmat.
– Însă fii atent, a continuat Stareţul. Să o faci în fiecare zi, iar nu o zi da şi una nu, căci Sfântul Isaac Sirul spune: „E o mare putere în mica faptă bună, ce stăruie mereu”[1].
– Şi încă ceva, a adăugat Stareţul, după ce s-a aşezat pe scaun şi se pregătea să-şi continue rucodelia. În sala de procese, unde eşti judecător, se află vreo icoană a Mântuitorului Hristos sau a Maicii Domnului?
– Da, se află.
– Aşadar, înainte de începerea procesului să te întorci către icoană şi să spui: „Hristoase al meu, luminează-mă să nu nedreptăţesc pe nici unul dintre aceşti oameni”. Poţi să faci şi aceasta?
– Da, Părinte, pot să o fac.
– Eftimie, nu trebuie să devii judecător plin ca să te poţi ruga lui Dumnezeu, i-a spus Stareţul zâmbind.
Dar şi altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu în liniştea Katunakiei spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.
L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult.
Acest sfat l-a auzit şi tânărul judecător şi treptat a ajuns să iubească atât de mult rugăciunea, încât într-o zi a venit la Stareţ ca să-i ceară binecuvântarea pentru a se face monah în Sfântul Munte, lucru care s-a şi întâmplat, spre bucuria noastră a tuturor.
[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Filocalia X, Cuvântul 73.
Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 143-146 
Sursa: Doxologia.ro

Pilula contraceptivă ucide femeile (2)

luni, 20 octombrie 2014

| | | 0 comments
foto: http://www.freedigitalphotos.net

Ştiaţi că…?

Potrivit unui studiu efectuat de Colegiul Regal al Medicilor Generalişti, femeile care folosesc contraceptivele orale prezintă un risc de cinci ori mai mare de deces datorat problemelor cardiovasculare.

Principalele cinci efecte secundare mortale ale consumului pilulei contraceptive sunt : embolismul pulmonar, stop cardiac, boli cardiovasculare, atac de cord şi atac cerebral.

În 2004, în Statele Unite, era înregistrat un total de:

3.565 femei care au decedat în urma unui embolism pulmonar;

8.065 femei care au decedat în urma unui stop cardiac;

16.445 femei care au decedat în urma unor boli cardiovasculare;

13.748 femei care au decedat în urma unui atac de cord;

22.658 femei care au decedat în urma unui atac cerebral.

Câte dintre aceste femei foloseau pilula contraceptivă? Este o întrebare bună. Dacă ne uităm la Certificatul de Deces standard din Statele Unite, nu există o menţiune care să ţină cont de utilizarea oricărei forme de contracepţie a decedatei. Se ţine însă cont de aportul consumului de tutun la deces, aşa că de ce să nu întrebi şi de contracepţie?

Acesta este un exemplu despre cum ar trebui să arate Certificatul de Deces standard din Statele Unite. În momentul de faţă nu include vreo întrebare despre legătura consumului de contraceptive cu cauzele decesului.


(Va urma)

Traducere: Adina Serediuc
Preluare de pe Știri pentru viață


Vârsta căsătoriei / Cuvinte pentru tineri

| | | 0 comments

Omul trebuie să se căsătorească într-un anumit moment, atins la vârste diferite de fiecare. Marea problemă este dacă la 26 de ani se poate administra taina Sf. Cununii cu punerea cununilor pe cap. Asta-i marea problemă. Dacă ţi se pun cununile pe cap sau nu. Dacă ţi se pun, atunci este minunat, dacă nu ţi se pun, este foarte complicat. Fiecare să se cunoască pe sine, să se studieze şi mai ales să se roage. Să zică aşa: „Doamne, învârte-le Tu cum vrei în folosul meu!”. Şi face 40 de zile de acatist, iar după aceea, iar se roagă şi zice: „Doamne, nu cum vreau eu, ci cum crezi Tu, care vezi în perspectivă, întrucât eu nu reuşesc să văd decât până la nas... Şi atunci Tu echilibrează!” Şi te trezeşti după aceea cu un mic semn! Dar trebuie să-l sesizezi şi să-l accepţi. Cu un mic semn. Din căruţa de flori pe care ţi-a tot cărat-o câte unul de-a lungul vremii, acum brusc nu ţi-a mai adus flori, ba ţi-a mai zis şi vreo două în public; nu ştiu pe ce linie te-a mai tras, te-a mai încadrat şi în nu ştiu ce categorie, iar tu faci ochii mari şi nu-l mai recunoşti! Dacă ai dat acum glas conştiinţei tale pe de o parte şi dacă dai importanţă gestului, atunci te-ai lămurit. Pentru că o calitate pe care o ai înainte de căsătorie se diminuează după căsătorie de 10.000 de ori, iar un defect pe care îl ai înainte de căsătorie se amplifică de 10.000 de ori. Aşa că nu se admite niciun compromis.

Bineînţeles că nu există om perfect. Şi atunci trebuie să vedem care defecte sunt suportabile pentru noi. „Suport eu să fumeze? Nu suport. Dar să drăcuie? Nu. Suport eu să nu gătească mâncare? Da, suport. Eu ştiu să fac mâncare. Îmi iau o soţie căreia puţin îi pasă de mâncare. De ce? Pentru că suport. Bine? Suport eu ca el să n-aibă studiile mele? Da, suport. Nu mă interesează asta sau nu suport. Păi, cum pot eu să ies în lume cu el, el cu şcoala profesională şi eu cu licenţa. Nu, nu se poate”. Dar, dacă suporţi, se poate. Şi tot aşa. Ce câştigi aici, pierzi dincolo. Ce găseşti extraordinar la o fată, nu găseşti la cealaltă. Se poate prelungi situaţia şi te trezeşti că te încadrezi în vârsta în care canoanele opresc să se mai săvârşească căsătoria! Apoi poţi să scrii o carte ca să înveţe şi alţii din lunga mea gândire.


(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 201-202)
Sursă: Doxologia

Prin cele ce se văd

| | | 0 comments
foto: Nikoinishta (Orthphoto)

Sinucigaşă boală a înşelării - de Virgiliu Gheorghe / Şcoala de Duminică

duminică, 19 octombrie 2014

| | | 0 comments



Înşelarea e unul dintre cele mai ciudate fenomene. E ca o boală, cu deosebirea că aceasta este foarte greu de conştientizat. Ba, mai mult, chiar dacă unul sau mai mulţi îţi spun că suferi de ea, îţi vine foarte greu sau chiar imposibil să o accepţi – sau, şi mai mult, să te hotărăşti să te lepezi de acea concepţie înşelătoare care-ţi stăpâneşte gândurile şi viaţa. E o boală a minţii, ca un fel de nebunie, fără a fi investigată şi tratată ca atare – nu e vorba, adică, de o dereglare majoră de ordin neurologic sau psihic, deşi aceasta nu exclude faptul ca înşelarea să-i nu ducă pe unii la nebunie.

Dar înşelarea nu este doar o simplă afecţiune printre celelalte de care suferă omenirea. Această boală a percepţiei şi a imaginaţiei este izvorul principal al majorităţii necazurilor şi durerilor oamenilor de pretutindeni şi din toate vremurile. Care dintre războaiele de cucerire nu are la origine înşelarea unui om, a unui grup de oameni sau chiar a unui întreg popor?! Puterea, bogăţia – sau cine-ştie-ce alt vis de aur al omenirii – i-au determinat pe oameni să se omoare unii pe alţii, mai rău ca animalele.

Înşelarea nu este un fapt extraordinar, cum ar putea să pară celor ce se cred cu siguranţă neînşelaţi, ci se instituie ca o constantă în istorie pentru omul lipsit de reperul fundamental al relaţiei cu Ziditorul său. Înşelaţi sunt şi cei care se închină la chipuri de animale, elefanţi, şobolani sau la zei sângeroşi, dar şi cei care pentru credinţa lor îi omoară pe ceilalţi ca să le salveze – chipurile! – sufletul. Înşelaţi sunt şi cei care, prin cutumă socială, supun şi tiranizează femeia, ca şi cum aceasta nu ar avea dreptul de persoană umană, dar şi cei obsedaţi de drepturile femeii, care nu fac altceva decât să-i pună în spate şi sarcina de a le face pe toate cele ale bărbatului, pe lângă cele ale propriului gen, pentru a-şi dovedi egalitatea. Însă cei mai mulţi sunt aceia înşelaţi de propriile patimi, cultivate, evident, în contextele sociale în care trăiesc, obsedaţi, dependenţi, aşadar, de băutură şi sex, de droguri, de jocuri de noroc şi shopping şi alte comportamente compulsive şi adictive. La unii, înşelarea este mai subtilă, mai cu seamă dacă nu au o patimă atât de evident hipertrofiată – fie că e vorba de orgoliul de-a se crede centrul pământului, fie că suferă de slava deşartă că nu sunt luaţi în seamă de ceilalţi sau chiar apreciaţi pentru sex-appeal-ul lor.

În fine, pentru că este o boală subtilă, a spiritului, a minţii, nu este uşor să scrii despre înşelare fără să te nelinişteşti de faptul că poţi fi tu însuţi atins pe undeva de una din tentaculele ei. De altfel, unul dintre cei mai mari Părinţi contemporani ai Bisericii, Sfântul Ignatie Brancianinov, spunea că înşelat este cel care se consideră neînşelat – adică cel care nu se problematizează permanent dacă nu cumva adevărul gândurilor şi a vieţii pe care o urmează nu sunt potrivnice lui Dumnezeu.

„Nu va mai fi nici o interdicţie”

Ioan Petru Culianu, unul dintre cei mai mari cercetători ai fenomenului înşelării la nivelul istoriei umane, a sfârşit dramatic poate tocmai pentru faptul că nu a fost atent la forţele extraordinare pe care imageria răului le pune în mişcare pentru înşelarea omului. Faptul pe care-l prezintă el în volumul „Religie şi putere” este de relevanţă maximă pentru tipul fundamental de înşelare care animă omul modern.

Este vorba despre populaţia tupi-guaranilor din Brazilia, care, în anul 1539, au pornit într-un adevărat exod în căutarea Pământului fără de Rău. Din 12.000 câţi plecaseră, numai 300 au reuşit să ajungă, la sfârşitul anului 1549, în Peru. Ce i-a determinat pe aceşti oameni să-şi părăsească locurile în care nu le lipsea bunăstarea – căci erau, după cum observă Culianu, un popor în plină evoluţie politică, cuceritor şi opresor – pentru a-şi asuma o călătorie sinucigaşă? Fantasma născută în mintea unui profet cucerise mentalul colectiv. De fapt, prin religia şi cultura lui, acest popor era pregătit să primească o astfel de fantasmă. Şi asta pentru că nu puteau accepta limitarea şi imperfecţiunea lumii supusă legilor naturale, bolii, suferinţei şi regulilor sociale, ci voiau încă de acum, de pe acest pământ, eliberarea de suferinţă şi constrângeri. Proiectul imaginar căruia i-au căzut prizonieri purta numele de Pământul fără de Rău, „descris ca un loc al abundenţei, în care munca nu mai e necesară şi unde singura ocupaţie a oamenilor va fi de a se deda plăcerilor, dansului şi băuturilor. Nu vor mai exista reguli matrimoniale, nu va mai fi nici o interdicţie”[1].

Deşi populaţia tupi-guarani din jungla braziliană pare rătăcită undeva în timpurile imemoriale ale comportamentelor primitive, iraţionale, ea este de fapt mult mai apropiată de omul zilelor noastre decât de toate societăţile creştine de la venirea Mântuitorului încoace. Instituţia „profeţiei” a fost preluată în principal astăzi de mass-media şi publicitate, iar o armată de analişti politici, sociologi, psihologi şi specialişti în imagine sunt angajaţi activ în producţia de fantasme care animă mentalul omului modern.

Există şi diferenţe. Pământul fără de Rău este adus astăzi în mijlocul nostru. Întreaga cultură a divertismentului întreţine această fantasmă. Dar, ca şi în cazul poporului tupi, înşelarea îmbracă astăzi mai mult un caracter colectiv decât individual, ceea ce este cel mai rău. Căci una era să fi tu singur marcat de patimă iar prezenţa celorlalţi să te mustre continuu, şi altceva este ca patimile proprii să fie confirmate de ale celorlalţi sau, mai mult, de întreaga cultură publicitară şi de consum. Hrăniţi din copilărie cu o filmografie a cărei imagerie este dominată de distracţie, de obsesia banilor, de putere şi de sex, îţi vine greu să crezi că alta este, în definitiv, viaţa şi că există altceva care te-ar putea face fericit.

Acesta devine adevărul colectiv căruia se închină toate popoarele şi neamurile, încât se ajunge la paradoxul că nu numai un trib sau popor pleacă în căutarea sinucigaşă a Pământului fără de Rău, ci întreaga lume, aflată sub bombardamentul culturii de consum! Înşelarea este atât de mare, că suferinţa se extinde ca focul în societatea modernă, şi în flăcările ei se aruncă tot mai mulţi, atraşi magic de fantasmele plăcerii.

„Omul a început să-şi proiecteze paradisul în lumea de aici”

O psihiatră americană observa faptul că multe dintre fetele din licee şi universităţi suferă de diverse afecţiuni psihice, neurologice sau chiar metabolice tocmai din cauza vieţii sexuale dezordonate, a relaţiilor fără nici o finalitate, în care afectivitatea lipseşte cu totul, fiind înlocuită de regula plăcerii lipsite de implicare şi responsabilităţi, de perversiunile care în general hrănesc dorinţa, de dominarea sexuală a bărbaţilor, prinşi şi ei în acest carusel. Straniu însă, constata psihiatra, era faptul că nici una dintre fete nu conştientiza cauza reală a patologiei lor. Convinse de mass-media şi de curentele la modă că aşa trebuie să funcţioneze lucrurile în sfera sexuală, fetele acceptau orice umilinţă, orice relaţie, fără să-şi dea seama că prin aceasta îşi subminează propria persoană, propria sănătate.

Vorbim de o lume către care ne îndreptăm şi noi cu paşi repezi. O lume în care deja generaţia părinţilor este afectată, unde copiii nu mai au de unde să-şi ia modelul de viaţă, convinşi la un moment dat că acesta nici nu mai există. Şi înşelat este cel care crede că va scăpa dacă nu se va opune răului, dacă nu-şi va asuma cu durere pe cei de lângă el. În mod cert, nebunia totală în care a intrat umanitatea îşi are originea în părăsirea reperului absolut – a lui Dumnezeu.

Lipsit de adevărata perspectivă a Împărăţiei lui Dumnezeu, omul strivit de vremi a început să-şi proiecteze paradisul în lumea de aici. Şi, fără să-şi dea seama, a început să colaboreze cu cel mai mare duşman al său şi al lui Dumnezeu: mamona cel mincinos şi ucigaş de oameni dintru început.

Aşa a început totul şi aşa va continua, dacă nu vom înţelege că fără credinţa în Dumnezeu nu ne vom putea însănătoşi de boala sinucigaşă a înşelării. De fapt, o soluţie globală la această cursă infernală a omenirii către nimic este greu de imaginat. Însă conştientizând, măcar o parte s-ar putea salva. Cei puţini care, în urma unui cataclism sau dezastru, constituie sămânţa pentru o viitoare lume mai bună – a unui veac în care, parafrazându-l pe Malraux, omul ori va fi autentic creştin, ori nu va mai fi.


Consiliul de etică a guvernului german vrea să dezincriminalizeze incestul

sâmbătă, 18 octombrie 2014

| | | 0 comments

LifeSiteNews.com, 26 septembrie 2014

Un consiliu consultativ german pe probleme de etică a sugerat dezincriminalizarea incestului între adulţii care consimt, însă cancelarul Angela Merkel a respins prompt propunerea.

Consiliul şi-a argumentat decizia prin faptul că „dreptul fundamental al adulţilor înrudiţi de autodeterminare sexuală are o greutate mai mare decât ideea abstractă de protejare a familiei”. De asemenea, a fost invocat faptul că incestul, deşi ilegal, este un fenomen rar în Germania (doar 2 până la 4% dintre germani având relaţii incestuoase) şi ar rămâne în continuare rar chiar şi fără o lege pentru interzicerea acestuia.

Consiliul a respins, de asemenea, riscul naşterii copiilor cu defecte genetice. Nu pentru că nu ar fi un risc real, ci datorită absenţei unei legi împotriva căsătoriilor între parteneri purtători de gene cu anomalii.

Consiliul, format din 26 de membri cu studii academice impresionante în domenii medicale, științifice și teologice, a fost creat de guvernul german pentru a-i oferi asistenţă în probleme de etică din domeniul sănătăţii şi ştiinţei. Consiliul are antecedente în a respinge moralitatea tradiţională. Spre exemplu, consiliul a recomandat retragerea restricţiilor legale în cercetarea celulelor stem embrionare.

Cu toate acestea, o minoritate formată din nouă membrii susţine moralitatea creştină. Aceştia au lansat propria lor declaraţie prin care au afirmat că susţin actuala lege împotriva incestului deoarece “protejează integritatea şi incompatibilitatea diferitelor roluri ale familiei, ca o premisă importantă a dezvoltării personalității sănătoase”.

Se pare că ideea că dezincriminalizarea legii ar permite exploatarea copiilor atât de părinţi cât şi de fraţi nu a trecut prin mintea experţilor majoritari.

Scriitoarea şi sociologul german Gabriele Kuby susţine că “legea, în majoritatea ţărilor, consideră sexul între rudele de acelaşi sânge dezgustător. Acest tabu crează spaţiul lăuntric al familiei în care copiii pot să crească inocent şi liberi. Fără asta, copilăria nu va mai exista. Legătură specială creată de contactul sexual este rezervată mamei şi tatălui. Orice altă formă de legătură sexuală distruge familia şi odată cu ea binele individului şi al societăţii.”

Kuby a adăugat ca acest consiliu de etică nu pare îngrijorat de faptul că acei copiii născuţi din aceste relaţii pot avea defecte genetice deoarece, potrivit acestuia: “La urma urmelor, copiii cu afecţiuni fizice pot fi avortaţi până la naștere”.
Se pare că în viziunea consiliului, autonomia sexuală este prioritară, indiferent de costurile suferite de copii, familie sau societate.

Traducere şi prelucrare text: Adina Serediuc
Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com


De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Predică la Duminica a 20-a după Rusalii- Învierea fiului văduvei din Nain - Părintele Coman: Despre cercetarea omului de către Dumnezeu

| | | 0 comments

Apostolul
 Galateni 1, 11-19

Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.


Evanghelia
 Luca 7, 11-16


În vremea aceea s-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală-te!Iar cel ce fusse mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

*
Părintele Coman: Despre cercetarea omului de către Dumnezeu

R. Rădulescu: Părinte profesor, Mântuitorul Hristos întâlneşte în Nain o femeie marcată mult în viaţa ei de moarte. O văduvă, aşadar, care îşi pierduse soţul, îşi pierde şi fiul şi-l conduce spre mormânt. Mântuitorului Hristos I se face milă, desigur, nu de mort, ci de cel viu îndurerat de moarte, adică de femeia văduvă. Pe toţi ne îndurerează moartea, indiferent când vine ea. Pe de altă parte, noi, creştinii, ştim că moartea nu este sfârşitul absolut, ştim că este o trecere, dar totuşi, există durerea. Este benefică pentru noi, oamenii, durerea în faţa morţii? Cum să primim moartea, astfel încât să nu intrăm în contradicţie cu mesajul creştin asumat?

Pr. Coman: Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat. Viaţa este minunea extraordinară de care ne bucurăm cu toţii; dacă o conştientizăm sau nu până la capătul ei, în adâncul ei, este mult de discutat, însă toţi avem un simţ elementar a ceea ce înseamnă viaţa. Moartea este duşmanul vieţii, şi atunci, foarte firesc, oamenii trăiesc provocarea morţii cu foarte multă durere, cu foarte multă răzvrătire uneori, mai ales atunci când este vorba despre cei apropiaţi. Este cazul din Evanghelia de astăzi, singurul copil al unei văduve din Nain. Sigur că este o mare provocare! Din informaţiile pe care le avem despre epoca respectivă, ştim că moartea era percepută cu mai multă pătrundere decât astăzi. Lumea nu se împăca cu realitatea morţii, nu o putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea căuta răspunsuri şi soluţii, căi de a o evita, depăşi sau birui.

Lumea de atunci se întreba cum de este posibil ca omul, cu zâmbetul şi bucuria lui, cu aspiraţiile şi cu frumuseţile lui, să fie înghiţit de stricăciune. Mai ales în zona filozofică şi în cea religioasă, era foarte multă preocupare pentru a se răspunde absurdităţii şi durerii morţii. Spun lucrul acesta deoarece, în vremea noastră, nu pare a mai exista o astfel de preocupare. Am putea spune chiar că lumea este mai împăcată cu moartea. Se moare foarte mult în jurul nostru, iar noi suntem spectatori, întrucât cu vrerea sau fără vrerea noastră, prin intermediul comunicării acesteia rapide, prin mass-media, devenim spectatori ai unor evenimente cu morţi, cu mulţi morţi. Spectator înseamnă că ceea ce se întâmplă pe scenă nu te include şi pe tine. Altă dată oamenii nu ştiau că se moare atât de mult. În plus, ni se prezintă un spectacol continuu – şi el absurd, dar foarte gustat de lume – în care moartea este un joc pe care îl urmărim aproape cu plăcere în filme. Tot timpul lumea se omoară, în filme. Oamenii par a se obişnui cu ideea că moartea este un joc, de care nu ai de ce să te sperii. Nu se mai confruntă cu moartea, decât atunci când inevitabilul se produce şi cineva apropiat sau chiar respectivul este anunţat că va da ochii cu moartea, într-un fel anume. Aşa că, ce să spun?! Dacă astăzi este un interes scăzut faţă de mesajul central al Evangheliei Mântuitorului Hristos, sau dacă interesul faţă de Evanghelia Mântuitorului Hristos nu se mai duce spre miezul acesteia, care este, de fapt, şansa depăşirii morţii prin înviere, este şi [din cauza] indiferenţei faţă de moarte, a împăcării oamenilor cu gândul morţii.

R   Rădulescu:  În   Evanghelia   duminicii   de   astăzi, Hristos anulează sau amână moartea pentru acel tânăr, care era condus spre mormânt. Îi face, să zicem aşa, un bine mamei, îl redă vieţii pe fiul care murise. Cei de faţă, normal, se înfricoşează în faţa acestui eveniment. Îmi închipui cum ar fi să se întâmple lucrul acesta, într-un convoi mortuar astăzi! Contemporanii înţeleg că Mântuitorul Hristos era un prooroc mare, că Dumnezeu i-a cercetat şi Evanghelia se răspândeşte în toată Iudeea. Totuşi, Mântuitorul Hristos era la începutul activităţii Sale de propovăduire.  Oamenii uită uşor  acest eveniment, deşi se răspândise vestea despre El. Puţin mai târziu Îl răstignesc pe acest Om, care înviase morţii. Noi oamenii suntem atât de uituci şi de indiferenţi în faţa unui fapt atât de important! Mă gândesc, cum au putut atunci nişte oameni, care ştiau că Hristos înviase morţi, să-L omoare?!

Pr. Coman: Nu suntem uituci, suntem, mai curând, nerecunoscători, ca să nu spun ingraţi de-a dreptul! Adică ducem foarte greu povara recunoştinţei, şi atunci mintea noastră izvodeşte continuu justificări şi pretexte, ca să îndepărteze din suflet obligaţia sau responsabilitatea recunoştinţei. Mă bucur că aţi pus în felul acesta întrebarea. De fapt, Mântuitorul Hristos nu săvârşeşte această minune numai pentru a rezolva o situaţie dramatică. Dacă ar fi fost preocupat să rezolve astfel de situaţii, le-ar fi rezolvat pe toate. Ar fi înviat pe toţi cei care mureau. Minunile sunt săvârşite de Mântuitorul Hristos, ca semne care să dezvăluie, să arate celorlalţi, identitatea Sa dumnezeiască. Cuvântul pe care îl citează Sfântul Evanghelist aici, este un cuvânt vechi-testamentar care sugerează această erminie: „Prooroc mare S-a arătat pentru noi, şi Dumnezeu a cercetat poporul Său!“ Acesta este mesajul esenţial. Săvârşea lucruri pe care oamenii nu puteau să le săvârşească: îl învie pe Lazăr,  vindecă  ologi,  paralitici, orbi, surdomuţi, leproşi, demonizaţi nenumăraţi, pentru ca oamenii să înţeleagă că „Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Dar oamenii, cu excepţia unor puseuri de entuziasm, refuză să-L recunoască şi, în cele din urmă, Îl răstignesc. Situaţia se repetă. Şi astăzi se întâmplă lucruri minunate, dar noi, cu multa noastră ingratitudine şi cu mult tembelism chiar, nu le vedem, nu dorim să le recunoaştem. Şi astăzi, în viaţa oamenilor şi în viaţa fiecăruia dintre  noi  sunt lucruri şi evenimente care fac evidentă prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi noi avem scurte reacţii de entuziasm, de minunare, după care revenim la „normal”.

Nu este o chestiune oarecare, ci una extrem de gravă: este vorba despre reflexul omului de a-şi refuza propriul Dumnezeu. Dacă L-ar recunoaşte pe Dumnezeu, prezent şi lucrător, ar trebui să recunoască faptul că el, omul, este o fiinţă mică, neputincioasă, la dispoziţia unui Dumnezeu atotputernic, sau o fiinţă care este ceea ce este şi poate deveni mult mai mult decât este numai prin Dumnezeu. Omului nu prea-i convine această situaţie! Atunci, mintea lui iscoditoare construieşte, clipă de clipă, explicaţii logice sau fireşti la minunea pe care o trăieşte şi care este propria lui existenţă. Recunoaştem că suntem de fapt o fiinţă extrem de vulnerabilă, firavă, la discreţia oricărei banale întâmplări. Şi totuşi! Parcă am fi păziţi de cineva! Unii spun că este norocul; noi, cei credincioşi, acestui noroc îi spunem grija a lui Dumnezeu pentru noi. Este un înger, este îngeraşul nostru, care ne păzeşte. Aşa se văd lucrurile, prin ochii unui credincios.

Toate acestea noi le numim mâna lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, îngerul lui Dumnezeu, prezent continuu în viaţa noastră. Dar omului care nu ajunge să-şi adâncească suficient de mult sensul existenţei şi trăieşte în virtutea unei inerţii, toate acestea îi par atentate la propria libertate, la propria suveranitate, la propria suficientă de sine. El se vrea stăpân, ultimul stăpân, deşi nu a avut nici o contribuţie la faptul că există. Nu conştientizează că totul i-a fost dat. Cum să fie stăpân, dacă totul i-a fost dat?! Ar fi fost stăpân, dacă el şi-ar fi generat propria existenţă din nimic. În cel mai fericit caz a înmulţit, a făcut să crească ceva ce i-a fost dat. Dar nici măcar aceasta, pentru că ne spune Mântuitorul Hristos: „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?!” (Matei 6,27). Nimeni! Dar omul se vrea stăpân, ultima raţiune de a fi a propriei sale existenţe. Aceasta este o fugă de Dumnezeu, este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, este un refuz al lui Dumnezeu. Cu această atitudine Îl răstignim şi noi astăzi pe Mântuitorul Hristos. Noi suntem mult mai vinovaţi, pentru că avem multe alte mărturii, pe lângă cele care sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, mărturii însumate în două mii de ani de existenţă bisericească, care au umplut calendarul de sfinţi, în viaţa cărora Hristos apare făptuind lucruri minunate, tot aşa cum le făptuia în vremea când trăia fizic printre oameni.

R. Rădulescu: Părinte profesor, aţi vorbit despre mâna lui Dumnezeu. Pot să o văd în tot ceea ce mi se întâmplă mie bun în viaţa mea? Dar când mi se întâmplă rău, mâna cui este?

Pr. Coman: Pentru mintea noastră lumească, putem vorbi despre o anumită îngăduinţă a lui Dumnezeu, pentru că El, Stăpân fiind, ar putea să oprească răul. Răul îl generăm noi, oamenii, şi diavolul, lucrătorul prin excelenţă al răului, vrăjmaşul dintotdeauna şi pentru totdeauna al lui Dumnezeu şi al omului. În diavol, iarăşi, lumea de astăzi nu prea crede, deşi îl invocă mai mult decât pe Dumnezeu, ca să fim sinceri. Noi suntem creatorii răului în temeiul libertăţii, naturii noastre proprii. Acest lucru îl putem constata cu uşurinţă fiecare dintre noi.

Dumnezeu ar putea pune capăt răului, punând capăt libertăţii noastre. Dar privarea de libertate ne-ar transforma deopotrivă în fiinţe incapabile de iubire. Ne-am transforma într-o lume de aneraști, cel mai cumplit spectacol posibil. Noi oricum, în marea noastră majoritate, ne-am pierdut libertatea, robindu-ne patimilor. Aşa se şi explică lipsa de iubire din lume! Dar veţi zice că Dumnezeu ar putea găsi modalităţi de curmare a răului sau de evitare a lui. Şi este adevărat! Îngăduinţa răului de către Dumnezeu este pedagogică. Aceasta este mărturia Sfintelor Scripturi, aceasta este şi mărturia sfinţilor de peste veacuri.

Este o pedagogie dumnezeiască foarte greu de înţeles cu mintea noastră omenească. Cum să lase Dumnezeu, Care ar putea să-l ferească pe om şi omenirea întreagă de rău, să se înfăptuiască răul? Este greu de înţeles şi de acceptat pedagogia dumnezeiască. Ea este acceptată şi poate fi înţeleasă numai dacă deschidem sau prelungim existenţa noastră şi dincolo de limitele acestei vieţi. Miza mai importantă, din perspectiva lui Dumnezeu, este veşnicia şi nu viaţa aceasta. Sau, mai corect spus, viaţa această văzută şi trăită în perspectiva veşniciei. Şi atunci, dacă cineva suferă, dacă cineva trece prin boli, dacă cineva suferă marginalizare socială, sărăcie, în erminia şi în înţelegerea noastră creştinească şi a Mântuitorului Hristos, a Părinţilor Bisericii, acestea toate se pot dovedi căi foarte eficiente de sensibilizare şi de subţiere a minţii şi a simţirii pentru perceperea „bunătăţilor veacului ce va să vină!” Dacă interesează pe cineva aceasta! Dacă nu interesează, însă, este foarte greu de înţeles pedagogia dumnezeiască.

Provocarea majoră şi ultimă a Evangheliei Mântuitorului Hristos şi a credinţei noastre, aceasta este: veşnicia, care sigur nu se măsoară într-o raportare la timp, ci se măsoară în cu totul altă unitate de măsură şi de înţelegere. Este ceva asemănător cu dragostea, din momentele când am dori să se oprească timpul în loc. Dacă mai trăim astăzi astfel de momente cu o persoană dragă sau într-o lume frumoasă! Aşa pare a fi sau ni se spune că este o viaţă în care nu mai există suferinţă, nu mai există boală, nu există sărăcie. O existenţă în care este biruit răul în orice formă a lui şi, de asemenea, este biruită moartea. Iată cuvintele Sfântului Pavel privitoare la acest sfârşit:

„Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»” (1 Cor. 15,51-55).

Aş mai adăuga ceva, dacă-mi îngăduiţi, legat de frica morţii. În tradiţia noastră răsăriteană se vorbeşte foarte mult despre amintirea morţii. Mi-l amintesc pe Părintele Cleopa de la Sihăstria – şi cred că şi-l amintesc mulţi dintre cei care l-au cunoscut – spunând:

„Să înaintaţi în viaţă având permanent în mintea voastră de o parte frica lui Dumnezeu şi de cealaltă amintirea morţii!”

Să ne amintim de moarte nu pentru a ne teroriza, ci pentru a vieţui în perspectiva unui sfârşit care poate interveni oricând şi, mai ales, pentru a avea în faţa ochilor semnificaţiile dramatice ale acestui sfârşit. Aceasta înseamnă a trăi având în vedere finalul, capătul drumului! Ignorând finalul, ne dovedim a fi superficiali, uşuratici, inconştienţi!

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, București, 2010)