Sfat scurt despre necazuri, Părintele Efrem Filoteitul

luni, 30 martie 2015

| | | 0 comments

foto: Вячеслав Ильин (OrthPhoto)


Când avem un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a voastră. Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului şi mijlocul prin care să o depăşească.

În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile noastre şi nu vărsam lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează. Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.



Ceea ce vrea Hristos de la noi e să înţelegem păcătoşenia noastră, să avem cunoaştere de sine, să cerem iertare prin spovedanie şi să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol şi ne ducem în iad.

Ieromonah Nicodim Petre: Unde căutăm fericirea? / Cuvinte pentru tineri

| | | 0 comments
foto: Alexandr Slepcovsky (OrthPhoto)


Pe mulţi dintre oameni îi încearcă sentimentul ratării. Majoritatea dintre noi însă nu vorbim despre aceasta. E un subiect aproape tabu. Am auzit totuşi pe unii, puţini la număr ce-i drept, spunând: „N-am făcut nimic în viaţă. M-am căsătorit de tânăr (tânără), am muncit, am crescut copiii ăştia, m-am zbătut pentru familie... Şi? Acum sunt aproape bătrân şi ce mulţumire am? N-a rămas aproape nimic în urma mea. Alţii au făcut avere, au călătorit...”
Întâlnim de asemenea în viaţă oameni care fac aprecieri la adresa altora, a rudelor sau cunoscuţilor: „N-a ajuns prea bine, n-a realizat nimic. Şi ce băiat bun a fost!? Cu părinţi buni şi cu ceva avere... dar s-a căsătorit cu fata aceasta săracă. Putea şi el să se ridice, să facă ceva în viaţă, că avea cu ce porni. Aşa!? Păcat de el.”
Copii fiind, am fost întrebaţi toţii – cred – de unchi, de mătuşi, în clasa întâi de învăţătoare, ce dorim să devenim când vom creşte. Cei mai mulţi răspundeam: aviatori, marinari, cosmonauţi... Fetele, în general, doreau să se facă doctoriţe. Au fost şi unii care, din naivitate, învăţaţi de cei mari, au spus că vor să se facă musafiri.
Tinerii, adolescenţi în clasa a VIII-a şi apoi în liceu, făceau planuri măreţe. Vorbeau despre viitorul lor. Visau cu voce tare, şi sper că şi astăzi fac la fel. Unii visau la o carieră strălucită, de ofiţeri în armată, de medic sau de inginer inventator, alţii îşi doreau foarte mult să aibă o familie frumoasă, o viaţă trăită în armonie cu soţul sau soţia şi cu mulţi copii. Se visa cu ochii deschişi, fiecare descriind în culori frumoase şi cu multe amănunte familia pe care o va întemeia, sau modul în care realizările sale profesionale şi faptele sale măreţe vor schimba lumea.
Când mergeam la munte cu clasa, în special pe Rarău sau Giumalău, cocoţaţi pe stâncile cele mai înalte, deasupra lumii, întindeam, mulţi dintre noi, braţele ca pe nişte aripi, şi aproape că zburam. Făuream vise şi trăiam în ele.
Dar anii trec... „ca norii grei pe şesuri”. Copilăria şi adolescenţa rămân undeva în urmă. Tânărul se strecoară în viaţă încercând să-şi găsească un loc. Nu e pregătit să fie dezamăgit. Trebuie totuşi să se călească şi trebuie să se aşeze corect în existenţă. Dumnezeu a îngăduit astfel multora dintre noi şi suferinţa, pedagogic, pentru a nu ne îndepărta de El. Căci bogaţi sau săraci, mai sus sau mai jos pe scara valorică a societăţii, trebuie să rămânem cu Dumnezeu. Nu vom greşi.
Societatea de astăzi, mai mult decât cea de altădată, promovează ideea că a fi realizat înseamnă să ai bani, să ai putere, să ai o casă frumoasă şi o maşină bună, să fii căsătorit cu cineva bine, etc.
Modelele sociale sunt cei care „au reuşit în viaţă”: starurile de cinema, oamenii cu afaceri prospere, politicienii care călătoresc mult şi apar frecvent pe ecranele de televiziune, sportivii talentaţi.
Imaginea unor persoane din aceste categorii, dar şi din altele, mediatizate intens, se cuibăreşte în subconştientul copilului, al tânărului şi al oricărui om, devenind model pentru viaţa pe care o au înainte. Sistemul de valori al lumii acesteia înghite sistemul de valori spiritual, al credinciosului, care propune ca finalitate a vieţii acesteia Împărăţia lui Dumnezeu. Pe scurt, omul care este asigurat material, care are putere financiară sau politică, despre care se vorbeşte mult şi elogios este realizat, iar cel sărac, necunoscut, necăsătorit, care se descurcă greu, este nerealizat.

Noi ştim însă că omul, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, găseşte în sfinţenie sensul ultim şi deplin al existenţei sale. Citând unul dintre titlurile lucrărilor lui Nichifor Crainic, „Sfinţenia (este) împlinirea umanului”, înţelegem că nici averea, nici puterea, nici renumele într-un domeniu sau altul nu împlinesc fiinţa umană. Dorul omului după Dumnezeu nu va fi alinat cu nimic din lumea aceasta. Oricine nu se uneşte cu Dumnezeu, nu dobândeşte Duhul Sfânt, este un om care a ratat ţinta, a eşuat. A eşuat în ceea ce priveşte atingerea scopului vieţii sale.
Consumăm mult timp şi energie pentru a ne crea o imagine şi un paradis, o împărăţie aici pe pământ – cetate stătătoare. Omul de azi este avid de experienţe emoţionale şi de un trai mereu mai bun, este preocupat de calitatea vieţii, de sănătate şi, în general, de imediat.
Ţelul celui ce nu se mulţumeşte cu puţin, cu ceea ce oferă lumea aceasta, este căutarea sfinţeniei şi cultivarea ei ca plinătate a vieţii omului în Dumnezeu.
Se spune că un misionar care trăise în India timp mulţi ani şi un cântăreţ ce stătuse acolo doar câteva zile se întorceau acasă în Statele Unite, la bordul aceleiaşi nave. După vreo două săptămâni de voiaj pe mare se apropiau de portul din New York. Pe ţărm era o mulţime de oameni care aşteptau, se vede, pe cineva. Pentru o clipă misionarul a crezut că-l aşteptau pe el. Muncise mult în Orient, construise biserici, întemeiase centre misionare şi era oarecum cunoscut în anumite cercuri. Dar nu. Când au acostat a înţeles că erau cu toţii admiratorii starului de muzică.
– Doamne, nu pot înţelege, a murmurat misionarul nostru. Eu am dedicat Indiei patruzeci şi doi de ani din viaţa mea, în vreme ce el a stat acolo abia câteva zile şi iată că aici sunt mii de persoane venite să-i ureze bun sosit acasă, în timp ce pentru mine nu a venit nimeni.
Domnul îi răspunse însă:
– Fiul Meu, tu încă nu ai ajuns acasă.
Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2009

Prin cele ce se văd

| | | 0 comments
foto: Maksim Ewdokimow (Orthphoto)

Nu vorbi înainte de a fi întrebat / Şcoala de Duminică

duminică, 29 martie 2015

| | | 0 comments



de Paul Siladi, ziarul Lumina

Câteodată, adevăruri adânci se ascund sub înfăţişări banale. Primul meu contact cu şcoala a fost aşezat sub semnul unei porunci de neînţeles pentru copilul neîngrădit care eram: „nu vorbi neîntrebat“. Multă vreme nu am găsit în spatele acestor cuvinte decât manifestarea unei autorităţi care nu ştia altfel să se impună. Acelaşi îndemn, aproape identic formal, se regăseşte şi în Pateric; de această dată însă este răspunsul imprevizibil la întrebarea esenţială: „cum să mă mântuiesc?“. Este cazul avvei Euprepios, care la începutul călugăriei sale a întâlnit un bătrân, pe care l-a întâmpinat cu întrebarea de mai sus, clasică pentru monahism şi fundamentală pentru orice creştin. Neaşteptat, i se livrează un aparent loc comun: „Dacă vrei să te mântuieşti, ori de câte ori te duci la cineva, nu vorbi înainte de a fi întrebat“.

Cuvintele bătrânilor, pentru a putea fi înţelese, trebuie privite îndeaproape. Forma sintetică, lipsită de desfăşurarea amplă a gândului, pretinde o anumită reflecţie. Ce înseamnă, de fapt, să nu vorbeşti neîntrebat? Ce se ascunde în spatele acestui îndemn? În primul rând este vorba despre o semnificativă mutare de accent de pe vorbire pe ascultare. Când vorbeşti, te pui pe tine în prim plan, când asculţi, faci loc celuilalt, îl preţuieşti, cu întreaga lui experienţă cu tot. Atunci când eşti pregătit să asculţi, eşti pregătit să dai atenţie, să îţi depăşeşti egoismul şi autosuficienţa. Şi mai e ceva. Una dintre tentaţiile celor puţin familiarizaţi cu cele ale duhului este de a se socoti înţelepţi înainte de vreme şi a-i bombarda pe cei din jur cu sfaturi nesolicitate. Atunci când sfaturile (bine intenţionate şi formal corecte poate) sunt aruncate fără discernământ, nu doar că sunt nelucrătoare, dar pot chiar să rănească. Spiritul viu riscă să se transforme în cicăleală moralizatoare.

Să vorbeşti doar atunci când eşti întrebat înseamnă să îl respecţi pe celălalt, să nu îi cotropeşti spaţiul şi intimitatea. Să te armonizezi permanent cu el, într-o relaţie vie. Dialogul de la egal la egal, pentru creştini, are un caracter paradoxal. Cu adevărat dialoghează de pe aceeaşi treaptă doar cei care, reciproc, îl pun pe celălalt mai presus decât pe sine, după cuvântul Mântuitorului: „care va vrea să fie între voi întâi, să fie tuturor slugă“ (Mc 10, 44). Abia în felul acesta îşi priveşte fiecare, cu adevărat, aşa cum se cuvine, aproapele. O asemenea atmosferă aduce cu sine şi prezenţa lui Hristos, care dă conţinut dialogului.

Să nu vorbeşti înainte de a fi întrebat înseamnă să laşi să se creeze aşteptarea. Aceasta fertilizează inima şi o pregăteşte pentru a primi cuvântul şi a deveni roditoare.

Nu în ultimul rând, cuvântul pe care îl primeşte avva Euprepios trebuie privit din perspectiva disciplinei pe care o impune. Părinţii pustiei erau experimentaţi şi ingenioşi în nevoinţă, iar una dintre luptele greu de dus era cea împotriva limbuţiei, a grăirii în deşert. Avertismentul Sfântului Apostol Iacov a fost perpetuat continuu în rândul monahilor: „limba, nimeni dintre oameni nu poate să o domolească. Ea este un rău fără de astâmpăr; ea este plină de venin, aducătoare de moarte“ (Iac 3, 8). De aceea a nu vorbi decât atunci când eşti întrebat pune o sănătoasă barieră vorbăriei. Disciplina aceasta însă nu este un scop în sine, ci trebuie luată în contextul avantajelor pe care le aduce. În primul rând te învaţă să fii cinstitor faţă de aproapele, te fereşte de unele cuvinte pe care ai putea să le regreţi, te învaţă să dai atenţie şi reface raportul descentrat astăzi între a asculta şi a vorbi.

„Nu vorbi înainte de a fi întrebat“ este un sfat practic al părinţilor pustiei, cu neaşteptate ramificaţii şi semnificaţii spirituale, fără să fie o încălcare a libertăţii de exprimare.

Predica la Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

sâmbătă, 28 martie 2015

| | | 0 comments

APOSTOLUL

EVREI 9, 11-14

Fraţilor, Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!

GALATENI 3, 23-29

Fraţilor, înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.


*

EVANGHELIA

MARCU 10, 32-45

În vremea aceea, luând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple, zicând: iată ducem sus în Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoţilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori; şi-L vor bate şi-L vor scuipa şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Atunci au venit la Dânsul Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu şi i-a zis: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Şi Iisus i-a întrebat: ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au spus: dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, în slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei au zis: putem. Iisus le-a zis atunci: Paharul pe care Eu îl beau, cu adevărat îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu Mă botez, vă veţi boteza; dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau decât acelora pentru care s-a rânduit. Când au auzit ceilalţi zece, au început să fie mânioşi pe Iacob şi pe Ioan; iar Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc; dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; şi care va vrea să fie cel dintâi între voi să fie slujitorul tuturor, pentru că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi.



LUCA 7, 36-50

În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată o femeie din oraş, care era păcătoasă, aflând că prânzeşte în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir şi, stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele şi cu părul capului ei să le şteargă; şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi prooroc, ar şti cine şi ce fel e femeia este aceasta care se atinge de El, ar şti că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, a zis el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc că acela căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai judecat. Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceea îţi spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puţin puţin iubeşte. Şi a zis către ea: iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei care şedeau cu Dânsul la masă să se întrebe în gândul lor: cine este Acesta care iartă şi păcatele? Dar Iisus a zis femeii: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.

 
Sf. Luca al Crimeei – “Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima voastră“:

[…] Minunată viaţă (a Sf. Maria Egipteanca – n. n.), care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Cuvioasa Maria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: Intoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi (Ioil 2, 12-13). Şi Sfânta Maria şi-a sfâşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu.

Ea a împlinit şi lucrul despre care vorbeşte Sfântul Prooroc Iezechiel: Vă veţi aduce aminte acolo de căile voastre, întru care v-ati pângărit, şi veţi bate feţele voastre pentru toate răutăţile voastre (Iez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei cuvintele lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfârşită, despre sfinţenia Lui nemărginită, când Domnul a făcut cu ea nu după faptele ei, ci după mila Sa, pentru sfânt numele Său. Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o clipă, din toată inima, la Dumnezeu, să se scârbească de viaţa lor dinainte, să se scârbească de ei înşişi, să părăsească fără amânare toate păcatele dinainte şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca. Vedeţi ce adâncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut conştiinţa propriei nevrednicii, cât de uimitoare a fost puterea voinţei ei în lupta cu patimile, cât de mult timp a petrecut în sfânta pocăinţă şi în postire. Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în adâncul pustiei patruzeci şi şapte de ani, dar ea a petrecut acolo vreme îndelungată şi a ajuns la sfinţenie mare. Ea le-a arătat tuturor celor ce merg pe calea răului, pe calea propriilor patimi, pildă a felului care trebuie să o rupă cu viaţa păcătoasă, a felului în care trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeu.

Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem multe alte pilde ale unei pocăinţe neobişnuit de adânci. O asemenea pocăinţă este obligatorie pentru toţi creştinii ce se întorc la Dumnezeu. Dar ce să spun despre noi, creştinii de rând, care nu putem fi numiţi „foarte mari” păcătoşi, care n-am trăit în curvie, nu ne-am murdărit în desfrâu, beţie, fărădelegi, hoţie? Oare trebuie să ne pocăim, sau ne putem spune aşa cum spun mulţi dintre noi: „Dar eu ce mari păcate am? Acolo, nişte păcate obişnuite, omeneşti”.

Oare pentru a pune început pocăinţei trebuie să facem păcate drăceşti? Oare aceste păcate omeneşti nu înseamnă nimic? Oare Hristos nu cere să fim desăvârşiţi, pentru că Tatăl nostru Cel Ceresc desăvârşit este (v. Mt. 5, 48)? Oare nu ameninţă El cu pedepse grele chiar şi pentru orice cuvânt rău (v. Mt. 12, 36)? Asta în vreme ce sunt destui care curvesc şi zic liniştiţi: „Şi ce-i cu asta, ce, e vreun păcat mare? Slăbiciune omenească”, nădăjduind în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în faptul că El le va ierta toate păcatele. Dar au ei dreptul la o asemenea nădejde? Bineînţeles că nu. Domnul nu este numai Iubitor de oameni, El e şi Drept Judecător – El iartă doar păcatele pe care le-am conştientizat adânc şi pentru care ne-am pocăit din toată inima, şi atunci iartă cu uşurinţă uimitoare. În Evanghelia de astăzi aţi ascultat cum Domnul a iertat-o pe curva care a spălat picioarele Lui cu lacrimi şi le-a şters cu părul său. A iertat-o îndată, întrucât ea îl îndrăgise din toată inima.

Domnul trebuie iubit din toată inima, trebuie să ne temem chiar de cele mai mici păcate, trebuie să năzuim a fi asemănători cu acei sfinţi nevoitori ce n-au avut păcate grele, dar şi-au petrecut toată viaţa în pocăinţă. Mulţi sfinţi au plâns neîncetat, după cuvântului prorocului Ieremia: Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându-ne la Domnul! Să ridicăm inimile şi mâinile noastre la Domnul din cer: noi am păcătuit şi ne-am răzvrătit (Plângerile 3, 40-42). Ei căutau în inima lor cu mare stăruinţă orice necurăţie, se pocăiau tot timpul şi se mâhneau pentru păcatele lor. Aveau aşezarea sufletească aşa cum porunceşte Sfântul Apostol Iacov: Întristaţi-vă şi jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare (Iac. 4, 9). Această poruncă îi priveşte nu numai pe marii păcătoşi, ci ne priveşte pe noi toţi. Într-o astfel de pocăinţă adâncă pentru păcatele lor au vieţuit toţi cei ce s-au întors din toată inima la Domnul Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: Întristarea după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează, iar întristarea lumii moarte lucrează (2 Cor. 7, 10-11). Ce este întristarea după Dumnezeu? Este dorul de Dumnezeu, dorul de curăţie, de sfinţenie, e întristarea care umple inima omului care vede necurăţia şi nevrednicia sa. Această întristare este mântuitoare. Dar ce e întristarea lumii? Întristarea pentru bunurile lumeşti, pentru toate nereuşitele noastre în lupta pentru o viaţă bogată şi sătulă, pentru toate pierderile pe care le suferim în această goană după bunurile lumeşti.

Aşadar, aşezarea de totdeauna a inimii creştinului trebuie să fie întristarea după Dumnezeu. Râsul este departe de cel ce are o asemenea aşezare; el nu va năzui spre veselie. Atunci, dacă va fi cuprins de o singură năzuinţă – cea către Dumnezeu, către curăţie, către sfinţenie – va deveni înţelept, liniştit şi blând până în adânc. Preaînţeleptul împărat Solomon a spus un cuvânt foarte adânc despre cel ce a dobândit o astfel de înţelepciune: Inima înţelepţilor în casa plângerii, iar inima nebunilor în casa veseliei (Ecl. 7, 5). Locul nostru nu e în casa veseliei – locul nostru este, de-a lungul întregii noastre vieţi, în casa plângerii, în tovărăşia celor ce plâng şi se întristează, în tovărăşia celor ce îşi frâng inimile înaintea lui Dumnezeu, ce îşi dau seama de necurăţia lor.

Iată calea arătată oamenilor obişnuiţi, creştinilor de rând – dar mulţi dintre noi merg pe această cale, mulţi dintre noi realizează atât de adânc însemnătatea pocăinţei? Nicidecum. Cei mai mulţi cred că este de ajuns să te pocăieşti pentru păcatele grele, de care îţi dai seama limpede. Aceasta însă nu este deloc de ajuns, fiindcă păcatele de care ne dăm seama tulbure sunt mult mai multe decât păcatele „grele”, şi totdeauna trebuie să căutăm orice necurăţie din inima noastră, nu trebuie să fim nepăsători în lucrarea mântuirii noastre, fiindcă nepăsarea înseamnă moarte duhovnicească.

Se întâmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mântuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea târziu ca să se pocăiască, şi satana le şopteşte: „Da, da, aşa e, în zadar te mai pocăieşti, nu pierde vremea cu asta”. Aceşti oameni, căzând în deznădejde, lepădându-se de pocăinţă, nu ştiu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: Şi cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-a făcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face dreptate şi milă, viu va fi şi nu va muri. Toate nedreptăţile lui, câte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, şi nu mai vârtos să se abată el de la calea sa cea rea şi să fie viu ? (Iez. 18, 21-23)? Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mântuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adâncul ei fără fund. Iar milostivirea lui Dumnezeu este fără margini, este nemăsurat mai mare decât oceanul nesfârşit, şi în această milostivire dumnezeiască putem cu uşurinţă îneca toate păcatele grele dacă ne vom pocăi pentru ele din toată inima. Mulţi oameni lasă pentru bătrâneţe marea lucrare a pocăinţei. „Păi cum, o să mă distrez şi eu cât sunt tânăr, o să mă bucur de viaţă, iar când o să îmbătrânesc o să am timp să mă pocăiesc”, spun ei. Oare este înţelept să faci aşa? Oare ştie vreunul dintre noi când va veni ceasul morţii? Oare te poţi bizui pe faptul că o să ajungi la bătrâneţe? Trebuie să te pocăieşti neîntârziat, îndată ce a fost săvârşit păcatul, fără să amâni nici cu o zi, nici cu un ceas. Trebuie să-ţi aminteşti cuvintele pe care le spunea Sfântul Ioan Botezătorul la Iordan chemând poporul la pocăinţă: Iată, securea stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3, 10). Deci, să ne temem de aceasta şi să ne amintim că la rădăcina pomului stă deja securea: dacă nu vom aduce roadele bunătăţii, iubirii şi curăţiei, vom fi tăiaţi de această secure când nici nu vom gândi. Să se cutremure inima noastră, temându-se de nepăsarea faţă de păcatele neiertate, şi fie ca întotdeauna să stea în faţa noastră uimitorul chip îngeresc al cuvioasei Măria Egipteanca, ce ne-a arătat o asemenea cale minunată, desăvârşită spre pocăinţă. Cu sfintele ei rugăciuni, fie ca Domnul să ne învrednicească de pocăinţă adevărată şi de iertarea păcatelor noastre. Amin.”

(Sf. Luca al Crimeei – LA PORŢILE POSTULUI MARE, Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxa)

 

Femeia Însărcinată – Handle With Care (Mic ghid pentru bărbaţii interesaţi)

joi, 26 martie 2015

| | | 0 comments



de Andreea Giurgea, Ştiri pentru viaţă

Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

   “M-a contactat un cititor pe net”- îi spun eu fiică-mii, mândră nevoie mare. “Şi m-a rugat să scriu despre cum să se poarte cu soţia, care e însărcinată”.

   “Păi de ce nu o întreabă direct pe ea?” – zice copilul, plin de bun-simţ.

   Chiar aşa, de ce? Pot presupune că omul a încercat. În felul lui, din greu.

    De ce e aşa de greu?

   Când vine vorba de aducerea pe lume a unui copil, bărbatul şi femeia – chiar dacă îşi doresc sincer să facă echipă – se comportă de parcă ar vorbi limbi diferite. Într-un fel, chiar asta fac.

   Din clipa în care află că vor deveni mame, majoritatea femeilor intră pe bulevardul larg, bine delimitat şi imposibil de ratat al instinctului matern. Bărbaţii, în schimb, sunt lăsaţi de capul lor să îşi croiască singuri drum prin hăţiş, folosindu-se de propria inteligenţă. (Cu alte cuvinte, ca să-l citez pe soţul meu, maternitatea e cam înnăscută. Paternitatea se construieşte).

   Să explic puţin termenii pe care i-am folosit. Instinctele sunt comportamente fixate în natura noastră de, uneori, milioane de ani de evoluţie. Sunt comune întregii specii. Sunt, dacă vreţi, nişte programe puse în corpul nostru fiindcă au fost verificate şi răsverificate şi s-au dovedit eficiente pentru supravieţuire. Nu pot fi modificate de voinţa posesorului. Pur şi simplu te porţi într-un anume fel, fără a putea să explici de ce. Ceva din tine îţi spune că e singurul mod de a proceda, şi cu asta basta. Mai mult, o faci fără să gândeşti. Dacă ai sta să te gândeşti, poate că ai face altfel. (Doar că natura a vrut să se asigure că nu vei face altfel, deci nu te prea lasă să gândeşti. Şi, în rezervă, te-a dotat şi cu nişte senzaţii foarte neplăcute în cazul în care, din diverse motive, nu reuşeşti să acţionezi cum îţi spune ea).


   Inteligenta, pe de altă parte, e abilitatea individului de a găsi singur soluţii la problemele de care se loveşte. Comportamentele inteligente le alegi tu şi le poţi explica. Au o logică foarte clară, cel puţin pentru tine.

   Acuma, să nu mă înţelegeţi greşit, femeile însărcinate posedă inteligenţă. Bărbaţii care vor deveni taţi au şi ei tot felul de comportamente instinctive. Dar, pe ansamblu, comportamentul fiecărui sex e în această situaţie dictat de, să-i zicem, reguli diferite.

   Şi mai e ceva. Legătura dintre o mamă şi pruncul ei – născut sau pe cale de a se naşte – e cea mai intimă, caldă şi intensă relaţie care poate există între două fiinţe omeneşti. Priviţi din afară cei doi par uneori izolaţi în această relaţie, ca într-un spaţiu numai al lor, departe de restul lumii. Sunt totul unul pentru celălalt. E firesc, prin urmare, ca tatăl să se simtă puţin lăsat pe dinafară.

   Ei bine, aşa stau lucrurile. Şi atunci, ce să facem?

   Pot să vă spun cu siguranţă, domnilor tătici, ce să NU faceţi. NU vă îndepărtaţi! NU luaţi distanţă!  Căci acum este MARE nevoie de voi.

   Vedeţi, există o problemă destul de mare cu instinctele. Ele au fost formate cu foarte mult timp în urmă. Cam pe vremea când trăiam prin peşteri. În ziua de azi se poate întâmpla ca ele, parţial, să nu mai corespundă. (Viaţa oamenilor s-a schimbat enorm în ultima mie de ani. Instinctele nu). Să zicem spre exemplu că în trecutul îndepărtat era bine ca femeia, înainte să nască, să îşi aranjeze culcuşul adunând niscaiva iarba uscată şi provizii în sus-menţionată peşteră. Dar, în ziua de azi, pornirea inexplicabilă de a aspira frenetic toată casa şi a muta mobile când mai ai câteva zile până la termen e, logic vorbind, destul de inutilă. Plânsul bebeluşului nu are, în 99% din cazuri, în mediul în care trăim acum, semnificaţia unei primejdii de moarte. Însă gheara iraţională pe care o simt eu, ca mamă, în stomac când îl aud, veche de un milion de ani, nu ştie asta. Şi, oricât aş încerca, nu o pot face să dispară. De fapt, nici prin gând nu-mi trece să încerc. Raţiunea mea, atâta câtă o am, nu poate, oricât mi-aş dori, să treacă peste programul instinctului.

   Prin urmare, eu cred că, pe scurt, răspunsul la întrebarea cititorului meu despre cum ar trebui să se poarte cu soţia sa însărcinată ar fi “stai lângă ea şi fii raţiunea ei”.

   Pot încerca să dau câteva sugestii despre ce înseamnă asta de fapt – fiecare e liber să completeze lista (cum spuneam, folosindu-se de propria inteligenţă).

   1) Informaţi-vă despre ce vă aşteaptă, dacă sunteţi la primul copil. NU de pe internet. Veţi găsi extrem de multe surse, toate bine intenţionate, majoritatea contradictorii, şi o să sfârşiţi prin a vă zăpăci. Cumpăraţi o carte scrisă de un pediatru. Mie personal mi-a plăcut cea a dr. Benjamin Spock fiindcă e practică, optimistă şi la obiect – şi are un binevenit capitol despre primul ajutor în caz de accidente ce se pot întâmpla copilului (precizez că eu am o ediţie mai veche).

   2) Urmăriţi atent activităţile soţiei şi interveniţi atunci când se oboseşte prea tare sau îşi asumă sarcini peste puterile ei. (Ea, de una singură, nu se va opri). Ajutaţi -o fizic – cât puteţi. Dacă nu puteţi, convingeţi-o să le amâne pentru când va fi mai odihnită sau când o puteţi ajuta. Extrem de puţine treburi casnice nu suportă amânare. Negociaţi împreună un plan al activităţilor casnice care să vă mulţumească pe amândoi.

   3) Nu vă angajaţi în discuţii în contradictoriu (de obicei sfârşesc în lacrimi, reproşuri şi nervi). Fiţi blând, dar ferm, şi pur şi simplu faceţi ceea ce consideraţi că trebuie făcut. Scoateţi-i aspiratorul din priză. Trimiteţi-o să se odihnească. Scoateţi copilul mai mare în parc şi daţi-i sandvişuri dacă nu există mâncare gătită etc etc

   4) Nu vă îndepărtaţi fizic de soţie -cu tot ce înseamnă asta. Fiţi atenţi şi la gesturile mici, la dovezile de tandreţe care cimentează legăturile de cuplu. Gesturile se adresează direct corpului nostru şi transmit mesaje emoţionale puternice şi durabile. Contactele fizice dintre oameni există şi ele de milioane de ani, şi vorbesc o limbă străveche, mai profundă decât a cuvintelor. Profitaţi de asta.

   ( o ilustrare concretă pentru punctele 2-4: dacă, venind acasă, vă găsiţi soţia cocoţată în echilibru instabil pe un taburet încercând să agaţe mai ştiu eu ce perdeluţe prin camera copilului, nu începeţi să răcniţi la ea din uşa despre cât de inconştienţă este. Mergeţi calm lângă ea, luaţi-o tandru de mână – sau, pentru curajoşi, în braţe – şi coborâţi-o în siguranţă la sol. Apoi ademeniţi-o cumva repede departe de perdeluţe) .

   5) Spuneţi-i că e frumoasă, des. Dacă nu credeţi asta, minţiţi cu talent. E foarte greu să cari zilnic, timp de câteva luni, după tine nu ştiu câte kilograme în plus, să te doară mereu câte ceva, să ai senzaţia că eşti un butoiaş pe picioare şi să nu poţi nici măcar să te legi singură la şireturi. Multe femei reuşesc să se simtă chiar şi în această imposibilă situaţie frumoase. Toate merită să audă că sunt.

   6) Însoţiţi soţia la controalele medicale periodice şi discutaţi personal cu medicul, asigurându-vă că ştiţi ce trebuie şi ce nu trebuie soţia să facă. Cereţi informaţii despre naştere şi spitalizare şi aflaţi dacă şi cu ce puteţi fi de folos. Cereţi medicului numărul de telefon la care îl puteţi chema în caz de urgenţă.

   7) DUPĂ naştere, faceţi tot ce puteţi ca soţia să se odihnească. (Asta înseamnă, de obicei, să staţi între două supturi cu copilul în braţe şi să aveţi grijă să nu plângă pentru că soţia să poată dormi). Odihna mamei e esenţială pentru ea şi pentru copil. Când adoarme copilul, obligaţi-vă soţia să se culce şi ea. Este o prioritate absolută în primele săptămâni, de asta depinde şi alăptarea, şi refacerea mamei. O să mai scriu despre asta când voi vorbi despre alăptare.

   8) Atenţie: după naştere, datorită şi modificărilor hormonale care se petrec în organismul ei, nici o femeie nu mai judecă normal. Vă veţi confrunta cu izbucniri emoţionale, idei iraţionale şi aşa mai departe. Executaţi cu răbdare punctul 3. Nu vă neliniştiţi, în timp îi va trece.

   9) Dacă aveţi şi alţi copii, acordaţi-le timp şi atenţie în plus. Vor fi şi ei afectaţi de “monopolizarea” mamei de către noul venit, şi nefiind adulţi le va fi mai greu să accepte situaţia. Ajutaţi-i!

   10) După naştere, preluaţi responsabilitatea treburilor casnice, dând timp soţiei să îşi revină. Menţineţi gospodăria funcţională, măcar în linii mari. Dacă puteţi, chemaţi sau angajaţi un ajutor.

   11) Implicaţi-vă în îngrijirea bebeluşului. Sunt anumite operaţiuni pe care mama le va face cu greu în primele zile, mai ales dacă a născut prin cezariană. Dacă nu aţi sărit punctul 1, vă veţi descurca. Oricum copiii mici sunt mai puţin fragili decât par.
   S-ar mai putea spune multe, dar cred că e nimerit să închei cu un sfat al soţului meu – aşa cum l-a dat cu nişte ani în urma vărului nostru când acesta era pe cale să devină tată. “Când te enervezi şi simţi că nu poţi să mai suporţi – şi o să simţi asta – nu spune nimic. Ieşi din casă. Fă o tură-două în jurul blocului. Şi vino înapoi”.

   Simplu, nu?

   Nu va fi uşor. E nevoie de multă răbdare, de multă osteneală şi de multe ori de nervi de fier atunci când vrei să fii alături de o femeie însărcinată. Femeia pe care o iubeşti se schimbă, şi îţi pare că niciodată nu va mai fi la fel. Uneori te exasperează. În acele momente, gândeşte-te că pe undeva tot efortul pe care îl face îl face şi de dragul tău. Cu tine şi prin tine a ales să devină mama. Când îţi vei privi pentru întâia oară copilul nou-născut, când vei recunoaşte pe chipul lui micuţ propriile tale trăsături – dar mai frumoase, mai curate şi mai limpezi, neatinse încă de grijile vieţii, când vei simţi cum în el trăieşte o fărâmă din tine, aminteşte-ţi că ea a făcut asta cu putinţă.

   Şi iubeşte-o pentru asta.

   Şi, oricâte ture ai face în jurul blocului, vino înapoi.

(Cu mulţumiri lui Eugen, care a avut răbdare să-mi povestească. Şi a venit mereu înapoi).


Citeşte şi:
„Familia înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte. Şi asta nu e uşor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

Legături vii


Artistul, Economistul și Infractorul

| | | 0 comments



de Preot Radu Brînză, Doxologia

Suntem într-un muzeu cu opere de artă renumite. Trei oameni cercetează sala și lucrările expuse: unule este artist, altul economist, iar celălalt un infractor.

Artistul, fascinat de operele expuse, visează la propria faimă ce dorește să și-o construiască. Economistul face calcule despre cât s-ar putea câștiga din vânzarea exponatelor. La rândul său, infractorul studiază atent detaliile sistemelor de siguranță, pentru a vedea cum se poate organiza mai bine furtul.

Avem, așadar, trei oameni, o singură realitate și trei perspective ale acestei unice realități, perspective date de protagoniștii noștri imaginari.

Săptămâna trecută, mai precis pe data de 20 martie, ora 17.00, a avut loc la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, dezbaterea publică pe tema Embrionul – persoană umană sau produs de concepție?

Dezbaterea organizată de Asociația Familia Tradițională din Iași, alături de Colegiul Național al Asistenților Sociali – Sucursala Teritorială Iași, Asociația Studenților Mediciniști din Iași și Asociația Studenți pentru Viață din București, a avut invitați de seamă: Prof. Dr. Mircea Onforiescu, Prof. Dr. Maria Stamatin, Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Prof. Dr. Vasile Astărăstoae, Conf. Dr. Ovidiu Gavrilovici.

În afară de domnul Onofriescu, toți invitații au fost prezenți în fața unei aule pline, cu participanți nu doar din Iași, ci și din alte orașe, ba chiar și din Republica Moldova. Oameni care au venit special pentru acest eveniment și care au fost, în final, pe deplin mulțumiți de cele ce au auzit. Mai mult, la sfârșit, specialiștii au fost solicitați să meargă pentru astfel de dezbateri și în alte orașe.

A doua zi, pe 21 martie, a fost organizat de către Departamentul Pro Vita al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, un marș dedicat copilului nenăscut. Pus sub numele Fiecare viață e un dar, evenimentul a făcut parte din acțiunea națională (peste 70 de orașe din toată țara implicate) ce dorește să atragă atenția asupra frumuseții vieții, în orice stadiu de dezvoltare ar fi. În jur de 2.000 de oameni au ieșit în stradă la Iași, pentru a-și arăta susținerea față de cauză.

Fiind prezent la ambele evenimente, am putut vedea pe viu atmosfera, reacțiile, entuziasmul. Iar acestea au fost nici slabe, nici episodice.

Pe cât de mulțumitoare a fost experiența live, pe atât de dezamăgitor a fost ecoul în spațiile media. În afară de canalele Bisericii, care au prezentat amplu și corect, afară de câteva precizări lapidare în alte surse, evenimentele au fost trecute cu vederea sau prezentate în derizoriu. Vă dau un exemplu: în Iași, „doar câteva zeci de persoane au ieșit la un marș pentru viață”.

În primul rând, nu au fost câteva zeci, ci peste două mii. E drept că ne putem juca cu vorbele: în loc să vorbim de  un milion de persoane, putem spune că au fost doar câteva zeci de zeci de zeci de persoane. Depinde ce vrem să arătăm.

În al doilea rând, oamenii nu au ieșit împotriva avortului, ci au ieșit pentru viață. Nu au ieșit să pună pe nimeni la zidul infamiei sau să priveze pe cineva de nu știu ce drepturi, ci să promoveze firescul și frumosul. Nu au ieșit oameni depășiți de realitate și de vremuri, ci foarte mulți tineri.

Au ieșit, între altele, să o asculte pe Andreea, studentă în anul al II-lea la Psihologie. Intenționat spun că au venit să o asculte și nu să o vadă, deși era prezentă în mulțime, pentru că această minunată tânără nu putea sta în picioare, fiind în scaunul cu rotile. De ce în scaun? Pentru că este o persoană cu dizabilități. Știți ce a spus Andreea? Că mama ei (aflată lângă scaun, înlăcrimată) a fost sfătuită de toți, să avorteze pentru că „nu va ieși nimic din acest copil”. Ei bine, nimicul acesta de copil a ieșit în stradă să ne spună cât de frumoasă este viața, chiar și în scaunul cu rotile. Că tot iadul din viața ei nu l-au reprezentat picioarele neputincioase, ci remarcile crude ale celor sănătoși, remarci care au biciuit-o cu invective gen handicapato! Că tocmai de aceea a ales Psihologia, pentru a înțelege ce mecanisme întunecate ne fac pe noi, oamenii sănătoși, să fim atât de bolnavi sufletește.

Că mesajul pro viață este legat și de avort, e clar. Opusul vieții este uciderea, numită în acest caz avort. Altfel, nu am mai fi discutat în dezbaterea publică despre embrion ca persoană și limitele avortului electiv sau ale termenului de declarare drept persoană a unui copilaș decedat. Știți ce a declanșat o astfel de dezbatere? Exact o astfel de situație: părinți care și-au pierdut copilul de 24 de săptămâni, copil născut viu, botezat, dar pe care nu puteau să-l ia acasă spre înmormântare, fiindcă nu avea încă 28 de săptămâni. Ceea ce, conform limitelor legale era un simplu țesut inert, pentru ei era copilașul lor mort.

Și în cazul acestor evenimente depinde de perspectivă, de ceea ce vor ochii noștri să vadă. Putem arăta că oamenii ies împotriva avortului, dar la fel de bine, putem arăta că cea mai autorizată voce a Bioeticii, profesorul Astărăstoae, a spus că nu există nicio justificare științifică a limitelor avortului electiv. Că limitele sunt impuse nu de vreun principiu etic, ci de cel care este mai vocal. Poți vedea doar zeci de oameni în loc de mii sau poți vedea oamenii ce vin de peste graniță, pentru a asista la un astfel de eveniment. Rămâne doar de văzut cu cine ne identificăm: cu artistul, cu economistul sau cu infractorul.