29 august -Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

vineri, 29 august 2014

| | | 0 comments
foto: Doxologia
Biserica lui Hristos se înveşmântează în negru şi în suferinţă pentru a-şi aminti de tăierea capului Sfântului Ioan, Botezătorul, Înaintemergătorul şi proorocul Domnului Hristos.

Este o sărbătoare care se ţine cu post aspru, cu rugăciune şi cu Liturghie. În ea răsună nu cântecele de bucurie ale vieţii, ci durerea pentru moartea celui mai mare om născut din femeie, aşa cum l-a numit Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Dincolo de însemnătatea simbolico-teologică a învăţăturii sale care a arătat Calea-Hristos, trebuie să spunem că însuşi momentul şi contextul morţii Sfântului Ioan are o semioză adâncă. În ea vedem cu adevărat extensia răului în univers, puterea vicleniei şi a nimicniciei, vectorul distugător al voinţei umane pervertite, răbdarea înlăcrimată a lui Dumnezeu, aşteptarea veacurilor şi – de ce nu – o justificare a iadului, ca măsură a libertăţii în înstrăinare de Dumnezeu.

Proorocul curăţiei sfârşeşte cu lumea aceasta în sălaşul necurăţiei premeditate, alesul iubitor de feciorie este ucis de maica desfrânării şi de acoliţii ei, glasul de tunet al veacurilor este închis de muzicanţii răutăţii, mintea cea limpede a istoriei cade ucisă de beţia şi de imbecilitatea celor răi, văzătorul şi simţitorul de Dumnezeu încă din pântecele maicii sale devine victima celor orbi pentru veşnicie şi nesimţitori până la sfârşit. Martorul arătării Preasfintei Treimi tace acum sub loviturile oamenilor diavolului. Dascălul pocăinţei este omorât de adepţii vicleniei şi a bogăţiei vinovate. Porumbelul pustiei interioare este ucis de către doritorii de stăpânire pământească.

Toate acestea îngăduite de Dumnezeu, care a arătat prin Ioan puterea iubirii de a birui moartea şi a de a străbate pământul, iadul şi cerurile în vestirea Luminii care se revarsă peste univers.

Omul purtător de minte, Capul cel sfinţit de privirea preacurată a lui Dumnezeu este scurtat de cap de către cei fără de minte, ale căror simţuri animalice au devenit raţiunea de a fi. Mâna care a atins Creştetul Stăpânului veacurilor zace acum fără să mai poată să arate vinovăţia preadesfrânării.

Femeia izvor de desfrânare putea cere cetăţi, averi nemăsurate, funcţii şi promisiuni uriaşe, aur şi argint, însă a cerut moartea celui mai sfânt dintre pământeni. Este gestul suprem de răutate esenţială, de absurd al morţii şi de ignoranţă de iad. Este inutilitatea şi golul veşnic al răului, care se întoarce împotriva sa. Este gestul sinucigaş al oricărei viclenii pe termen lung. Şi mai este simbolul vocaţiei ereditare a vicleniei, pedepsite la potop, în Sodoma şi în Egipt. Este simbolul puterii rele a femeii când bărbatul este robit de patimă întunecată şi devine ucigaş fără voie şi fără libertate.

Uciderea lui Ioan, ca proorocie a milioanelor de martiri creştini ai istoriei, este cu atât mai înfricoşătoare, cu cât este complet inutilă, efectul unui jurământ făcut la beţie, întunecat de poftă desfrânată şi care putea fi oricând anulat prin decizia regelui. Virtuţile cereşti concentrate dumnezeieşte în sufletul şi viaţa marelui Înaintemergător sunt batjocorite de cele mai amare păcate, purtătoare de nefiinţă şi de moarte: adulter, incest, beţie, răutate, viclenie.

Prin toată durerea ei, moartea Sfântului Ioan este o proorocie a Răstignirii Mielului lui Dumnezeu, vestirea faptului că Dumnezeu iubeşte atât de infinit pe oameni încât este gata să moară pentru ei, să fie cu ei până la sfârşit, să meargă la iad pentru creaturile sale căzute.

Dar mai mult decât atât, moartea proorocului este o mustrare uriaşă pentru fiecare dintre noi. De care parte suntem, în temniţa rece aşteptând în rugăciune decapitarea, sau la mesele pline de desfrânare ale acestui veac? Suntem mărturisitori până la moarte ai Adevărului, sau avocaţi vicleni ai compromisului cu răul? Suntem iubitori de pustie sau de ospeţe? Suntem urmaşii lui Ioan sau ai lui Irod şi Irodiadei? Sărbătoarea de faţă este o judecată interioară a veacurilor, instanţa de separare a oamenilor lui Dumnezeu de oamenii celui rău. Căci capul preasfânt care a privit cerurile revărsându-se peste pământ nu încetează în veac de a mustra pe cei ce calcă în picioare iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu pentru oameni.

Ioan este martorul credincios, lipsit de compromis, care a trăit şi a murit pentru a-L vedea pe Mielul preacurat al lui Dumnezeu şi pentru a se împărtăşi din sfinţenia Lui.  Tăierea lui este sărbătoarea iubirii ucise, care trăieşte veşnic în inima lui Dumnezeu şi trece în regnul nevăzut, de unde umple veacurile cu lumină de cer.

Sursă: Doxologia

Frumuseţe de Zorica Latcu / Poezie

| | | 0 comments



Şi-mi zise Domnul: Eu sunt frumuseţe;
În Mine-i cald sălaş de primăveri;
La Mine zorile sunt fără de seri,
Şi duhul înflorește-n mii de feţe.
Psaltirea negrăitei învieri
Din glasul Meu se toarce cu mândreţe,
La Mine arde patimă-n blândeţe
Şi cântă desfătarea din dureri.
Am tainice isvoare de culori,
Am şopot plin de dulce glăsuire.
Şi Eu revărs din veşnice comori,
Peste aleşi puteri de plăzmuire,
Şi-i fac să-mi fie asemănători

În duh, prin arzătoarea lor iubire...

Problemele copiilor ai căror părinţi divorţează / Sfaturi pentru părinți

joi, 28 august 2014

| | | 0 comments

Mercator, 17 iulie 2014
În timp ce cercetări recente au scos la lumină efectele psihologice nocive pe care le experimentează copiii din familii divorțate, noi dovezi arată că încercările de a combate aceste efecte asigurând custodie separată dar egală părinților nu numai că nu au rezultatul scontat ci, în plus, înrăutățesc răul făcut acestor copii.

Un articol recent apărut în International Business Times explică că cercetătorii au descoperit că „mutarea copiilor de la un părinte la altul sau simplul fapt că trebuie să doarmă peste noapte la părintele cu care nu locuiesc de obicei, dăunează dezvoltării creierului copiilor. Aceste efecte dăunătoare sunt considerate a fi mai intense pentru copiii sub cinci ani, atunci când astfel de aranjamente cauzează adesea probleme de atașament.


Acest articol sugerează că cel mai bun aranjament pentru copii după divorț este ca ei să fie crescuți împreună de către ambii părinți, atunci când aceștia continuă să locuiască în aceeași casă. Din păcate, mulți continuă să vadă divorțul și custodia comună drept un mod eficient de a avea grijă de copii – divorțul fiind perceput ca o protejare a copiilor împotriva conflictelor dintre părinți, iar custodia ca un mijloc de a menține relațiile dintre părinte și copil atât pentru mamă, cât și pentru tată. Cu toate astea, nu este surprinzător faptul că conviețuirea sub același acoperiș împreună cu ambii părinți, le conferă copiilor stabilitatea de care aceștia au nevoie.

Copiii ai căror părinți divorțează, suferă la nivel psihologic

Conform unor progresişti americani, divorțul părinților afectează serios copiii americani doar pentru că Statele Unite sunt, din punct de vedere politic, înapoiate în comparație cu democrații sociale avansate cum ar fi, de exemplu, Suedia. Dar această idee își pierde plauzibilitatea când este pusă față în față cu rezultatele unui nou studiu privind divorțul, realizat în Suedia. Chiar și în această țară progresistă, se pare că divorțul părinților cauzează probleme psihologice copiilor.

Pentru a evalua impactul divorțului părinților asupra copiilor, cercetători de la Universitatea Linkoping, au examinat cu minuțiozitate istoricul psihiatric și medical a 239 de bărbați și femei care aveau 18 ani sau mai puțin atunci când părinții lor au intentat divorțul la judecătoria din Linkoping între iulie 1987 și iunie 1988. Datele obținute astfel au fost apoi comparate cu datele unui grup de comparație  – un grup reprezentativ de 239 de oameni din aceeaşi clasă socială cu primul grup, identificat cu ajutorul Registrului Naţional Suedez al Populației.

Cercetătorii nu au aflat prea multe atunci când s-au concentrat pe bunăstarea vieții de adult a celor care au experimentat divorțul părinților atunci când erau copii. Datele „nu au indicat nicio diferență semnificativă între grupul celor cu părinții divorțați și grupul de comparație, în ceea ce privește numărul persoanelor care au cerut, adulţi fiind, un control psihiatric sau în ceea ce privește numărul consultațiilor psihiatrice.”

Cu toate astea, cercetătorii au descoperit mult mai multe atunci când au luat în considerare bunăstarea vieții de copil a celor care au experimentat divorțul părinților. Datele relevă faptul că atât bărbații cât și femeile care au experimentat divorțul părinților au avut mult mai mult contact cu psihiatrii în perioada copilăriei și adolescenței, decât cei din grupul de comparație. Printre cei care au experimentat divorțul părinților, unul din cinci a primit îngrijire psihiatrică în copilărie sau în adolescență, în timp ce doar unul din cincizeci din grupul de comparație a avut nevoie de o asemenea îngrijire. (20.95% vs. 2.1%)! Nevoia de îngrijire psihiatrică a fost întâlnită mai ales printre fetițele ai căror părinți divorțaseră.

Cercetătorii evidențiază că „unul dintre cele mai frecvente diagnostice psihiatrice la copii/adolescenți era cel de <tulburări de comportament>, remarcând că astfel de tulburări pot reflecta „reacții la condițiile nearmonioase din familie, experiența divorțului părinților având legătură cu problemele emoționale precum anxietatea și depresia, așa cum a fost demonstrat de către cercetători.”

Chiar și în Suedia, o țară considerată progresistă, incidența problemelor psihiatrice în rândul copiilor cu părinți divorțați este îngrijorător de mare, atât de mare încât cititorii acestui nou studiu pot suspecta că umbre ale acestor probleme persistă în viața de adult a acestor copii, chiar dacă aceste umbre sunt prea subtile pentru a fi măsurate cu măsura folosită de cercetători.

Traducerea: Claudia Pantazi
Preluare de pe Știri pentru viață

„În sinea mea mereu am ştiut că nu vreau să fac dragoste înainte de căsătorie." / Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie.

| | | 0 comments


Paula: „În sinea mea mereu am ştiut că nu vreau să fac dragoste înainte de căsătorie." 

Bună! Eu am 24 de ani, şi da, sunt virgină. Mi-am făcut în sfârşit curaj să scriu povestea mea. La 24 de ani pot să spun cu bucurie că sunt fecioară, iar asta o spun pentru ca multe fete să aibă curajul să rămână hotărâte, să nu se ia după gura lumii.

De mica am crescut în credinţă, iar viaţa m-a făcut să dau peste oameni minunaţi de la care am avut foarte multe de învăţat, şi mai ales am dat peste foarte multe cărţi, şi peste Dumnezeu.

În sinea mea mereu am ştiut că nu vreau să fac dragoste înainte de căsătorie, pentru că îmi voi pierde inocenţa mea, şi puterea de a merge în faţa lui Dumnezeu să mă rog. Ştiam că am să regret şi am vrut să nu fac ceva să regret toată viaţa.

Prima mea relaţie mai serioasă a fost în primul an de facultate. El ar fi vrut, deşi la început a zis că mă acceptă aşa cum sunt. Pe parcurs a vrut să mă fac să renunţ la credinţa mea, şi să mă convingă să facem dragoste. Dar pur şi simplu simţeam că nu e omul potrivit pentru mine, că nu cu el aş putea să îmi petrec restul zilelor, şi ne-am despărţit.

Am mai avut un prieten, care după câteva luni, mi-a zis că se desparte de mine, că el nu poate sta lângă mine doar aşa "degeaba". Asta a fost anul trecut în martie. După ce m-am despărţit de el, mi-am pus credinţa şi mai mult în Dumnezeu. Ştiam că e bine ce fac, eram împăcată, deşi aveam 23 de ani și eram virgină, ştiam că e bine. Atunci m-am rugat enorm de mult la Dumnezeu, mi-am pus toate speranţele în El, pentru că ştiam că va apărea cineva care mă va aprecia şi mă va iubi.

Vreau să mai spun că sunt o fată frumoasă, şi nu ca să mă laud, dar ca să înțelegeți că nu am dus niciodată lipsă de ispite, dar dacă ai putere şi credinţă, se poate!
Dumnezeu m-a răsplătit. Am un prieten minunat, de un an şi 2 luni, ne iubim enorm. El este fecior, ca şi mine, de accea nu avem dificultăţi în a ne păstra până la căsătorie.

Ştim că asta e ceea ce trebuie să facem pentru a fi toată viaţa fericiţi. Ne iubim aşa de mult pentru că am avut timp să ne cunoaştem sufletele, să vorbim, să visăm, să ne răsfăţăm. Lucruri de care, probabil, nu am fi avut timp dacă ne-am fi început activitatea sexuală.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a oferit iubirea sinceră, şi tot ceea ce pot să spun este că merită să îţi aştepţi jumătatea trimisă de Dumnezeu! Chiar dacă nu e uşor şi unii te judecă, merită din tot sufletul să aştepţi, şi atunci simţi cu adevărat răsplata Sa!
(Paula, 24 de ani)

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Contemplând "Cocoșul" lui Brancuși / Prin cele ce se văd

| | | 0 comments


Asistentă părăsește industria avorturilor după ce un copil născut viu este lăsat să moară

miercuri, 27 august 2014

| | | 0 comments

LiveAction, 10 aprilie 2014

Marleen Goldstein a lucrat într-un spital în care se făceau avorturi. După 30 de ani, ea ne-a spus povestea ei:
Soțul meu era rezident la un spital, iar eu tocmai primisem ”postul visurilor mele” la un spital din apropierea orașului Oakland. Credeam cu tărie în dreptul femeii de a avorta, iar atunci am simţit că voi ajunge să fac și eu parte din asta.
Am fost angajată ca asistentă la această clinică care se ocupa de avorturi pentru sarcini aflate la termene înaintate. Am petrecut cam 30 de zile pe tura de zi pentru a mă familiariza cu procedurile. Am fost martoră și am asistat doctorul la procedurile efectuate: injectarea medicamentelor fetusului, a laminariei etc. În tura de zi chiar nu am văzut niciodată efectiv începutul contracțiilor în fază terminală. Nu mă simțeam confortabil, dar mi-am spus că acesta era un lucru nou și aveam nevoie să capăt mai multă experiență.

La aceste avorturi, femeia era dilatată cu laminaria, batoane din alge marine, care sunt plasate în colul uterin al femeii. Aceste batoane care absorb încet fluidul și dilată colul uterin; pot fi lăsate să acționeze peste noapte sau mai mult. Medicamentele erau injectate în bebeluș pentru a-l omorî în prima zi a procedurii. Avorturile la termen întârziat sunt des folosite și astăzi.

Goldstein a fost înlăturată din unele proceduri de avort mai ”înfricoșătoare”. Ea nu a fost, de fapt, martoră la moartea bebelușilor sau la durerea femeii ce trece prin contracții.

Goldstein va fi mai târziu promovată într-o poziție în care va avea de-a face cu bebelușii avortați. Alți angajați ai clinicii vorbeau despre cum au fost protejaţi de părțile mai dificile ale muncii lor, în condiții similare. Ei au început cu lucruri puțin mai dificile din punct de vedere emoțional, cum ar fi ținerea evidențelor, recepția sau măsurarea tensiunii arteriale, apoi treptat li s-au atribuit mai multe responsabilități, până când au ajuns la manipularea părților corpului sau la asistarea avorturilor la termen înaintat. Până la acel punct ei erau foarte implicați și dedicați locurilor de muncă. Aceasta este o modalitate de manipulare a lucrătorilor, folosită în unele clinici.

Indiferent dacă acesta a fost sau nu cazul lui Goldstein, ea va avea parte de un moment care îi va schimba viața după ce va lucra cu un avort la termen înaintat.

“Într-o zi, o tânără trecea printr-un moment foarte dificil. Eram acolo cu medicul. Știam că, deși medicul a scris că fătul avea 15 săptămâni, el avea, de fapt, aproape 30 de săptămâni, dar nimeni nu a spus nimic.!

Alți furnizori de avorturi, cum sunt Carol Everett și Kathy Sparks, au vorbit despre avorturile produse în clinicile lor pentru sarcini aflate la termene mai înaintate decât ar fi fost permis în mod legal, încercând să ascundă acest lucru. Clinica lui Kathy Sparks dispunea de metode ilegale de avort întârziat.

Goldstein a spus:

“Când a adus acest bebeluș mic, era viu și plângea. Doctorul mi-a spus: <<Pune-l în cameră și închide ușa. Nu intra până la tura de dimineață>> Am luat imediat bebelușul ce plângea și l-am dus în cameră. Apoi am început imediat să telefonez altor spitale (împotriva indicațiilor medicului) pentru a găsi pe cineva care își dorește acest copil. Nimeni nu l-a acceptat pentru că spuneau că nu e viabil. Am petrecut multe ore încercând. Voiam să părăsesc locul, dar știam că nu pot pleca lăsând pacienții fără asistentă. Până și astăzi aud acest plânset de copil în capul meu.”

În ciuda eforturilor ei disperate pentru a găsi ajutor medical copilului, fetița a murit. Goldstein și-a dat demisia nemaifiind o susținătoare a avorturilor.

Ea a spus:

“Mi-aș dori ca alții care promovează avortul, în special avortul la termen întârziat, să experimenteze ceea ce am pățit eu. În ziua următoare, am terminat imediat cu locul meu de muncă și am găsit o slujbă într-o unitate pediatrică la un alt spital.”

Această experiență îi va schimba viața lui Goldstein într-un alt mod, când după câțiva ani mai târziu, ea însăși a trecut printr-o sarcină dificilă.

“După câțiva ani am rămas însărcinată și am intrat în travaliu la 20 de săptămâni. Doctorii voiau ca eu să renunţ la copil din cauza stării mele de sănătate. Ei au spus că bebelușul nu va fi normal și că ar trebui să încerc din nou. Am refuzat și am venit în continuare la spital, apoi acasă cu repaus complet la pat. Nu aveam voie să rămân singură. Am făcut până la urmă febră mare și am ajuns de urgență la spital. Era încă foarte devreme. Trebuia să nasc pe 1 noiembrie, dar am născut în iulie un băiețel de o jumătate de kilogram. Asta a fost acum 30 de ani. Mi s-a spus că este foarte mic și că va trebui să mai treacă timp ca să vedem ce se va întâmpla. Mi-au spus să nu îmi fac prea multe iluzii. A stat la terapie intensivă pentru ceva timp. A luptat până la capăt și a fost perfect normal. Astăzi este un tânăr sănătos. Lucrează la al doilea master (MBA) și are un job full-time. E conștient de faptul că este în viață datorită experienței trăite de mine înainte, altfel nu ar mai fi aici astăzi.”

Goldstein a dat dovadă de un mare curaj în urmă cu 30 de ani când a luptat pentru viața acelei micuțe. A demonstrat că are mult curaj și în momentul în care a luptat pentru viața propriului ei fiu. Și, în final, și-a arătat curajul prin faptul că și-a făcut publică experiența. Cu cât angajații clinicilor părăsesc sectorul avorturilor și îndrăznesc să-și povestească întâmplările, cu atât mai mulți oameni care nu sunt atât de informați despre avort aud adevărul. Putem spera că cei care erau ambivalenți sau nesiguri cu privire la avort vor fi influențați atunci când vor afla adevărul despre avort, acest adevăr fiind susținut de cei care au fost implicați, cei care au lucrat în acest domeniu în primul rând.

Traducere: Pitirici Alexandra
Preluare de pe Știri pentru viață


Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.


De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Părintele Arsenie Boca: De ce avem necazuri? / Cuvinte despre bine şi rău

| | | 0 comments




Sensul vieţii

Ca să trăim împreună cu Dumnezeu în viaţa veşnică (căci asta este mântuirea), trebuie să învăţăm să trăim cu El încă din viaţa aceasta. Fiul lui Dumnezeu, Împăratul, a venit tocmai ca să ne înveţe cum să facem acest lucru. Oamenii însă pricep greu:
„Împărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e deschisă; pe Împărat Îl cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii însă tare greu s-adună ca să fie una, de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de ureche la care au ajuns supuşii Împărăţiei.
N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi Îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orânduim viaţa. (…) Trebuie să ştim toţi supuşii Împărăţiei că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Îl moştenim şi viaţa veşnică; iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit.(…) La această trăire a vieţii veşnice, cu începere de aici, Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle.”
Chemarea începe cu glasul interior al conştiinţei, continuă cu glasul din afară pe care îl auzim de la alţii şi, dacă rămânem surzi, vin necazurile vieţii şi ale morţii.

Chemarea delicată a conştiinţei

Chemarea plină de dragoste a lui Dumnezeu începe delicat, prin glasul pe care l-a lăsat în noi: conştiinţa. Acest glas este însă tainic, ca o chemare lină, pe care omul poate să ajungă să nu o mai audă:
„Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a îmbolnăvit. Înţelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la “adevăr”.
Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, punându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute (…).
Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năprasnică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea.”

Un glas mai puternic

Glasul lumii este însă adesea mai uşor de ascultat decât glasul conştiinţei; omul cade uşor în capcană şi devine tot mai surd la glasul conştiinţei:
„Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se întăreşte şi chemarea lină nu se mai aude.
Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rânduieşte şi chemare dinafară, prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Încă de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoţi şi leviţi, prin lege şi prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strâmbau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii Însuşi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul. Cine a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei înşişi ca fii şi fraţi ai Săi?”
Cei datori să transmită această chemare sunt preoţii. „Pe sfinţi nu-i ştim, dar pe cei datori cu cuvântul îi ştim. Răspunderea lor e limpede şi tăcerea fără apărare. Dar, cum a zis oarecine: calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare.”

Chemarea care ustură: necazurile

Dumnezeu nu îl pedepseşte pe om prin suferinţă. Dar, aşa cum face un tată, îngăduie ca omul să suporte consecinţele faptelor sale, pentru a se înţelepţi şi a învăţa ceva din greşelile lui.
„Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii, însă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.
Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpânire, unde i se fură şi-şi pierde multe însuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei – bunuri fără de care se simte în multe chinuri. Preţuieşti un lucru când nu-l mai ai.
Sunt două feluri de necazuri. Necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămâne altă cale, decât să-şi îndrepte purtările după voia lui Dumnezeu. Deci «când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care ţi-a venit, ci întreabă-te: pentru ce a venit? Şi vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu.» (Sf. Maxim Mărturisitorul)
Pe pricina suferinţei iată un schimb de cuvinte intre Dumnezeu şi om: Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai întâi?
Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri şi nenorociri, strâmtorări şi năpaste, vrajbe între oameni, bătaie între părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sânge, pagube, beteşuguri, seceta şi foametea, şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai pomenit: toate, urmări şi plată îndesată pentru purtare şi pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să înţeleagă la ce îmblăteală de necazuri îi duce iubirea de păcate.”

Singura scăpare: schimbarea vieţii

Părintele Arsenie explică astfel că necazurile sunt un glas mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte şi ne aduce mărturie Sf. Scriptură, cu fragmente din capitolul 26 al cărţii Levitic. Aici vedem clar cum Dumnezeu ne spune că, atâta timp cât vom umbla după legile Lui, acestea se vor răsfrânge şi asupra vieţii noastre, adică vom avea toate după rânduială: ploi la vreme, roade bogate, pace şi mulţumire. În schimb, dacă noi alegem să trăim după voia noastră, ieşim de sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi a legilor Lui, iar lumea în care trăim va fi după chipul nostru: haos, răutate, războaie, foamete, lucruri pe care le vedem perfect astăzi:
„…vremea noastră le vede cu ochii pe toate acestea şi oamenii tot nu se îndreaptă. E o mare durere că poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu greşească, învrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască. Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă luptându-te cu ea, ci numai şi numai cu schimbarea vieţii.”
Pentru a ne arăta cum poate schimba pocăinţa omului mersul lucrurilor, Părintele aduce tot exemple din Sfânta Scriptură. Atunci când oamenii s-au pocăit de păcatele lor, au recunoscut dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi s-au hotărât să îşi schimbe viaţa, Dumnezeu a ridicat suferinţa de la ei.

Şi mai dureros: necazurile morţii

„Mulţime de oameni însă nici grijă n-au de cuvintele chemării acesteia, oricât le-ar vedea cu ochii şi ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care ustură pielea vieţii, oamenii totuşi nu se întorc spre Dumnezeu, viaţa începe să fie în primejdie: încep necazurile morţii, surlele chemării a patra.
Viaţa o avem de la Dumnezeu: prin El trăim, ne mişcăm şi suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asigurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi sufletul, şi trupul, şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu se desface din viaţa noastră. Totuşi nu se desface îndată după greşeala noastră, ci rabdă o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, în tot chipul chemându-l.
Iar moartea o avem de la ucigaşul. Deci, când oamenii se leagă cu totul de voile dracilor, le este în primejdie viaţa şi primejduiesc şi pe alţii. Iar de se leagă ca robii cu inima de lumea aceasta şi de voile trupului cele împotriva firii, mintea li se strâmbă, încât nu mai deosebeşte adevărul de rătăcire; atunci Dumnezeu se-ntunecă din mintea, din inima şi din voinţa lor şi ajung că nu vor să mai ştie de Dumnezeu şi aşa vine osânda la moarte, aşa vine prăpădul în vremea fiecărui rând de oameni. Întâi e moartea sufletească a ateismului, a necredinţei, pe urmă se arată şi moartea din afară a trupului, după vrednicie şi spre înţelepţirea multora. (…)
Dacă nepriceputul de om se ţine împotriva lui Hristos, de dragul fărădelegilor, cadre din har sub lege, şi aşa atârnă asupra lui pedeapsa cu moarte năprasnică, ce se împlineşte prin războaie şi nenorociri, întocmai cum scrie la lege.”

Ce urmăreşte Dumnezeu?

Rostul necazurilor este, deci, înţelepţirea noastră. Soluţia suferinţei nu stă în fugă, ci în schimbarea vieţii şi întoarcerea către Dumnezeu.
„Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinţilor Apostoli... (…)
Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în tot chipul e mântuirea sau întoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta. Oamenii însă legaţi în neştiinţă, scurţi la minte şi slabi în credinţă urmăresc viaţa pământească şi toată mâhnirea lor e pentru trupuri. (…)
…Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.
Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face, urmăreşte înţelepţirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când ne plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre.”
Din: Părintele Arsenie Boca, “Cărarea Împărăţiei”
A consemnat Natalia Corlean


Ziua în care copilul meu a găsit pornografie pe telefonul lui

marți, 26 august 2014

| | | 0 comments

LifeSiteNews, 17 iulie 2014
Nu m-am gândit vreodată că așa ceva mi s-ar putea întâmpla. Am experiență în domeniul tehnologic, așa că sunt hipervigilentă în ceea ce privește controlul părintesc și verific frecvent căutările și istoricul site-urilor de pe dispozitivele elecronice ale copiilor mei. Scriu pentru LSN (o organizație din Marea Britanie care încearcă să creeze programe și proiecte pentru a îmbunătăți sectorul educațional) astfel că sunt mult mai conștientă decât majoritatea oamenilor despre ticăloșiile care există și despre efectele lor nocive pe care le pot avea asupra creierelor aflate în dezvoltare (ca să nu mai spunem și asupra sufletelor lor). De aceea am fost așa de surprinsă și supărată în ziua în care am descoperit că fiul meu de 10 ani s-a uitat la imagini pornografice pe iphone-ul lui.

Era prima zi a examenelor de final de an. Când a oprit autobuzul în acea dimineață, fiul meu mi-a aruncat brusc telefonul: “Hei! Am uitat, nu pot să îl țin la mine la școală în timpul săptămânii cu examene”, mi-a zis el. „Poți să-l încarci tu, te rog?”.

În momentul în care am prins telefonul, mi-am dat seama că au trecut câteva săptămâni de când i-am verificat ultima dată căutările. Cu o fată care tocea pentru examenele de final de clasa a 8-a și care se pregătea pentru absolvire, cu un băiat în clasa a 4-a care învăța frenetic pentru a obține o notă bună la geografie, după ce a dat-o în bară deja la acest obiect și cu un copil de grădiniță a cărui temă de casă la matematică consta în acel gen de activitate care îți mănâncă o oră din noapte (Pune piciorul tău pe o foaie. Trasează conturul și apoi decupează. Folosește ce ai decupat pentru a măsura fiecare cameră din casă), am uitat pur și simplu de control.

Chiar simțeam că nu am niciun motiv de îngrijorare – căutările anterioare mi-au arătat lucruri de genul: “care este cea mai rea băutură din lume”, “de ce sunt pârțurile așa grozave” și “nava uriașă din Star Trek în beznă”. El e un băiat care roșește la simpla mențiune a fetei pe care o place și care, eram destul de sigură că ar fi leșinat dacă acea fată l-ar fi luat de mână. Așa că, mă așteptam să găsesc o portiță spre o minte inocentă a unui băiat de 10 ani pasionat de tehnologie și cu afinitate pentru păcăleli.

Ce am găsit era cu mult mai întunecat. Când am văzut istoricul, mi s-au înmuiat picioarele. Termenii căutați mi-au spus povestea în totalitate, fraze întrerupte – majoritatea frazelor nu le pot reproduce aici pentru că erau prea explicite.

Totul a început destul de inocent – aparent a căutat lenjerie pentru Minecraft, probabil pentru că i s-a părut hilar ca Steve să umble în chiloți. Această căutare inofensivă a adus în mod evident și alte rezultate tangențiale pe care el nu era pregătit să le vadă așa că termenii căutați au ajuns într-o direcție îngrijorătoare. “Oameni dezbrăcați”. “Bărbați dezbrăcați”. “Băieți dezbracați”. “Ce înseamnă gay?”. Istoria căutărilor mi-a arătat lucruri și mai rele – termenii căutați l-au dus în mod firesc spre fundătura internetului – incluzând un film porno care m-a traumatizat doar prin faptul că i-am citit titlul. N-am avut puterea să îl vizionez, dar știind că probabil băiețelul meu l-a văzut, m-am simțit extraordinar de rău.

Inima mea a fost zdrobită când m-am gândit la ce fel de lucruri i-au trecut prin mintea lui tânără și inocentă. Totul a început cu o căutare inofensivă, iar curiozitatea l-a mânat mai departe. Din nefericire, l-a dus în locuri unde el n-ar fi vrut și care l-a lăsat plin de întrebări despre propria sexualitate doar pentru că a dat peste niște poze cu oameni dezbrăcați pe internet.

Când a venit acasă, l-am așezat pe un scaun și i-am spus, delicat ce am găsit. Instantaneu, a izbucnit în lacrimi și a plâns în hohote așa cum nu l-am mai văzut plângând de când era așa de mic încât se cățăra pentru a ajunge în poalele mele. La 1,5 metri și la 35 de kilograme, a sta în poalele mamei nu era o opțiune, așa că l-am strâns în brațe și l-am ținut până s-a calmat pentru a putea vorbi. Ceea ce mi-a mărturisit, mi-a zdrobit din nou inima.

“Nu știu unde mă gândeam”, a zis el prin printre oftături. “Mi-aș dori să nu fi văzut acele lucruri vreodată. Nu mi le pot scoate din minte. Nu știu ce să fac.”

Am stat mult de vorbă. I-am spus că ce a văzut el nu este ceva normal, că asta nu este adevărata sexualitate. I-am explicat pentru prima dată, în termeni expliciţi, dar potriviţi, ce este sexul şi care este rolul lui și că Dumnezeu vrea ca sexul să se întâmple în cadrul căsătoriei pentru ca toţi copiii care rezultă în urma sexului să poată avea și mamă și tată pentru a-i iubi şi a-i creşte. L-am întrebat dacă el crede că este gay. Mi-a răspuns că nu ştie. I-am evidenţiat că având în vedere faptul că i-au plăcut mai multe fete de-a lungul timpului, nu are cum să fie gay. I-am spus că este normal să aibă curiozităţi despre corpul omenesc şi despre sex dar, dacă vreodată are vreo nelămurire despre acestea, el trebuie să mă întrebe fie pe mine, fie pe tatăl lui şi nu pe Google.

M-a rugat insistent să nu-i povestesc tatălui despre cele întâmplate – era sigur că s-ar supăra pe el. I-am promis că n-o să-i spun. (Soţul meu a avut propria lui luptă cu pornografia în trecut şi ştiam că el, mai mult că oricare alt om, ar înţelege, dar ar avea şi putea cu convingere să spună cât de dăunătoare poate fi pornografia. După ceva timp, au făcut și ei o plimbare și au vorbit îndelung. Se pare că a fost de folos.)

I-am spus că nu e în bucluc, dar că îi iau telefonul până îl putem configura pentru a-l proteja să nu mai vadă acele imagini vreodată.

El are un iphone 4S care avea ca sistem de operare iOS6, iar noi i l-am schimbat cu iOS7 care poate bloca anumite căutări. I-am instalat și un program care îmi trimite rapoarte zilnice despre fiecare site pe care îl vizitează și am verificat ca și laptopul lui să fie la fel de sigur. (Surprinzător, laptopul nu s-a dovedit a fi o problemă – se pare că e mult mai ușor să controlăm ce siteuri accesează de pe laptop decât ce accesează de pe telefon.)

În cele din urmă, i-am spus fiului meu că, cel puțin deocamdată, îi cer să fiu ori eu, ori soțul meu lângă el atunci când se conectează la un dispozitiv cu acces la internet, doar pentru a avea grijă de el și a ne asigura că este în siguranță. Spre surprinderea mea, a fost perfect de acord, a părut chiar liniștit.

Ultimul lucru pe care l-am făcut a fost să-i înmânez o copie a cărții Corpul băiatului. I-am explicat că organismul său și simțurile lui sunt pe cale de a se schimba radical și că această carte l-ar ajuta să știe la ce să se aștepte. I-am zis că am putea citi împreună sau că poate citi și singur dar că, voi fi mereu la dispoziția lui pentru a-i răspunde la orice întrebare despre sex sau despre sentimentele sale și că mereu îi voi spune adevărul așa că nu va fi nicio problemă dacă întreabă așa ceva.

Au trecut ceva mai mult de două luni și totul este bine. Și-a recăpătat treptat accesul la dispozitivele electronice, cu toate că încă îi cer să fie într-o zonă publică atunci când le folosește. Mă îndoiesc că va mai căuta imagini cu oameni dezbrăcați pentru o lungă, lungă perioadă de timp.

Asta nu înseamnă că nu îl voi mai supraveghea îndeaproape. Mi-am învățat lecția.

O bună introducere pentru a-i proteja pe copii de mediul online: “How to Childproof the Internet”
Notă: Abby Moore este un pseudonim pentru a păstra anonimatul familiei ei.

Traducere: Mihaela Bîrsan
Preluare de pe Știri pentru viață


Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com. 

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Hristos este viața / Convertire

| | | 0 comments

foto: Flor, Orthphoto

7 ani şiun suflet

Fie şi numai pentru acest suflet care La descoperit pe Hristos şi tot a meritat efortul de a trudi 7 ani la această revistă… Fie şi numai pentru o astfel de întoarcere sau de regăsire (spuneţii cum doriţi!) şi tot a meritat din plin să înfruntăm zbuciumul fiecărui număr nou, stresul redacţional, anxietatea financiară a „sereleului“, dificultăţile de distribuţie şi hopurile producţiei tipografice, precaritatea comunicaţională şi – de ce să nu spunem? – delăsarea ori suspiciunea unor căpetenii bisericeşti, dar şi invidia unora mai mici. Desigur, nu relatăm cu mândrie această reuşită indirectă – căci plata de sus dispare imediat! –, însă trebuie să afle toată suflarea creştină că astfel de minuni încă se întâmplă. Şi se întâmplă atunci când intenţiile oneste, dar şi treaba bine făcută se găsesc la întâlnirea cu viaţa unui om care caută. Şi care nu mai are timp săşi pună toate întrebările, ci doar pe cele esenţiale.
Tatiana Banyai este de formaţie teolog, specialist în oncopsihologie. Este şi preoteasă, mamă a trei copii. Locuieşte în Voluntari, lângă Hospiceul „Sf. Irina“. Soţul său este părintele Zosima Banyai, preot la capela ridicată lângă binecunoscuta clinică „Naturalia“, a doctorului Pavel Chirilă. Preot de toată isprava, om al lui Dumnezeu, extrem de serios în cele duhovniceşti, dar permanent deschis la minte, părintele este cel ce a săvârşit Taina Botezului în acea memorabilă zi de 5 decembrie 2006. Dar să vedem cum sa ajuns aici, care au fost paşii – dureroşi şi extraordinari – ai acestei incredibile convertiri.
Aşteptând îngerul morţii…
Tatiana Banyai este cea care, împreună cu Maica Siluana (în prezent stareţă la Mânăstirea Nera din CaraşSeverin – ctitorie a aceluiaşi dr. Pavel Chirilă), la avut în îngrijre şi consiliere psihologică pe M. I. Aceste două vrednice femei au întocmit fişe de observaţie psihologică amănunţită în toate cazurile de pacienţi. În cazul domnului M. I. (din considerente de discreţie profesională a actului medical, dar şi din cauze subiective, legate de familia acestuia, nui vom publica numele întreg, deşi îl ştie toată clinica), Tatiana îşi aminteşte, din convorbirile avute, că pacientul provenea dintro familie de evrei, dar el nu participa regulat la ceremoniile cultului mozaic. Tatăl său era însă un evreu foarte credincios, care mergea tot timpul la sinagogă. Sa căsătorit în tinereţe cu o femeie de credinţă ortodoxă. Avea înclinaţii literare, dar nu a putut termina Facultatea de Litere „din cauză că era evreu“ (?!)… Cert este că toată viaţa a rămas muncitor necalificat, dar cu aspiraţii literare, pe care şi lea putut exprima după 1989, în câteva volume de nuvele şi poezie.
„Scrisul ia fost mângâiere în vremea necazurilor, în el căutând să înţeleagă sensul vieţii. Cum acesta nu îi oferea decât o viziune poetică, aflat pe patul de suferinţă şi ştiind că boala sa este necruţătoare, este foarte chinuit de necunoscutul cel va împresura şil va înspăimânta. În comportamentul său, de la venirea în Hospiceul „Sf. Irina“, atitudinea sa faţă de creştinism şi creştini a atins toate fazele frământării: de la injurii şi comportament jignitor, la căutarea furibundă a unui fir de care să se poată agăţa şi care săi ofere o siguranţă că ceea ce va urma nu se sfârşeşte în van. Până atunci sufletul său nu reuşise să îmbrăţişeze o anumită formă de manifestare a relaţiei sale cu Dumnezeu“, îşi aminteşte Tatiana Banyai. După puţin timp petrecut cu personalul de îngrijire, devine mai atent la dimensiunea sufletească a acestuia, mai ales că Maica Siluana sa comportat cu el ireproşabil, în ciuda atitudinii ostile, chiar agresive, de la început. Dialogurile între ei începuseră să arate astfel:
Ce faceţi, dle M.?
Aştept îngerul morţii!
Viaţa şi moartea sunt în mâna lui Dumnezeu – îi răspundea maica. Aşa că ne rămâne să ne rugăm Lui şi să ne predăm voii Lui… Dar moartea nui aşa de importantă, pentru că omul e veşnic.
Da, omul e veşnic. Şi va trăi veşnic în iubire.
Astfel de dialoguri au avut loc şi în zilele următoare. Starea lui deja era oscilantă între bunăvoinţă şi ostilitate.

Momentul suprem

Tatiana îşi aminteşte în continuare: „Întro bună zi, primeşte revista Lumea credinţei. Până în acel moment nu am vorbit niciodată despre Hristos, pe deo parte ca să nu provocăm o reacţie ce ar fi putut avea alte consecinţe faţă de vreo posibilă învinuire legată de libertatea religioasă, iar pe de alta, de teamă a nui provoca un atac cerebral, ţinând cont de reacţiile de ostilitate cu care venise la internare. Ne străduiam cu toţii să nui stârnim reacţii nepotrivite stării sale şi doar îl pomeneam la rugăciune.
La un moment dat neam pus şi noi întrebarea: «Oare nu ar trebui totuşi săi vorbim deschis despre Hristos, lăsând la o parte precauţia?».
Ei bine, în seara următoare iam dat revista, după care – a mărturisit tuturor Maica Siluana – a avut o reacţie neaşteptată. Nea chemat spunând că e total nedumerit şi nu mai ştie ce să creadă: «Sunt în pragul nebuniei, vă rog să mă ajutaţi; nu mai ştiu ce să cred, arătaţimi o cale de izbăvire! Vreau să mor sau să ştiu ceam de făcut de aici înainte! Ştiţi o cale de izbăvire?». Atunci iam răspuns aşa:
Cale de izbăvire există, dar dacă vă vom spune, veţi primi? Aţi auzit de Hristos? Că El este Fiul lui Dumnezeu?
Da.
Credeţi aceasta?
Nu. Nu pot să cred. Explicaţimi, ca să pot crede! Unde scrie?
A spuso Însuşi Domnul Iisus Hristos şi neau lăsat scrise cuvintele Lui, în Evanghelie, cei ce iau fost ucenici. Aţi citit vreodată Sf. Evanghelie ?
Nu.
Aţi vrea să auziţi, dacă vi sar citi?
Da. Doresc să ascult din toată inima!
Din acest punct al discuţiei a apărut în salon părintele Zosima, duhovnicul Aşezământului «Sf. Irina», şi discuţia deacum sa purtat între ei doi. Părintele a relatat convorbirea:
Ce faceţi, dle M.?
Sufăr mult pentru că nu sunt şi eu creştin – ortodox ca dvoastră.
Dar aţi vrea să fiţi?
Da!
Pentru aceasta, trebuie să vă lepădaţi de iudaism şi să credeţi că Hristos este Mesia. Credeţi aceasta?
Nu pot să cred. Dar vreau să pot şi mai vreau sămi vorbiţi despre aceasta…“

Îmbrăcarea în Hristos

Din acest moment, lucrurile sau schimbat radical, dar sau şi accelerat. Domnul M. I. nu mai avea timp… De fapt, sufletul său – în pofida trupului distrus – alerga disperat către Hristos.
Tatiana Banyai: „Aceasta se întâmpla în seara zilei de 4 decembrie 2006. «Lam sfătuit săI spună singur Domnului Hristos – nea mărturisit atunci Maica Siluana – despre neputinţa de a crede în El, despre dorinţa de a putea crede, şi săI ceară ajutorul».
Noi toţi vedeam cum Dumnezeu lucra cu toată puterea în sufletul acestui om şi ne bucuram. Cu toţii, cei ce eram alături de el, eram cuprinşi ca de o înfrigurare, neştiind ce am putea face săi uşurăm şi săi înlesnim calea spre cunoaşterea lui Hristos. Ne simţeam responsabili şi ne temeam ca din pricina neputinţei noastre să nu stricăm ceea ce Domnul zidea de urgenţă în sufletul lui.
Am cerut tuturor rugăciune şi neam gândit că ar fi bine săi vorbească un alt evreu convertit la Ortodoxie. Domnul nea scos în cale o persoană deosebită. Evreică după mama, dna T. se convertise la Ortodoxie la maturitate. A venit cu bucurie săl cunoască pe dl M. şi să stea de vorbă. După discutia purtată, nea spus că dl M. vrea să fie creştin, conştient de tot ce implică aceasta. A urmat apoi o discuţie cu părintele Zosima, mărturisindui că a fost până acum singur şi doreşte săL cunoască pe Hristos.
În urma acestor minunate întâmplări, părintele a stabilit botezul pentru 5 decembrie 2006, ora 20.00 , în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae. Înainte de săvârşirea Tainei Sfântului Botez primeşte a se spovedi, pentru a primi cum se cuvine harul ce avea săl înnoiască. La botez a participat tot personalul prezent în hospice de la ora aceea şi alte persoane apropiate.
Întrebat fiind dacă vrea săşi păstreze numele său sau vrea să primească un alt nume, ca de exemplu al Sfântului Nicolae, cel sărbătorit a doua zi, dl M. a mărturisit plângând că doreşte să fie Nicolae ca Sf. Nicolae, şi ca nepotul său ce îi era foarte apropiat şi îi purta o grijă deosebită, şi care se numea tot Nicolae.
Astfel, după dorinţa sa, a primit un nume nou. Cu toată greutatea vorbirii, a repetat Crezul printre lacrimi. A plâns aproape tot timpul botezului. A fost foarte lucid. De asemenea, a repetat după părintele toate lepădările, lucid, aproape luânduio înainte. La primirea botezului a avuto ca naşă pe Maica Siluana.
Înconjurat de atâţia noi prieteni, pe care cu bucurie îi numea «fraţi în Hristos», şia petrecut seara întro bucurie şi seninătate a chipului greu de închipuit. Primise multe daruri, icoane ce iau înconjurat patul, ca întro unire şi vieţuire desăvârşită cu cei al căror chip îl aveau reprezentat.
Zilele care au urmat până la plecarea sa la Domnul nu au adus schimbări de atitudine ori altceva, ci doar greutatea suferinţei pentru situaţia şi stadiul bolii sale. De acum, pentru drumul pe care urma să plece nu mai trăia spaimă şi nici deznădejdi, căci era încredinţat de ceea ce se petrece şi nu ştia asta doar din spusele noastre, căci Însuşi Domnul Hristos La încredinţat de aceasta, şi noi am văzut. Pleacă dintre noi cu haina Botezului şi cu Trupul lui Hristos în Sf. Împărtăşănie, chemat la vreme potrivită de Cel pe Care şiL dorise atât de mult…“, încheie Tatiana Banyai relatarea.
Ce se mai poate adăuga la cele spuse aici? Nimic, căci Cartea Vieţii este alcătuită şi din tăceri, şi din uimiri, şi din mărturisiri, şi din lacrimi.