Predica la Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) - Sf. Ioan Maximovici

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 19, 1-10


În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.


Sfântul Ioan MaximoviciCuvânt la Duminica a XXXIV-a după Rusalii - a fiului risipitor şi la Duminica a XXXII-a după Rusalii - a lui Zaheu


Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei - într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor.

Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu”.

Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoarea plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?

Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu - li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici - spun ei - ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţine să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”.

Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică.

Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe.

Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească.

Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea - urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit.

Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!

(Să ne aducem aminte de vameşul Zaheu.) Iisus a intrat în Ierihon şi trecea prin oraş. Şi iată că un oarecare Zaheu, mai marele vameşilor, un om bogat, căuta să-L vadă pe Iisus, să vadă cine este. Nu putea vedea din spatele mulţimii, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă, pentru că Iisus urma să treacă pe acolo.

Când ajunse în acel loc, Iisus, privind în sus, îl văzu şi îi spuse: Zaheu, coboară mai repede, căci astăzi trebuie să fiu în casa ta”. El coborî degrabă şi îl primi cu bucurie”. Şi văzând lumea acestea, a început să cârtească şi să murmure, că Iisus a intrat la un om păcătos. „Iar Zaheu, stând, i-a spus Domnului: Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 1-10).

Cine este Zaheu? „Mai marele vameşilor”. Obişnuita antiteză dintre vameşul smerit şi mândrul fariseu ne întunecă adesea în minte caracteristicile reale ale acestor două tipuri de personaje.

Dar, ca să înţelegem corect Evanghelia, trebuie să ni-i imaginăm cu claritate. Fariseii erau într-adevăr drepţi. Dacă, pe buzele noastre, numele de „fariseu” sună ca o ocară. În zilele lui Hristos şi în primele decenii ale creştinismului nu era aşa. Dimpotrivă, Sfântul Apostol Pavel declară triumfător în faţa iudeilor: „Eu sunt fariseu, fiu de farisei” (Fapt. 23, 6).

Apoi tot el le scrie creştinilor, fiilor săi duhovniceşti: „Sunt din neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu” (Fii. 3, 5). Şi în afară de Sfântul Apostol Pavel, mulţi alţi farisei au devenit creştini: Iosif, Nicodim, Gamaliel.

Fariseii (în ebraica veche, „perusim”, în aramaică, „ferisim”, ceea ce înseamnă „alţii”, „separaţi”) erau râvnitori ai Legii lui Dumnezeu. Ei „se odihneau în Lege”, adică meditau la ea necontenit, o iubeau, se străduiau să o împlinească întocmai, o propcvăduiau, o tâlcuiau.

Rostul demascărilor repetate a fariseilor pe care le face Domnul este de a-i preveni că toată nevoinţa lor, toate silinţele lor cu adevărat bune, ei le compromit în ochii lui Dumnezeu, le fac de nimic şi astfel îşi capătă osândă, iar nu binecuvântare de la Dumnezeu, datorită înălţării cu duhul, din pricina faptelor de dreptate pe care le săvârşesc, a orgolioasei păreri de sine şi ce este mai grav, a osândirii aproapelui - pentru care îl avem ca exemplu grăitor pe fariseul din pildă, care spunea: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18, 11).

Dimpotrivă, vameşii erau cu adevărat păcătoşi, încălcători ai legilor fundamentale ale lui Dumnezeu. Vameşii erau cei ce strângeau birurile de la evrei pentru romani. Să nu uităm că evreii, cunoscându-şi bine situaţia de excepţie de aleşi ai lui Dumnezeu, erau vestiţi prin faptul că „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi” (In. 8, 33).

Iar acum, în urma ştiutelor evenimente istorice, ei s-au trezit subjugaţi, înrobiţi de poporul mândru şi brutal, „de fier”, al păgânilor romani. Şi jugul acestei înrobiri se îngreuna tot mai mult şi devenea tot mai apăsător.

Semnul cel mai simţit şi mai grăitor al subjugării şi al supunerii evreilor de către romani era plata către cuceritorii lor a tot felul de biruri şi dajdii. Pentru evrei, ca şi pentru toate popoarele antichităţii, plata birurilor era în primul rând un semn al supunerii. Iar romanii, neavând nici un fel de scrupule faţă de poporul cucerit, le pretindeau cu brutalitate şi neînduplecare atât birurile hotărâte, cât şi altele suplimentare.

Desigur că evreii plăteau cu ură şi cu dispreţ. Nu degeaba, dorind să-L compromită pe Domnul în faţa poporului Său, cărturarii îl întrebau: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” (Matei 22,17). Ei ştiau că, de Hristos va răspunde că nu, va fi uşor de învinuit în faţa romanilor, iar dacă va răspunde da, atunci va fi compromis definitiv în ochii poporului Său.

Atâta vreme cât romanii cârmuiau Iudeea prin intermediul domnitorilor locali, de felul lui Irod, Arhelau, Agripa şi alţii, această supunere faţă de Roma şi în particular, obligativitatea plăţii birurilor se îndulcea pentru iudei prin faptul că ei se supuneau nemijlocit domnitorilor lor, cărora le plăteau tributul, iar aceia, la rândul lor, se supuneau şi plăteau Romei.

Dar exact cu puţină vreme înainte de începerea propovăduirii Mântuitorului, s-a produs o schimbare în sistemul de conducere a Iudeii. Recensământul general, legat de evenimentul Naşterii lui Hristos, a fost primul pas pentru instaurarea tributului individual pentru toţi supuşii romani ai acestei regiuni, în anul 6 sau 7 după Naşterea lui Hristos, după înlocuirea lui Arhelau, când a fost introdusă dania personală pentru toţi locuitorii Palestinei, iudeii au răspuns la aceasta cu revolta fariseului Sadoc şi a lui Iuda Galileianul (vezi Fapt. 5, 37) şi cu mare greutate reuşi Arhiereul Iazar să liniştească atunci mulţimea.

În locul domnitorilor locali, au fost numiţi la conducerea Iudeii şi a regiunilor învecinate procuratori romani. Pentru o mai eficientă colectare a tributului, romanii au apelat la un institut al vameşilor, existent deja de multă vreme la Roma. Dar, în timp ce la Roma şi în întreaga Italie vameşii se recrutau din respectabila pătură socială a călăreţilor, în Iudeea romanii erau nevoiţi să recruteze vameşi din renegaţii societăţii, din iudeii care acceptau să treacă în slujba lor şi să-şi constrângă confraţii la plata daniilor.

Acceptarea unei asemenea slujbe era coreiată cu cea mai profundă decădere morală. Ea era legată nu numai de trădarea naţională ci, în primul rând, de cea religioasă: ca să devii armă de înrobire a poporului ales de Dumnezeu de către nişte păgâni primitivi, trebuia să te lepezi de făgăduinţa lui Israel, de sfinţii lui, de speranţele lui, mai ales că romanilor nu le păsa de suferinţele sufleteşti ale agenţilor lor: acceptând această funcţie, vameşii trebuiau să facă jurământ păgânesc de credinţă împăratului şi să aducă jertfă păgânească spiritului său (geniului împăratului).

Desigur că vameşii, strângând biruri de la fraţii lor de acelaşi sânge, nu urmăreau numai interesele Romei. Dar, urmărindu-şi scopurile egoiste, îmbogăţindu-se pe spinarea confraţilor înrobiţi, ei îngreunau şi mai mult, insuportabil de mult, jugul asupririi romane.

Iată cine erau vameşii, iată de ce erau înconjuraţi de ură îndreptăţită şi de dispreţ, ca trădători ai poporului lor, trădători nu ai unui neam oarecare, ci ai celui ales, arma lui Dumnezeu în lume, unicul popor prin care lumii îi putea veni renaşterea şi mântuirea.

Toate acestea se referă în cel mai înalt grad la Zaheu, întrucât el nu era un vameş de rând, ci mai marele vameşilor - arhitelonis. Fără îndoială că le făcuse pe toate: adusese jurământ păgânesc şi jertfa păgânească, îi jupuia fără milă de dăjdii pe confraţii săi, le mai şi mărea birurile în interesul lui propriu. Şi deveni, cum mărturiseşte Evanghelia, un om bogat.

Desigur că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau pierdute toate aşteptările lui Israel. Toate cuvintele pronunţate de prooroci, îndrăgite din copilărie, la auzul cărora fremăta de bucurie orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ, „cunoscător al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era trădătorul, un renegat. El nu avea parte în Israel. Şi iată că ajung până la el zvonuri că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit de prooroci, a venit deja pe pământ şi împreună cu un mic grup de ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, în sufletele credincioase se aprind, fremătător, speranţe pline de bucurie.

Cum va reacţiona la aceasta Zaheu?

Pentru el, personal, venirea lui Mesia este o catastrofă, înseamnă că stăpânirea romană se sfârşeşte şi desigur că biruitorul Israel se va răzbuna pe el pentru pierderile suferite din cauza lui, pentru jignirile şi strâmtorările pe care i le-a pricinuit.

Dar chiar dacă nu este aşa, căci - după mărturia proorocului - Mesia vine drept, biruitor şi smerit (Zah. 9, 9) chiar şi atunci biruinţa lui Mesia nu îi va aduce decât cea mai mare ruşinare şi privarea de toată bogăţia şi situaţia pe care le-a dobândit cu înfricoşătorul preţ al trădării lui Dumnezeu, a poporului natal şi a tuturor aşteptărilor lui Israel.

Dar poate că nu e tocmai aşa. Poate că noul prooroc nu e deloc Mesia. Nu toată lumea crede în El. Cei mai importanţi duşmani ai vameşilor şi în particular, ai lui Zaheu - fariseii şi cărturarii - nu cred în El. Poate că toate acestea nu sunt decât scornelile deşarte ale lumii. Atunci poate continua să trăiască liniştit, ca şi mai înainte.

Dar Zaheu nu vrea să rămână ţintuit de astfel de gânduri. El vrea să-L vadă pe Iisus, ca să se lămurească, să se lămurească cu certitudine cine este El. Şi Zaheu doreşte ca proorocul (…) care trece pe lângă el să fie cu adevărat Mesia Hristosul. El doreşte să strige, împreună cu proorocii: „O, dacă ai desface cerurile şi ai coborî!” - chiar dacă asta ar însemna o catastrofă de moarte pentru el, Zaheu.

Există, va să zică, în sufletul său astfel de adâncimi, pe care nici el însuşi nu şi le dibuise până acum, există în el o iubire aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente dezinteresată faţă de „aşteptarea popoarelor”, faţă de chipul zugrăvit de profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa neputinţele noastre şi a purtat durerile noastre”.

Şi dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se mai gândeşte la sine. Pentru el personal, pentru Zaheu, biruinţa lui Mesia înseamnă dezastru şi moarte. Dar el nu se gândeşte la asta. El vrea să-L vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care L-au prevestit Moise şi proorocii.

Şi iată că Hristos trece pe lângă el. El este înconjurat de mulţime. Zaheu nu poate să-L vadă, fiind mic de statură. Dar setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu, dezinteresată până la totala lepădare de sine, ca măcar de departe să-L vadă pe Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit, încât el - un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman - neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale şi se suie în copac, într-un smochin - un sicomor, care crescuse în cale.

Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel - Hristos Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Iubirea vede ceea ce nu îi este accesibil ochiului indiferent sau duşmănos. Iubind dezinteresat chipul lui Mesia, Zaheu a putut să recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere prin Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire dumnezeiască şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea din ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici Zaheu nu şi le cunoscuse până atunci.

Domnul a văzut că iubirea arzătoare pentru Sfântul lui Israel, neîntunecată câtuşi de puţin de vreun interes personal, a acestei inimi de trădător, poate să-l renască şi să-l înnoiască. Atunci răsună glasul dumnezeiesc: ,Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Şi renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui.

Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. „Doamne, Doamne şi noi Te-am trădat odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, ne­am lipsit de partea noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta, biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne, vino degrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum l-ai pomenit odinioară pe Zaheu!”.

Sfântul Clement Romanul relatează că, ulterior, Zaheu a devenit însoţitorul Sfântului Apostol Petru şi împreună cu întâiul dintre apostoli, a propovăduit la Roma, unde şi-a primit mucenicescul sfârşit pentru Hristos, în timpul lui Nero.

Le-a răsplătit romanilor creştineşte, cu cea mai mare binefacere pentru răul de moarte pe care au fost pe cale să îl pricinuiască, în mândra capitală a romanilor, care l-au ispitit şi l-au înrobit odinioară şi l-au silit să se lepede de tot ce-i era mai sfânt sufletului său, soseşte Zaheu, eliberat de harul Domnului nostru Iubitor de oameni şi îi aduce Romei nu blestem, ci binecuvântare, dându-şi pentru aceasta chiar propria viaţă.

Sursa: Doxologia

Sfântul Maxim Mărturisitorul ‒ drumul spre sfințenie

| | | 0 comments

Născut în secolul al VI-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul alege să părăsească viața obișnuită pentru calea monahală, după ce profesează pentru o perioadă scurtă ca prim secretar al împăratului Heraclie. Nu doar că se călugărește, ci ajunge să stareț al Mănăstirii Hrisopoli, refugiindu-se în Africa în timpul invaziei persane. Sfântul Maxim a luptat împotriva eresurilor lui Pyrrhus, fostul patriarh al Constantinopolului, și ale susținătorilor acestuia, care credeau și promovau ideologia monotelită, a unei singure firi a lui Hristos. Din Africa, Sfântul Maxim a ajuns la Roma, pentru a-l convinge pe Papa Martin I să convoace sinodul de la Lateran, condamnându-i pe monoteliți, iar cei doi au devenit victime ale decretului.

Sfântul Maxim a fost arestat, ca și ucenicul său, și au fost aduși la Constantinopol pentru judecată. Cuviosul Maxim a fost exilat în Turcia, iar după un an a fost reaudiat, dar pentru că a refuzat să retracteze, a fost mutat la Perberis. Aduși din nou la audieri, Sfântul Maxim și ucenicul său Atanasie, precum și Anastasie, apocrisiarul roman, au refuzat să se alinieze monoteliților, așa încât le-au fost tăiate limba și mâna dreaptă și au fost trimiși pe coasta de răsărit a Mării Negre, loc în care Sfântul Maxim a stat până ce a trecut la cele veșnice, la vârsta de 82 de ani, bolnav fiind. Multe minuni au fost săvârșite prin mijlocirea și rugăciunile lui.

Teolog desăvârșit, Sfântul Maxim a lăsat o vastă lucrare ce cuprinde exegeză biblică, dogmatică, ascetică, mistică, liturgică și poezie.

Sursa: Doxologia

Viaţa pentru societate - Sfântul Teofan Zăvorâtul

joi, 19 ianuarie 2017

| | | 0 comments
Autor: Gdelarco

Se spune câteodată: „Dumnezeu l-a creat pe om pentru societate”. Această idee trebuie puțintel corectată: omul a fost zidit pentru împărtăşirea cu Dumnezeu, acesta este scopul lui principal. Tocmai de aceea, când omul a căzut de la Dumnezeu, Fiul lui Cel Unul-Născut a binevoit a Se pogorî pe pământ ca să-l unească iarăşi cu Dumnezeu. Iată ce însemnată şi indispensabilă este această împărtăşire! Dar întrucât pentru a intra în această împărtăşire şi a se întări în ea omul are nevoie să trăiască un scurt răstimp pe pământ, iar aici îi este greu să trăiască singur, i s-a dat penttru o vreme şi atracția spre viaţa socială - nu ca un lucru principal, ci ca o anexă, alături de alte înclinări ce ţin de viaţa pământească. Sălaşul tuturor acestora este în suflet – dar duhul nu este pâmântesc. Ca atare, când el prinde putere, înăbuşă glasul cerinţelor pâmânteşti şi rupe toate legăturile ce ţin sufletul şi de care sufletul nu se poate desface singur. Omul se simte atunci uşurat şi în largul său: este în elementul său. Vai societăţii unde viaţa socială e scop în sine! Atunci se deplasează centrul real şi încep tulburarea și neorânduiala.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor”, Ed. a-2-a, Vol. 1, Editura Sofia, Bucureşti, 2007

Cine nu-și cunoaște rănile și patimile nu știe cine este

| | | 0 comments

Când cineva, auzind cuvântul lui Dumnezeu, va lupta și va lepăda lucrurile vieții și legăturile lumii și va respinge toate plăcerile trupești, dezlegându-se de acestea, atunci, stăruind în Domnul și ocupându-se cu El, va putea cunoaște că este înlăuntru, în inimă, altă luptă și altă potrivnicie ascunsă și alt război al gândurilor și al duhurilor răutății și altă înfruntare îi stă înainte. Și astfel va putea, rămânând și chemându-L pe Domnul, cu credință neîndoită și cu multă răbdare, și așteptând de la El ajutorul, să dobândească acea izbăvire dinlăuntru din legăturile, îngrădirile și întunericul duhurilor răutății care sunt lucrările patimilor celor ascunse.

Dar acest război poate fi oprit numai prin harul și puterea lui Dumnezeu. Prin sine însuși este cu neputință să se izbăvească cineva de potrivnicia și înșelarea gândurilor și patimilor nevăzute, este cu putință numai să se opună și să reziste și să nu se învoiască cu ele. Iar dacă în cele văzute cineva este ținut de lucrurile lumii acesteia și este stăpânit de felurite legături pământești și este purtat de patimile răutății, nici nu știe că este altă luptă și alt război înlăuntru. Când cineva se ridică la luptă și se dezleagă de toate legăturile cele văzute lumești și de lucrurile materialnice și de plăcerile trupești și începe să stăruiască în Domnul, deșertându-se pe sine de lumea aceasta, atunci va putea cunoaște înșelarea patimilor sălășluită înlăuntru și războiul cel dinlăuntru și legăturile cele dinlăuntru.

Iar dacă nu se va lepăda de lume, luptând, și nu se va dezlega de toate poftele pământești din toată inima și nu va vrea să stăruiască în Domnul pe de-a-ntregul, nu va cunoaște lupta ascunsă a duhurilor răutății și patimile ascunse ale răutății, ci este străin de sine, ca unul care nu-și cunoaște rănile și patimile, avându-le ascunse și ignorându-le pe ele, fiindcă este legat în cele văzute și este ținut de voie în lucrurile lumii.

(Sfântul Macarie, Cuvinte duhovicești, Editura Doxologia)

Sursa: Doxologia

Îngerul omului şi răsplata faptei bune / Din înţelepciunea poporului român

miercuri, 18 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Era odată o femeie, care rămăsese văduvă cu trei copii şi nu avea de la bărbatul ei răposat decât 10 galbeni de aur pentru ea şi câte 10 pentru fiecare copil. Trăiau în bună armo­nie, cu frică de Dumnezeu şi în faceri de bine.
După ce isprăvi armata, feciorul cel mare ceru binecuvân­tarea mamei sale ca să-i dea cei 10 galbeni lăsaţi moştenire de la tatăllui şi să plece la târg să facă negustorie cinstită. Mama îi îngădui.
Pe drum spre târg, în spatele unei biserici, feciorul aude, buf! buf! Ce era? Un turc cu un ciomag în mână bătea cât pu­tea pământul unui mormânt proaspăt din cimitir.
- Ce faci omule? zise feciorul.
- Ce să fac, răspunse turcul, iacă hoţul ăsta de Român, mi-e dator 10 galbeni de aur şi până să mi-i dea a murit. Acum bat şi eu mormântul lui ca să mă pomenească şi mort.
- Nu-l bate, măi omule, că e păcat să n-aibă odihnă bietul creştin nici în mormânt. Ia mai bine de la mine 10 galbeni de aur şi vezi-ţi de treabă. Turcul, mulţumit, luă banii şi plecă nu­maidecât.
Flăcăul, mulţumit ca a putut face un bine, aşa cum îl învăţaseră părinţii lui, aranjă frumos pământul de pe mormânt, puse şi câteva flori, se înapoie acasă, povesti mamei sale întâmplarea şi, la rugămintea feciorului, mama îi dădu cei 10 galbeni de aur ai ei, ca fiul să facă negustorie cu cinste şi demnitate.
În drum spre târg, feciorul întâlneşte un băieţaş isteţ, care s-a învoit slugă la fecior. Ajunşi în târg, sluga ceru câţiva gal­beni ca să se ocupe de negustorie cât timp se va odihni stăpâ nul său după oboseala drumului. După câteva ceasuri de odih­nă se trezeşte flăcăul cu sluga care negustorise galbenii şi mai câştigase încă 30.
Şi aşa, zi de zi, flăcăul, cu ajutorul slugii ajunse mare bogă­taş, dar cu credinţă în Dumnezeu şi cu multe faceri de bine.
Când împlini 24 de ani, feciorul, care era foarte chipeş, a fost sfătuit de slugă să se însoare, dar cu cine credeţi? Cu fata împăratului.
- Ce măi băieţaş, zise el, tocmai tu ţi-ai găsit să râzi de mine?! Am auzit că toţi care au peţit fata împăratului, toţi şi-au pier­dut viaţa, căci fata este vrăjită şi peţitorul care trebuie să doarmă în camera fetei este mâncat de un şarpe mare care trăieşte în stomacul fetei; când fata stă noaptea de vorbă cu peţitorul, iese şarpele din ea şi-l omoară pe viitorul mire. Cu toate că fata împăratului e ca o zână de frumoasă şi bună ca o pâine caldă, nu poate scăpa de şarpele blestemat.
- Stăpâne, nu te-am învăţat eu totdeauna de bine?! Atunci ascultă-mă. Când vei fi în camera fetei, tu să te apropii mult de ea, să te închini, cu gândul la DUMNEZEU şi să ţipi aşa de tare, încât fata se va speria, va deschide gura şi şarpele va ieşi; cum va scoate capul să i-l retezi cu paloşul care se află lângă patul fetei.
Aşa a făcut feciorul, a reuşit şi a zis Împăratul: să facă nunta. Dar înainte de nuntă a vrut feciorul să plătească slugii pentru anii care a fost servit, dar sluga susţinea că a fost plătită cu 10 galbeni de aur, cu câţiva ani în urmă. Feciorul, uimit, întrebă pe slugă:
- Dar cine eşti?
- Eu, cine să fiu altul decât îngerul creştinului îngropat în cimitir, când l-ai scăpat de turcul care bătea cu ciomagul mor­mântul. Ai făcut o faptă bună şi pentru asta ţi-am slujit cu credinţă atâţia ani.
Îngerul se înălţă într-o lumină lină în văzduh, iar lumea rămase uimită. Povestea vrea să ne spună, cât poate FAPTA BUNĂ.
Dumnezeu întoarce omului după faptele lui şi se poartă cu fiecare, după purtarea lui. (Iov 34, 11)

Autor: C. Rădulescu Codin

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

Cum să-I plac lui Dumnezeu?

marți, 17 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi neplăcute iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

 (Sf. Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, cap.2, în Filocalia, vol. I, p. 17)

Sursa: Doxologia

Să cunoaştem adevărul cu ajutorul Crucii lui Hristos

luni, 16 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Mulţi vor veni în numele Meu zicând: eu sunt Hristos. (Matei 24, 5)

O veche legendă vorbeşte despre o întâmplare ciudată din viaţa Sfântului Martinian. Odată, în timp ce se străduia să înveţe cu sârg citind din Sfânta Scriptură a auzit o bătaie în uşă. „Intră” a zis călugărul. Deschizându-se uşa, i-a apă­rut în faţă un necunoscut chipeş cu o privire de vultur, îmbrăcat în straie de prinţ. „Tu cine eşti?”, l-a întrebat Sfântul Martinian. „Sunt Hristos”, i-a răspuns necunoscutul.
Vocea poruncitoare şi privirea semeaţă a neaşteptatului musafir nu l-au tulburat pe smeritul monah. Aruncând asu­pra lui o privire stăruitoare, l-a întrebat calm: „Unde îţi sunt rănile, urmele cuielor cu care ai fost răstignit?” Observase că acestea lipseau. Ţinuta princiară, îmbrăcămintea bogată a necunoscutului contraziceau aşa-zisa lui identitate. Sem­nele răstignirii lipseau de pe mâinile lui dichisite, cu dege­tele pline de inele cu pietre preţioase.
Vădindu-i-se minciuna, descoperindu-i-se reaua intenţie, Satana - căci nimeni altul decât el fusese - s-a făcut ne­văzut îndată din chilie.
Putem trage învăţăminte şi astăzi din această istorioară. Multe lucruri din zilele noastre ne sunt prezentate ca fiind „ale lui Hristos”. Cum am putea recunoaşte adevărata credinţă, cum am putea să ne orientăm în nenumăratele „şcoli” şi „doc­trine” care urmăresc să înlocuiască tot ce am moştenit şi a fost recunoscut drept sfânt, din vechime? Cuviosul monah a rezol­vat această problemă, căutând semnele răstignirii într-o apari­ţie în care nu exista decât o iluzorie slavă omenească.
Fără moartea pe cruce a Mântuitorului, fără jertfa Sa răs­cumpărătoare, Evanghelia n-ar avea nicio putere. Crucea lui Hristos este temelia şi centrul din care iradiază lumina păcii, bucuriei şi speranţei. Tot ceea ce nu poartă urmele Mântuitorului răstignit, tot ceea ce nu este pătruns de duhul Crucii, ceea ce contrazice învăţătura Evangheliei, nu-I poate fi atribuit lui Hristos, nu-I aparţine, nu vine de la Dumne­zeu. „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci puneţi duhu­rile la-ncercare, dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1).

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica a 29-a după Rusalii (a celor 10 leproși) - Sfântul Nicolae Velimirovici

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 17, 12-19


În vremea aceea când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi! Iar El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit de lepră. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors şi cu glas mare slăvea pe Dumnezeu; şi a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Şi acela era samarinean. Iisus însă, răspunzând, a zis: oare, nu toţi cei zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam? Apoi a zis către acela: scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Între mărinimia fără margini a Domnului şi micimea noastră de suflet

Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oa­menii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.

Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.

În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care pu­trezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta?

Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. La fel este şi astăzi în locurile unde sunt leproşi. Ca să împiedice pe oricine s-ar fi putut apropia de el, leprosul trebuia să strige de departe: „Necurat! Necurat!” Aşa se arată, cuvânt cu cuvânt, în Lege: Leprosul cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, si să strige mereu, necurat! Necurat! (Levitic 13, 45). Hainele sfâşiate – ca să se vadă lepra; capul descoperit – tot ca să se vadă că e lepros, pentru ca leproşilor le cădea părul; cu gura acoperită – de asemenea m semn de recunoaştere; şi mai presus de toate, strigătul: necurat! Necurat! Leproşii erau alungaţi din cetăţi si sate şi duceau o viaţă mai prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. Necurat este, scrie în Lege, şi să trăiască singuratic şi afară din tabăra să fie locuinţa lui (Levitic 13, 46). Erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea.

Iisus Domnul, Izvorul înfloririi, al frumuseţii şi al puterii, trecea într-o zi pe lângă aceste zece rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de departe au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Dar şi-or fi dat seama nefericiţii aceştia de puterea lui Iisus? Trebuie sa le fi ajuns si lor la urechi faima acestui lucru cu totul nou pe lume, care le-a trezit luarea-aminte.

Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici pojarurile, nici cutremurele, învesmântaţi în putreziciune, n-aveau în minte decât a lor nefericire, si poate doar pe Cel ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. Auzind faima de mare tă­măduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat si despre vindecările de lepră săvârşite de El (Luca 5,12-13).

Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Îl aşteptau undeva, la marginile câmpiei galileene, acolo unde drumul începe să urce spre colinele Samariei. Iisus trecea în drum spre Ierusalim. Iată, bătea ceasul fericit al întâlnirii, si nu din întâmplare, ci din iconomia lui Dumnezeu. Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei într-un glas, văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii. De ce I-au zis: învăţatorule? Pentru că acest cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. De ce atunci nu-L numesc: „Doamne“? Pentru că ei nu ştiu încă cine este Hristos.

Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei cu glas mare. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor. Dar ducându-­se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra, Domnul Si-a întins mâ­na si l-a atins pe lepros, spunând: Fii curăţat! Si îndată s-a dus lepra de pe el (Luca 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, stăteau departe. Domnul, aşadar, le-a vorbit de departe.

De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria aces­tora să-i declare pe leproşi necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănă­toşi, si de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi, îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni (Levitic 13, 34-44). Domnul nu va schimba Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de faţă o înlesneşte, pen­tru că preoţii vor vedea cu ochii lor si vor mărturisi că cei zece le­proşi cu adevărat s-au curăţat. Auzind deci ce le spune Domnul si încotro îi trimite, cei zece leproşi au ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se iată că lepra dispăruse.

Se uitau unul la altul, şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cu­vânt n-ar fi putut să vină de la un muritor; că trebuie să fi fost rostit de Dumnezeu prin gură omenească. Rostit de limbă omenească, acest cuvânt a venit din adâncimile de unde a venit si cuvântul de poruncă întru zidirea lumii: Şi a fost aşa.

Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt puter­nice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Si sunt frânturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier. Gândiţi-vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor credem. Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ (Psalm 134, 6). El este Domnul vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală si Biruitor al morţii.

Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de ce; dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească fie sufleteasca; dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului.

Să ne întoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseşte vindecarea leproşilor, şi să privim zugrăvirea cea limpede a recunoştinţei si nerecunostinţei.

Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor.

Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi si primul său gând a fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Si precum, doar cu puţin mai înainte, stri­gase cu buzele roase de lepră: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi, aşa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sănă­toase si din rărunchi teferi, mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu nu­mai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I mulţumească.

Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în ge­nunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu.

Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei asiriani aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei după ce stră­mutase mai întâi pe iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul că acest om recunoscător era de sânge curat asirian se vede din aceea că Domnul a spus: este de alt neam.

Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă si să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Vedeţi cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa? Nu întreabă decât dacă s-au curăţit toţi, si de ce n-au venit si ceilalţi nouă să mulţumească. Si nu pentru că n-ar fi ştiut, căci El ştia încă mai înainte de a-i întâlni, că aceia se vor vindeca. A pus întrebarea ca pe cea mai uşoară dintre mustrări. Iar noi, cum ne ieşim din fire dacă, dând vreun bănuţ unui amărât, acesta nu mulţumeşte destul! Dar închipuiţi-vă numai ce-ar fi dacă, vindecând noi nouă bolnavi (să zicem că ne-ar sta în putinţă să facem acest lucru), aceştia n-ar veni să ne mulţumească!

Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îm­bogăţit cu avuţiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?

Vedeţi, numai acesta, care este de alt neam, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că II cunosc pe Dumnezeu mai mult decât toate neamurile. Dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din inima lor. Un păgân, un asirian, are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi iudei. Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă si inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini. Mulţi musulmani, budişti sau hinduşi îi fac de ruşine pe creştini cu ardoarea rugăciunilor si recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu.

Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mantuit. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.

Dar la ce le-a folosit credinţa? Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!” Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale?

Căci doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnu­iesc să-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar dacă bol­navul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării. Aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am vindecat“, ci: Credinţa ta te-a mântuit. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură pentru noi toţi! Si ce mustrare mândriei omeneşti!

Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Adevărat, toţi comandanţii care acoperă partea soldaţilor la victo­rie. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos; Domnul Cel Smerit, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu industria, trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei şi norocului propriu. Să se apropie, în sfârşit, si să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui Dumnezeu în toate. Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa, arătând-o pe cea a omului.(…)

O, de ne-am da noi creştinii seama de mulţimea si felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă atunci ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi si I-am mulţumi din clipa aceasta si până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.