Dumitru Bordeianu: Întâlnirea cu Părintele Gheorghe Calciu

 Astăzi, 21 noiembrie 2012, se împlinesc şase ani de la trecerea la Domnul a părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Mai jos este redată mărtusirea lui Dumitru Bordeianu despre întâlnirea cu părintele, pe care a consemnat-o în cartea Mărturisiri din mlaştina disperării, carte apărută la Editura Scara în 2001.

Revenind acum la Gherla, eram în curte şi, cum mi-am rotit ochii, l-am văzut pe Calciu, care venea de la ateliere şi se ducea la biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou.

După cum am mai spus, nu vorbisem niciodată cu Calciu, nu-i cunoşteam glasul şi nu ne spuneam pe nume.

Îl opresc şi-l rog să mă asculte, căci aş avea să-i spun ceva. În câteva cuvinte, cu o voce strangulată, îi spun ceea ce mă apăsa, că nu sunt vinovat de acuzaţia de furt ce mi se aduce şi că nu am cum să mă dezvinovăţesc, implorându-l să mă creadă. Mi-a spus că el mă crede. Eu   i-am cerut, dacă mă crede nevinovat, să facă ceva pentru mine. M-a întrebat în ce cameră stau şi a plecat.

După puţin timp de la întoarcerea mea în cameră, ceva neobişnuit şi inexplicabil îmi frământa conştiinţa: cum, unul care a trecut prin demascări, atunci când toţi trăiam în nebunia neîncrederii în toată lumea, a fost în stare să mă creadă că nu sunt vinovat?

Afirmaţia lui Calciu că „mă crede”, a fost pentru mine funia pe care mi-a întins-o ca să ies la liman din mlaştina deznădejdii.

Eram cu toţii într-un gând, care ni se fixase în suflet şi în conştiinţă că, de vom scăpa din închisoare, nu vom mărturisi nici măcar mamelor noastre pe unde am fost, ce am văzut, am auzit, simţit, şi suferit. Să judece toţi aceia care au o mamă, cât de departe ajunsese înstrăinarea noastră. Dumnezeu şi conştiinţa noastră să ne judece.

Oricine ar fi încercat să mă convingă, înainte de discuţia cu Calciu, că acesta va avea încredere în mine, m-aş fi îndoit, pentru că, chiar dacă el era diferit de ceilalţi, în situaţia noastră, n-ar fi trebuit să mă creadă.

Cum reflectam aşa, s-a deschis uşa şi gardianul mi-a cerut să ies; afară l-am întâlnit pe Calciu, care i-a spus gardianului că a venit să mă ducă la biroul organizatoric. Şi, de la etajul 1, de unde eram, şi până la parter, Calciu m-a asigurat că nu mi se va întâmpla nimic, pentru că Ţurcanu a clasat cazul. Ajuns jos, mi-a spus să mă întorc în cameră liniştit. Gardianul, de la etaj, n-a observat că nu intrasem la biroul organizatoric.

Ajuns în cameră, nu mai ştiam ce să cred, dar, judecând bine, eram convins, aşa cum sunt şi azi, că atunci numai mila lui Dumnezeu a aranjat lucrurile ca să fiu salvat, în acea încercare Calciu fiind doar instrumentul prin care Dumnezeu a lucrat. Nu noi am avut încredere unul într-altul, încrederea a venit de la Dumnezeu.

Nu ştiu cum să-mi explic că după aceea nu m-am mai întâlnit cu Calciu, la Gherla, ci abia după zece ani, la Aiud, în 1963, la începutul lui mai, fiind dus la izolare. Pe el însă l-au scos şi a fost trimis în domiciliu obligatoriu, pe 15 mai 1963. Iar la 8 iunie, din aceeaşi celulă, am fost dus şi eu în domiciliu obligatoriu, în acelaşi sat din Bărăgan.

Destinul lui şi al meu se mai leagă apoi şi de pornirea noastră de a-L sluji pe Dumnezeu.

Destinul, după mine, este voia lui Dumnezeu conjugată şi împletită cu atitudinea omului.

Dumnezeul dragostei infinite voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să se întoarcă pentru veşnicie la Părintele Creator. Destinul nu este predestinare, altcum omul nu ar mai fi responsabil de faptele lui. Dumnezeu l-a creat pe om liber în acţiunile lui de a alege între bine si rău şi deci responsabil.

Destinul lui Calciu, el fiind bun din fire (aşa s-a născut, nu este meritul lui) a fost să se pună în slujba binelui şi slujirii lui Dumnezeu silit. Însă, abia după ispitele celui de-al doilea stagiu de detenţie, preotul Calciu a înteles pe deplin ce este Creştinismul.

Calciu îşi urmează destinul lui, ca slujitor al altarului lui Hristos, pentru că el este mai bun ca mine; de aceea, el este ceea ce este, iar eu, un umil creştin, îmi port şi azi povara faptelor mele. Sper însă ca, din mila lui Dumnezeu şi ajutat de El, să pot şi eu scrie în lumea liberă, mărturisind despre cele trăite.

Şi acum, în ultimii ani ai vieţii, suntem în legătură unul cu altul. Ştim că fiecare din noi îsi duce crucea, aşa cum am înteles şi cum ne-a ajutat şi ne ajută Dumnezeu.

Nu stiu ce s-ar fi întâmplat atunci cu mine, dacă nu m-aş fi întâlnit cu Calciu, pentru că nu aş fi putut răbda povara ruşinii. Repet, sunt absolut convins că acea întâlnire nu a fost întâmplătoare. De aceea şi cred că, în încercările, prăbuşirile, deznădejdea şi nebunia noastră, mila lui Dumnezeu a fost totuşi cu noi, El voindu-ne mântuirea, iar nu pieirea.

Sursă: Fericiţi cei prigoniţi