Predica la Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum) - Părintele Teofil Părăian

sâmbătă, 22 iulie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 9, 27-35


În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor.


Părintele Teofil Părăian - Vederea lui Dumnezeu: De la cunoscători la martori ai Domnului Hristos

Prea cuvioase părinte stareț, cinstiți părinți, iubiți frați și iubiți credincioși,

Când Domnul Hristos S-a înălțat la ceruri a spus și ultimele Sale cuvinte aici pe pământ, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălțarea la cer a Domnului Iisus Hristos. Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: „ și-mi veți fi Mie martori în Ierusalim și-n toată Iudeea și-n Samaria, și pân’ la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pământ.

Ceea ce trebuie să știm noi este că Domnul Hristos ne cere nouă, tuturor creștinilor, să fim martori ai Lui, să mărturisim despre El: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 33). Avem obligația să-L mărturisim pe Domnul Hristos înaintea oamenilor, iar mărturisirea pe care o dăm noi este mărturisirea pornită din credința noastră.

Iubiți credincioși,

Noi, mărturisitorii Domnului Hristos, suntem mărturisitori la tot ceea ce a făcut Domnul Hristos, la tot ceea ce știm din Sfânta Evanghelie, la tot ceea ce știm despre minunile Domnului Hristos. Suntem martori și ai faptului că Domnul Iisus Hristos, cândva, aici pe pământ, a dat vedere la doi oameni fără vedere care L-au rugat să le dea și a dat grai unui om care nu vorbea.

Și mărturia noastră o dăm pentru credința pe care o avem și dacă nu credem în aceste două minuni care s-au propovăduit în această zi prin citirea din Sfânta Evanghelie, nu suntem martori ai Domnului Iisus Hristos. Iar dacă credem în aceste minuni, credem pentru toată viața noastră întreagă, și-L avem la temelia vieții noastre.

Față de suferința oamenilor, de orice fel ar fi ea, Dumnezeu are două chipuri de raportare. Și anume: pe unii îi vindecă, pe alții îi ajută să-și poarte partea de greutate câtă le-a fost rânduită, si aceasta pentru mântuirea lor.

Noi nu cunoaștem tainele lui Dumnezeu, nu le cunoaștem și nu le putem cunoaște. Credem că le vom cunoaște cândva. Când anume? Atunci când vom trece de viața aceasta pământească, atunci când ni se vor descoperii tainele lui Dumnezeu.

Așteptăm vremea în care vom putea ști ce nu știm aici pe pământ. Și dacă va vrea Dumnezeu să nu știm nici atunci, bineînțeles că vom da slavă lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu este mai mare decât cunoștința noastră, este mai mare decât ceea ce putem noi înțelege, și nu putem avea pretenția noi, oameni mărginiți, să știm lucruri mai presus de noi, și dacă, totuși, va veni vremea să știm lucruri mai presus de noi, le vom ști prin descoperire dumnezeiască.

Ceea ce trebuie să știm noi este să ne întemeiem viața pe ceea ce știm, și știm că Domnul Hristos are putere să facă minuni, și că ar putea să facă minuni și pentru noi.

Dar ceea ce ne interesează mai mult decât o minune de aceasta care privește viața trupească, este să facă Dumnezeu minunea învierii noastre sufletești. Pe aceasta nu o vedem cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

Psalmistul, când a zis: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 24), a avut o descoperire dumnezeiască. A înțeles ceva ce nu ar fi putut înțelege dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu să înțeleagă. „ Mulțumescu-Ți Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, că așa a fost înainte-Ți bunăvoința Ta” (Lc. 10, 21).

Sunt cuvinte spuse de Domnul Hristos, rămase în Sfânta Evanghelie, din care înțelegem că pentru a cunoaște lucruri mai presus de noi, lucruri din descoperiri dumnezeiești, trebuie să avem o condiție: să fim cum sunt pruncii, să avem inimă curată după cuvântul Domnului Hristos: „ Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8).

Fără inimă curată nu putem înțelege cele mai presus de noi, nu putem înțelege decât doar dacă zicem împreună cu psalmistul: „ Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune Le-ai făcut”. Spunem cuvinte ale altuia, și nu spunem cuvinte ale noastre. Dacă ajungem să vedem mărețiile lui Dumnezeu prin făpturile Sale, zicem și noi cu psalmistul: „ Cât de mari sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune Le-ai făcut” sau cu Biserica „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale, și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale “, „ Cât de minunat este numele tău Doamne în tot pământul!” și „ strălucirea slavei Tale se înalță mai presus de ceruri” (Ps. 8). “Te măresc Doamne, că sunt minunat întocmit” (Ps. 138), sunt cuvinte ale vederii duhovnicești, sunt cuvinte pe care le poate spune cineva care a înțeles ceva din ceea ce descoperă Dumnezeu, nu din ceea ce descoperă omul.

Noi citim despre Dumnezeu din cărți, citim despre Dumnezeu din Evanghelie, citim despre Dumnezeu din Scriptură, dar toate acestea sunt informații din afară. Nu sunt cunoștințe dinăuntru câtă vreme nu avem inimă curată pentru că nu împlinim condiția vederii duhovnicești.

Sunt oameni care așteaptă să primească darul de înainte-vedere, de înainte-cunoaștere, de la alți oameni. Darurile acestea însă, le dă numai Dumnezeu, când știe El și unde știe El. Noi, este destul să-i fim martori ai Mântuitorului Iisus Hristos „ în Ierusalim - în cetatea păcii - în Iudeea, în Samaria, și până la marginile pământului”, adică acolo unde ne trăim viața.

Să se vadă din viața noastră că suntem credincioși, să se vadă din viața noastră că suntem doritori de înaintare duhovnicească, să se vadă din viața noastră că trăim altfel decât necredincioșii, să se vadă din viața noastră că avem vedere duhovnicească.

Vederea lui Dumnezeu

Au fost miluiți de Dumnezeu doi oameni care au fost lipsiți de vedere, prin aceea că Domnul Hristos le-a dat vedere. Dar tot binele și toată darea cea bună din lumea aceasta este de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut omul, Dumnezeu a dat vederea. Noi spunem în psalm: „ Cel ce-a plăsmuit ochiul, El oare nu înțelege? Cel ce-a sădit urechea, El oare nu aude? ” (Ps. 93, 9).

Sigur aude, sigur vede! Noi ne-am pomenit în lumea aceasta așa cum suntem fiecare dintre noi. Mai apoi a trebuit să avem și o altă vedere, și anume, am început să-L vedem pe Dumnezeu Cel nevăzut în conștiința noastră, să-L vedem pe Dumnezeu Cel ce este în sufletul nostru, să-L vedem pe Dumnezeu cârmuitor al vieții noastre, să-L vedem pe Dumnezeu dătător a tot binele, și acestea cu vedere duhovnicească.

Apoi, după ce L-am văzut pe Dumnezeu care se arată inimii curate, vom spune cuvinte de laudă pentru Dumnezeu, dar de obicei spunem prin cuvinte alte altora. Și anume, spunem că: „ Ție Ți se cuvine toată cinstea, mărirea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh “; „ Că sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție mărire înălțăm… “; „ Că bun și iubitor de oameni ești și Ție mărire înălțăm… “; Că milostiv și bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție mărire înălțăm… “, „Că Tu ești Dumnezeul nostru și Ție mărire înălțăm… “; Că Tu ești Împăratul păcii și Mântuitorul sufletelor noastre și Ție mărire înălțăm… “; „ Ca pe Tine Te laudă toate puterile cerești și Ție mărire înălțăm… “; „ Că al Tău este a ne milui și a ne mântui și Ție mărire înălțăm… “; „ Că Dumnezeul milei și al îndurărilor și al iubirii de oameni ești și Ție mărire înălțăm… “.

Și cuvintele acestea le spunem nu ca unii care ne-am întâlnit cu cunoștința de Dumnezeu, ci ca unii care nu se potrivesc cu ceea ce gândim noi, cu ceea ce simțim noi. Și totuși trebuie să fim martori ai Mântuitorului Iisus Hristos, Cel ce a dat vedere celor lipsiți de vedere, Cel ce a dat grai celor lipsiți de grai, și care ne poate da și nouă vedere duhovnicească și ne poate da și nouă grai preamăritor de Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Sunt însă și împrejurări în care trebuie să ne vedem cum suntem, să nu vedem răutățile altora, să trecem cu vederea peste păcatele oamenilor, să fim și noi așa cum a fost și cuviosul Macarie, care a fost învrednicit să se numească Dumnezeu pământesc. Așa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot așa și el acoperă păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca și cum nu le-ar fi văzut și pe cele de care auzea ca și cum nu ar fi auzit de ele.

Iubiți credincioși,

Trebuie să avem vedere sufletească și pentru altceva, ca să ne vedem neputința noastră, ca să vedem răutățile noastre, ca să vedem neîndestulările noastre. Să ne dea Dumnezeu sufletul Lui ca să ne vedem păcatele noastre, dar să ne dea Dumnezeu vedere sufletească și ca să vedem măririle lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, bunătatea Lui.

Sunt atâția oameni care se tânguiesc o viață întreagă și dacă ar mai avea viață s-ar tângui și mai departe pentru unele păcate care le-au făcut cândva în vremea neștiinței, aceia văd păcatele, dar nu văd bunătatea lui Dumnezeu. Pocăința pe care o facem noi nu trebuie să fie o pocăință zdrobitoare chiar dacă psalmistul spune „ inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”.

Noi trebuie să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu, care le poate pe toate, poate să nimicească tot răul din noi, poate să ne dea iarăși bucuria mântuirii: „ Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește “, spunem noi în rugăciuni pentru că credem că Dumnezeu poate face aceasta și face aceasta.

Sfânta Evanghelie este izvor de bucurie și de nădejde și în înțelesul acesta.

Ne trebuie deci și o vedere lăuntrică pentru a înțelege cele despre Dumnezeu, ca de exemplu: „ Pe cât este de sus cerul de pământ pe atât este de mare bunătatea Lui spre cei care se tem de Dânsul”, că „precum este de mare mărirea Ta așa este de mare și mila Ta”. Toate ale lui Dumnezeu sunt nemărginite. Și vine bunătatea lui Dumnezeu și ne întărește în credința că Dumnezeu iartă păcatele, că Domnul Hristos și-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, că Domnul Hristos iartă păcatele omului care părăsește păcatul, că Domnul Hristos a spus că „ în cer se face mai mare bucurie pentru un păcătos care se întoarce la pocăință decât pentru 99 de drepți care nu au trebuință de pocăință”.

Așa ceva trebuie să vedem.

Să Îl vedem pe Dumnezeu bun și iubitor de oameni, dar nu când vrem să facem păcate, ci când vrem să părăsim păcatul. Dacă înmulțim păcatul, pentru că Dumnezeu ne iartă, nu o să ajungem niciodată la iertare de la Dumnezeu.

Să luăm aminte la minunile acestea care s-au citit în Sfânta Evanghelie din această zi și să cerem de la Dumnezeu să ne dea dar de cunoaștere de noi înșine.

Să ne dea darul de a-L cunoaște pe El nu numai din spusele altora, să zicem și noi împreună cu psalmistul: „ Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune Le-ai făcut”. Iar cuvintele acestea să nu le zicem numai că sunt scrise în carte, ci să pornească din inima noastră ca un adevăr pentru noi și pentru alții.

Sfântul Isaac Sirul spune că sunt niște oameni care atunci când se roagă lui Dumnezeu, din multă cunoștință de Dumnezeu nu mai pot spune cuvinte de rugăciune, ci pot sta doar în uimire, și pot sta să li se taie cuvintele de pe buze. Dar nu mai spune Sfântul Isaac Sirul și altceva, că mai sunt mulți oameni care din necunoașterea de Dumnezeu nu pot să înmulțească aducerea de mărire lui Dumnezeu. De ce? Pentru că li se taie cuvintele de pe buze, nu mai au ce spune, nu mai știu ce să spună din multă neluare aminte și din multa nepăsare.

Iubiți credincioși,

Să ne gândim cu toții la puterea multă a Domnului Hristos, să-I mulțumim Domnului Hristos pentru binele pe care îl face pentru trup și pentru suflet și să căutăm cunoștința de Dumnezeu, pe care să o cerem fiecare dintre noi după puterea noastră.

Și apoi să dăm mărturie despre Domnul Iisus Hristos prin credința noastră, prin viața noastră, prin sărbătoririle noastre, prin rugăciunile și posturile noastre, prin tot ceea ce este frumos și bun în lumea aceasta și în care se preamărește Tatăl, Fiul, și Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Amin! 
 
Sursa: Doxologia

Viața Sfintei Mironosițe Maria Magdalena, pe înțelesul copiilor

| | | 0 comments

Predica la Sfântul Prooroc Ilie - Părintele Nicolae Steinhardt

joi, 20 iulie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 4, 22-30


În vremea aceea se mirau toţi de cuvintele harului care ieşeau din gura lui Iisus şi se întrebau: oare, nu este Acesta feciorul lui Iosif? Atunci El a zis către ei: fără îndoială, îmi veţi spune această pildă: doctore, vindecă-te pe tine însuţi. Câte am auzit că ai făcut în Capernaum, fă şi aici, în patria Ta. Apoi le-a zis: adevărat vă spun vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. În dreptate vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât s-a făcut foamete mare peste tot pământul. Şi la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât numai la o femeie văduvă, din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele lui Elisei proorocul, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât numai Neeman sirianul. Însă toţi în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie şi, sculându-se, L-au scos afară din oraş şi L-au dus până în sprânceana muntelui, pe care era zidit oraşul lor, ca să-L arunce în prăpastie; dar El, trecând prin mijlocul lor, s-a dus de acolo.


Părintele Nicolae Steinhardt - Sfântul Prooroc Ilie, biciuitorul făţărniciei

Sfantul Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informeaza pe larg in capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor si in capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor si la care Noul Testament face in repetate randuri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 si 19), atat Ioan Botezatorul cat si insusi Hristos fiind luati drept reaparitii ale vechiului profet – ni se arata ca ‘un om de la munte’ (e din Tesba Galaadului, tinutul muntos dintre Iordan si desertul arab) si cu infatisare de aspru si strasnic ascet, intocmai ca Sf. Ioan Botezatorul caruia ii este mereu asemuit in Noul Testament. Poarta parul lung, cingatoare de curea imprejurul mijlocului si manta in piele de oaie, un ‘cojoc’ precum spun unele talmaciri, de fapt un soi de pelerina mitoasa si lunga, fara maneci, specifica pastorilor de la munte, o tundra adica, o sarica. Este iute in miscari si taios in rostiri, totul in vorbirile, purtarile si gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumata numai in termeni ca foc si para, tunete si fulgere, manie si urgie.

Omul acesta, cu infatisare frusta, de nu si salbatica, nu umbla catusi de putin cu jumatati de masura ori cu manusi si cu saru’mana. E un ins dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe sleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea in tara si junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios in deradere ca in zadar si-au chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu sabii si lanci : «Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se indeletniceste cu ceva sau este este in calatorie sau poate doarme; strigati tare sa se trezeasca!» (III Regi 18, 27).

Ravnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se talcuieste Dumnezeul ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa asculte si sa dea porunci, se bucura de darul savarsirii minunilor, inviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este dat sa stea pe muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in chip de cutremur si de foc si nici de vijelie naprasnica, ci in ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila: ca adiere de vant lin. (1)

Ilie uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si nu stie ce-s acelea: slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile in doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a Israelului, “stapanii cei tiranici si cu narav de fiara” (spre a folosi calificativele din Acatistele Maicii Domnului) – le vorbeste fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea parte: cainii vor linge sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe Izabela. Si asa a si fost.

Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai ales il scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernica, o jefuitoare, o dusmanca a norodului, e si o mincinoasa fara seaman, o ipocrita inveterata care se vrea ceea ce nu este si se da drept ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca a gandi. Spre a-l spolia si nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i rapi via si pamantul, aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post inaintea depunerii unor marturii mincinoase, imperechind astfel nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru si facand-o, ticaloasa si netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi mai jalnic, mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi recunoscuta ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata drept evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii, regie, procese montate si osandiri, cu forme legale si intru totul proceduriste, ale celor fara vina.

Capcana aceasta urzita impotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pamantul lui stramosesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tara – premeditata, organizata, grijuliu si amanuntit mesterita, stradania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil si de legalitate nu poate sa nu irite pana in adancul rarunchilor pe un om din fire ranit de ce este fatuiala, perfidie, mascara. Scandalos si respingator la Ahab si Izabela – nedespartita intru miselie pereche – este indeosebi minciuna, sfruntata inselaciune, pornirea de a prosti oamenii, osardia in urmarirea scopului: a-i face pe oameni sa dea mai multa crezare unor vorbe desarte, unor palavre decat realitatii flagrante.

Ahab si Izabela par a preinchipui dura zicala romaneasca atribuita muierii ticaloase care spune: Nu crede, barbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ti spun eu.

Ilie nu sufera nici tradarea adevaratului Dumnezeu. Cand Ohazia, urmasul lui Ahab, e bolnav si gaseste de cuviinta sa ceara ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poarta proorocul cu trimisii regelui, carora le iese inainte? De doua ori ii arde cu focul din cer: pe doua capetenii si de doua ori cate cincizeci de trimisi. Au doara nu are Ohazia cui sa ceara ajutor? Au doara nu este Dumnezeu in Israel?
 
Esential la Ilie este purtarea fata de mincinosi, rai, asupritori si nelegiuiti de tot felul. Mereu glasuieste deschis si dur, mereu crede neclintit in dreptate si intr-un Dumnezeu pedepsitor si fara partinire. Nu stie de crutare, de gluma, de ingaduinta: focul sa va arda, cainii te vor manca. Acesta e stilul si, stilul, o stim de la Buffon si de la Blaga, reprezinta sinea insasi a omului. Ilie nu recurge niciodata la parafraze, la ocolisuri. Nu se indupleca, nu se lasa cucerit, ademenit, imbrobodit, speriat, mituit. Amenintarile ori magulelile puterii il lasa stana de piatra. Prea putin ii pasa. Distinge net intre bine si rau, pe unul ca el nu-l poti prosti ori amagi cu discursuri ticluite si cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osandeste raul, ii sta impotriva cu fapta, nu se face ca nu-l ia in seama si tinteste la centru, la izvorul urgiei, in rau credincioasa, nascatoarea de napaste pereche atotstapanitoare Ahab si Izabela, cauza tuturor dezastrelor si nenorocirilor, vrajamsii neinduplecati ai propriului lor popor, de care isi bat joc, pe care il impovareaza si-l prigonesc, folosind neincetat cele mai felurite soiuri de grairi mincinoase si de tertipuri stravezii.

Ilie isi incheie viata de facator de minuni, de prooroc, de «om al lui Dumnezeu» (cum este unanim numit), de aprig si neinfricat luptator cauzas al binelui, dreptatii si adevarului (iar drept ucenic urmas si purtator de ‘cojoc‘ il ia pe nu mai putin zelosul decat dansul Elisei) potrivit stilului sau de a fi si de a actiona. E ridicat la cer, viu fiind. In car de foc tras de cai de foc si in vartej de vant: el care prin rugaciunea lui si sarguinta sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici si L-a induplecat sa coboare foc pentru ca sa mistuie jertfa cea dreapta, spre rusinea si pieirea idolatrilor. Neostoit, bataios, nepotolit, pleaca – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta intocmai cum a si trait: in iures si in slava. Lutului nu-i este ingaduit sa-l cuprinda, sa-l strice. E luat la cer in plina vigoare si petulanta, ca un bun si vrednic ostas al lui Dumnezeu si un viteaz premergator al Botezatorului, ca unui menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Trei sunt figurile care fara indoiala fac legatura intre Vechiul si Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul, ultimul prooroc al Vechiului Legamant; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament»; Ilie pe care Domnul Hristos il identifica lui Ioan (Mat. 11, 13-14: «Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie, cel care va sa vina», Id.: Mat. 7, 10-13; Marc 9, 11-13), care sta de vorba cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Fata (Mat. 17, 3; Marc. 9, 4; Lc. 9, 30) si este evocat pe Golgota (cu prilejul strigarii cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanti ca o chemare a lui Ilie). (Mat. 27, 47-49 ; Marc. 15, 34-36). Ilie cel intotdeauna prezent in Noul Legamant odata cu Ioan, alaturi de Hristos, biet cioban de munte in sarica lui, in «cojocul» lui facator de minuni si el (strans valaturit desparte apele Iordanului), indaratul caruia clocoteste inima unui mare ravnitor pentru Dumnezeu si aprig vestitor al lui Hristos.

Sa ne fie noua tuturor pilda de neinfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de minciuna si de idolatrie, scarba de fatarnicie si de uimita sila atunci cand ne intampina pe calea intortocheata a vietii scarbavnica impostura“.
________________________
(1) Firesc pentru logica noastra omeneasca – ar fi fost ca unui astfel de om, Domnul sa i Se fi manifestat in mod violent, dar paradoxia cosmica a vrut ca impetuosul Ilie sa-L vada pe Dumnezeu ca putere blanda si senina.

(N. Steinhardt, “Daruind vei dobandi“)

Gândurile unui basarabean despre Centenarul Unirii din 2018 și despre românii din Basarabia - Ion Moraru

marți, 18 iulie 2017

| | | 0 comments

Ion Moraru s-a născut în 1929, în Mândâc, Bălți, Basarabia. La 18 ani, în 1947, a fost unul dintre membrii fondatori ai organizației „Sabia Dreptății” din cadrul Mișcării de rezistență anti-sovietică „Arcașii lui Ștefan cel Mare”. A fost arestat de către NKVD în 1950 și a fost închis în pușcării din Chișinău, Odessa, Moscova, Ruzaevka (pe Volga) și în lagărele Dubrovka, Maikaduk, Ekibastus, Spassk, Aktas. A fost eliberat în 1956, în urma schimbărilor de după moartea lui Stalin din 1953. După 1990, a publicat trilogia „Pustiirea”, „Treptele infernului” și „Fata cu miros de busuioc”.

Unirea din 1918 a fost salvarea de la moarte a populației române din partea stângă a Prutului, care a fost cotropită de mai multe ori de către Imperiul Rus. În primul rând, noi ne-am înviorat graiul, ne-am înviorat cunoștințele istorice despre neamul nostru românesc: cine suntem, de unde venim și încotro mergem. Economic, a fost benefic – fără discuție –, căci au început să se facă diferite construcții, întreprinderi care schimbau nivelul de viață al populației din partea locului.

Centenarul Unirii din 2018 este un punct de cotitură în destinul acestei populații. Dacă în acest an nu vom avea marea fericire și hărăzire de la Tatăl ceresc să fim cu toții la un loc, vom fi lăsați în hăul istoriei și al jocurilor imperiilor.

Mă rog Bunului Dumnezeu, așa cum pot, ca să ajung până în anul 2018, poate atunci voi fi recunoscut de țara mamă că eu sunt român.
M-am adresat României să-mi retrocedeze cetățenia română și m-a trimis la zeci de birouri să le bat pragurile – când eu nu-s bucuros de pragul meu, care e înalt. Și sunt mâhnit, e regretabil, pentru că am declarat sus și tare în timpul ocupației ruso-bolșevice că sunt român și am înființat chiar și o secție a „Arcașilor lui Ștefan cel Mare” din Cubolta pe care am numit-o „Sabia Dreptății” și am început lupta de rezistență și de împlinire a visurilor noastre când eram încă la hotarul dintre adolescență și tinerețe, nedându-mi seama că în fața mea stă un monstru enorm, grozav, care sfârtecă totul. Și apoi, la toate cercetările, afirmând că sunt român, primeam torturile care le trăsneau prin minte.

Iată ce înseamnă pentru mine anul 2018. Și totuși, după cum merg lucrurile în această zonă geo-politică, eu sper în Bunul Dumnezeu că unirea va fi. Nu va fi ca în 1918, vor fi alte forme de unire. Unirea forțelor armate naționale, unificarea legislației peste tot teritoriul unde se vorbește limba română și multe alte reunificări. Probabil că vor mai fi încă alegeri locale pentru conducerea din stânga Prutului, dar tot ce va fi făcut va fi făcut cu folos pentru unirea totală.

Aș dori ca pentru această sărbătoare românii din Basarabia să se trezească… „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani/ Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă…” Nu înțeleg aceste cuvinte decât sacramental, cum au fost scrise de autor. Doresc ca tineretul să fie strâns unit, doresc ca toate partidele, mișcările și partiduțele care strigă și se bat cu cărămida în piept pentru unire să se unească întâi ei, aici, pe loc.

În lagăr am avut foarte multe ocazii când Dumnezeu mi-a păstrat viața. Acum, dacă m-ați întreba dacă îmi pare rău că am fost arestat sau nu, aș răspunde că nu-mi pare rău. În primul rând, pentru că am fost arestat pentru țară, pentru neam. În al doilea rând, și a însemnat ceva special pentru mine, eu am avut acolo ocazia să mă întâlnesc cu cele mai luminate minți din fostul Imperiu Sovietic, printre care și cu Soljenițîn.

Când a murit Stalin, când a pierit tiranul, în anul 1953, noi, masa de deținuți, am început să devenim activi, duceam fel de fel de discuții, că o să fim și noi liberi, că repede se vor desființa lagărele. Discuția asta a avut loc într-o secție de turnătorie, unde noi fugeam când se stingea lumina și nu puteam lucra, fugeam să ne încălzim acolo. Acolo lucra și Soljenițîn în lagărul nostru, la Ekibastus. Față de mine, el era un om mai în vârstă, de peste 40 de ani. Și el numai zâmbea, stătea sprijinit așa pe o parte și zâmbea. Și când discuția devenise mai fierbinte, a intrat el:
„Și voi credeți, băieți, că această bombă biologică, care suntem noi, poate fi așa ușor eliberată de către sistem? A murit păgânul, a pierit păgânul, dar uite, sistemul încă n-a pierit! Sistemul, dacă va fi să se destrame, va trebui să treacă mult timp, ca în acest timp populația sistemului să ia contact cât mai mult cu lumea exterioară și să vadă cum trăiesc oamenii în alte țări.”

Noi, tinerii de atunci, eram educați de Biserică, de părinți, în stilul patriarhal. Aveam așa-numita, cum zic bătrânii, rușine. Tineretul de azi nu are așa ceva.

Tineretul de astăzi nu cunoaște istoria adevărată a românilor. Este născut din părinți crescuți fără Dumnezeu, din părinți crescuți în perioada sovietică, când li se spunea zi și noapte, și la școală, că nu-i Dumnezeu. Și că cei mai înrăiți dușmani ai noștri sunt românii de peste Prut. Este o minune că tineretul de astăzi răsare dintr-un sol ostil neamului românesc.

Rolul profesorilor, ca întotdeauna, este să fie purtători de lumină. Dar purtători de lumină sclipitoare, nu mată. Chiar dacă este matematician, chiar dacă este chimist sau biolog, profesorul să facă educația tineretului în spiritul adevărului, al credinței noastre creștin-ortodoxe. În ultimul capitol de la Evanghelia lui Matei, în ultimul verset, înainte de a pleca de la noi, Hristos le spune ucenicilor: „Duceți-vă la neamuri, învățați-i!” Asta trebuie să facă și profesorii noștri. „Și botezați-i, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” Aceasta este temelia Ortodoxiei. Repet, învățătorii trebuie să fie lumina sclipitoare a neamului nostru de aici. Și să propovăduiască, indiferent de facultate, adevărul despre noi.

Am avut marea fericire de la un moș de-al meu să fiu dăruit cu un sac de cărți în limba română. Acolo erau Eminescu, Creangă, Asachi; până și pe filosoful român P.P. Negulescu și
Destinul omenirii am găsit.

M-au inspirat Eminescu, Ionică Creangă, scrierile lor, care sunt diferite. Eminescu e înșurubat în filosofia veșniciei, Creangă e înșurubat în Capra cu trei iezi. Dar ei sunt atât de ai noștri cât nimeni nu-și poate închipui.

A fi român, pentru mine, pentru soția mea și pentru copiii mei înseamnă a fi om integru. A fi unit cu credința creștin-ortodoxă, a fi unit cu cele mai din străfunduri rădăcini ale neamului românesc, începând încă de la vechii traci și apoi de la geto-daci… A fi un luptător înverșunat pentru Unire. Repet a nu știu câta oară: unirea este mijlocul existențial, nu numai al nostru, ci al fiecărui neam, al fiecărei etnii. Este unire, este viață a etniei. Nu e unire, e pierdut totul.

Chiar dacă marile puteri nu îi lasă pe românii din stânga și din dreapta Prutului să se unească într-o singură țară, Frontul Popular le-a arătat ce pot face. Să iasă cu buchete de flori la Prut, să deschidă granițele, să se îmbrățișeze și să arunce în Prut buchete mari și coroane de flori în cinstea Unirii. Asta e simbolic. Însă ei trebuie să facă ceea ce se face astăzi. Educație, educație și în stânga, și în dreapta. Nu, Doamne ferește!, să se iște undeva părerea că el e fratele mai mare. Nu sunt frați mari și mici. Sunt frați români. Ați auzit? Sunt frați români!

În viitor, pentru neamul românesc sunt mai multe pericole. Cel mai mare pericol este dezbinarea. Al doilea pericol, asemănător cu primul, de aceeași gravitate, este corupția, hoția, delapidarea. Aceste pericole ne pasc, ne pândesc la fiecare pas. Nemaivorbind de pericolele imperiilor, să fim înghițiți de un imperiu sau de alt imperiu. Nu, să fim noi singuri, români.

Toate persoanele care au fost deportate sunt modele de trăire conștientă a neamului românesc. Și doar pentru atâta au fost deportați. Ei altă vină n-au avut față de imperiul cotropitor, numai vina că aveau conștiința de sine curată și că trăiesc cu frica lui Dumnezeu.

Orice durere, orice eșec, orice nereușită ai avea în viață, strânge din dinți, dar nu te plânge, ci așează-te și ia totul de la început. Aș vrea ca tineretul să cunoască acest slogan.

Predica la Duminica a 6-a după Rusalii (vindecarea slăbănogului din Capernaum; a Sf. Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic)

sâmbătă, 15 iulie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 9, 1-8


În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale. Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor.

Părintele Cleopa Ilie - Despre păcatele săvârșite cu gândul

Și știind Iisus gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?“ (Matei 9, 4)

Iubiți credincioși,

În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateștiutor știe gândurile oamenilor și vede mai înainte toate cele ce vom face și vom gândi noi. Acest lucru îl arată și psalmistul care zice: “Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi“ (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată același lucru, zicând: “Eu sunt cel ce cerc inimile și ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui și după roadele isprăvilor lui“ (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: “Cela ce cerci inimile și rărunchii, Dumnezeule“ (Psalm 7, 9).

Așadar, frații mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu știe gândurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că știe gândurile noastre, ci și pedepsește păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic și nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gândurile rele.

În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu și din gând. Așa, de exemplu, zice: “Să nu furi, să nu desfrânezi, să nu ucizi...“ (Ieșire 20, 13-15). Legea veche, având numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea și desăvârșirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, “Legea Veche nu a desăvârșit nimic“ (Evrei 7, 19). De aceea a și venit în lume Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească și să o desăvârșească, adică să scoată păcatul din gând, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu oprește păcatul numai din lucrare, ci și din gândire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pământului, iar rădăcinile rămân, iarba iarăși crescând la loc. Legea Darului, Sfânta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gândire, căci după învățătura Sfinților Părinți, gândurile sunt rădăcini ale faptelor (Sfântul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simțiri, 1826, p. 230).

Mântuitorul, arătând desăvârșirea Legii Noi față de Legea Veche, zice: “Ați auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrânezi“ (Ieșire 20, 14); “Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a și săvârșit adulter cu ea în inima sa“ (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mântuitorul arătând greutatea păcatului cu gândul, zice: “Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă“ (Matei 5, 22); și iarăși: “Oricine urăște pe fratele său, ucigaș de oameni este“ (I Ioan 3, 15). Iată dar că și un singur gând de ură asupra fratelui nostru ne face ucigași de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat și știutor al inimilor omenești și al gândurilor minții, adeseori mustra pe farisei și pe cărturari, văzând în mintea și inimile lor gânduri de ură, de zavistie, de viclenie, de fățărnicie, de slavă deșartă, de mândrie, de desfrânare și altele de acest fel.

Prin aceasta ne arată că El vede, judecă și osândește păcatele noastre, făcute cu gândul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi și nu ne vom pocăi de ele. Sfinții și dumnezeieștii Părinți, având în vedere că Dumnezeu pedepsește păcatele cu gândul, pururea își păzeau mintea și inima de gândurile pătimașe și rele, aducându-și aminte că “cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, între încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii“ (Evrei 4, 12).

Sfântul Efrem Sirul, având în vedere că gândurile vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecății de apoi, zice: "Nu vă aruncați în negrijă, frații mei, pentru păcatele cu gândul că nu ar fi mari și nu ar avea osândă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gândul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrânare întru poftă de femeie și ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gândul nu ar fi osândite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu gândul ale feciorilor săi" (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu gândul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecății de apoi “va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor și cele ascunse ale întunericului, pârându-i pe dânșii gândurilor lor, și dând răspuns în ceasul acela pentru ele“ (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).

De unde se nasc gândurile rele în mintea noastră? La această întrebare, însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicând: “Cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om“ (Matei 15, 18). Altă dată iarăși zice: “Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, pizma, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om“ (Marcu 7, 21-23). Dar de câte feluri sunt gândurile rele? La această întrebare spune Sfântul Casian Romanul că opt sunt gândurile răutății. Și care sunt aceste opt feluri de gânduri rele? Cel dintâi gând al răutății este al lăcomiei pântecelui; al doilea, al desfrânării și al poftei de desfrânare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al întristării; al șaselea, al trândăviei; al șaptelea, al slavei deșarte; al optulea, al mândriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).

Prin ce faptă bună putem scăpa de gândurile rele? Atât monahii, cât și creștinii pot scăpa de gândurile rele prin două fapte bune, și anume: Prin paza minții de gânduri numită și trezvia atenției prin sfânta rugăciune și mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gând rău și de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenției, adică gândurile curate ale minții noastre cu sfânta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strâns unite una cu alta și se susțin reciproc, după cum zice Sfântul Isihie Sinaitul: "Atenția minții și rugăciunea lui Iisus, se suțin una pe alta, pentru că atenția supremă se naște din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naște din paza minții și atenția supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).

Să nu uităm însă că atât atenția gândurilor, cât și sfânta rugăciune sunt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea rațională a sufletului, care alungă și stinge din mintea noastră trezvia și rugăciunea. Acest lucru îl adeverește același sfânt părinte, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atenției, ca apa, focului și în toată vremea o războiește cu putere. Precum zăpada nu naște flăcări, sau apa foc, spinul smochine, așa nu va fi liberă mintea omului de gânduri rele, de cuvinte rele și de fapte diavolești, dacă nu și-a curățit mintea și inima cu trezvia atenției și cu rugăciunea".

Și iarăși zice: "Precum fără corabie nu putem trece marea, așa fără paza minții de gândurile rele și fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putință să izgonim momeala gândului celui rău" (Ibidem, p. 48 și 76). Căci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gândurile rele și toate cursele vrăjmașului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea și în tot locul rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)".

Deci vă rog să nu uitați, când vă vin gânduri și pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniți de la voi cu această sfântă rugăciune. De veți avea paza minții și rugăciunea, să știți că va aflați pe calea mântuirii.

Acest lucru îl adeverește și Sfântul Pimen cel Mare care zice: "Omul ca să se mântuiască, nu are nevoie decât de minte trează și de rugăciune" (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. cap. 135. p. 186).

Iubiți credincioși,

Am vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem cu gândul în toată ziua, în tot ceasul și în orice clipă, ca să ne dăm seama că și pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Apoi să știți că mulți dintre creștini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osândesc pentru mulțimea păcatelor cu gândul, care îi robesc până la moarte, și ei nu le iau în seamă. Oare cei care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupești și-și ucid mintea, fecioria și simțurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosiderați curați și neprihăniți în fața lui Hristos, chiar dacă n-au făcut astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sunt curați înaintea Domnului de nu se vor pocăi de ele. Și câți dintre asemenea creștini, mai ales tineri, necăsătoriți și văduve, nu sunt stăpâniți de aceste păcate? Oare nu datorită păcatelor cu mintea și imaginația ajung oamenii la păcatele cu fapta și la patimă?

Mulți alții sunt robiți în minte de gândul averii. Își fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani și nu au odihnă până nu încearcă să-și realizeze visul. Dar visele se spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrânesc și mor săraci de toate și robiți de patima aceasta nevindecată întreținută în minte și inimă prin gânduri și imaginații. Credeți că-i va fi ușor la judecată unui asemenea om?

Alții sunt robiți de părerea de sine și de gândul că ei sunt mai buni, mai credincioși, mai curați, mai plăcuți lui Dumnezeu decât ceilalți. Oare credeți că ne putem mântui dacă suntem robiți de gândul mândriei și al slavei deșarte? Nu, nicidecum, dacă nu vom mărturisi aceste cugete la duhovnic și dacă nu ne vom părăsi de ele cât mai curând posibil.

Alții judecă pe aproapele în inimile lor și îl osândesc pentru faptele lui. Alții cugetă numai băuturi și ospețe, haine scumpe și cinste pământească, iar dacă nu le dobândesc se tulbură, cârtesc, slăbesc în credință și mor nemulțumiți în suflet. Oare aceștia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la înfricoșata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă gândurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gândul duc la cele cu fapta și că pentru toate gândurile și cuvintele deșarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.

Pentru a vă da seama de urmările grele ale păcatelor cu gândul, vă voi spune o istorioară adevărată din cartea numită Pateric.

Un sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un frate mirean într-un oraș. După câteva vreme a murit fratele acela și i-a rămas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul și l-a dus în pustie, la chilia lui. Îl hrănea cu finice și cu alte verdețuri din pustie, din care mânca și el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de bătrânul care-l hrănea, de când l-a dus în pustie. Nici femei, nici sat n-a văzut, nici pâine n-a mâncat, nici n-a știut ce este și cum este viața lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. A petrecut în această nevoință optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.

După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, să-i descopere pentru acel copil în care ceată de sfinți este rânduit. După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare osârdie, a adormit și a văzut în vis un loc întunecat și plin de toată scârba, iar în mijloc era copilul zăcând într-o supărare nespusă. Acestea văzându-le, bătrânul s-a mirat și a început a se ruga către Dumnezeu, zicând: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necurățiile trupești și lumești? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele și nopțile, postea, priveghea și se ostenea și de nici un păcat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el pedepsit în acel loc de întristare? Dar noi care suntem născuți, crescuți și îmbătrâniți în păcate, ce nădejde de mântuire vom avea? O, amar și vai de mine!"

Aceasta și mai multe zicând bătrânul cu plângere și cu tânguire, a stat înaintea lui îngerul Domnului și i-a zis: "Ce plângi așa, bătrânule, și de ce te tânguiești pentru copil care cu adevărat nu s-a atins de păcate trupești și lumești. L-ai învățat a posti, a priveghea și a se ruga, dar copilul avea mândrie mare și înălțare în inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curățenia lui și viața cea neatinsă de lume, că este un mare sfânt, mai mare decât cei din lume, și a murit în această gândire înaltă de sine. Deci să știi că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalță pe sine cu gândul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul".

Aceasta zicându-i, îngerul s-a făcut nevăzut. Bătrânul și-a venit în fire și în conștiință și a plâns neîncetat pentru moartea copilului până la sfârșitul vieții sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).

Iubiți credincioși,

Am pus această istorioară să arăt cât de mare este înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gândul, dacă omul nu-l mărturisește și nu se pocăiește de el. Ați văzut că nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atâta sfințenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoințe și osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gând de mândrie care-l stăpânea și-a pierdut sufletul pentru veșnicie...

Deci să stăm bine și să luăm aminte la păcatele noastre făcute cu gândul și să nu ni se pară că ele ar fi un rău mic. După învățătura Sfinților Părinți, răul cel mic nu este mic dacă aduce pagubă mare. Oare diavolul nu a căzut din cer prin păcatul mândriei cu gândul, împreună cu toată mulțimea îngerilor de un gând cu el?

Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură în această privință: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi ridica și deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi așeza scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt, peste munții cei înalți, care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea Celui Preaînalt voi fi“ (Isaia 14, 13-14).

Iată și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul său plin de mândrie: “Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!“ (Isaia 14, 15).

Vedeți cât de mari sunt urmările păcatelor cu gândul? Câți dintre creștini, robiți de cugetele rele și pătimașe, nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviți? Câți nu poartă în inima și mintea lor gândul de a se răzbuna pe semenii lor, gândul de a-și părăsi familia, de a fura ceva, de a săvârși desfrânare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-și pune capăt vieții? Și dacă cel stăpânit de asemenea cugete rele nu-și mărturisește gândurile, dacă nu se roagă stăruitor și nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvârșească cu fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veșnica lui pierzare.

Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate gândurile pierzătoare de suflet și să ne lumineze mintea, inima și voința, să cugetăm numai la cele bune și să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate și de a trăi în veci cu Hristos! Amin.

Sursa: Doxologia

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul - Cele 20 de fericiri

miercuri, 12 iulie 2017

| | | 0 comments

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.
2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.
3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.
4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.
5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.
6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aş­teaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.
7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.
8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.
9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.
10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.
11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.
12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”[1].
13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi de­loc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pă­mântului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.
14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.
15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.
16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.
17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.
18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel [2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.
19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.
20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,
Fratele vostru, Monahul Paisie

[1] Facerea 3, 19. 226
[2] I Timotei 6, 8. 228

(Sfântul Cuvios Paisie AghioritulEpistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005)

Sursa: Doxologia