Fragmente din jurnalul nescris al unui convertit - Stelian Crăciun, fostul rapper Cedry2k / Şcoala de Duminică

Stelian Crăciun, fostul rapper Cedry2k

Întoarcerea la Hristos presupune foarte mult efort, muncă, sacrificiu. Schimbarea se petrece în timp, iar convertirea ţine până la sfârşitul vieţii. Eu şi prietenii mei nu suntem cu nimic mai presus decât alţi tineri, atâta doar că spre deosebire de unii dintre oameni, noi avem în sfârşit o direcţie. Aş împărţi oamenii în două categorii: unii care învaţă doar după ce dau ei cu capul de prag şi alţii care învaţă şi din greşelile celorlalţi. Personal am căutat toată viaţa adevărul. L-am căutat în filozofie, în psihologie, în ştiinţă. Am evitat pe cât am putut Biserica. Când chema mama preotul să facă sfeştanie, eu o zbugheam de acasă. Credeam că Biserica este doar o instituţie, iar omul se poate mântui prin simpla lui bunătate, prin propriile fapte bune şi prin credinţă. Totuşi, viaţa mea a continuat să se afunde într-un gol. Mergeam din rău în mai rău. Am căzut în tot felul de patimi. Când eram puşti, apucasem să mă spovedesc de câteva ori, dar de la vârsta de 14 ani am devenit un tip teribilist. În şcoală eram măscăriciul clasei, iar în liceu, mai mult de-atât. Am început să beau, să chiulesc, să consum droguri, să vând droguri şi aşa mai departe. M-am oprit la un moment dat, am renunţat la muzică şi mi-am zis: „Hai s-o încerc şi pe asta cu biserica“. Nu mi-a mai rămas nimic altceva. Şi am stat şi m-am gândit: de când Sfântul Andrei a venit prin părţile noastre, acum 2.000 de ani, românii şi-au acceptat foarte simplu şi natural condiţia de creştin-ortodocşi. Brusc, acum, generaţiile acestea de rebeli din care fac şi eu parte au decis să caute adevărul în orice alt loc în afară de Biserică. Mi-am dat seama cât de nenatural era acest gând şi mi-am spus că nu e cazul să mă pun eu mai presus de strămoşii mei şi să încerc să văd realitatea mai simplu, aşa cum au văzut-o şi ei. Lucrurile s-au schimbat într-un mod radical şi neaşteptat pentru mine. Dumnezeu mi-a arătat şi dat în ultimul an bucurii mai mari decât ce am trăim în tot restul vieţii mele, când am căutat singur aceleaşi bucurii, dorind însă să fac exclusiv voia mea. Momentul în care am acceptat că trebuie să fac voia Domnului, cu toate ispitele şi greutăţile pe care le-am întâmpinat, a fost clipa de pace şi linişte pe care o căutam de mult şi pe care nu am găsit-o în nici un alt loc. Mi-ar plăcea să cred că pot să mor pentru credinţa mea, fiindcă dacă nu sunt gata să mor, nici nu sunt gata să trăiesc pentru ea.

Dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu ne-a făcut pe noi să-L acceptăm pe Hristos. El este iubirea necondiţionată. Aceasta nu există în nici o altă religie şi asta m-a făcut bucuros în credinţa mea de creştin ortodox. Consider că dragostea este singurul leac pentru acel gol din sufletul nostru, iar drogurile sunt doar calmante la acea suferinţă interioară. Atâta timp cât iei drogul, e posibil să te simţi bine, dar după ce efectul se duce, simţi golul din suflet mult mai adânc, mult mai pregnant decât înainte de consumarea drogului. Când eram mai mic, nu-mi dădeam seama de lucrurile acestea, dar pe măsură ce timpul trecea, golul se adâncea, devenea aproape insuportabil, şi de la tristeţe, depresie am ajuns la nepăsare, nesimţire şi deznădejde. De aceea avem atâtea cazuri de sinucidere între tinerii de astăzi, pentru că la un moment dat, nemaiputând umple acest gol din suflet cu aceste surogate ieftine, oamenii ajung la disperare. Ajung să creadă că nu mai există nici o altă soluţie şi practic din pricina lipsei curajului de a face sacrificii aleg nişte variante mult mai scurte, acele scurtături, care sunt de fapt păcăleli. Ele nu duc niciodată acolo unde duce drumul jertfelnic al Crucii, cruce pe care trebuie să o purtăm până la sfârşit. Cel mai mare vis al meu este să ne mântuim cu toţii.

Nu am avut exemple pe care să le urmez în viaţă, dar acum modelul meu este Hristos. Nu regret că m-am lăsat de muzica pe care o făceam, ci că aceasta nu m-a condus către Adevăr. Ne grăbim cu toţii să importăm din străinătate cam tot ce e rău, şi asta nu e bine.

Ani întregi, din cauza nepăsării, a nesimţirii, am avut senzaţia că nimic nu are rost, că adevărul nu poate fi găsit, că totul e minciună, că existenţa este lipsită de orice esenţă. Nesimţind pe Hristos în viaţa noastră, nesimţind iubire cu adevărat, mereu totul pare fără sens. Pentru că sufletul nostru căutând iubire, iar mintea nerealizând că sufletul caută dragoste, ajungem la un fel de conflict. Mintea cere tot felul de refugii, ajungem dependenţi de muzică, de tot felul de substanţe, de facebook. Nu căutăm oare dragoste pe facebook? Ba da. Căutăm atenţie din partea celorlalţi. Dar găsim? Nu. Nu aflăm acolo decât „dă-mi like“ ca „să-ţi dau like“ şi cam atât.

M-au întrebat mulţi de ce cred în Dumnezeu. L-ai văzut, ca să crezi în El? Da, L-am văzut, le-am răspuns, chiar dacă nu în mod fizic. Dar dacă e să credem doar în ce se supune percepţiei vizuale, nici curentul electric nu-l vedem şi totuşi nimeni nu se apucă să-şi bage mâinile în priză. Pe Dumnezeu Îl simţim în momentul în care acceptăm să-I ascultăm cuvântul din Sfânta Scriptură şi din graiul Sfinţilor Părinţi. Citind Scriptura vom înţelege ce vrea să ne spună Dumnezeu şi atunci ne va fi mai uşor să înţelegem şi anumite realităţi din jurul nostru, mai greu digerabile acum. Să nu uităm că prima virtute este răbdarea. Cu răbdare putem obţine toate celelalte lucruri bune în viaţa noastră.

Sursă: Ziarul Lumina

Ridicările, mai importante decât căderile / Şcoala de Duminică

Mulţi oameni au o idee greşită despre ce înseamnă fericirea adevărată. Pe aceasta nu o poţi obţine prin satisfacerea poftelor personale, ci prin fidelitatea arătată unui scop demn de preţuire, afirma o scriitoare americană din secolul trecut, Helen Keller. Această fericire au căutat-o şi cei patru prieteni, trei cântăreţi de rap, Stelian Crăciun, alias Cedry2k, Dragoş Tudorache, cunoscut ca Dragonul AK 47, Robert Iordache, zis şi Robert Drogatul, şi grafferul Dragoş Lipşa. Povestea aflării ei o puteţi citi în rândurile de mai jos.

I-am urmărit pe cei patru artişti la întâlnirile lor cu tinerii organizate fie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, fie prin liceele din Capitală. Amintirile dureroase ale trecutului din concertele unde drogurile şi beţia se luau de mână cu orgoliul de a fi the best in town, de a te considera un zeu pentru cei care te ascultau, se amestecau acum cu mărturisirile de credinţă în Hristos luată cât se poate de în serios.

Hip-hopul şi frecvenţele lui Dumnezeu

Primul care vorbeşte în adunările unde media vârstei nu depăşeşte 18-19 ani este Stelian. Cuvântul lui este unul convingător, penetrant. Liniştea se lasă în sala de curs şi Cedry2k de altădată electrizează mulţimea cu mesajul lui. „Convertirea durează până la sfârşitul vieţii. Unii, când aud că noi ne-am schimbat, îşi imaginează că suntem nişte sfinţi. Nimic mai fals. Avem în continuare de luptat cu multe patimi, cu care în sfârşit ne luptăm. Dar trebuie să ţinem minte că cu ajutorul lui Dumnezeu se fac toate, pentru că, aşa cum spune Scriptura, «la Dumnezeu totul e cu putinţă».

Ce-i face pe oameni să fie sfinţi? Ridicarea continuă după căderi. Sfinţii sunt oamenii care încearcă continuu şi reuşesc să se ridice. Ei nu acceptă căderea şi se ridică permanent. Nu rămân jos. Spre deosebire de noi, care avem tendinţa de a rămâne jos atunci când am căzut şi ne mulţumim cu mocirla din jurul nostru. Să ne bălăcim în ea. Dumnezeu nu renunţă la iubirea Lui pentru noi în momentul căderii, ci ne iubeşte mai mult în momentul ridicării noastre. Mult mai importante sunt în ochii lui Dumnezeu ridicările decât căderile.

Sfinţii au ţinut cu tot dinadinsul să se ridice după fiecare cădere. Lucrul acesta îl vom face şi noi până la sfârşitul vieţii. Neştiind câte zile mai avem de trăit, e foarte important cum ne prinde moartea. Să ne amintim de pilda celor 10 fecioare care-L aşteptau pe Mire, pe Hristos. Momentul acela trebuie să ne întâmpine pregătiţi, într-o stare de pocăinţă. Dacă v-aş întreba care dintre voi este cel mai păcătos, cred că cei mai mulţi v-aţi uita în stânga, în dreapta şi foarte puţini aţi lăsa privirea în jos gândindu-vă la voi înşivă.

Uneori sunt întrebat: de ce nu continuaţi să cântaţi, schimbând mesajul? Iată de ce. Hip-hopul presupune folosirea unor tobe africane. Acestea cândva ajutau la invocarea ploii, de aceea muzica hip-hop, frecvenţele joase de aici nu se potrivesc cu frecvenţele înalte ale lui Dumnezeu.“

Fără duhovnic nu poţi izbândi

Bileţelele trimise din sală se înmulţesc pe masa laboratorului de chimie din Liceul „Marin Preda“. Dar Stelian e neobosit în a da răspunsuri cât mai potrivite întrebărilor care îi macină pe cei din clasele a XI-a sau a XII-a.

„Dragostea lui Dumnezeu e mai puternică decât frica de trecutul nostru. Avem mai multe frici. Toată viaţa vom lupta cu amintirea acestor patimi care ne-au marcat. Am influenţat generaţii, deci nici măcar nu mai e vorba doar de noi. Sunt nişte păcate mai mari decât le vedem noi acum, pentru că nu am ajuns la o stare de pocăinţă reală. Avem pocăinţă, dar nu cât ar trebui. Ştim că aceasta se câştigă cu harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi împărtăşirea de Sfintele Taine. Credinţa noastră ne spune că singurul război pe care-l pierdem e cel la care renunţăm, şi nu cel în care suntem biruiţi. Teama care te face să depui armele este singura noastră piedică spre mântuire.

Nicolae Purcărea, cel care a trecut prin abominabilul fenomen Piteşti, spunea: «Crucea pe care o purtăm este formată din două braţe, din două axe, cea verticală este dragostea pentru Hristos, iar cea orizontală este dragostea pentru neam şi ţară». Dacă ne aducem aminte, ştim că vom fi judecaţi personal, individual, dar şi ca neam, ca popor. Trebuie să ne apărăm ţara, să fim aproape de cei nedreptăţiţi. Dacă cumva vreodată ne simţim inutili, să strângem un grup de prieteni şi să ne apucăm să facem curat pe malul unui râu. E un început bun. Chiar şi această simplă bunăvoinţă va fi răsplătită de Dumnezeu. Pornind de aici, vom găsi alte responsabilităţi, tot mai multe activităţi de îndeplinit.“

Ridicarea din păcat nu se face singur. Se ştie că dacă ai căzut singur, numai împreună te poţi ridica. Împreună cu cine? Cu cel care te poate îndruma pe calea mântuirii, cu duhovnicul. „Cei care nu aveţi un părinte duhovnic căutaţi-vă unul. Părinţii noştri, oricât de bine intenţionaţi ar fi, în afară de a ne pune ceva pe masă în fiecare zi ca să mâncăm, mai mult decât hainele pe care ni le cumpără şi facultăţile pe care ni le plătesc, nu au cu ce să ne ajute. Ei sunt destul de afectaţi de trecutul comunist în care au crescut şi mulţi nu au pregătirea spirituală necesară pentru a-şi ajuta copiii în problemele sufletului. E nevoie de un părinte duhovnic care să cunoască bine cuvântul lui Dumnezeu şi să aibă grijă să nu vă abateţi de la el, sau dacă vă abateţi, să reveniţi, să vă ridicaţi din cădere.“

Drogurile şi experienţele demonice

Al doilea din grupul raperilor este Dragoş, sau Dragonul AK 47. Pentru cine nu ştie, AK 47 este prescurtarea numelui armei inventate de Kalaşnikov. Pe Dragonul l-am întâlnit nu doar la conferinţe, ci şi la o Vecernie de sâmbătă seara la Antim. Dragoş are chipul blând. Zâmbeşte. Dar mărturia lui e una care vine din altă lume, una întunecată unde stăpâneşte răul şi necredinţa. „Am ajuns la Biserica lui Hristos prin eliminare, până am rămas fără variante. Am căutat adevărul în toate celelalte religii înainte să caut în Ortodoxie. Provin dintr-o familie fără Hristos. Părinţii mei n-au fost credincioşi. Aceasta este o repercusiune a sistemului comunist. Sarcina noastră acum este să întoarcem familia la credinţă. În cazul meu, familia s-a întors la Hristos văzându-mă pe mine. 50 de ani de comunism şi-au făcut bine treaba. A mai rămas aşa, doar o mică speranţă, dar cu ajutorul lui Dumnezeu o să ne revenim tot tineretul.

Când eram mic, mă uitam la MTV foarte mult. Am crescut într-un sistem occidental, al oamenilor care sunt preocupaţi mai mult de o carieră decât spre o vieţuire adevărată, îndreptată spre Dumnezeu. Mi-am dorit de mic să ajung un star şi zic eu că am ajuns undeva. Dar am cunoscut drogurile, care m-au adus la nişte experienţe demonice extreme. Eram doar un raper cunoscut, nu mă aşteptam să intru într-o lume ocultă, în magie, apariţii ciudate la concerte şi după. Percepţia mi-a fost blurată foarte rău şi am ajuns la un pas de moarte şi de îndrăcire. Apoi am ajuns la dezintoxicare la o mănăstire. Acolo am simţit harul lui Dumnezeu, Mângâietorul, Care m-a scos din toate belelele şi m-a pus pe picioare, mi-a dat o direcţie în viaţă. Acum sunt căsătorit. Sunt clean în limbajul de toxicoman. Sper în câţiva ani să renunţ şi la muzică.“

Nepăsarea e un păcat greu. Atunci când laşi să intre oricine şi orice să te influenţeze în existenţa ta, e periculos. Trebuie făcută o selecţie. În toate. Plecând de la muzica pe care o asculţi până la modele de urmat. „În viaţă, orice faci este important. Adică lasă urme în sufletul tău. Orice are o repercusiune. Bună sau rea. Să luăm de exemplu muzica. Noi nu ne dăm seama de influenţa pe care muzica ascultată de noi o are asupră-ne. Cei care fac muzică, DJ-ii în ziua de astăzi, nu sunt nişte repere morale, nişte oameni model, ci persoane care au îmbrăţişat drumul pierzării, al desfrâului.

Toată problema în viaţă pleacă de la modelele pe care ţi le alegi. Dacă-ţi alegi un model prost, nu ai cum să mergi bine. Eu am deconspirat un pic industria muzicală şi cloaca hip-hopului pe care o cunosc foarte bine, fiindcă sunt din branşă. Am fost făcut ipocrit, dar nu mă interesează. Eu ştiu că cine nu-L are pe Hristos e un om chinuit, un om care nu se cunoaşte pe sine şi pentru aceea trăieşte fals.

Firea noastră este înclinată mai mult spre rău decât spre bine. Şi din cauza asta, atunci când faci rău, când îţi faci rău, ai pe mulţi în jurul tău asemenea ţie. Când trăgeam legale erau foarte mulţi pe lângă mine, dar când am ajuns să merg la Sfântul Maslu, se făcuse gol în jurul meu. Nu îţi găseşti repede tovarăşi într-o astfel de ambianţă.“

Sursă: Ziarul Lumina

A apărut nr. 46 al Revistei Familia Ortodoxă

Din paginile revistei:

Cuvântul rugăciunii

Suntem cufundaţi într-un nor de vorbe. Unii până la mijloc, alţii până la umeri, alţii cu totul, cu toată viaţa lor. Cuvinte lipsite de rost şi de greutate, cuvintele lumii acesteia. Le zicem informaţii, dar cele mai multe sunt cel mult nimicuri, dacă nu bârfe sau chiar cuvinte de batjocură; cuvinte de slavă deşartă sau lascive, precum trupurile îmbibate cu plăceri, ori cuvinte mânjite în noroiul patimilor de ocară.

Aşa de puternic s-au intoxicat minţile multora cu vorbele ucigătoare de suflet, că nu mai pot trăi fără ele, precum drogatul care trebuie să-şi ia doza pentru a se linişti… Astfel se explică de ce aproape trei milioane de români nu-şi pot începe sau sfârşi ziua dacă nu-şi aruncă ochii peste ziare ca Libertatea, Click sau Cancan, iar viaţa noastră, a tuturora, ajunge să fie din ce în ce mai grea. Căci vorbele spurcate sunt epidemice. Se împrăştie din om în om. Le auzi chiar fără să vrei. La serviciu, în autobuz sau pe scara blocului, ne cotropesc chiar şi pe noi, cei care vrem să ne ţinem departe de ele.

 de Virgiliu Gheorghe

„Predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală!”

De ce renunţă la muzică Cedry2k

Pe vremuri, poeţii îşi cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem, trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmezi lui Hristos, trebuie să te lepezi de toate. Cum s-a lepădat de muzică şi din ce motiv ne răspunde unul din artiştii rap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l cu versuri din cântecele sale…

- Cine e Cedry2k?

- Un personaj pe care l-am creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei. Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…

Până m-am trezit ca şi alţii pe baricade

Înrolat aiurea în războaie moderne mascate

Unde oameni dispuşi la orice pentru nimic

M-au transformat rapid din Stelică-n Cedry2k.

- Un nihilist care a ajuns totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea ta la credinţă?

- Evident că fiecare a văzut în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică – normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe oameni, ăsta e rolul politicienilor.

Acum lasă-mă dacă vezi că mi-am găsit drumul,

Când făceam pe nebunul nu mai mârâiaţi niciunul.

- Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu?

- Din dorinţa de a fi fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie, filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează – la sfârşit tragem linia…

consemnează Cezar Machidon

Viitorul cărţii în era Internetului. Cum ne diminuează Internetul dorinţa şi putinţa de a mai citi

Dintre toate mediile informaţionale, cartea a rezistat probabil cel mai bine influenţei Internetului. Este adevărat că editorii de carte au suferit pierderi destul de însemnate în cifrele lor de afaceri odată cu trecerea paginii tipărite pe ecranul computerului, însă forma propriu-zisă a cărţii nu s-a schimbat prea mult. „O secvenţă lungă de pagini tipărite, adunate între două coperţi tari – cartea s-a dovedit o tehnologie remarcabil de robustă, rămânând folositoare şi populară timp de peste jumătate de mileniu”, observa într-o carte despre fenomenul Internet şi efectele sale analistul media Nicholas Carr.

de Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

„Naşterea nu este o boală!” (I)

Povestea venirii pe lume a celui de-al optulea copil din familia Capsali

Venirea pe lume a unui copil este pregătită cu cea mai mare grijă de viitorii părinţi: vor să beneficieze de aparatura cea mai performantă, de spitalul cel mai renumit şi, desigur, de medicul cel mai bun. De aceea, pentru mulţi poate părea curată nebunie să hotărăşti ca naşterea să aibă loc acasă, sub asistenţa unei moaşe – şi asta în zilele noastre, în plin centru al Capitalei, în casa unui cunoscut jurnalist: Iulian Capsali. Însă cele întâmplate au fost mai insolite de-atât: Cleopatra a născut acasă moşită de soţul ei! Dumnezeu le-a purtat de grijă şi astfel au mai dobândit un prunc, frumos şi sănătos, al optulea în familia lor: Miriam.

- Cum aţi ajuns să luaţi decizia aceasta, ca naşterea să aibă loc la voi acasă, asistaţi doar de-o moaşă?

Iulian Capsali: N-a fost o decizie pe care s-o fi luat de la bun început. Trebuia să naştem la Polizu, dar maternitatea a fost închisă pentru o perioadă… Şi, din pas în pas, am ajuns aici. Întâi am vorbit cu o moaşă, de altfel foarte cunoscută, care a fost însă reticentă – ne-a spus că ea nu asistă o naştere acasă. Dumnezeu a vrut să aflu apoi de o moaşă, despre care mi-a vorbit o prietenă. Am sunat-o şi ea a fost foarte deschisă. O cheamă Irina Popescu, e o tânără extraordinară, care a făcut o facultate de moaşe (există aşa ceva, nu ştiam iniţial!). Imediat cum am sunat-o a venit să ne cunoască, să stăm de vorbă, să vadă condiţiile din casă…

Cleopatra Capsali: A fost foarte drăguţă, ne-a vorbit despre ce înseamnă să naşti acasă cu moaşă. Iniţial, eu nu eram chiar atât de liniştită, pentru că aveam impresia că „moaşa” este acea asistentă din spital care stă pe lângă medicul ginecolog atunci când naşti. Or, nu prea aveam încredere în aşa ceva; dar, după ce-am vorbit cu Irina, mi-am dat seama că moaşa este mult mai mult decât o simplă asistentă. Din faptul că făcuse această facultate de trei ani, din felul în care aborda problema, mi-am dat seama că este foarte competentă, că ştie ce are de făcut. În plus, urma ideile unui ginecolog francez, Michel Odent, care vedea naşterea ca pe ceva normal. De fapt, chiar deviza ei este: „Naşte cum simţi!”.

consemnează Raluca Tănăseanu

„Neîncetat vă rugaţi!” I Tes. 5:17

Părintele Ioan Larion de la Sihăstria Rarăului despre Ieroschimonahul Daniil Tudor

Părintele Ioan este stareţul Mănăstirii Sihăstria Rarăului. A intrat în anii 1950 ca frate în Schitul Rarău, unde era stareţ Ieroschimonahul Daniil Tudor, al cărui duh îl va călăuzi toată viaţa. După izgonirea din mănăstire prin Decretul din 1958, slujeşte ca preot celibatar. Este întemniţat doi ani la Jilava şi Aiud. După 1990 se întoarce în mănăstire, reclădind din temelie, material şi duhovniceşte, Sihăstria Rarăului.

- Părinte Ioan, aţi fost ucenicul Stareţului Daniil de la Rarău. Povestiţi-ne care e prima amintire pe care-o aveţi cu Părintele Daniil?

- Prima amintire… când am mers prima dată în mănăstire la Rarău, când ne-am întâlnit prima dată. Nu ştiu dacă pot să folosesc cuvântul „superb”… a fost ceva deosebit, care m-a impresionat foarte mult. Am văzut aşa un bătrân, cu barbă albă – cum sunt şi eu acuma – într-o reverendă de doc, cu o pânzăcioară în spate şi foarte multă dragoste sufletească, multă mărinimie… M-a primit cu toată dragostea şi mi-a dat primele instrucţiuni de convieţuire în mănăstire. Eu venisem de la Alba-Iulia, de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul; am stat acolo vreo şase luni, apoi m-am întors, am venit la Rarău. Mi-am adus aminte de munţii ăştia frumoşi, de aerul ăsta curat şi de viaţa duhovnicească din părţile astea. Părintele Daniil Tudor era foarte vestit cam peste tot, şi asta m-a atras şi-am venit.

Când am ajuns, am văzut tineri, toţi cu metaniile în mână, toţi ziceau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Foarte serioşi, smeriţi şi plini de dragoste! Şi am intrat şi eu în ceata lor. Căutam să mă adaptez la condiţiile duhovniceşti ce se puneau în Schitul Rarău. Ieroschimonahul Daniil era prezent la slujbe, la cuvânt… La sala de mese se citea dintr-o carte şi el făcea comentarii, vorbea despre vieţile Sfinţilor, de răbdare, de virtuţi duhovniceşti. Tot timpul era cuvânt duhovnicesc. Şi m-a impresionat foarte mult când am auzit, şi-am şi văzut, şi-am şi împlinit ascultarea – care era de o jumătate de oră muncă, jumătate de oră rugăciune. Fiecare avea câte-o trăistuţă pusă pe umeri de-a curmezişul şi câte-o carte: ori Pateric, ori Prolog, ori Ceaslov, ori Psaltire… Şi fiecare citea o jumătate de oră, apoi iar lucra jumătate de oră. Împleteau munca cu rugăciunea, cum spun Părinţii: „Munciţi şi vă rugaţi” şi cum zice Sfântul Apostol Pavel, mai deosebit: „Rugaţi-vă neîncetat” 1 Tes. 5:17. Ieroschimonahul Daniil asta urmărea permanent, să se facă rugăciune neîntreruptă, ceea ce l-a tulburat pe satana din iad şi a început prigoana asupra lui, până când a ajuns în închisoare şi l-au schingiuit comuniştii. Şi a ajuns Sfânt, mare mucenic Daniil…

consemnează Cezar Machidon

Cum să-l motivăm pe copilul nostru să înveţe mai bine?

De atâtea ori întâlnim cazuri de copii inteligenţi, cu potenţial ridicat, care nu reuşesc să se descurce la şcoală pe măsura capacităţii lor. Cu toate că ar putea fi printre primii, ei aduc acasă rezultate mediocre şi nu fac efortul să dea tot ce pot mai bun. La rândul lor, părinţii încep să se îngrijoreze în faţa carnetului de note, închipuindu-şi tot ce poate fi mai rău în viitor pentru copilul lor, aşa că încep să-l certe pentru lenea, iresponsabilitatea şi lipsa lui de motivaţie. Desigur, nu putem rămâne nepăsători văzând dezinteresul copilului şi modul în care îşi risipeşte potenţialul…

Încă de la vârste mici, motivaţia este una din cheile reuşitei. Copiii motivaţi au rezultate mai bune la şcoală – şi asta nu neapărat pentru că ar fi mai inteligenţi decât alţii, ci pentru că muncesc mai mult, cu mai multă pasiune, încercând să ofere tot ce au mai bun.

Un copil motivat are o atitudine pozitivă faţă de învăţătură, nu se dă în lături în faţa greutăţilor, chiar dimpotrivă – şi duce întotdeauna la bun-sfârşit ceea ce a început. Copilul lipsit de motivaţie însă alege permanent sarcinile mai uşoare, care nu cer un efort prea mare, renunţă când dă de greu şi, în general, lasă lucrurile neterminate. Este apatic şi dezinteresat faţă de activitatea intelectuală, şi numai împins de la spate se apucă de învăţat.

Psiholog Irina Constantinescu

Sursă: Familia Ortodoxă