„O lecţie despre închinare"-de Părintele Constantin Valer Necula

Alexander Osokin (Pravoslavie.ru)

A fost odată… Pe vremea când oamenii mari nu-i prea pricepeau pe copii (fie vorba între noi, nici acum nu prea cată să-i priceapă întru totul). A fost dar, atunci, un copilaş care se născuse fără mâini. Mămica lui fusese bolnavă, şi cum pe atunci nu prea erau bani pentru căutarea sănătăţii, n-a avut cum să-şi salveze pruncul…

Dar nu era copil mai vesel şi mai bucuros decât copilul acela. El alerga după toate vacile ce se pierdeau şi le-aducea numai din cuvânt în cireadă. Nu era ochi mai ager decât al lui, care să zărească uliul răpitor de departe. şi glasul lui speria arătarea, ce lăsa curţile oamenilor neatacate. Dacă era de dus vreo veste grabnică de la un hotar la altul al satului, nu era picior mai iute ca al lui. Iar cântece, fie din cele ale Bisericii, fie din cele populare, nu cânta nimeni cum cânta el… O voce caldă ca ochii lui, care-nlăcrăma maicile celorlalţi, căci a lui murise la naştere. Sau, cine ştie, poate nu de la cântec lăcrămau…

Odată, boierul locului, tânăr şi tare îngâmfat, a catadicsit să calce prin satul de pe care lua şapte piei, ca să-i fie bine pielii lui. S-a dus la Biserică, unde oamenii, umili şi cuminţi, l-au primit cu căldură, el însuşi, boierul, părând că s-a făcut mai bun. Dar când a ieşit pe uşa Bisericii, l-a aflat pe copilul nostru – v-aţi împrietenit şi voi cu el, nu-i aşa? – sărind cu picioarele peste un şanţ. Înainte şi-napoi, înainte şi-napoi…

-Ce faci, blestemăţie? Se răsti la el boierul, trăgându-şi peste degetele îngălbenite de tutun mănuşile de mătase de culoarea piersicii. Aşa se iese de la Biserică?

Şi poate i-ar fi dat şi una cu mâna liberă – că-n cealaltă îşi aprinsese deja ţigara – de nu i-ar fi răspuns copilul:

-Măria-ta! Eu, cum n-am mâini, mă-nchin cum pot. Iată, sărind în cele patru colţuri ale bălţii…

Şi poate că ar mai fi spus şi copilul, şi boierul ceva, de n-ar fi văzut – laolaltă cu ceilalţi săteni – cum din apa limpezită de soare a bălţii se-nalţă spre cer un  lujer tainic de crin alb, ca sufletul copilului închinător.

Tu, frăţioare, nu uiţi oare cumva să te-nchini când vezi Biserica, sau când începi lucrul, sau cine ştie?... De fiecare dată e loc de-o închinare…

Caută, frăţioare, să nu te ruşineze copilul fără mâini înaintea Judecătorului Hristos!