Gheorghe Cârţan, adică Badea Cârţan,
a fost un ţăran român care a luptat pentru independenţa românilor din
Transilvania, distribuind cărţi româneşti, aduse clandestin din România, la
sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui
Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de
independenţă al României.S-a născut în Cârţişoara, Sibiu, la 24 ianuarie 1849,
al doilea din cei şapte copii ai lui Nicolae şi Ludovica Cârţan.
De la mătuşa
sa, Raşila, ascultă primele basme,iar legendele despre semnele lăsate de cei
vechi pe pământul Ţării Făgăraşului au fost primele lui învăţături de
istorie.Când în 24 ianuarie 1859 împlinea 10 ani, românii din Moldova şi
Muntenia s-au unit sub domnia lui Cuza.
Copilul ce
auzise vorbindu-se de unirea cu ţara nu înţelegea de ce românii au fost nevoiţi
să nu stea laolaltă şi de ce cei din Ţara Făgăraşului trebuie să stea încă
despărţiţi de ceilalţi. În 1860, Gheorghe se tocmeşte mocan la stână. Începe o
viaţă aspră, o luptă cu adversităţile naturii, căreia trebuia să-i pătrundă
tainele şi pe care trebuie să şi-o apropie. În faţa lui se deschide o lume
nouă, destinată bărbaţilor, pasionantă şi emoţionantă, cu ademeniri şi
primejdii la tot pasul. Ciobănaşul visa, de pe atunci, să treacă dincolo, „în
ţară” şi numea vama dintre Transilvania şi Muntenia, „graniţa drăcească”. Se
întreba el: „cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării? ”, graniţă care a
separat românii doar politic şi administrativ pentru că sufletul şi conştiinţa
n-au avut graniţă.
În vara anului
1865 are loc prima trecere a lui Cârţan în „ţară” prin „Vama cucului“ prin
locul vegheat de cei doi soli ai pământului românesc trimişi către înălţimi:
Negoiul şi Moldoveanul. Aude aici legenda lui Negru Vodă. Din 2 oct. 1865
rămâne în fruntea familiei, căci îşi pierde tatăl. În 1867 îi spune mamei sale:
„Anul aista am să plec dincolo”. Şi-o face în 22 mai, ajunge în Bărăgan unde,
spre mirarea lui, câmpul se termina departe, acolo unde cerul se uneşte cu
porumbul verde sau cu grâul galben. Aici alături de ciobanul Cotigă, Cârţan
află despre dacii cei drepţi şi viteji, despre împăratul Traian, despre moartea
lui Decebal. Şi întreabă:
„- Cum aş face
bade Ioane să învăţ şi eu a ceti?
- Ai să înveţi
dacă vei voi.
- D-apăi cum
păcate să nu voiesc?”
Gheorghe Cârţan,
elevul, i-a relevat învăţătorului său, ciobanul Cotigă Ion, o minte capabilă să
reţină multe informaţii. După căţiva ani a ajuns să citească şi
să scrie destul de bine. Întors în Ţara Făgăraşului află că l-au căutat
„jandarii” să-l ia la oaste. Auzind, a răspuns că „ai noştri de dincolo”, se
pregătesc de război cu turcii. Şi pleacă voluntar până în 1881. Oile îi sunt
„robite” şi el atâta ştie: „trebe să stau de vorbă cu împăratul şi gata
treaba”.
A stat la Viena
două zile pentru a intra la împărat, 7
zile în „beciurile Vienei”, arestat şi apoi trimis la Pesta. „Dumnezeu Viu
Este!”. Cu aceste vorbe începe cererea lui Badea Cârţan, mai degrabă plângerea
lui către Impăratul Franz Josef.
După ce arată că
i-a slujit cu credintă, îi spune că a fost batjocorit de „aceşti satrapi
deregători care m-au jefuit şi mi-au robit oile de atâtea ori.” Scrie mai
departe Badea Cârţan: „M-am rugat iară de solgabirau să-mi dea drept să vânz
cărţi, să-mi căştig pânia. De la Rusale m-am rugat, m-a respinsu. Aşa dară noi
numai datorinţe facem şi avem (…). Mă rog deci Maiestăţii tale să fii
judecătoriu şi să fie traşi la răspundere…”. Nu i-a făcut dreptate împăratul,
căci n-avea cum să fie de partea unui român aflat în judecată cu ungurii, dar
l-a eliberat din închisoare, mai ales că însuşi Regele Carol I a intervenit
pentru eliberarea lui, mişcat profund de dragostea lui de ţară, de drumurile
nenumărate pe care le-a făcut pentru a căra cărţi spre folosul neamului său
asuprit din Ardeal. Ca să ştie că au părinţi. Cine li-e „tată şi mamă”.
Se întoarce în
ţară şi se îngrijeşte de oi, dar doreşte să facă negoţ cu cărţi româneşti. I se
refuză această cerere. Când împlinea 42 de ani, la 24 ianuarie 1891, la
Bucureşti îşi începea activitatea „Liga pentru unitatea culturală a tuturor
românilor”, sub preşedinţia istoricului V.A.Urechia. Din iniţiativa ei, s-a
publicat, în limba franceză, memoriul studenţilor universitari români, privitor
la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, adresat opiniei publice din
Apusul Europei, prin care se evidenţia politica de oprimare a celor peste trei
milioane de români din Austro-Ungaria. Memoriul a avut un puternic ecou în
lume.
Aceleaşi
simţăminte îl făceau şi pe Cârţan să caute căi noi prin care să circule slova
românească printre despicăturile munţilor Făgăraş şi Bucegi. Aşa că, atunci
când Memorandiştii din Cluj sunt întemniţaţi, el spune:
„Eu, cioban
George Cârţan./ Nici n-oi bea, nici n-oi mânca/ Pân-de Seghedin n-oi da,/ De
iubiţii osândiţi/ Ce-s în temniţe zvârliţi.” Face drumuri la Vacz (lângă
Budapesta) unde este închis Ion Slavici şi la Seghedin unde erau închiţi
Memorandiştii şi se plânge: „La grădină-n Seghedin/ Plâng florile de iasomin/
De răsună uliţa/ Şi tremura temniţa./ De la Seghedin la Vacz/ Numai drumuri de
la fraţi/ Numai lacrimi, jale, dor/ Pe fetele tuturor”.
Fiindcă cere din
nou autorizaţie pentru a difuza cărţi româneşti este arestat în 1895. Citind în 1895 Cronica românilor a lui
Şincai, cumpărată la Viena, şi recitind „Istoria românilor supt Mihai Voievod
Viteazul” a lui N. Bălcescu, doreşte să vadă statuia marelui voievod. Şi pleacă
la Bucureşti. Ajuns la statuie îi mulţumeşte Domnului pentru reuşită şi-i cere
realizarea Unirii. Este găsit de Ion Grama ce-l slujea pe V. Alexandrescu
Urechia.
Istoricul îl
găzduieşte, îl plimbă prin muzeele Bucureştiului, îl duce la Liga culturală
unde cunoaşte personalităţi cărora le cere cărţi pentru românii din
Transilvania şi ajunge personajul principal al unor articole din ziarele
vremii. Revine de multe ori ca sol al Transilvaniei la Bucureşti şi ca militant
al Ligii culturale pe pământul Transilvaniei, trecând prin „vama cucului” ziare
şi cărţi româneşti.
Povestea pe care
Badea Cârţan o citea şi o recitea este aceea relatată de Titus Liviu despre
întemeierea Romei şi-i spune lui Urechia că „e musai să merg la Roma”. Îşi
pregăteşte straiţa şi pleacă din Cârţişoara la 3 ian. 1896 , a trecut prin
Timişoara, Budapesta, Tirol (Austria), Alpii Sloveni, Apenini, Genova, Pisa,
Livorna şi dupa 45 de zile de drumeţie a ajuns la marginea oraşului etern l-a
salutat cu: „Bine te-am gasit, maică Romă”.
A pătruns în
Roma prin Via Compana a trecut pe lângă Terme, ruinele Coliseului, bazilica
Maxentiu şi Palatinul, Forul Roman
şi…deodată - Columna.„- No că asta este! ”.
Aici, obosit şi
cu ochi înlăcrimaţi, ciobanul din Cârţişoara s-a învârtit în jurul stâlpului
uriaş până când a citit toată istoria de pe el. Şi-abia apoi şi-a adus aminte
că avea o misie, că nu venise cu mâna goală la Maica Roma. Din desaga lui din
lână vârstată, mirosind a mămăligă şi caş, a scos un săculeţ cu pământ luat din
grădina casei din Cârţişoara şi l-a vărsat la piciorul Columnei. Apoi, dintr-o
năframă legată cu nod a scos şi un pumn de boabe de grâu, pe care le-a semănat
în ţărână. Şi fiindcă venise noaptea şi datoria era împlinită, s-a întins pe
cojocul lui ciobănesc, visând, pe aripi de somn, că intrase şi el în mulţimea
de pe Columnă, printre dealurile săpate în piatră, pe sub pădurile dese, păşind
pe un drum care nu mai urca spre vârful coloanei, ci spre munţii lui de acasă. Sus,
pe cer, Cloşca cu pui şi Ursa Mare dovedeau că ajunsese în Cărţişoara, pe malul
Balei, împreună cu tot neamul său. Când s-a trezit a doua zi, dimineaţa, în
jurul lui erau strânşi o mulţime de gură-cască: poliţişti, pompieri, măturători,
precupeţe… Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe
Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”.
I s-a publicat
fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a
fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind
primit cu simpatie și prietenie, iar
Duiliu Zamfirescu, secretarul reprezentantei noastre la Roma i-a făcut cunoscut
oraşul şi l-a introdus la mari personalităţi ale vremii.
S-a mai abătut
apoi încă de două ori la Roma, tot pe jos, ultima oară făcându-şi intrarea
triumfală în mijlocul Congresului orientaliştilor, care întrunea 700 de
învăţaţi din 40 de ţări. I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană
de bronz la Columna lui Traian, din partea Congresului, moment consemnat de
toate ziarele Europei. Cu vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor,
Gheorghe Cârţan a spus atunci doar atât: „Roma e mama noastră!”.
După prima
călătorie la Roma, Badea Cârtan a fost imediat primit în lumea intelectuală a
Capitalei. În cinstea lui s-au organizat banchete, drumurile lui au devenit
legende şi se vorbea despre el ca despre cel mai exotic personaj al vremii. Dintr-o
dată, ochii mai-marilor s-au aţintit asupra lui. Era în centrul atenţiei, era
la modă, era „şic” să-l prezinţi invitaţilor. Iată cum suna o invitaţie la un
astfel de banchet: „Cred că am plăcerea să cunoaşteţi pe păstorul român
Cârţanu, care, plin de sentimente româneşti, s-a dus pe jos la Roma, să sărute
Columna lui Traian. Sunteti rugată să luaţi parte la ospăţul ce dau astăzi,
marţi, 2 aprilie, 7 seara, 1896, în cinstea călătorului reîntors din Roma. N.
Th. Mandrea, str. Diaconeselor, 2″.
Haiducul cu
cărţi în desagă a fost hăituit de către duşmanii neamului mai crîncen decît cei
mai mari răufăcători ai vremii. „Aici, pe vârfurile munţilor, nu trebuie să fie
graniţă căci şi dincolo de ei au locuit moşii şi strămoşii noştri, dacii şi
romanii”, „Cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?” spunea Badea Cârţan.
În 1903,Badea
Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui depozit de carte, cu
sediul în mai multe locuri, confiscat. Inventarul era uluitor: 76.621 de volume
s-au aflat numai în podul casei lui din Cârtişoara. Badea Gheorghe Cârţan a
fost invitat şi în Parlamentul Ţării, de mai multe ori, şi acolo, în preajma
anului 1907 fiind, i-ar fi întrebat pe
înalţii preoţi şi parlamentari de ce are nevoie un ţăran ca să facă un gard.I
s-a răspuns: de cuie, de lemne, de scânduri. Dar Badea Cârţan i-a oprit pe toţi
cu răspunsul cel drept: „De pământ are nevoie, ca să aibă unde-şi pune gardul”.
Era un înţelept
fără astâmpăr, voia să ştie, să cunoască. Îl interesa mai ales începutul neamului
şi al tuturor lucrurilor, obârşia lor, rădăcina istorică dătătoare de nobleţe
şi demnitate. Istoricului Vasile A. Urechia, protectorul său, îi scria la 24
martie 1896: „Onor Domnule Preşedinte, astăzi am fost unde este Dunărea aproape
de obârşie. Am ţinut mult să văz Mama noastră Roma. Am văzut-o. Apoi am dorit să
văz Mama Regelui (Carol I, n.n.). N-am ajuns încă acolo. Fiţi sănătoşi – George
Cârţan”.
În primăvară
anului 1911, Gheorghe Cârţan este surprins de o avalanşă pe crestele munţilor,
cu desagii încărcaţi de cărţi în spinare. Vreo două zile s-a chinuit până a
putut să iasă de-acolo. A rămas bolnav şi slăbit mult după acea întâmplare. N-a
mai avut putere să ajungă acasa şi a fost adăpostit de familia Lahovary, la
Sinaia.
Simţindu-şi
sfârşitul, le-a cerut celor care-l îngrijeau să-l îngroape acolo, în pământul
liber al ţării, unde să poata aştepta împlinirea visului de-o viaţă –
întregirea neamului românesc. În august 1911 a murit, fiind înmormântat la
Sinaia. La căpătâiul său stă scris: ,,Aici doarme Badea Cârţan, visînd la
întregirea neamului său”.
„ Mama trăieşte,
tata e mort de trei ani, însurat n-am fost. 17 ani am fost cioban, am păzit pe
Bărăgan câte 3-4 sate de oi. În
’77 mă uitam cum se bat românii pe malurile Dunării. Acolo, pe câmpurile
Bărăganului, am citit „Istoria românilor” şi alte cărţi. În ’78, am venit acasa, am tras sorţ şi am
jurat. Am cătanit în Bosnia.
În ’81, m-am liberat. Era tocmai conferinţă la Sibiu, că se luase iară pricină între români
şi unguri. Până în ’93 am stat pe-aci, pe la noi, apoi iar m-am dus
în ţară. Vine ’94, şi cu el, Memorandul. Eu urmăream din doască în doască
daravelile şi eram necăjit că, ziceau ei întruna, suntem neam rău de oameni
noi, românii. Ceteam eu, nu-i vorbă, multe bune şi frumoase, da nu le prea
credeam. Îs eu aşa, un fel de Toma.
De-aceea mi-am
zis: „Tu trebuie să te duci la Roma, să vezi: ai tu tată, ai tu mamă?”. Si-apoi
am văzut, dragii mei… De trei ori am fost la Maica Roma. Ultima oară, eu am dus
coroana de bronz până la Columnă şi mergeam în fruntea tuturor, aşa îmbrăcat de
cioban, cu hainele mele. Mi-au cumpărat un costum, da le-am spus să nu
cheltuiască, că şi-aşa nu umblu cu sărăcii de acelea nemtăşti. La Bucureşti am
fost de peste o sută şaptezeci de ori. Bucureştiul şi Roma ar trebui să le vadă
tot românul, că dacă nu ştie de Moşu-său şi de Tată-său, zici de el că-i
orfan.”
(Fragment
din interviul pe care Badea Cârţan l-a
dat cu câţiva ani înainte de moarte, revistei „Poporul român”).
(Bibliografie), aut.Ion Dianu, Pe urmele lui Badea Cârţan, ed.Sport-Turism,
Bucureşti, 1979 ; Revista Agero,prof.George Baciu.
Sursă: România Istorică
0 comments:
Trimiteți un comentariu