APOSTOLUL
Fraţilor, noi
împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea
lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter,
am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci
nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar
de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân,
trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului).
Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul
fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă
lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca
prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va
strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi
voi.
EVANGHELIA
MATEI 14, 22-34
În vremea aceea a
silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui,
pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul
mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a
înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării
învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din
noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând
pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat.
Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi.
Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la
Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit
pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a
înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne,
scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit
furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu
eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.
Protos. Dosoftei, Mănăstirea Putna: Despre credință și îndoială (Predica la Duminica a IX-a după Rusalii)
Iubiţi credincioşi,
Ceea ce s-a
întâmplat în acea noapte pe lacul Ghenizaretului are legătură cu alte două
episoade din viaţa ucenicilor alături de Domnul. Primul episod se referă la
potolirea unei furtuni pe mare. În capitolul VIII al Evangheliei de la Matei,
versetele 23-27, ni se spune cum, în timp ce erau ucenicii şi Iisus în corabie,
a început o furtună, „încât corabia se acoperea de valuri”. Mântuitorul dormea.
Ucenicii se sperie şi Îl trezesc spunându-I: „Doamne, mântuieşte-ne, că
pierim”. Iisus porunceşte furtunii să înceteze şi aşa se întâmplă.
Al doilea episod
este minunea în care cinci pâini şi doi peşti, înmulţite minunat de Mântuitorul
Iisus Hristos, hrăniseră 5.000 de bărbaţi, împreună cu soţiile şi copii lor.
După această
minune, Domnul Iisus îi trimite pe ucenici să treacă lacul, iar El merge să se
roage singur. Pentru trimiterea ucenicilor, Sfântul Evanghelist Matei foloseşte
verbul „a sili”: „Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie”. E
lesne de înţeles de ce a trebuit să-i silească, căci, în chip normal, cine ar
fi plecat de lângă Iisus după ce văzuse o minune atât de mare, precum a
înmulţirii pâinilor? Dar rostul minunilor nu este să oprească viaţa în loc, ci
să o îndrepte către sensul ei adevărat. Pe ucenici îi aştepta o nouă lecţie.
Şi iată că, în timp
ce corabia este pe ape, porneşte furtuna, valurile o înconjoară şi o ameninţă
cu scufundarea, iar pe ucenici cu moartea. Frica pune stăpânire pe ei şi le
şterge din minte ceea ce tocmai se întâmplase. Căci dacă este să gândim strict
raţional, nu ar fi avut nici un motiv de teamă: pe de o parte, o astfel de
întâmplare mai păţiseră, când Domnul poruncise furtunii să se oprească şi se
oprise, iar, pe de alta, cu doar câteva ore înainte avusese loc înmulţirea
acelor pâini. Şi, tot dacă cineva ar fi gândit pur raţional, cum ar fi crezut
că Cel în care se încredeau în ce priveşte viaţa veşnică, îi trimite, silit,
într-o primejdie de moarte.
Dar frica, care
apare în lipsa sau din împuţinarea credinţei, pune stăpânire pe suflet şi
întunecă mintea, voinţa şi sentimentele.
Aflându-se ucenicii
în această stare, Iisus vine şi li se arată: „Iar la a patra strajă din noapte,
a venit la ei Iisus, umblând pe mare”. De întuneric, dar mai ales de spaimă,
ucenicii nu au puterea să-L recunoască. Îi recunosc chipul, dar se sperie că Îl
văd mergând pe ape: adică nu au puterea să înţeleagă că este firesc să meargă
pe apă Cel care poate porunci furtunii să se oprească, Cel care înmulţeşte
câteva pâini şi satură mii de oameni. Discernământul lor era aproape paralizat
de frică. Încep să strige de spaimă. Şi, auzindu-i pe ei, parcă ne auzim pe noi
în clipele grele ale vieţii, de deznădejde, cum strigăm şi ni se pare că
strigăm „la pereţi”.
Mântuitorul le vine
în întâmpinare: „Îndată le-a grăit lor Iisus, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu
vă temeţi””. Aceste cuvinte, duhul lor, le-a dat nădejde, le-a alungat frica.
Sfântul Pentru, cel
care Îl iubea cu înflăcărare pe Domnul, Îi cere: „Doamne, dacă eşti Tu,
porunceşte să vin la Tine pe apă”.
Este o îndrăzneală,
căci nu era nevoie să meargă pe apă. Dar Dumnezeu ne lasă să ne exprimăm, nu ne
tratează ca pe nişte obiecte care trebuie disciplinate. Mântuitorul îi
răspunde: „Vino! Dacă asta vrei, dacă vrei să vii lângă Mine, căci mă iubeşti
şi eşti nerăbdător să mă întâlneşti mai repede, vino, îţi dau şi ţie puterea să
mergi pe apă”. Şi îi dă această putere, făcând şi cu el o minune:
„Şi coborându-se
Petru din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus” ne spune Sf Evanghelist
Matei.
Să nu uităm că
Mântuitorul nu poruncise furtunii să se oprească, ca prima dată. Acum, să
spunem aşa, era partea a doua a lecţiei cu furtuna pe mare: ucenicii trebuiau
să înveţe să rabde necazul, să înveţe că în greutăţi se desăvârşeşte binele.
Şi cum merge
Sfântul Petru pe apă, „văzând vântul tare, s-a înfricoşat şi a început să se
scufunde”. Strigă la Mântuitorul: „Doamne, scapă-mă”, iar Iisus îi întinde
mâna, îl apucă şi îi spune: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Iubiţi credincioşi,
dacă nu am avea propria noastră experienţă despre cum cădem, am zice că este
imposibil ceea ce s-a întâmplat: Petru merge pe apă, trăieşte această minune
uriaşă, că nu se scufundă, dar se teme de bătaia vântului. Şi, din teamă, îl
apucă îndoiala şi se desparte de puterea care îl ţinea pe apă – de ascultarea
de Hristos care se afla la doi paşi de el.
Sfântul Petru nu se
scufunda pentru că trupul său era mai greu decât apa. El se scufunda pentru că
duhul lui se depărtase de ascultarea faţă de Dumnezeu prin îndoială. Când
Mântuitorul îl ia de mână, frica şi îndoiala se risipesc din nou.
La fel se
întâmplase cu toţi ucenicii, când Îl văzuseră pe Domnul: s-au speriat, deşi ar
fi trebuit să se liniştească. Dar aşa se întâmplă de fiecare dată când apare
necredinţa şi îndoiala: atunci apare şi lipsa de înţelegere, atunci ne
comportăm fără nici o logică, atunci absurdul capătă putere pentru că noi îi
dăm.
Atunci când suntem
stăpâniţi de necredinţă ori de îndoială, putem să facem cele mai mari greşeli
fără să sesizăm câtuşi de puţin ce rău facem şi, de asemenea, putem să ratăm
şanse uriaşe ale vieţii noastre.
Această stare este
unul dintre cele mai periculoase gânduri pe care le putem primi în mintea şi în
sufletul nostru. Aparent nu este un păcat, căci nu săvârşim ceva rău. Dar ca să
vedeţi cât de gravă este această stare, să comparăm cu un om care ziua, în
amiaza mare, susţine că nu se vede nimic în jurul lui. Se poate vedea, dar el
nu vede pentru că este bolnav.
Uneori această
atitudine se manifestă ca o revoltă împotriva lui Dumnezeu şi aici aş vrea să
dau un exemplu cutremurător. O femeie de origine greacă, care locuia în
America, avea un copil mic. Într-o zi acesta s-a îmbolnăvit brusc şi, cu toate
că a fost dus de urgenţă la spital, doctorii i-au spus că sunt neputincioşi.
Starea lui se agrava cu fiecare minut care trecea şi nu ştia nimeni ce ar putea
opri boala. Femeia, am spus că era de origine greacă, era un om credincios, din
familie, obişnuit să se raporteze la Dumnezeu în diferite împrejurări ale
vieţii. Ştia că, până la urmă, de la El este viaţa sau moartea. Şi, în durerea
ei de mamă şi din dragostea pentru copilaş, în timp ce îl ţinea în braţe, s-a
îndreptat către fereastra camerei unde era şi, uitându-se spre cer, cu o mână a
făcut un semn ameninţător şi a spus: Să nu îndrăzneşti! Nu a cugetat prea mult
la ce a făcut. Şi iată că, aşa cum pruncul se îmbolnăvise fără motiv şi era pe
moarte, fără explicaţie, în scurt timp starea lui s-a îndreptat şi s-a
însănătoşit fără vreo intervenţie a doctorilor. Au trecut anii şi aproape s-a
uitat această întâmplare. Copilul ajunge un adolescent dar nu face chiar cele
bune, ba din contră. Într-o zi mama sa aude la radio despre un atac tâlhăresc
urmat de o confruntare între banda care organizase tâlhăria şi forţele de
poliţie chemate acolo în care a fost omorât un tânăr din banda respectivă. L-a
înmormântat, cu multă durere, şi credincioasă fiind s-a gândit ce se va
întâmpla cu sufletul fiului ei. A ajuns la un părinte duhovnic şi, discutând
îndelung, şi-a amintit acea întâmplare din copilărie. Părintele i-a explicat că
Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, a vrut să ia atunci sufletul copilului, până să
apuce să se strice de păcate. Dar cererea mamei, neînţeleaptă, dar cu tărie,
fusese cea care schimbase drumul vieţii copilului. Mama a înţeles acum că
greşise amarnic, ceea ce ar fi fost o durere pentru ea reprezentând, de fapt, o
fericire pentru copil şi, prin urmare, şi pentru viaţa ei. Şi a înţeles că
trebuie să facă pocăinţă şi pentru greşeala ei, şi pentru a ajuta sufletul
fiului care trecuse dincolo într-o stare nepotrivită.
Aceasta se poate
întâmpla când ne revoltăm împotriva a ceea ce credem că ar fi o nepurtare de
grijă sau o greşeală a lui Dumnezeu.
Dar majoritatea
dintre noi nu suntem, să spunem aşa, atât de îndrăzneţi, precum această mamă.
Ne încearcă puţinătatea credinţei şi nu mai simţim că Dumnezeu nu mai este
prezent în anume momente ale vieţii noastre şi, fără a ne revolta, acţionăm
după cum credem noi că este mai bine. Această atitudine poate avea urmări chiar
mai rele decât cea de dinainte. Pentru că dacă mama despre care am spus s-a
certat, fără de minte, cu Dumnezeu, măcar şi-a amintit mai târziu de Aceasta şi
a avut un loc de unde să reia ascultarea de El.
Dar atunci când pur
şi simplu nu Îi cerem, nu Îi reproşăm nimic lui Dumnezeu, ci Îl ignorăm,
căderea noastră poate să fie mai rea. Această ignorare înseamnă o acoperire a
minţii şi a simţirii noastre cu o carapace foarte groasă, a bizuirii pe sine şi
a însingurării, prin care nu dăm voie să pătrundă nici un fir de lumină de sus.
Singurătatea de
care suferă astăzi mulţi oameni s-a născut din însingurarea faţă de Dumnezeu.
Iată un exemplu:
A crea un om este
cel mai măreţ act al lumii. Nimic nu se compară cu omul, şi mai ales cu
sufletul unui om. Căci sufletul are scânteie de dumnezeire în el şi este zidit
după chipul lui Dumnezeu. Şi ce au crezut în circa două miliarde de rânduri
oamenii în ultimii 50 de ani? Că un prunc zămislit, un suflet zidit de Dumnezeu
şi care aşteaptă să vadă lumina zilei este ceva care va aduce rău şi probleme.
S-au îndoit că Cel care i-a dat viaţă se va îngriji şi de acest prunc şi au
ales să-i curme viaţa. Vedeţi cât de absurdă este îndoiala? Cel ce se îndoieşte
vede că Dumnezeu creează un suflet, ceea ce nimeni nu va putea vreodată să facă,
dar crede că Dumnezeu nu va găsi o modalitatea ca acest copil să-şi ducă viaţa,
atâta câtă este, pe pământ, aşa cum şi-au dus-o cei care s-au născut, pentru că
părinţii nu au bani, ori nu au casă, ori sunt prea tineri, ori sunt prea
bătrâni. Dar Dumnezeu nu ştie toate astea?
Să învăţăm, iubiţi
credincioşi, că atunci când Dumnezeu ne cheamă, ne dă ceva de făcut, tot cea ar
părea o piedică în calea chemării se va risipi. Noi atâta trebuie să facem: să
nu ne îndoim de chemarea Lui, de puterea Lui de a ne duce până la capăt sarcina
încredinţată. Este complet falsă această frică, căci Dumnezeu nu ne va lăsa la
mijlocul drumului, ci ne va duce până la capăt. Diavolul însă se va strădui să
ne înfricoşeze, fie la început, să nu pornim al drum, fie la sfârşit, când
suntem foarte aproape de a izbândi, pentru a pierde toată osteneală. Vedeţi, pe
Sfântul Petru l-a cuprins frica când mai aveam doar un pic, cât ai întinde
mâna, până la Hristos.
Să nu ne
înspăimântăm atunci când Domnul ne cheamă „Vino la Mine!”. Să nu ne
înspăimântăm nici de valuri, adică de mulţimea greşelilor şi a patimilor, nici
de chipul Lui, care ne pare cu totul imposibil de atins. Dacă îi spui unui
copil: construieşte o rachetă care zboară în cosmos, el cu siguranţă nu va
putea face nimic. Dar toate aceste rachete, pe care le vedem că pleacă de pe
pământ, au fost construite de oameni, care şi ei au fost copii. Şi aceşti copii
au fost învăţaţi de alţi oameni, cu neputinţele lor. Şi dacă avem încredere că
din copii care astăzi au câţiva anişori, unii vor construi peste ani rachete
mai performante ca cele de astăzi, de ce să nu avem încredere că Domnul ne va
învăţa şi pe noi tot ceea ce nu ştim şi ne va ajuta să împlinim tot ceea ce ne
pare imposibil?
S-a spus despre
credinţă că este absurdă. Adevărul şi experienţa vieţii demonstrează că este
exact invers: lipsa credinţei duce la absurd. Lipsa credinţei duce la lipsa
oricăror răspunsuri din viaţa noastră, la lipsa răspunsurilor despre cele mai
importante lucruri ale vieţii noastre: despre rostul nostru, despre dragoste,
despre familie. Pe când credinţa dă posibilitatea obţinerii de răspunsuri şi a
împlinirii. Niciunde nu scrie în Sfânta Scriptură „Crede şi nu cerceta”, ci
îndemnul este „crede şi cercetează”. Lumina credinţei te va ajuta să afli
rostul tău în viaţă, te va ajuta să-L afli pe Dumnezeu, te va ajuta să afli
dragostea după care cu toţii tânjim. Necredinţa, în schimb, ne va scufunda în
valurile patimilor, în întunericul singurătăţii şi al lipsei de sens. Pentru
omul credincios totul are un sens, orice fir de iarbă este un cuvânt al lui
Dumnezeu către om şi o treaptă către El, pentru omul necredincios nici măcar
omul, dumnezeiasca făptură, nu reprezintă decât câteva kilograme de materie
organică, fără sens. De aceea, pe acest om, pentru care Dumnezeu Fiul S-a
întrupat, este gata de a-l ucide atunci când îi încurcă planurile. Căci, starea
ultimă a bolii necredinţei este uciderea celuilalt şi uciderea de sine. Şi
diavolul, atunci când ne prinde cu această boală, spre acestea ţinteşte.
Iubiţi credincioşi,
să nu uităm niciodată că tot ceea ce este bine pentru un om este şi posibil de
făcut. Dacă nu ar fi aşa, dacă binele ar fi imposibil, am avea un Părinte
nedrept, care a pus un zid de netrecut între noi şi binele nostru, între noi şi
fericirea noastră, şi a lăsat doar o fereastră prin care să vedem binele la
care nu putem ajunge şi să ne pară rău. Dar Ortodoxia nu cunoaştem un astfel de
Părinte, ci dimpotrivă. Părintele nostru este cel care a spus: Foc am venit să
arunc pe pământ şi cât aş dori să se aprindă.
Să nu uităm că
necredinţa şi îndoiala duc la nefericire şi deznădejde. Şi unde este nefericire
şi deznădejde, acolo este semn că ne-am îndepărtat de la credinţă şi încredere
în Dumnezeu. Cel care nu crede în nimic, crede în el însuşi, în capacitatea
minţii lui de a analiza lumea şi de a lua decizii. Adică se face pe sine un
dumnezeu, se crede capabil să cuprindă cu mintea trecutul şi viitorul, pe el şi
întreaga existenţă. Este o înşelare amarnică, pe care numai orgoliul o naşte şi
voinţa de a nu asculta de nimeni o întreţine.
Însăşi credinţa
este un dar de la Dumnezeu pe care îl dobândim prin încredere: Doamne, mă
încred în Tine că îmi vei da credinţă, dă-mi! La fel şi încredinţarea că
Dumnezeu nu ne va lăsa în anumite situaţii care par imposibile: Doamne, nu ştiu
cum pot trece prin această problemă, dar Tu ştii. Luminează-mă şi dă-mi putere.
Şi vom primi!
Cine se ţine,
iubiţi credincioşi, ca „orbul de gard” de puterea lui Dumnezeu ajunge acolo
unde puterea şi înţelepciunea lumească nu ajung. Puterea lui Dumnezeu l-a făcut
pe Sfântul Petru să meargă pe apă, a făcut mai apoi să-i cadă lanţurile de la
mâini şi să se deschidă uşile temniţei în care era închis pentru credinţă. Dar
Domnul Hristos este nu numai biruitor peste materie, ci mai ales peste duh. Cu
El, putem merge peste valurile patimilor sufleteşti, El poate să unească pe
oameni acolo unde orice dragoste pare stinsă, El desface cătuşele celor mai
rele patimi. Dar să avem încredere în El, să ne încredinţăm Lui, şi să nu
rămânem la neputinţele noastre. Înţelept este omul care nu se bizuiește pe puterile sale, dar şi mai înţelept este cel ce nu se
bizuiește nici pe neputinţele sale, adică nu se
lasă mărginit de neputinţele şi de greşelile sale, văzându-le nu cade în
deznădejde, ci se încrede în Dumnezeu că puternic este să-l elibereze de ele.
Şi aşa, cel ce nu
se bizuiește pe puterile sale
se eliberează de mândrie, iar cel ce nu se lasă covârşit de problemele sale se
eliberează de deznădejde.
Iubiţi credincioşi,
toată Biblia, toată învăţătura Bisericii nu este numai o ştiinţă a îmbunătăţirii
sufleteşti. Ţinta ei este dragostea, sălăşluirea omului alături de Dumnezeu în
veşnicie. Nu suntem buni de dragul de a fi buni, nu ne ferim de păcate, pentru
a nu păcătui, ci pentru a iubi. Şi din izbânzi şi din căderi, principala stare
pe care trebuie să o dobândim este cea exprimată de ucenici astăzi: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu (Matei14.33)”. Dacă în încercări ne încredinţăm lui Dumnezeu izbândim; şi ştim că
am izbândit cu puterea Lui; Îl cunoaştem mai bine şi cunoaştem mai bine cum
lucrează. Acesta este rostul pentru care Dumnezeu sloboade ori îngăduie
încercările, şi nicidecum acela de a eşua, ci de a înainta încă un pas înspre
Hristos Domnul, înspre Dumnezeul nostru. Amin.
14.08.2011
0 comments:
Trimiteți un comentariu