Două viziuni despre închinare: I.L. Caragiale și cea tabloidă

de Alexandra Nadane

Un articol din ziarul Lumina despre pelerinajul uriaș care are loc la moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov ar putea începe așa: Zilele acestea Bucureștiul este îmbrăcat în straie de sărbătoare pentru că își serbează ocrotitorul, pe Sfântul Dimitrie cel Nou. Pelerini din toate colțurile țării au sosit cu multă vreme înainte de ziua sfântului și s-au așezat la coadă la sfintele moaște. Cu smerenie și bucurie, aceștia au venit să se roage pentru ei și pentru cei dragi, mulțumind sfântului și lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.

Ziarul Lumina are un public limitat. Tabloidele sunt cele care au cel mai mare tiraj. Cum prezintă ele același eveniment? Acest articol e scris înainte de 27 octombrie, dar beneficiem de experiența din alți ani și a articolelor, știrilor radio ori de televiziune de la Sfânta Parascheva din acest an.

Așadar, la breaking news vom auzi despre numărul celor care se „înghesuie” pentru numărul uriaș de „porții de sarmale”, dar mai mic decât cel al participanților. În presa de scandal vom citi despre cine, cu cine și cum a venit îmbrăcat dintre mai-marii zilei. Tabloidizare, asta cere „publicul” – s-ar justifica autorii.

Dar, pe lângă aceasta, vom întâlni și analize care se doresc serioase și în care se va discuta obscurantismul Bisericii, dovedit de prezența „pupătorilor de oase” medievali în secolul al XXI-lea, și mercantilismul ei, dovedit de suma de bani care s-ar fi câștigat cu ocazia pelerinajului.

Și aceasta este tot tabloidizare. Chiar dacă produsă de autori cu ștaif.

Un jurnalist are menirea să transmită celor care îl citesc ori îl ascultă esențialul dintr-un eveniment. Și tabloidizarea vulgară și cea de-a doua ratează esențialul: De ce petrec acești oameni atât timp, în condiții dificile uneori, pentru a se închina?

Ei nu stau la coadă pentru câteva sarmale și nici nu renunță pentru că sunt numiți în diverse moduri de către ci care își exprimă public dezacordul în privința închinării. Nu sunt păcăliți pentru a îmbogăți Biserica, din simplu motiv că mulți dintre ei cunosc bine acțiunile caritabile pe care preoți, laici, ONG-uri le fac cu sprijinul Bisericii în locurile de unde ei vin.

Stau pentru că fiecare are certitudinea, din experiență, că primește mângâiere și răspuns la rugăciunile sale.

Pentru cineva din afară, transformarea omului după un pelerinaj poate fi insesizabilă. Dar fiecare, indiferent de starea sa, vine la un sfânt ca la un izvor de bine și lumină.Citeşte mai mult în GEN90.NET

„O lecţie despre închinare"-de Părintele Constantin Valer Necula

Alexander Osokin (Pravoslavie.ru)

A fost odată… Pe vremea când oamenii mari nu-i prea pricepeau pe copii (fie vorba între noi, nici acum nu prea cată să-i priceapă întru totul). A fost dar, atunci, un copilaş care se născuse fără mâini. Mămica lui fusese bolnavă, şi cum pe atunci nu prea erau bani pentru căutarea sănătăţii, n-a avut cum să-şi salveze pruncul…

Dar nu era copil mai vesel şi mai bucuros decât copilul acela. El alerga după toate vacile ce se pierdeau şi le-aducea numai din cuvânt în cireadă. Nu era ochi mai ager decât al lui, care să zărească uliul răpitor de departe. şi glasul lui speria arătarea, ce lăsa curţile oamenilor neatacate. Dacă era de dus vreo veste grabnică de la un hotar la altul al satului, nu era picior mai iute ca al lui. Iar cântece, fie din cele ale Bisericii, fie din cele populare, nu cânta nimeni cum cânta el… O voce caldă ca ochii lui, care-nlăcrăma maicile celorlalţi, căci a lui murise la naştere. Sau, cine ştie, poate nu de la cântec lăcrămau…

Odată, boierul locului, tânăr şi tare îngâmfat, a catadicsit să calce prin satul de pe care lua şapte piei, ca să-i fie bine pielii lui. S-a dus la Biserică, unde oamenii, umili şi cuminţi, l-au primit cu căldură, el însuşi, boierul, părând că s-a făcut mai bun. Dar când a ieşit pe uşa Bisericii, l-a aflat pe copilul nostru – v-aţi împrietenit şi voi cu el, nu-i aşa? – sărind cu picioarele peste un şanţ. Înainte şi-napoi, înainte şi-napoi…

-Ce faci, blestemăţie? Se răsti la el boierul, trăgându-şi peste degetele îngălbenite de tutun mănuşile de mătase de culoarea piersicii. Aşa se iese de la Biserică?

Şi poate i-ar fi dat şi una cu mâna liberă – că-n cealaltă îşi aprinsese deja ţigara – de nu i-ar fi răspuns copilul:

-Măria-ta! Eu, cum n-am mâini, mă-nchin cum pot. Iată, sărind în cele patru colţuri ale bălţii…

Şi poate că ar mai fi spus şi copilul, şi boierul ceva, de n-ar fi văzut – laolaltă cu ceilalţi săteni – cum din apa limpezită de soare a bălţii se-nalţă spre cer un  lujer tainic de crin alb, ca sufletul copilului închinător.

Tu, frăţioare, nu uiţi oare cumva să te-nchini când vezi Biserica, sau când începi lucrul, sau cine ştie?... De fiecare dată e loc de-o închinare…

Caută, frăţioare, să nu te ruşineze copilul fără mâini înaintea Judecătorului Hristos!

„Cel mai important în viață este să ai inima curată înaintea lui Dumnezeu” / Nesfinții sfinți (2)

Pr. Ioan Krestiankin

Cu permisiunea Editurii Egumenița postăm o serie de povestiri din cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri. 

Menționăm că materialele nu pot fi preluate sau repostate decât în baza unui acord scris al Editurii Egumenița.

Odată s-a apropiat de Părintele Ioan un tânăr absolvent al Academiei Duhovnicești și, prezentându-se, printre altele, a spus: „Eu sunt teolog”.

Părintele Ioan s-a întrebat foarte tare și l-a întrebat:

-      Cum? Al patrulea?

-      Ce „al patrulea”? s-a mirat academistul.

Iar părintele Ioan a explicat:

-      Noi cunoaștem în Biserică trei teologi: primul este Ioan Teologul, apostolul și ucenicul cel iubit al Mântuitorului; al doilea este Grigorie Teologul și al treilea este Simeon Noul Teolog. Doar pe ei a hotărât Sfânta Biserică în toată istoria ei de 2000 de ani să-i numească „Teologi”. Dumneavoastră înseamnă că sunteți al patrulea?

Și totuși cui și cum trimite Domnul înțelepciunea duhovnicească? De fapt, ca să fii teolog, nu este deloc obligatoriu să porți rasă și să termini Academia Duhovnicească. „Duhul suflă unde voiește!”, repetă uimit cuvintele lui Hristos apostolul Ioan.

Odată, am fost cu corul mănăstirii noastre, a Întâmpinării, în Orientul Îndepărtat, la o bază militară strategică de aviație. După slujbă și după un concert, ofițerii ne-au invitat la cină. Acea slujbă ortodoxă din îndepărtata unitate militară era cea dintâi după mulți ani. Se înțelege că oamenii se uitau la noi cu interes, ca la ceva straniu, neobișnuit. Înainte de masă, după obiceiul creștinesc, am rostit rugăciunea „Tatăl nostru”. Odată cu noi s-a rugat și s-a închinat și venerabilul general. După vreo două ore, aproape de sfârșitul mesei, ofițerii i-au spus generalului:

-      Tovarășe general, am văzut că v-ați închinat. Noi vă respectăm, dar nu înțelegem. Probabil dumneavoastră ați reușit să meditați asupra unor lucruri la care noi încă nu ne-am gândit. Spuneți-ne, de-a lungul anilor trăiți, ați înțeles care este cel mai important lucru în viață și care este sensul ei?

Firește că asemenea întrebări se pun doar după ce oamenii au mâncat bine, așa cum se mănâncă la ruși, și, stând la masă, sunt pătrunși de încredere și bunăvoință reciprocă.

Iar generalul, un adevărat conducător militar, s-a gândit puțin și a spus:

-      Cel mai important în viață este să ai inima curată înaintea lui Dumnezeu!

Iar eu am rămas uimit: judecând după profunzimea și acuratețea teologică, așa ceva putea spune numai un teolog cu adevărat remarcabil, gânditor și trăitor. Dar generalul de aviație, cred eu, nici nu bănuia lucrul acesta.

În general, pe fratele nostru preot îl pot învăța multe și chiar îl pot face de rușine oameni care se pare că sunt străini de științele teologice.

În timpul tratativelor legate de reunirea cu Biserica Rusă de peste hotare, arhiepiscopul Germaniei și al Marii Britanii, Marcu, mi-a mărturisit că în Rusia i s-a întâmplat un lucru care l-a determinat să creadă că schimbările duhovnicești în țara noastră nu sunt o propagandă, ci sunt o realitate.

Odată, mergea cu un preot cu automobilul prin împrejurimile Moscovei. Preasfințitul Marcu, fiind neamț, pentru el era ceva neobișnuit ca atunci când semnele de circulație de pe traseu indică reducerea vitezei la nouăzeci de kilometri pe oră mașina să meargă cu viteza de o sută patruzeci. Preasfințitul a răbdat destul de mult și, în cele din urmă, într-un mod delicat, i-a atras atenția preotului șofer asupra acestei discordanțe. Însă acela doar a zâmbit ironic în fața naivității străinului și l-a asigurat că totul era în ordine.

-      Dar dacă ne oprește miliția? a întrebat nedumerit Preasfințitul.

-      Și cu ea totul este în ordine! I-a răspuns cu încredere oaspetelui uimit preotul.

După un timp oarecare i-a oprit într-adevăr un milițian. Preotul a lăsat geamul în jos și s-a adresat încrezător și binevoitor tânărului milițian:

-      Bună ziua, comandante! Iartă-ne, ne grăbim.

Dar milițianul nu a reacționat nicicum la salutul lui.

-      Actele dumneavoastră! a zis el.

 - Ei bine, lasă, comandante! a zis părintele ingrijorat. Nu vezi că ne grăbim?

-      Actele dumneavoastră! a repetat milițanul.

Preotului îi era și ciudă și rușine față de oaspetele neamț, totuși nu-i rămăsese nimic de făcut. I-a întins milițianului permisul de conducere și certificatul tehnnic, însă nu s-a abținut și a adăugat pe un ton usturător:

-      Bine, luați-le! Datoria voastră e să pedepsiți, iar a noastră să miluim!

La care milițianul, învăluindu-l cu o privire rece, a spus:

-      Păi, în primul rând, nu noi pedepsim, ci legea. Iar în al doilea rând, nu voi miluiți, ci Dumnezeu!

Și iată atunci a înțeles Preasfințitul Marcu, precum el însuși mi-a spus, că dacă chiar și milițienii de pe drumurile rusești gândesc la un asemenea nivel, înseamnă că în țara aceasta, într-un mod de nepătruns cu mintea, s-a schimbat iarăși totul.

Sursă:  Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 196-198

Cartea se poate comanda on-line ​de pe saitul ​e​diturii Egumenița 

​Saitul oficial internațional al al cărții ​http://everyday-saints.com/

​

Mulțumim editurii Egumenița pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea acestor fragmente.