Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos (6 august)

marți, 6 august 2013

| | |



EVANGHELIA

MATEI 17, 1-9

Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L". Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.




SCHIMBAREA LA FAŢĂ: Fragmente din tâlcuirea Praznicului, de Mitropolitul Hierotheos Vlachos
 



Schimbarea la Faţă a lui Hristos de pe Muntele Tabor a avut loc cu puţin timp înainte de Patimi, mai precis, cu patruzeci de zile înainte ca Hristos să pătimească şi să fie răstignit. De altfel, scopul Schimbării la Faţă a lui Hristos a fost acela de a-i întări pe ucenici în credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu, pentru a nu se face şovăielnici la vederea celor care aveau să se petreacă în zilele următoare.

Ar fi fost firesc ca Schimbarea la Faţă a lui Hristos să fie prăznuita în lună martie, în funcţie de data la care se sărbătoresc Pastile. Dar pentru că această dată coincide cu perioada de lăsat de sec, praznicul Schimbării la Faţă nu s-ar fi putut sărbători cum se cuvine şi, de aceea, el a fost mutat pe 6 august.

Această dată nu este întâmplătoare, pentru că precede cu patruzeci de zile sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), care este socotită la fel ca şi Vinerea Mare.

Faptele Schimbării la Faţă sunt consemnate de trei dintre Sfinţii Evanghelişti, deoarece este vorba despre eveniment central din viaţa lui Hristos care ascunde multe mesaje teologice (Matei 17, 1-8, Marcu 9, 2-8, Luca 9, 28-36).

Schimbarea la Faţă a lui Hristos a constituit un moment de vârf din viaţa ucenicilor, care a avut legătura şi cu Cincizecimea, pentru că a fost vorba despre punctul culminant al manifestării lui Dumnezeu.

Desigur, există diferenţe între Schimbarea la Faţă şi Cincizecime, deoarece, la vremea Schimbării la Faţă, ucenicii nu erau încă mădulare ale Trupului îndumnezeit al lui Hristos, aşa cum aveau să devină în ziua Cincizecimii.

Schimbare la fata înseamnă schimbarea înfăţişării. La un moment dat, Hristos a dezvăluit ceea ce era ascuns, adică a arătat slava Dumnezeirii cu Care firea omenească a fost unită din clipa zămislirii în pântecele Născătoarei de Dumnezeu. Din iubire de oameni, Hristos a ascuns ceea ce El era dintotdeauna, pentru că ucenicii „să nu ardă” din pricina nevredniciei lor, ei nefiind încă pregătiţi pentru a vedea.


Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos nu a dezvăluit întreaga Dumnezeire, ci numai o mică parte din energia Să. El a făcut acest lucru ca să arate slava dumnezeiască doar ca o pregustare a Împărăţiei Cerurilor, dar şi din iubire de oameni, pentru că ucenicii să nu-şi piardă încă viaţă prin vederea întregii slave a Dumnezeirii. De aceea, taina Schimbării la Fata ascunde revelarea Împărăţiei Cerurilor, dar este şi expresie a iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

În textele liturgice se vorbeşte despre faptul că, în timpul Schimbării la Faţă, Hristos a îndumnezeit firea omenească pe care o luase asupra Sa.

Asemenea exprimări nu arata că firea omenească s-a îndumnezeit în acel ceas. După cum afirma Sfântul Ioan Damaschin, firea omenească a primit Dumnezeirea, adică s-a îndumnezeit, prin unirea în ipostas şi prin comuniunea cu Fiul lui Dumnezeu, care a avut loc în momentul zămislirii lui Hristos în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, în ziua Buneivestiri.

Pe Tabor, nu a avut loc numai revelarea şi Schimbarea la Faţă a lui Hristos, prin care El a arătat câteva raze ale Dumnezeirii Sale, ci şi schimbarea la faţă a ucenicilor. Ucenicii s-au învrednicit să vadă îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos tocmai pentru faptul că ei înşişi s-au schimbat. Sfinţii Părinţi vorbesc despre transformarea ucenicilor: „Ucenicii s-au transformat, iar aceasta i-a făcut să vadă transformarea” (Sfântul Grigorie Palama).

Schimbarea ucenicilor a avut loc în toată existenţa lor psihosomatică. Ei nu au văzut lumina sfântă doar prin mintea lor, care este ochiul sufletului, ci şi prin simţurile trupeşti, care au fost mai înainte întărite de harul nezidit al lui Dumnezeu şi au fost transformate pentru a putea vedea. Ochii trupeşti sunt orbi pentru lumina lui Dumnezeu, pentru că sunt zidiţi şi nu pot vedea Lumina nezidită. Tocmai de aceea, prin harul Creatorului, ochii au fost transformaţi spre a vedea slava lui Dumnezeu (Sfântul Grigorie Palama).
 
Pentru ca să arate slava Dumnezeirii Sale, Hristos a urcat pe Muntele Tabor. Lucrul acesta s-ar fi putut petrece şi pe o câmpie, într-un loc îndepărtat. Atunci de ce a fost preferat muntele?

În vremurile vechi se obişnuia ca toate marile evenimente să se desfăşoare pe locuri înalte, pe munţi înalţi sau scunzi, lucru valabil şi în cazul idolatrilor, care aduceau jertfta în munţi. Hristos a arătat măreţia slavei Sale pe Muntele Tabor, pentru că revelarea îndumnezeirii firii omeneşti este cel mai mare eveniment din istoria omenirii.

În plus, după cum a spus Însuşi Hristos, El a venit să caute oaia rătăcită care s-a pierdut în munţi. Prin urmare, Hristos a urcat pe munte pentru a arăta ca El a găsit oaia pierdută, că a slobozit-o de păcat şi de Diavol şi că El este adevăratul păstor al oamenilor (Sfântul Grigorie Teologul).

Urcarea pe munte arata şi faptul că cei care vor să vadă slava Dumnezeirii în firea omenească a Cuvântului trebuie să iasă din micime şi să ajungă la cele înalte, să urce spre cer, adică să se curateasca de toate cele lumeşti care îi ţin legaţi de pământ.


Schimbarea la Faţă a lui Hristos a avut loc în timpul zilei, fapt pentru care ucenicii vedeau atât soarele fizic, cât şi pe cel duhovnicesc.
 
Desigur, în acel moment, slava soarelui duhovnicesc nu a fost văzută de toţi oamenii de pe pământ, ci numai de trei ucenici şi de profeţii care s-au arătat atunci. Prin urmare, doar cei care sunt învredniciţi de Dumnezeu pot vedea lumina duhovnicească şi nezidită, fiindcă Dumnezeu Se descoperă pe Sine Însuşi după cum voieşte El, iar această descoperire se face în funcţie de starea duhovnicească a oamenilor care se învrednicesc de o asemenea experienţă revelatoare.


O învăţătura fundamentală a Bisericii spune că fiecare fiinţă îşi are energia sa. Dacă fiinţa este necreată, atunci energia este necreată, iar dacă fiinţa este creată, şi energia este creată. De asemenea, după cum afirma Sfântul Ioan Damaschin, altceva este fiinţa sau firea, altceva este energia, altceva este cel de la care provine energia şi altceva este roada lucrării. Energia este slava fiinţei, însă cel de la care provine energia este persoana. Persoanele Sfintei Treimi au fire şi energie comune. După cum învaţă Sfinţii Părinţi, noi, oamenii, nu vedem şi nici nu ne împărtăşim din fiinţa lui Dumnezeu, ci numai din energiile Sale. Prin urmare, ceea ce au văzut ucenicii pe Muntele Tabor nu era fiinţa lui Dumnezeu, ci energia Să în firea omenească a Cuvântului.

Schimbarea la Faţă de pe Muntele Tabor a avut loc la câteva zile după ce Hristos le-a vorbit ucenicilor:

“Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind intru putere“ (Marcu 9, 1).

Imediat după prezentarea acestor cuvinte ale lui Hristos, Sfântul Evanghelist descrie episodul Schimbării la Faţă, care s-a petrecut şase zile mai târziu. Aşadar, după cum reiese din Sfânta Evanghelie, între timp nu a mai avut loc nici un eveniment, nici o învăţătură şi nici o minune. Aceasta înseamnă că zilele care s-au scurs de la spusele Hristos şi până Schimbarea Să la Faţă au fost petrecute în linişte.
 
Toate praznicele împărăteşti au caracter hristologic, dar şi antropologic şi soteriologic, lucru valabil şi în cazul Schimbării la Faţă a lui Hristos. Prin schimbarea Să la faţă, Hristos a vădit îndumnezeirea firii omeneşti, precum şi slava celor care se vor uni cu El. Evenimentul Schimbării la Fata este un punct de referinţă al învăţăturii soteriologice a Bisericii tocmai pentru că arată care este scopul existenţei omului.

Pentru că omul să ajungă la trăirea slavei îndumnezeirii sale, adică la împărtăşirea din energiile îndumnezeitoare ale Creatorului, trebuie ca el să treacă etapa curăţirii lăuntrice. Hristos iluminează omul în funcţie de curăţia inimii sale. În acest sens, Sfântul Grigorie Teologul spune:

„mai întâi omul se curată, iar apoi, celui curat i se vorbeşte”.

Lumina duhovnicească lucrează la fel ca lumina fizică, pentru că luminează gândul curat şi inima strălucitoare tot aşa cum lumina fizică luminează ochii sănătoşi ai trupului (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Referindu-se la Schimbarea la Faţă a lui Hristos şi la împărtăşirea din slava sfântă, Sfinţii Părinţi vorbesc despre urcarea fiecărui om pe muntele vederii de Dumnezeu. Biserica spune mereu: „luminează-ne pe noi păcătoşii cu lumina Ta veşnică”. Într-o rugăciune a ceasului întâi, simţim nevoia să Îl rugăm pe Hristos:

„Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul care vine în lume, să se însemneze peste noi lumina Feţei Tale, ca să vedem într-însa lumina cea neapropiată”.

Este însă nevoie de urcuş şi de creştere continuă. Şi în Biserica vorbim despre evoluţia omului, însă nu de la maimuţă la om, ci de la om la dumnezeu (prin har). Această teorie „evoluţionistă” a Bisericii oferă sens vieţii şi rezolvă toate problemele interioare şi neliniştile existenţiale ale omului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţa că Hristos nu Se arată tuturor în acelaşi fel. Celor începători, Se arată în chip de rob, iar celor care urcă pe muntele vederii de Dumnezeu Se arată „în chip de Dumnezeu”.

Cele trei trepte ale vieţii duhovniceşti care alcătuiesc urcuşul sufletesc al omului pe Muntele Tabor sunt: curăţirea, iluminarea şi îndumnezeirea. Aşadar, nu este vorba despre un urcuş spaţial, ci despre o creştere interioară. Dacă analizăm cu atenţie toată viaţa bisericească şi învăţătura soteriologică a Sfinţilor Părinţi, vom constata că se vorbeşte în permanenţă despre aceste trei trepte ale vieţii duhovniceşti, care sunt în legătură cu diferitele grade de împărtăşire a omului din harul lui Dumnezeu. Dacă viaţa duhovnicească nu este caracterizată de această creştere, ea devine idolatra şi sclavă a moralei.

Schimbarea la Faţă a lui Hristos ne arată ce anume este teologia ortodoxă. Din învăţătura Bisericii cunoaştem ca teologia nu este reprezentată de gândire şi de cunoştinţe raţionale, ci de împărtăşirea din harul indumnezeitor, care înseamnă vederea Luminii necreate şi, desigur, îndumnezeirea omului. Atunci când vorbim despre teologie, prin ea înţelegem experienţă (practică) şi vederea de Dumnezeu (teoria).

În concluzie, trebuie spus că Schimbarea la Faţă a Domnului constituie un eveniment central din viaţa lui Hristos, dar şi un moment fundamental din viaţa omului. De aceea, acest eveniment nu poate fi analizat prin gânduri frumoase şi morale sau prin exaltare sentimentală, ci numai în limitele teologiei ortodoxe. De altfel, trăind în Biserică, nu căutăm pur şi simplu să devenim oameni mai buni, ci să ne facem dumnezei după har. La această înălţime ne cheamă viaţa bisericească şi teologia ortodoxă.

(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Ed. Egumeniţa, 2008)