„Luminătorul" de Vasile Voiculescu

vineri, 16 august 2013

| | |



                                Am fost ca nerodul din poveste
                                Ce căra Soarele cu oborocul
                                În casa-i fără uşi,fără ferestre...
                                Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.
                                Ieşeam cu ciubărele minţii,goale,afară,
                                În lumină şi pară,
                                Şi când mi se părea că sunt pline,
                                Intram,răsturnându-le-n mine.
                                Aşa ani de-a rândul
                                M-am canonit să car lumina cu gândul...
                                Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate
                                Izvorul luminii adevărate:
                                El a luat în mâini securea durerii
                                Şi-a izbit naprasnic,fără milă,pereţii.
                                Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
                                S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
                                Au curs lacrimi multe şi suspine,
                                Dar prin spărtura făcută-n mine,
                                Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
                                Soarele a năvălit în lăuntrul meu.
                                Şi cu el odată,
                                Lumea toată...
                                Îngerul luminător a zburat aiurea,
                                Lăsându-şi înfiptă securea;
                                Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
                                De soare,de slavă şi de lumină.