 |
| Foto Cristina Nichitus Roncea |
"Per total
nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă
încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi.
Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o
îndeplinea fragmentul acela din mine.
...Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram şi foarte
cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi
(verişoarele mele) care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai
trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav,
de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga
mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare
seminar, ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe
zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub
înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Am
avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult
de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Înaintea sfârşitului
trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.
....Cei care mă vizitează acum îl
caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi
găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel
n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală. Pentru că formaţia mea
este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi,
intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de
valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor
stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi.
...Azi, pentru mine personal, pentru
cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este
dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţa, pentru că toată tabla de valori în
care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă
neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planeta
nu-ţi da senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu
perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de
venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea
adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine
Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această
clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări
muzicale care nu se mai cânta...
...Există şi o criză a culturii. Mă uit la
programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai
prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără
morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie
mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţa, opere care nu se mai citesc,
lucrări muzicale care nu se mai cânta. Există un fel de indiferentă faţă de
trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.
...Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot
să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi,
dacă fărâmiţam frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de
la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?
...De la Freud încoace s-a produs o
mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi,
la noi, la romani, există o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau - nu erau
nişte tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinţă", cuvântul
acesta, a dispărut din dicţionar.
...Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide
frumuseţea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem
noi cu el? îl expunem, că pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e
şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi. După părerea
mea, aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea
căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de
ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri.
Oamenii nu sunt bântuiţi de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât,
şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi îl pironim
cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.
...Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care
m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine,
după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia
echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce
cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.
...Pentru că intrăm în zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Eu
sunt un cetăţean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe
lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasa popasurile necesare pentru
reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel
mai mare care ameninţă planetă, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de
gândire, şi te face să uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în
Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca
să-mi refac limba.
...Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea
celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc.
Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie."
Sursă: revista Luceafărul Românesc
0 comments:
Trimiteți un comentariu