„Cruce albă de mesteacan" de Arthur Enăşescu

Cruce albă de mesteacăn, 

Răsărită printre creste,

Cine te cunoaşte-n lume,

Cruce fără de poveste?

Peste braţele-ţi întinse

Din poiana fără flori,

Uneori s-apleacă-n noapte

Cârdurile de cocori.

Şi-n tăcerea nesfârşită

Sub arcadele de brad,

Nu s-aude decât plânsul

Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn

Biciuită de furtuni,

Peste lemnu-ţi gol, doar luna

Pune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută

Slovele-ţi se şterg de ploaie;

Tot mai mult te bate vremea,

Vânturile te îndoaie…

Şi ca mâine fulgii iernii

Te vor prinde-n a lor salbă,

Şi vei dispărea din lume

Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine

Cine-l va mai şti de-acum,

Cruce albă, rătăcită

Lângă margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulse

Se vor pierde pe poteci,

Numai brazda de ţărână

Nu-l va părăsi pe veci.

Oituz, iulie 1917