S-a născut în satul Vânători, jud. Neamţ, pe la anul 1650. Era una dintre cele două fiice ale lui Ştefan
Joldea, armaş la cetatea Neamţului, (fiind deci un dregător domnesc). Amândouă
fiice ale sale creşteau în păzirea legii lui Dumnezeu, în cinstirea părinţilor
şi în cuviinţă faţă de oameni, casa în care trăiau fiind deschisă atât
cuvioşilor monahi cât şi pelerinilor aflaţi în trecere; astfel, din fragedă
pruncie fetele au învăţat odată cu rugăciunea şi unele virtuţi ale nevoinţei
creştineşti.
Încă din tinereţe Teodora va cunoaşte o grea încercare a vieţii, deoarece
sora ei, Marghioliţa, va fi răpusă de o moarte tragică. Acest eveniment o va
zgudui adânc pe Teodora, în care va încolţi încă de pe acum gândul retragerii
din lume. Dar părinţii, îndureraţi de pierderea unei fiice, nu se împăcau cu
gândul să o piardă şi pe cea de-a doua, astfel că nu au lăsat-o pe Teodora
să-şi împlinească acest gând, ci au căsătorit-o, la vremea cuvenită, cu un
tânăr de prin părţile Ţării de Jos, astfel că după legiuita cununie, Teodora va
pleca la casa soţului său.
N-a trecut multă vreme şi părinţii Teodorei s-au sfârşit din viaţă. Neputând
să nască copii, Teodora era din ce în ce mai puternic urmărită de gândul cel
tainic al lepădării de lume. De aceea, ea se va învoi cu soţul ei ca să meargă
la o mânăstire. În urma acestei învoieli, Teodora va intra la schitul
Vărzăreşti-Vrancea, iar soţul ei se va călugări la schitul Poiana Mărului, sub
numele de Elefterie, mai târziu învrednicindu-se şi de Taina Hirotoniei.
Când a intrat în mânăstire, Teodora era la vârsta de 30 de ani. Egumena
mânăstirii, schimonahia Paisia, văzând tinereţea şi râvna ei pentru cele
duhovniceşti, a luat-o ca ucenică, iar după un timp de încercare, a încuviinţat
tunderea în monahism a Teodorei. Nu după mult timp însă, năvălirea turcilor
prin acele locuri a determinat pe egumenă să ia cu sine câteva ucenice, printre
care şi Teodora, şi s-a retras în locuri mai tainice şi mai sigure, la hotarul
dintre munţii Buzăului şi ai Vrancei. Aici, ele au ridicat un mic altar şi o
locuinţă modestă, nevoindu-se în priveghere, post şi rugăciune. Nu după multă
vreme însă, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă şi istovită de nevoinţă şi
de boală, va trece la cele veşnice.
După aproape 10 ani de nevoinţă în acest loc tainic, Teodora se va îndrepta
spre munţii Neamţului, şi va vieţui pustniceşte în preajma schitului Sihăstria.
Ca povăţuitor a avut pe ieroschimonahul Varsanufie, egumenul Sihăstriei, care
îi va da şi binecuvântarea de a vieţui pustniceşte, în jurul Sihăstriei, într-o
chilie nu departe de schit.
Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a
oferit chilia sa, care se afla aproape de schit şi de peştera care îi poartă
numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură
în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, departe de
lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în
când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.
După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul
Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul
singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt
şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În
această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de
foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei
iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici
diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era
ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă
umbrită de darul Duhului Sfânt.
Năvălind turcii să prade mănăstirile şi satele, au ajuns până la Sihla, iar
Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o
păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea,
prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peşterii, cum se vede până astăzi,
iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfânta
Teodora în ultimii ani ai vieţii sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu
rugăciunea cea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de
la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările
cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine
de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din
apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.
Înainte de trecerea ei la cele veşnice, egumenul Sihăstriei a observat că
păsările aveau un comportament neobişnuit, luând pâine şi zburând spre Sihla. Astfel,
el a trimis pe doi dintre ucenicii săi să vadă ce se întâmplă cu acele păsări. Astfel,
aceia au găsit-o pe Cuvioasa Teodora în rugăciune, înălţată de la pământ,
asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Văzându-i, aceasta le-a povestit despre
sine, despre apropiatul ei sfârşit, rugându-i să meargă la mănăstire pentru a-i
aduce un preot şi un diacon ca să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine.
Călăuziţi de o lumină cerească, fraţii au mers repede la schit şi dimineaţa
au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, cu
Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a
destăinuit viaţa, ostenelile şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a
primit dumnezeieştile Taine şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi-a dat
duhul în mâinile Lui rostind cuvintele: „Slavă, Ţie, Doamne, pentru
toate".
Moaştele sale au fost aşezate în peşteră, în scurtă vreme aceasta devenind
loc de pelerinaj pentru mulţimi de credincioşi.
Auzind despre acestea Cuviosul Elefterie, care fusese oarecând soţul
Teodorei, a venit să-şi petreacă cei din urmă ani ai vieţii sale la Sihăstria,
aproape de locul de odihnă al Cuvioasei. După aproximativ 10 ani îşi va da şi
el sufletul în mâinile Domnului.
Sporind evlavia credincioşilor faţă de Cuvioasa Teodora, în apropierea
peşterii s-a ridicat, între 1730-1763 schitul Sihla, cu cele două bisericuţe
ale sale, „Schimbarea la faţă" şi „Naşterea Sfântului Ioan
Botezătorul", care există şi până astăzi.
În 1830, trupul făcător de minuni al Cuvioasei a intrat în posesia familiei
Sturza, a fost aşezat într-o raclă de argint şi a fost dus la biserica din
satul Miclăuşeni-Iaşi. De acolo, în 1856, moaştele au ajuns la lavra Pecerska
din Kiev, unde se află şi astăzi. Pe racla ei se află inscripţionate, în
limbile slavonă şi română, cuvintele: „Sfânta Teodora din Carpaţi".
Cu sfânta bucurie
că neamul nostru a mai odrăslit un mărgăritar duhovnicesc în grădina Raiului,
în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut pe Cuvioasa
Teodora în rândul Sfinţilor, având ca zi de prăznuire data de 7 august.
Sursă: ortodoxia.md
0 comments:
Trimiteți un comentariu