Din afară, prof. dr. Monica
Pop, managerul Spitalului de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti, pare un om dur
care, atunci când este cazul, taie cu vorba la fel de precis cum taie cu
bisturiul. Un om cu principii, care nu-şi calcă niciodată cuvântul. Însă, în spatele
acestei platoşe, toţi cei care au avut bucuria de a o cunoaşte cu adevărat au
descoperit un suflet cald.
Puţină lume ştie că, alături
de personalul spitalului, aţi „adoptat”, cu ani în urmă, un băieţel.
Da. Este o poveste specială
care îmi încălzeşte sufletul. Vlăduţ este acum student la Kinetoterapie, la
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” şi visează să facă şi
Psihologia. Eu l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani. Era un puşti de vreo şapte-opt
ani care a fost adus la noi în spital ca pacient. Fusese abandonat la naştere
şi se afla într-un centru de plasament. Micuţul fusese născut fără un ochi.
Cum a devenit copilul
spitalului?
Vlăduţ a fost adus pentru
protezare. A stat internat o perioadă şi i-am aplicat o proteză oculară. Însă,
la intervale scurte de timp, după ce era trimis înapoi la centrul de plasament,
Vlăduţ revenea la noi cu proteza spartă. Pe atunci foloseam proteze din sticlă,
nu din acrilat, cum sunt cele de acum, care pot fi scăpate pe ciment fără să
păţească ceva. Primele dăţi am crezut că îl bat băieţii, că îl pun să scoată
proteza şi tot soiul de explicaţii. Până într-o zi când l-am luat mai tare şi a
recunoscut: „Doamna director, eu îmi sparg protezele ca să revin aici. Eu nu
mai vreau să mă întorc acolo pentru că mănânc bătaie. Ne scoală noaptea din
somn să ne bată. Eu vreau să rămân aici, la spital”. Am avut nevoie de două
secunde pentru a lua decizia: „Bine, Vlăduţ. Vei rămâne la noi“.
L-aţi obţinut legal?
Da. Am făcut demersurile şi
spitalul a obţinut tutela lui. L-am înscris la şcoala de ambliopi şi l-am cazat
într-o rezervă. Era răsfăţatul tuturor. De la portar până la medici, toţi l-am
tratat ca pe propriul copil. Dimineaţa îl ducea la şcoală şoferul spitalului şi
tot el îl aducea. În rest, refuza să iasă din spital. Nu voia să meargă nici la
cumpărături, când mai ieşeau angajatele să ia fructe, prăjituri ceva. Era în
sufletul lui teama permanentă că nu se va mai întoarce la noi.
Era răsfăţatul tuturor.
S-a adaptat repede?
S-a adaptat repede?
Ne-am străduit să-i fie
bine. Ştiam că este un copil care a trăit chinuit până a ajuns la noi. Întreg
personalul îi făcea bucurii. Hăinuţe, dulciuri, rechizite şcolare. Cu toţii îi
aduceau lui Vlăduţ, dimineaţa, câte un mic dar. În ciuda faptului că era
copleşit de acest răsfăţ, niciodată nu a devenit obraznic. Avea un bun-simţ
înnăscut. Nu cerea niciodată nimic. Nu răspundea. Nu ne-a făcut niciodată
probleme. Prietena mea, juristă a spitalului, Silvia Dinu - Dumnezeu să-i
odihnească sufletul ei bun - nu venea niciodată la spital fără ceva pentru
Vlăduţ. Se înduioşa atât de tare de drama lui încât îi dădeau lacrimile.
Asistentele şi îngrijitoarele l-au învăţat cum să-şi facă duş, să-şi aranjeze
hăinuţele în dulap.
Primul tort din viaţă, la
spital
A existat vreun moment
special?
Cel mai special moment a
fost, pentru Vlăduţ, prima lui aniversare. Personalul medical i-a comandat un
tort cu lumânărele. Era iarnă. 26 ianuarie. Într-o duminică. Seara, în holul
spitalului, am stins luminile şi cineva a intrat cu tortul. Nu vă pot descrie
uimirea de pe faţa lui. Nu ştia ce înseamnă. Nu ştia dacă este pentru el. Nu
ştia ce să facă. I-am explicat că este aniversarea lui, că este sărbătoritul şi
trebuie să sufle în lumânărele pentru ca apoi să-şi poată deschide cadourile.
În timp, s-a convins că nu-l
veţi părăsi?
A căpătat încredere. A
înţeles că este copilul nostru. Când eram de gardă, o aduceam pe fiica mea
-erau cam de aceeaşi vârstă - şi se jucau împreună. În rest, îşi mai găsea
amici printre pacienţi. Personalul spitalului îl ajuta la lecţii, îi verifica
temele de acasă. Apoi a urmat etapa în care a prins curaj şi a fost de acord să
meargă acasă, în weekenduri sau în concedii cu asistente sau medici.
Şi-a simţit mama naturală
Au existat familii care au
vrut să-l adopte?
Foarte multe. Însă nici el
nu voia să plece şi nici noi nu voiam să-l dăm. Era copilul nostru, al
spitalului, de ani de zile. Ne spunea uneori, cu amărăciune, că poate a fost
urât şi de-aia mama lui nu l-a iubit. Însă, după protezare, arăta ca toţi
ceilalţi. Până într-o zi, când a intrat la mine în birou un cuplu, iar doamna
mi-a spus că este mama naturală a lui Vlăduţ. Nu am zis nimic, dar l-am chemat
să o vadă. Doamna şi soţul ei l-au invitat la o prăjitură în oraş şi,
surprinzător, Vlăduţ a acceptat. Probabil sufletul lui a simţit că au acelaşi
sânge. Aşa a plecat băieţelul de la noi. L-au adoptat mama naturală şi actualul
ei soţ.
Vă mai vizitează?
Evident. Acum este mare.
Este student. S-a dezvoltat frumos, iar caracterul lui bun îl va ajuta mult în
viaţă. I-am simţit lipsa după ce a plecat. Eu cred că fiecare spital fără
potenţial infecţios ar trebui să adopte un copil. Aşa cum erau copiii de trupă
în cazarmă, aşa ar fi bine să existe şi copii adoptaţi de spitale. Cadrele
medicale sunt persoane cu educaţie, cu suflet, iar acei copii ar avea numai
beneficii. Vă spun asta din proprie experienţă.
A fost un copil chibzuit
„Un început de an şcolar mi
s-a întipărit în minte. Vlăduţ avea banii lui, primiţi în dar de la personalul
medical sau de la diverşi vizitatori ai pacienţilor. Şi-i ţinea pe toţi într-un
plic la secretara mea. Într-o zi am fost anunţată că Vlăduţ şi-a cerut banii şi
a plecat cu ei. M-am cam panicat pentru că el nu ieşea singur din spital
niciodată. Când s-a întors, mi-au dat lacrimile. Se dusese să-şi cumpere
rechizite pentru noul an şcolar. Deşi nu-i lipsea absolut nimic, probabil a
vrut să şi le cumpere el însuşi. A fost un copil chibzuit şi va ajunge un adult
destoinic.”
4.000 de operaţii a
realizat, până în prezent, prof. dr. Monica Pop.
18 ani au trecut de când
prof. dr. Monica Pop conduce Spitalul de Urgenţe Oftalmologice
Bucureşti.
Sursă: Ziarul ring
0 comments:
Trimiteți un comentariu