Pentru cine curg lacrimile părintelui Iustin de la Spitalul Socola / Şcoala de Duminică

 de Tudorel Rusu, Doxologia

„Aici e suferință, multă suferință”. Acesta e răspunsul preotului, al medicilor și al îngrijitorilor Spitalului Clinic de Psihiatrie Socola-Iași privitor la  îngrijirea și la situația bolnavilor internați în acest loc. Pentru părintele spitalului, protosinghelul Iustin Neagu, suferința este și cea care i-a definit viața. „Încă de mic copil, eu am fost într-o permanentă suferință, un copil fără copilărie, însă în sensul bun al cuvântului. Eram mulți copii în casă, iar de la vârsta de 9 ani a trebuit să muncim alături de părinți. Pentru mine acest lucru a reprezentat o permanentă antrenare în conștiința publică, față de părinți și de societate”, îmi mărturisește slujitorul bisericii din incinta Spitalului Socola.

Suferința, rugăciunea și munca l-au însoțit apoi pe părintele Iustin în întrega activitate. Călugărit în anul 1979, a refuzat o carieră academică în Elveția, unde a făcut doctoratul, pentru a fi preot de caritate la mai multe spitale ieșene, printre care Spitalul Clinic de Urgență pentru copii „Sfânta Maria”, Maternitatea „Cuza-Vodă”, Spitalul de Ftizologie Pașcanu, iar din anul 1995 s-a stabilit la Biserica „Schimbarea la Față” a Spitalului Socola, ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu, pe care, găsind-o într-o stare deplorabilă, a renovat-o și a pictat-o. „Nicăieri, nici într-un spital și la nici o boală nu este necesară prezența preotului, a rugăciunilor, a Sfântului Maslu, ca într-un spital de psihiatrie, fiindcă boala psihică este o boală a sufletului. Această boală apare atunci când slăbește voința, iar conștiința adoarme. Voința este coloana vertebrală a sufletului ce are ca măduvă conștiința. Voința, dacă e sănătoasă și virtuoasă, este ca un ac barometric care reglează simfonia relației dintre rațiune și sentiment și produce un suflet echilibrat. Un bolnav mintal este acela care a rupt legătura dintre rațiune și sentiment, iar toate celelalte sisteme ale corpului au de suferit. Se produce o rupere,o anarhie, o dereglare a interacțiunii sistemelor, care nu mai sunt în ordine. Iar toată lupta este între ordine și dezordine. Desigur, boala psihică are şi alte cauze, somatice. Raiul este ordinea, iadul este dezordinea. Schizofrenia și boala psihică sunt un început al iadului, pe care Biserica le mângâie și încearcă să le aducă la normalitate, iar ceea ce restaurează Domnul în cadrul lucrărilor divine este total refăcut, nu parțial. Ceea ce repară Dumnezeu este nou în totalitate, fără repercusiuni. În plus, prezența mea aici pregătește cadrele medicale din punct de vedere spiritual, religios și în ceea ce privește atașamenul față de bolnavi”, îmi spune părintele.

„Ajutorul lui Dumnezeu se simte”

„Mai mult ca la alte specialități, la noi este o nebuloasă, pentru că ființa, creierul și sufletul bolnavilor sunt ca o cutie neagră, la care nu avem acces decât după lungi meditații și convorbiri pe care le avem cu ei. Părintele Iustin este duhovnicul meu și al familiei mele. Ca medic psihiatru ai nevoie de Dumnezeu pentru a ști ce să-i spui unui pacient care poate să-și ia viața sau poate să ia viața altuia. Legătura cu Dumnezeu și speranța că Dumnezeu îl va ajuta există la fiecare om, chiar și la cei ce sunt la regimuri supravegheate, cu afecțiuni majore, cu schizofrenie, cu epilepsie. Spun acest lucru pentru că niciodată nu am vazut un bolnav aici în spital care atunci când vine părintele să nu se închine, să nu îngenuncheze, să nu sărute crucea. Fiecare om care se naște primește lumina Duhului Sfânt la Botez și nu întâmplător fiecare se uită spre lumină. Partea nevăzută a lucrurilor, ajutorul lui Dumnezeu, nu iese tot timpul în evidență, dar se simte. Prin rugăciunile pe care părintele Iustin le face pentru bolnavi, ne ajută indirect și pe noi medicii. Faptul că biserica este tot timpul plină de bolnavi, arată totodată că ei se simt bine acolo”, îmi zice Lăcrămioara Fărcășel, medic psihiatru la Spitalul Socola.

În biserică, dau peste Iuliana Anghel, cea care supravegheaza biserica. „La început când am venit aici, îmi era foarte greu. Bolnavii țipau în timpul slujbei, nu prea aveam liniște. Acum însă simt aici un loc sfânt, deosebit, cu o putere pe care nu pot să o explic. Eu pe părintele Iustin îl văd ca pe un făcător de minuni. Și nu exagerez. Am văzut bolnavi care au venit în stări grave și au plecat sănătoși. Bolnavii, când îl văd pe părinte, se așează în genunchi, îl trag să-l atingă, să-l apropie, îi sărută mîinile, ca unui binefăcător. Și chiar este un binefăcător. Tot timpul pregătește pachete pentru bolnavi, îi mai pune la masă la trapeză. Eu îl cunosc de 25 de ani și datorită lui am ajuns eu aici. Sunt necazuri grele aici, nici nu pot să-mi închipui ce aude părintele în scaunul de spovedanie. Și nu numai aici, ci și la Spitalul de la Șipote, unde este mai mare durere și unde tot timpul părintele duce pachete. Datorită lui, și medicii au început să vină la biserică. E ca un magnet, iar odată ce te apropii de el, îl simți, nici nu trebuie să-ți vorbească. Și eu am fost bolnavă, am avut o semipareză și mi-am revenit prin rugăciunea părintelui, care la vremea aceea slujea la Catedrala Mitropolitană”, mi se destănuie Iuliana.

Tot datorită Iulianei, aveam să aflu cum a reușit părintele Iustin să renoveze biserica și să construiască o clopotniță deosebit de frumoasă: „într-o zi părintele era cam trist, întrucât avea neapărată nevoie de o 1000 de lei pentru nu știu ce materiale și nu avea de unde îi lua. La un moment dat, intră în biserică un domn cu un ziar în mână, pe care l-a lăsat în altar. Părintele, crezând că e un pomelnic în el, a luat ziarul în mână, iar în momentul acela au căzut din el exact 1000 lei. Văzând aceasta, părintele a fugit în curte și reușind să-l prindă din urmă pe acel domn, nu a reușit să obțină de la el decât următorele cuvinte: «Mă cheamă Gheorghe, restul știe Domnul». Când am auzit că părintele vrea să mai facă o biserică la Șipote, mi-am zis că o începe pentru a o termina alții, știind cât de greu i-a fost în cei șaptesprezece ani cât a durat renovarea bisericii de aici. Dar uite că vara aceasta e sfințire la Șipote. Ce să zic, pe lângă lacrimile rugăciunilor, părintele lucrează de multe ori cot la cot cu muncitorii”, încheie Iuliana.

Câte o lacrimă pentru fiecare bolnav

„Ce faci, Gheorghe?”. „Amărât. Deunăzi l-am bătut pe Dănuț. Vorbea urât”, vine răspunsul lui Gheorghe, care poartă la subsoară o mătură veche. Nebărbierit, cu ochelari mari, închiși la culoare, îmbrăcat cu câteva rânduri de haine ponosite, Gheorghe vorbește repede și de-abia îl înțelegi. Părintele îl dojenește: „n-ai voie să-l bați, el e bolnav. Dacă îl bați, înseamnă că nici tu nu ești sănătos la minte. Uite, îți dau niște bani, dar să nu-l mai bați, bine?” Mai târziu aveam să ne întâlnim și cu Dănuț în curtea spitalului. Mic și îndesat, cu o căciulă mare trasă pe ochi, cu fața desfigurată de boală, Dănuț striga cu o voce stridentă și precipitată, gesticulând și mergând înainte și înapoi. De apostrofările lui Dănuț nu scapă nici părintele: „Tu o să ajungi mai rău ca mine. Dă-mi niște bani până pe paișpe. Eu am avut servici deștept. Dar pe mata nu vezi cum te-o bătut Dumnezeu și te-o albit?”, turuie Dănuț cu vocea ridicată. Părintele zâmbește: „Așa este Dănuț, așa este”.

Printre strigătele, râsetele și gemetele de la pavilionul I Bărbați se aude o voce înceată, temătoare: „Părinte, veniți și până la mine?”. „Da, sigur, spuneți-mi unde e patul dumneavoastră”, vine și răspunsul părintelui. Valerică ne face semn să-l urmăm. Înalt, drept, îmbrăcat în pijamale, cu ochii mari, privind țintă spre un punct fix, Valerică se deplasează greu, cu pași mici, târâindu-și picioarele, ajutat de un mergător. Așezat pe marginea patului și acoperindu-și capul cu capătul epitrahilului părintelui, ascultă rugăciunea, repetând unele cuvinte și ținându-și mâna în dreptul inimii. Rugăciunea se termină. „Știti, părinte, eu cred în Dumnezeu, sunt cuminte, dar diavolul și-a băgat coada. Soția m-a părăsit, a plecat în Italia.”, se destănuie Valerică, cu vocea stinsă, tristă, sacadată, în timp ce sărută crucea din mâna părintelui. „Cred, cred. Dumnezeu însă e mare, are El grijă. Te aștept la biserică, bine?”, răspunde părintele, încercând să-și stăpânească lacrimile.

La două-trei paturi de Valerică, bătrânul Andrei așteaptă să primească ultima împărtășanie. Familia lui l-a rugat pe părintele Iustin să treacă pe la el. Andrei nu poate vorbi. Cu fața în sus, cu gura întredeschisă, respirând greu și gemând din când în când, fără ca măcar să-ți dai seama dacă este conștient sau nu. „E grav tare?”, se interesează părintele de un infirmier și fără să aștepte răspunsul se îndreaptă spre patul bătrânului, căruia îi ia fața în mâini și și-o apropie de a lui, privindu-l drept în ochi: „domnu' Andrei, sunt eu părintele. Poți înghiți? Vreau să te împărtășesc. Vrei să te împărtășești? Vrei?” Andrei pare că înțelege, iar părintele începe rugăciunea pentru cuminecare. „Vă rog, veniți să mă ajutați să-i țin capul drept”. Un infirmier sare în ajutor imediat, iar Andrei primește Sfintele Taine. Părintele vorbește continuu: „uite, bravo domnu' Andrei. Stai să-ți dau și puțin vin ca să înghiți tot. Bravo! Să-ți fie de bine. Mă bucur că te-am putut împărtăși”.

În mirosul de vin proaspăt ce inundă salonul, Andrei parcă prinde nițică vlagă și încearcă cu tot dinadinsul să spună ceva, fără a reuși însă. Tot ce poate sunt niște noi gemete de neînțeles. „Știu, știu, domnu' Andrei, stai liniștit. Cu plăcere. Nora ta Maria m-a rugat să te împărtășesc. Cu plăcere”, repetă părintele, întorcându-și capul spre o bătrânică de vizavi care-l striga de câteva zeci de secunde. Alexandrina, cu un fes alb împletit care-i acoperă capul, cu bărbia ascuțită și cu nasul puțin turtit, își începe povestea: „știți părinte, eu sunt fată de preot. Sunt din Cernăuți, iar tatăl meu din Sadova. Tatăl meu a slujit la Sfântul Spiridon. Și bunelul tot preot, în Sadova...” După ce-i citește o rugăciune, părintele mă întreabă: „Vezi câtă cinste și omenie se citește în privirea ei?”. Mă uit în ochii Alexandrinei albaștri ca cerul unei dimineți însorite de vară și într-adevăr, emană blândețe și bunătate. Dar parcă ochii înlăcrimați ai părintelui Iustin exprimă ceva și mai deosebit..

Pronia dumnezeiască a făcut ca Biserica „Schimbarea la Față” de la Socola să-și îndeplinească peste secole de existență, adevărata menire: aceea de a schimba fețele bolnavilor schimonosite de suferință și fețele medicilor, mereu îngrijorați și înconjurați de suferință. Cine ajunge în curtea Spitalului Socola, nu poate să nu exclame: „Ce trist ar fi locul acesta, dacă nu ar exista biserica!”

O altă faţă a unui profesor dur de matematică

23 aprilie 2014, ViralVita.com

Mulți dintre elevii lui Jim O'Connor, profesor de matematică  la liceul Saint Francis din statul american California, nu-l prea plăceau. Ei se temeau de veteranul războiului din Vietnam și îl priveau doar ca pe un profesor extrem de strict ce nu credea că şcoala trebuie să fie distracţie şi care îi cam chinuia cu calcule.

Până când, într-o bună zi, unul din elevii săi, Patrick, a mers la Spitalul de Copii din Los Angeles, pentru a se implica într-o campanie de donare de sânge. Acolo a constatat cu surprindere că tot spitalul îl cunoştea pe profesorul său de matematică. Numele lui trona ca deţinător de record la capitolul donare de sânge, iar pe profesor însuşi îl găseai trei zile pe săptămână ajutând bebeluşii bolnavi. Îi legăna, îi liniştea, le dădea să mănânce.

Uimit, Patrick a simţit că vede faţa necunoscută şi surprinzătoare a unui om despre care credea că ştie totul.

Profesorul său, care nu şi-a întemeiat niciodată o familie şi nu are copii, a declarat pentru CBS despre bebeluşii pe care îi ajută în lipsa părinţilor: „Nu vreau să-i văd singuri. Nu pot!”

O membră a personalului medical al spitalului a explicat pentru echipa de televiziune că ajutorul acestuia este nepreţuit: „Se calmează în braţele lui, se relaxează şi adorm”.

Patrick le-a declarat jurnaliştilor că, descoperind această latură sensibilă a profesorului său, a învăţat mai mult decât matematică: a primit o lecţie de viaţă şi a identificat un model de urmat: „Întotdeauna l-am respectat, dar acum am ajuns la alt nivel – încercăm să-l imităm. Este cel mai bun model de om care slujeşte”.

Traducere: Ştefana Totorcea

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

De dragul Sofiei și al pruncilor născuți sau nenăscuți…

 

sursa foto: www.debanat.ro

de Nicoletea Ţintea, nicoletatintea.blogspot.ro

"Acesti copii au apărut ca să ne arate o minune. Ei au existat pentru că taina i-a chemat la viață. Frumuseţea a biruit dubiile şi moartea. De atunci eu ştiu că sarcina mea este aceea de a face ca fiecare copil să fie acceptat, indiferent de aspectul său, boala, prognozele sau numărul cromozomilor. Promisiunea pentru fericire se împlineşte pentru cei care sunt capabili să se uite fără frică. Şi atunci Cel care a creat aceşti copii va umple viaţa lor scurtă cu sens.” (Elvira Parravicini, medic neonatolog la Columbia University din New York)

Unul dintre lucrurile care mă doare cel mai tare când mă gândesc la Sofia este acela că nu am ţinut-o în braţe. Că între noi a stat mereu un incubator impersonal. Că nu am atins-o niciodată. Atmosfera era atât de apăsătoare la terapie intensivă, nimeni nu-ți spunea nimic, era un fel de tăcere impusă de medici (doar ei puteau da părințiilor informații), puteam sta cu ea atât de puţin, încât aveam senzaţia că oricine greşeşte cu ceva, nu-şi va mai vedea copilul, niciodată.Pare iraţional, tot ceea ce scriu acum, dar aşa simţeam atunci, în vâltoarea aceea de trăiri şi sentimente. Eram năucă și totul se derula parcă într-un relanti dureros.Am ales să fiu diplomată. Să mă port frumos ca să nu supăr pe nimeni. Și să mă concentrez mai mult pe rugăciune.În clipele acele nebune nu știam ce să fac mai întâi. Așteptam momentul prielnic pentru a nimeri buzunarul vreunei asistente în speranța că o mică atenție o va face să-mi mai "scape" o informație despre starea Sofiei. Așa mi se "traduceau" și mie noțiunile abstracte trecute pe fișa ei. De cele mai multe ori, pe șoptite. Mă chioram pe hârtia aia pe care erau scrise mărunt ce medicamente îi erau administrate, mă uitam disperată la aparate, la saturația oxigenului, încercam să evaluez în funcție de starea celorlalți bebeluși, cam cum se simțea ea, cât de bine sau de rău, mă uitam îngrozită la înțepăturile care se înmulțeau, de la o zi la alta în mânuțele ei fragede rupându-mi inima și îi vorbeam. Îmi înghițeam lacrimile și îi vorbeam.

O miruiam zilnic. Tot pe asistentă o rugam să deschidă incubatorul şi să o ungă cu mir de la Sfântul Efrem cel Nou. Poate că aș fi putut să fac și eu asta. Să bag mâna prin acea fantă a incubatorului. Recunosc că nu am întrebat dacă aveam voie, pentru că eram cumva paralizată de frică. Mi-era teamă să nu fac ceva greșit.

La câteva zile sau săptămâni după ce ne-am despărţit  de Sofia (nu mai rețin data cu precizie) am plâns o seară întreagă când am citit că undeva, în Australia, o mamă căreia i-a murit pruncul l-a ţinut la piept, iar copilul şi-a revenit miraculos, după două ore.

Am plâns pentru că, undeva m-am gândit dacă nu cumva Sofia s-ar fi făcut bine dacă ar fi stat la căldura pieptului meu. Am regretat că nu am cerut să fac asta, în ciuda faptului că noi am fost anunțați de deces cu două ore întârziere, deși eu eram chiar acolo, internată în spital, la câteva saloane distanță.Ştiu că acesta va rămâne marele meu regret. Că nu am strâns-o pe Sofia la piept. Că nu am luptat suficient ca măcar în ultimele ore să stea în braţele mele. Că am respectat regulile impuse de spital. Regret că-n ultima zi, cea în care am fost lăsați amândoi (ce onoare, pentru că în mod normal tăticii nu au acces la terapie) la terapie (la o altă oră decât cea admisă pentru vizitele mămicilor), pentru că Sofia se simțea rău, nu am cerut s-o luăm în brațe. Am stat lângă ea plângând și am murmurat o rugăciune, îmbrățișați.Am sperat până în ultima clipă că Sofia va trăi. Am refuzat să accept prognosticul sumbru al medicilor care-mi spuneau mereu că nu va prinde a doua zi. Că ei fac tot ce pot dar noi să nu ne facem speranțe.

Recunosc că dacă ar fi să schimb ceva, mi-aş dori enorm să pot schimba această percepţie în spitalele din România. De-a separa copilul de mamă. De-a interzice mamei să-şi vadă pruncul, grav bolnav mai mult de două ori pe zi.

Ştiu că nu este la fel în toate spitalele. Am citit chiar că, pe la Timişoara i se permite mamei să-şi ţină pruncul la piept. Uf...

Aseară a venit acest articol. L-am primit pe mail şi a scos la suprafaţă exact ceea ce mă doare cel mai tare.

O să-mi reproşez toată viața că nu am luptat mai mult pentru a sta 24 din 24 de ore alături de Sofia mea, în cele cinci zile în care a fost alături, cu noi, pe pământ. Mă întreb mereu ce a simțit ea, în acele zile. Cât de greu i-a fost fără mine, acolo. Cât de singură s-a simțit poate. Singura alinare pe care o am este că sunt sigură că i-au fost sfinții aproape. Și că a avut înger păzitor, chiar din prima oră de viață.

Îmi doresc din tot sufletul să existe şi în România medici care să aibă curajul medicului neonatolog de la Columbia University din New York. Un medic care s-a desprins din grupul doctorilor care la orice posibilă malformaţie, depistată ecografic, în timpul sarcinii le încurajează pe mame să facă avort. Elvira Parravicini a decis să-i susţină pe părinţii care merg până la capăt, care păstrează copilul indiferent de probleme. E un medic care se străduieşte să celebreze viaţa. Orele sau zilele de viaţă ale bebeluşului oferindu-i confort. Dragoste şi confort prin faptul că i se permite copilului să fie înconjurat de iubirea familiei şi să stea la sânul mamei.

Medicul din New York a avut pacienţi care au supravieţuit. Au supravieţuit chiar dacă nu aveau nicio şansă. Pentru că deasupra tuturor stă numai Dumnezeu.

Citiţi articolul şi daţi-l mai departe. M-aş bucura ca articolul să le determine pe toate mamele care se gândesc să omoare pruncul pe care-l poartă în pântece să nu o facă. Indiferent de motivele care stau în spatele acestei decizii.M-aş bucura ca articolul să încurajeze medicii din România să lupte pentru viaţă. Să aibă curaj să lupte pentru viață. Să nu-și mai încarce sufletul cu păcatul acesta atât de greu. Poate că aici, pe pământ se vor lupta cu prejudecățile sistemului. Dar plata în Cer va fi nemărginită, sunt sigură.M-aş bucura ca în spitalele din România, în secţiile de neonatologie, terapie intensivă să se schimbe ceva. Mamele să poată sta cu pruncii lor. Să aibă dreptul să-i ţină la piept. Pentru ca bebeluși să simtă că sunt iubiți. Și să se simtă în siguranță.

Dacă aveţi idei sau sugestii despre cum s-ar putea schimba ceva în spitale, în sensul descris mai sus, vă rog să-mi scrieţi. Dacă sunteţi medic şi doriţi să schimbaţi ceva vă rog să-mi daţi de veste. Dacă cunoașteți NEONATOLOGI sau directori de maternități deschiși spre această direcție vă rog să-mi spuneți. Vă mulțumesc tuturor!Aştept mesaje pe adresa: nicoletatintea@gmail.com