De ce o femeie nu poate
concepe sau nu poate purta un copil? Infertilitatea este tragedie, o pedeapsă
sau trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta? Este posibil să adoptăm
copii? La întrebările Miloserdie.ru răspunde părintele profesor Andrei Lorgus,
decanul Facultăţii de Psihologie a Universităţii Ortodoxe Ruse „Sf. Ioan
Teologul” (Federația
Rusă).
Lipsa
copiilor în familie este o încercare, o pedeapsă, o cruce de dus? Dacă o
familie nu are copii, cum să se refere la acest lucru ambii soţi?
Faţă de acest lucru ar
trebui să ne raportăm întotdeauna cu recunoştinţă, ca fiind voia lui Dumnezeu.
Dar trebuie de amintit aici faptul că, de foarte multe ori, cauza
infertilităţii, în dorinţa evidentă de a avea copii, se poate ascunde chiar în
personalitatea omului însuşi. Şi acest lucru trebuie spus, căci sunt lucruri ce
pot fi reparate. Iată unul din cazurile pe care le cunosc ca preot. Într-o
familie bună, în care soţii se iubeau foarte mult, toate sarcinile se încheiau
cu avorturi spontane. Era o familie
foarte bună, cu venituri bune. Au mers la o clinică elveţiană, la cei mai buni
medici, la psihologi – totul a fost inutil.
După cum s-a văzut, motivul nu a fost medical, ci
psihologic şi spiritual. Ideea este că, după cum ştiţi, stările spirituale şi
psihice se reflectă în manifestările fizice, somatice. Dacă o persoană este
nervoasă, o doare inima sau îi creşte tensiunea arterială. Şi aici, la fel.
Dacă o femeie nu-şi iubeşte soţul, ascunzând acest lucru chiar de ea însăşi, nu
vrea copii şi, inconştient, îi este frică de copii sau, în general, simte o
frică, toată natura ei feminină se comprimă, ca vasele la tensiunea nervoasă.
Şi, dacă din punct de vedere medical femeia este bine, totuşi, ea nu poate
concepe. Organismul poate „ascultă” de comanda ei din subconştient. În cazul de
care vorbesc, a fost teama de a fi inconsecventă în faţa soţului ei. Îi era
teamă că nu va putea suporta, nu va educa bine copilul, ar putea face greşeli…
Această teamă a generat perturbări grave fiziologice în corpul ei şi ea pierdea
sarcinile tot timpul. Dar în alte cazuri pot exista alte motive. Cuplul nu vrea
să recunoască că are astfel de probleme. Se întâmplă des acest lucru. Soţii
joacă rolul unei familii decente, pioase, nedorind să recunoască faptul că au
probleme grave personale şi spirituale. Pot fi şi alte cauze: boală, ereditate,
traume, munci grele, mediu. Motive sunt multe. La baza tuturor este păcatul
omului, dar nu întotdeauna un păcat personal sau de familie, de multe ori, este
păcatul nostru, al tuturor, al omenirii.
Cum
vă raportaţi la cele mai noi tehnologii medicale, care ajută cuplurilor fără
copii să conceapă?
Să te tratezi sau să nu te
tratezi nu este o problemă spirituală. Dacă există o boală, ea trebuie tratată.
Nu putem dispreţui medicii şi medicina ca atare. Dar este cu totul altceva
recurgerea la tehnologia modernă. Nu înseamnă cumva acest lucru să dai curs
patimei tale de a avea copii, dorinţei de a „obţine” copii cu orice preţ? Ştiu
un caz în care o femeie tânără a trăit trei ani în căsătorie, după care a mers
la fertilizare artificială. Cum nu a încercat medicul să o convingă să mai
aştepte, pentru că trei ani înseamnă o perioadă atât de scurtă, n-a izbutit. Ea
a mers, în ciuda tuturor argumentelor de a aştepta, să facă procedura de trei
ori. N-a conceput şi, în al cincilea an de căsătorie, a conceput natural şi a
născut foarte bine.
Cred că problema se află în „cap” şi nu în corp. Eu, ca
antropolog şi psiholog, am motive serioase să cred că fertilizarea artificială,
şi, în general, orice intervenţie artificială în concepţia omului va afecta, în
mod inevitabil, şi copiii şi soţii. În primul rând, procedura de fertilizare in
vitro încalcă spaţiul intim al soţilor. În al doilea rând, noi nu trebuie să
uităm că tehnicile moderne nu pot evita fertilizarea multiplă. Medicii fac apoi
o „reducţie”, adică distrug copiii „în plus”. Este o procedură oribilă.
Recent,
un medic care efectuează proceduri FIV s-a justificat în faţa preotului în
felul următor: „Eu nu mă ocup de reducţie! Pentru acest lucru invit un alt
medic”… Deci, acest medic înţelege că face un lucru rău, o omucidere, şi ştie
care este atitudinea Bisericii faţă de asta, dar o face cu alte mâini!
Interesant cum se desfăşoară procesul naşterii şi îngrijirii copiilor la aceste
cupluri? Am fost prezent odată într-o secţie de îngrijire a nou-născuţilor
prematuri. Am botezat acolo patru copii ai unor cupluri care au făcut FIV.
Copii cu greutatea de patru sute de grame! Iar cei care cântăresc 800 de grame,
sunt consideraţi mari. Părinţi nu sunt în jurul lor. Desigur, ei pot veni, dar
e inutil să stea acolo. Aceasta este o adevărată secţie de fabrică. Tuburi, fire,
ceva zumzăie, bâzâie, copiii stau în cuve transparente acoperite cu scutece,
stau acolo, ca într-un fel de vizuini, conectate la aparate. Şi impresia mea
emoţională, când i-am văzut aşa, a fost: iată iadul. Este un iad al copiilor.
Noi l-am creat. Iar oamenii, medicii şi asistentele care lucrează acolo, sunt
adevăraţii zeloţi ai acestuia.
Studiile moderne de psihologie prenatală au
arătat că copiii memorează totul, chiar şi la această vârstă, chiar dacă la
nivel inconştient, la nivelul memoriei corporal-fiziologice. Şi această
perioadă a vieţii nu trece fără a lăsa urme: ea se manifestă mai târziu, uneori
prin severe boli somatice şi psihice. Cuplurile care fac asta copiilor lor îşi
asumă responsabilitatea pentru sufletele lor. Eu nu pot, ca preot si psiholog,
să le interzic să o facă, dar nici nu-i sfătui în acest sens.
Poate
că oamenii vor doar să epuizeze toate posibilităţile?
Nu trebuie să-ţi doreşti
copii cu orice preţ. Dacă soţii doresc copii cu orice chip, acest lucru e o
chestiune patologică, din punctul de vedere al unui psiholog. Această abatere a
unei persoane, a unui individ, e deja şi păcat, şi patimă. Tocmai pentru faptul
că copiii nu sunt deloc sensul căsătoriei şi sensul vieţii umane. Sensul vieţii
umane este omul însuşi, sufletul său nemuritor. Din păcate, de prea multe ori,
soţii vor „copii” ca să reducă breşa din relaţiile lor conjugale. Doresc ca
prin naşterea de copii să-şi rezolve o problemă a căsniciei lor. Dar acest
lucru nu trebuie făcut niciodată.
În cazul în care soţii nu se iubesc unul pe
altul, nu au pace, nu pot fi prieteni, nu sunt în măsură să-şi regleze
relaţiile, naşterea de copii nu le adaugă nimic, dimpotrivă le poate complica
relaţia, înstrăinându-i unii de alţii. Cand se naşte un copil, soţia se
îndreaptă complet spre el. Soţul începe să fie gelos. Există încă un motiv
pentru un alt conflict. Copiii, în general, nu sunt o cale de a rezolva
problemele de familie. Foarte adesea, femeile sunt în stare să meargă până la a
naşte copii în afara căsătoriei şi până la fertilizarea in vitro, pentru că vor
să se împlinească, să se realizeze ca mame. Este o minciună şi o înşelăciune,
deoarece ele încearcă, prin naştere, să-şi rezolve golul şi eşecul lor
interior. Acest lucru nu se poate face. În general, copilul nu este o jucărie,
căci el nu se naşte pentru noi.
Copiii nu sunt un lucru oarecare, care „se
fac”, se procură, ca o maşină, ca o vilă. Copiii nu „se fac” pur şi simplu, pe
ei poţi doar să-i primeşti, să-i întâlneşti. Naşterea propriului tău copil este
o întâlnire cu o nouă personalitate, şi nu reproducerea ta proprie. Când eu mă
uit la fiica mea sau la fiul meu nou-născut, mă întâlnesc cu un om nou. Seamănă
cu mine, vorbeşte ca mine, face aceleaşi prostii şi păcate. Dar este altul.
Când copiii cresc şi pleacă din casa părintească, soţii se întâlnesc adesea
parcă pentru prima dată, după 20-30 de ani. Şi începe un nou conflict. Se pare
că ei au pierdut dragostea unul faţă de altul, se ceartă, au acumulat o mulţime
de nemulţumiri şi probleme unul faţă de celălalt. Dar acesta este cel mai
minunat timp al căsniciei! Căsătoria la maturitate ar trebui să includă
sensibilitate, grijă, îndatoriri, prietenie, dar şi asceză, şi intimitate
spirituală. Este perioada de aur pentru soţi. Mai mult, tot atunci pot apărea
şi nepoţii. Iar nepoţii sunt total altceva decât copiii. Nepoţii sunt o bucurie
fără responsabilitate şi fără teamă.
După
multe încercări de a avea propriii copii, multe cupluri adesea decid să adopte.
Poate fi o cale de ieşire din situaţie?
Adopţia nu rezolvă problema
principală. Dacă soţii vor să adopte un copil doar ca să aibă copii cu orice
preţ – este o patimă. Sarcina noastră pastorală constă în a-i opri pe astfel de
soţi, să le spunem că nu există decât un singur motiv de a adopta copii –
excesul de iubire. Spiritual, problema pastorală constă în a lămuri de ce soţii
doresc să adopte copii. Se spune adesea, iată, copiii din casele de copii
suferă, au nevoie de ajutor.
Ori de câte ori asemenea părinţi spun ca vor sa
salveze copiii de la orfelinat, fără rude şi înfometaţi, ca psiholog şi ca
preot, mă îngrijorez, pentru că în spatele acestor cuvinte frumoase, de cele
mai multe ori, stau patimi umane, printre care principala ar fi nemulţumirea
faţă de viaţa lui personală. Copiii au nevoie de ajutor, dar nu astfel. Deoarece
adopţia poate fi şi o chestiune controversată. Înţelegeţi, fiecare persoană are
părinţii biologici. Ei sunt şi părinţi ontologici. Existenţa lor se bazează pe
faptul că toţi avem o mamă şi un tată. Şi fiecare om are nevoie de o mamă şi un
tată, la fel cum are nevoie de credinţa în Dumnezeu, de cerul de deasupra
capului, de spaţiul unde locuieşte.
Eu slujesc într-o
şcoală-internat, unde sunt o mulţime de aşa-numiţi copii abandonaţi.
Mărturisesc tuturor experienţa mea îndelungată că toţi copiii, mai mult sau mai
puţin conştienţi de sine sunt în căutarea părinţilor lor adevăraţi. Obişnuiam
să gândesc: de ce le trebuie lor asta? Nu mai au nevoie să se întâlnească cu
părinţii lor adevăraţi, căci nu-i vor ierta, îi vor învinui şi aşa mai departe.
Dar nu. Aceşti copii au nevoie de ei. Fiecare persoană trebuie să ştie că el
are o mamă şi un tată. Poate doar pentru a coresponda cu ei sau doar să le
cunoască numele.
O fată şi-a căutat o lungă perioadă de timp mama şi spunea:
n-o voi ierta niciodată pentru că m-a părăsit. Câtă încăpăţânare, Doamne! A
găsit-o, s-a întâlnit cu ea şi s-a întors înapoi la internat. Acum e liniştită.
Nu vrea să stea cu mama, dar a văzut-o pe aceasta şi a iertat-o. Ştie că are o
mama, care e la fel ca oricine altcineva. Când cuplurile adoptă copii străini,
ei doresc adesea să le înlocuiască părinţii lor naturali. Dar acest lucru nu
trebuie făcut. Când copiii cresc, luându-i pe părinţii lor adoptivi drept
adevăraţi, li se dezvoltă anumite probleme personale secrete. Ei nu ştiu şi nu
pot cunoaşte originile acestor probleme, care le pot determina întreaga lor
viaţă din viitor.
Iar când oamenii adoptă
copii doar ca să le ofere posibilităţi mai bune decât într-un orfelinat sau o
instituţie, mai degrabă decât să le înlocuiască părinţii, aceasta este o
situaţie sănătoasă. Cred că mergem spre aceea ca statul şi societatea să ia o
atitudine serioasă faţă de adopţie sub formă de şcoli specializate. Dar şcoala
nu ar trebui să înveţe să dădăcească, ea trebuie să fie şi o şcoală
psihologică. Mai întâi de toate, trebuie să găsim fundamentul spiritual – de ce
oamenii o fac, ce fel de oameni sunt, dacă înţeleg ei ce înseamnă familie,
căsătorie, relaţia copil-părinte. Trebuie să-i oprim pe oamenii care aleg să
adopte copii, că „au avut copii”. Dar sunt şi alte situaţii, când adopţia s-a
dovedit o pură întâmplare. Au murit rudele, cineva i-a adus şi atunci, desigur,
trebuie să-i iei. Dar asta este cu totul altceva – este pronie cerească.
Cum
poţi să-i ajuţi pe soţii fără copii?
Pentru asta este nevoie de
un singur lucru – ca preoţii şi teologii să înceteze să mai repete fraza
tradiţională, dar controversată, conformă căreia scopul întemeierii familiei îl
constituie copiii. Este un început fals,
luat din lumea veche, lumea elenistică, pre-creştină. Din păcate, din
Evanghelie, înţelegerea noastră modernă despre căsătorie a luat doar o singură
frază, anume că „soţia se mântuieşte prin naştere de prunci”. Dar există multe
alte exemple. O mulţime de soţi din Biblie au trăit fără copii sau o perioadă
îndelungată nu au avut copii. Şi nu
Domnul îi judecă pentru asta, ci societatea, zvonurile oamenilor. Şi dacă noi,
ca reprezentanţi ai Ortodoxiei ruse, vom abandona această idee, cel puţin
oamenii credincioşi nu vor mai suferi atât de mult din faptul că nu au copii.
Apropo, patronii căsătoriei în Ortodoxia rusă – Sfinţii Petru şi Fevronia –
sunt un cuplu fără copii. Şi pe nimeni nu deranjează acest lucru. Dimpotrivă,
ei reprezintă exemplul şi simbolul iubirii conjugale, deşi au fost soţi fără
copii. Dar apoi apare întrebarea esenţială: atunci care este sensul familiei?
Printre mulţi creştini ortodocşi există ideea că sensul familiei este naşterea
de copii. Iar permisivitatea relaţiilor sexuale, după cum spun ei, se bazează
doar pe concepţie. Din punctul lor de vedere, cuplurile fără copii, în general,
trăiesc în desfrânare, deoarece nu dau naştere la copii, dar duc o viaţă
sexuală.
Aceasta nu este o atitudine creştină. O astfel de abordare poate aduce
multe cupluri în impas, la suferinţe spirituale, deoarece soţii, simţind că
mariajul lor este incomplet, suferă. Trebuie să spunem că copiii sunt o
consecinţă a relaţiei conjugale, dar nu sensul ei. Ei nu sunt sensul, ci
fructul, rodul iubirii dintre soţi. Din punctul meu de vedere, sensul familiei
constă în crearea unei biserici mici, ca „cei doi să devină un singur trup”.
Anume aceasta este crearea uniunii mai
presus de sine şi constituie sensul principal al căsătoriei.
„Nu este bine ca
omul să fie singur”, aceste cuvinte din Biblie arată drumul fiecărui om. Dar şi
aici trebuie să fim rezervaţi. Mulţi oameni tineri de astăzi nu se căsătoresc
nu pentru că ei nu doresc, ci pentru că nu pot. Aceşti tineri nu ar trebui să
fie condamnaţi că încalcă poruncile. Umanitatea contemporană căzută este de aşa
natură încât nu numai că nu poate da naştere la copii, ci nici să se
căsătorească tinerii nu pot, din multe motive – spirituale, psihologice, de
familie. Adesea, oamenii sunt astfel educaţi în familiile lor, încât ei pur şi
simplu nu se pot căsători. Prin urmare, nu putem condamna sau critica pe
nimeni. Putem spune: „Căsătoria este darul binecuvântat, uniunea mai presus de
sine dată de Dumnezeu, mica biserică, ce este creaţia a două persoane”. Dar ea
nu este dată tuturor. Da, desigur, în
căsnicie se descoperă identitatea omului şi punerea sa în valoare are loc
într-o plenitudine mai mare.
Pentru om, este posibil: drumul mănăstiresc, cel
al celibatarului, al celui cu mulţi copii şi al celui fără copii. Dar căsătoria
este preferată de toţi, cu excepţia celor puţini, care sunt chemaţi la viaţa
monahală de dragul lui Hristos. Calea
identităţii feminine este la fel de diversă ca a oricărui altuia dintre
noi. Femeia nu este gospodină, nu este fabrică de copii. Ea este o
personalitate, care îşi are propria viaţă minunată şi misterioasă. Principalul
lucru pentru orice om este el însuşi, este mântuirea sufletului său nemuritor
şi nepreţuit. Acest lucru înseamnă unirea sufletului său cu Dumnezeu, înseamnă
îndumnezeire.
Mulţi
pot cuprinde acest lucru cu mintea, dar tot suferă…
Da, femeile suferă mult, şi
adesea această suferinţă se manifestă la nivel somatic, ca boli cardiovasculare
şi ginecologice. Desigur, femeile fără copii în căsătorie vor avea de suferit.
Ele pot fi ajutate, dacă sunt de acord să recunoască faptul că sensul căsătoriei
nu-l constituie copiii, ci soţul ei. Şi ceea ce e principal este iubirea, nu
concepţia. Şi al doilea lucru: e nevoie de a predica existenţa noastră umană
ipostatică. Adică identitatea persoanei mai presus de natură. Printre altele,
acest motiv, despre identitatea persoanei, despre importanţa personalităţii
proprii a femeilor apare într-o problemă diferită: suferinţele soţiei-mame,
atunci când copiii cresc şi pleacă. Şi ea se pomeneşte abandonată, cum li se
pare lor uneori că sunt: „Eu v-am crescut, dar voi acum aţi uitat de mama?” Dar
trebuie să ţinem minte că sensul vieţii femeilor nu-l reprezintă copiii.
Douăzeci de ani, până când copiii cresc, trec atât de repede şi, la cincizeci
de ani, o femeie se gândeşte – cine sunt acum? Profesie n-am, în familie este
un gol, de casă n-are nimeni nevoie, eu fac o ciorbă, dar nimeni nu o mănâncă,
spăl, dar nimeni nu vede asta, nimeni nu spune mulţumesc ş.a.m.d. Deci acestor
femei ar trebui să li se reamintească că scopul existenţei lor nu stă în copii,
ci în ele, ca persoane. Este important de spus asta unei femei ai cărei copii
au crescut şi au plecat sau au murit. Câţi copii nu mor astăzi! Şi ce să spui
mamelor pentru a le consola, ai căror copii au murit în armată, pe timp de
pace?
Barbaţii sunt mai puţin afectaţi de lipsa copiilor, deoarece se presupune
că aceasta nu e problema lor. De fapt, este chiar dimpotrivă. Infertilitatea se
referă foarte adesea la sexul masculin, nu feminin. Motivele pot fi şi
psihologice, şi fiziologice, şi spirituale. Barbaţii suferă. Dar, din păcate,
bărbaţii recunosc mai rar acest lucru şi nu se adresează nici la preot, nici la
psiholog. Adesea, ei merg pur şi simplu la medic. Barbaţii au un mit, anume, că
pot uita de toate, muncind fără istov. Când un bărbat de 40-50 de ani, reuşeşte
în afaceri, el se trezeste, că tot ceea ce are şi ce a făcut nu-l mulţumeşte.
Şi îşi spune, cui îi voi da eu toate astea? N-am nici un moştenitor…
Paternitatea pentru bărbaţi
este un lucru la fel de important, cum ar fi maternitatea pentru femei. Pentru
că naşterea unui copil este o şansă a ta de a te întâlni cu tine însuţi în
condiţii noi. Sunt convins că naşterea copiilor mei mi-a permis să mă cunosc
dintr-o altă perspectivă. Cei care nu au copii nu au această oportunitate. Nu
totul în viaţa noastră iese aşa cum ne-am dori.
Se întâmplă uneori ca Domnul
să trimită copii atunci când părinţii nu-i mai aşteaptă. Acest lucru nu
înseamnă că oamenii nu-i doreau. Dacă ei se sperie şi-i refuză, este
înfricoşător. Iar atunci când se bucură şi îi primesc ca pe un dar de la
Dumnezeu – e minunat. Ei vor fi binecuvântaţi.
Eu aş spune, nu trebuie să
vrem copii. Nu trebuie să refuzăm copiii, este păcat. Trebuie pur şi simplu
să-i aşteptăm. Să-i aşteptăm aşa cum aştepţi o întâlnire cu omul iubit.
Desigur, îţi doreşti să ai copii. Dar să-i doreşti în sensul să-i aştepţi, nu
să faci tot posibilul ca să-i ai.
Problemele demografice din
ţara noastră sunt doar o consecinţă a unei boli prelungite din societatea
noastră. Această boală înseamnă prăbuşirea căsătoriei şi a familiei. Simptomele
sale sunt pierderea capacităţii de a iubi, obiceiul de a trai „pentru propria
placere”, „de a lua totul de la viaţă”. Originile sale constau în pierderea
sensului vieţii, atât personale, cât şi de neam, de familie. Până nu eliminăm cauzele bolii,
toate măsurile economice şi administrative vor fi ineficiente. Miloserdie.ru
Post scriptum Miloserdie.ru:
În ţara noastră (în Rusia – nota tr.), în fiecare zi, mor mai mulţi oameni
decât se nasc. Dacă această tendinţă continuă, putem prezice dispariţia
naţiunii. Statul încearcă să găsească modalităţi de a spori fertilitatea. Este
în curs promovarea familiilor mari, promisiunea unor plăţi consistente în
numerar pentru naşterea celui de-al doilea copil… Unii propun să se introducă o
taxă pentru cei fără copii, alţii, să se anuleze pensiile.
Ce cred despre asta înşişi
cetăţenii Rusiei? Unii cred că numărul de copii pe familie trebuie limitat, în
timp ce alţii nu vor să „facă urmaşi”, numindu-se «childfree», ceilalţi dau
naştere atâtor copii cât le dă Dumnezeu. Şi există oameni care doresc copii,
dar, din anumite motive, nu-i pot avea. După definiţia Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, „… infertilă este considerată căsătoria, în care, indiferent de
motivele care ce se manifestă în organismul femeii sau al bărbatului sau al
ambilor parteneri, cu viaţă sexuală regulată, sarcina nu se produce, fără a
folosi metode contraceptive, timp de 12 luni, cu condiţia ca soţii să fie de
vârstă fertilă”.
Conform statisticilor,
imposibilitatea de a concepe un copil îngrijorează astăzi pe fiecare al şaselea
cuplu. Din 37.500,000 de femei câte trăiesc în Federaţia Rusă, în vârstă de 20
până la 45 ani, 6,5 milioane nu pot avea copii. În ultimii ani, diagnosticul de
infertilitate este pus de medici tot mai frecvent.
Există opinia că naşterea
unei vieţi depinde în principal de starea de sănătate a viitoarei mame. De
fapt, nu este aşa. S-au dovedit că, din 100 de cupluri infertile, aproximativ
40% nu au copii din cauza infertilităţii masculine. Motivele sunt multe: boli
infecţioase, condiţii nefavorabile de mediu, utilizarea necontrolată de
medicamente, probleme psihice. Statistici seci, în spatele cărora se află
destine omeneşti.
Sursă: Cultura vieţii
0 comments:
Trimiteți un comentariu