Sfinţii Edwin şi Ethelburga

Edwin s-a născut pe la anul 585 în partea de nord a Angliei de astăzi. Era fiul lui Aella, regele din Deira, partea de miazăzi a Northumbriei. Tânăr fiind, a fost alungat din patria sa de către regele din Bernicia (nordul Northumbriei), care cotropise regatul tatălui lui Edwin. El s-a refugiat în Wales, apoi în Mercia şi apoi în Anglia răsăriteană, unde a aflat adăpost la Redwald, regele anglilor răsăriteni. Când Redwald l-a înfrânt pe regele bernician Ethelfrith (sau Ethelfrid), în 617, Edwin a fost reaşezat la locul cuvenit lui, ca noul rege al Northumbriei.

El se căsătorise de foarte tânăr cu Cwenburg din Mercia, de la care avusese doi copii. Dar prin 624 ea murise. încercând să-şi întindă influenţa în Anglia, el s-a gândit să se însoare cu Ethelburga (al cărei nume înseamnă „aleasă ocrotitoare“), fiica reginei Bertha şi a Sfântului Ethelbert (24 februarie), primii regi creştini din Anglia.

Cuviosul Bede, autorul vestitei Istorii a Bisericii şi poporului Angliei, scrisă pe la începutul veacului al optulea, redă această parte a istorisirii astfel:

„Edwin a trimis o solie de nobili fratelui ei Eadbald (fiul Sfântului Ethelbert), ce era atunci regele norodului din Kent, ca să o ceară de nevastă. Dar a primit răspunsul că nu era îngăduit ca o fată creştină să se mărite cu soţ păgân, fără ca să se pângărească credinţa şi sfintele taine creştineşti prin alăturarea ei unui rege cu totul neştiutor al slujirii adevăratului Dumnezeu. Când solii lui Edwin s-au întors cu acest răspuns, el s-a legat să nu pună oprelişti credinţei creştine şi să dea deplină slobozenie Ethelburgăi şi însoţitorilor ei, bărbaţi şi femei, preoţi şi slujitori, să vieţuiască şi să se închine potrivit credinţei şi rânduielilor creştineşti. El însuşi s-a arătat gata să primească credinţa în Hristos dacă, după cercetare, sfetnicii său vor hotărî că este mai sfântă şi mai primită la Dumnezeu decât credinţa lor. Cu această înţelegere, fata a fost logodită şi trimisă la Edwin; şi, potrivit înţelegerii, Paulin, un om iubit de Dumnezeu, a fost sfinţit episcop, spre a o putea însoţi pe prinţesă ca duhovnic al ei şi, prin Liturghia zilnică şi învăţătură, să o ferească pe ea şi pe însoţitorii ei de căderile cele din însoţirea cu păgânii.“

Astfel, asemeni mamei sale, Ethelburga a primit să se mărite cu un rege păgân, într-o ţară străină, cu nădejdea că el şi poporul lui se vor converti la creştinism. Regele Edwin s-a căsătorit cu Ethelburga în Northumbria, în iulie 625.

În ziua Sfintelor Paşti a anului următor, Edwin a fost scăpat de pumnalul unui ucigaş de către Lilla, prietenul lui cel mai bun, care s-a aruncat în faţa regelui, primind el însuşi lovitura ucigaşă. Apoi, în aceeaşi noapte, Ethelburga a dat naştere unei fiice, pe care au numit-o Eanfled (sau Enfleda).

Ca mulţumire pentru acel copil şi pentru scăparea sa de pumnalul ucigaşului, regele Edwin a fost de acord ca Eanfled si primească botezul creştinesc. Ea şi încă doisprezece oameni din casa regală au fost botezaţi în ziua Cincizecimii a acelui an. El au fost cei dintâi northumbrieni ce s-au curăţit şi sfinţit în sfânta apă a botezului.

Edwin a mai făgăduit că dacă Dumnezeu îi va da biruinţă asupra regelui Saxoniei de Apus, care trimisese pe ucigaş, se va lepăda de zeii strămoşilor săi şi va începe să slujească lui Hristos. Curând apoi, Edwin a înfrânt pe saxoni în bătălie. Cuviosul Bede scrie:

„Întorcându-se biruitor acasă, regele nu a primit taina botezului creştin dintr-o dată şi fără chibzuială, deşi se lepădase de slujirea idolească atunci când a făgăduit să slujească lui Hristos. Ci mai întâi a dorit să primească deplină învăţătură întru credinţă de la cuviosul Paulin şi să se sfătuiască cum este mai bine să facă cu sfetnicii săi, pe a căror înţelepciune punea mult preţ. Căci regele era din fire un om înţelept şi cu socoteală, şi adesea stătea singur, în tăcute vorbiri cu sine însuşi vreme îndelungată, chibzuind în lăuntrul inimii sale ce avea de făcut şi ce credinţă trebuie să urmeze.”

De-a lungul anului următor, inima lui Edwin a continuat să se înmoaie prin învăţăturile dumnezeiescului Paulin şi evlavioasa înrâurire a soţiei sale. Ethelburga a fost încurajată în strădaniile ei de a-şi câştiga soţul pentru adevărata credinţă de către o scrisoare primită de la papa Bonifatie al Romei. În scrisoare el îi spunea:

„Am fost înştiinţaţi de către cei ce au adus vestea lăudabilei convertiri a slăvitului nostru fiu, Regele Eadbald, că Maiestatea Voastră, care şi voi aţi primit minunata taină a credinţei creştine, arătaţi o strălucită pildă în faptele cele bune, plăcând lui Dumnezeu. Ştim că vă păziţi cu grijă de închinarea idolească şi de ademenelile capiştilor şi solomoniilor; şi că, supunându-vă lui Hristos, sunteţi neclintit afierosită dragostei Răscumpărătorului nostru şi neîncetat trudiţi întru răspândirea credinţei creştineşti.

Din dragoste păstorească, am cercetat îndeosebi despre strălucitul vostru soţ şi am aflat că încă slujeşte scârbavnicilor idoli şi întârzie a urma învăţăturile propovăduitorilor. Adâncă mâhnire ne-a cuprins auzind că tovarăşul vostru de viaţă rămâne străin cunoaşterii preaînălţatei şi nedespărţitei Treimi. Răspunderea noastră părintească ne împinge să îndemnăm pe Maiestatea Voastră creştină, pătrunsă de puterea insuflării dumnezeieşti, să nu vă abateţi de la datoria cerută nouă cu vreme şi fără vreme, pentru ca, cu ajutorul şi întărirea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să se alăture şi regele obştii creştineşti.

Numai într-acest chip vă veţi bucura de toate privilegiile căsătoriei în desăvârşită unire; căci zice Scriptura: "Şi vor fi amândoi un trup". Dar cum se poate numi unire adevărată cea dintre voi, atâta vreme cât el rămâne despărţit de lumina credinţei voastre prin zidul întunecatei şi jalnicei rătăciri?

Rugaţi-vă dar necontenit ca Dumnezeu, în milostivirea Sa, să binecuvânteze şi să lumineze pe rege, astfel ca voi, ce sunteţi uniţi într-un trup prin legătura dragostei trupeşti, să rămâneţi şi după această viaţă trecătoare uniţi de-a pururea prin legătura credinţei. Nobilă fiică, stăruie a folosi orice strădanie spre a-i înmuia inima, învăţându-l poruncile lui Dumnezeu.”

Într-o zi din primăvara anului următor, pe când Edwin încă mai cântărea cele duhovniceşti, întrebându-se dacă creştinismul era chiar adevărata credinţă, episcopul Paulin a venit la el şi i-a pus mâna dreaptă pe cap. Apoi l-a întrebat pe rege dacă îşi aminteşte înţelesul acelui semn. Dintr-o dată i-a apărut în minte o vedenie pe care o avusese cu vreo zece ani în urmă, pe când era încă în surghiun. Şi-a amintit de îndată cum bărbatul (sau îngerul) din vedenie i-a proorocit că va ajunge la tron, îşi va birui vrăjmaşii şi va domni peste o mai mare parte a Britaniei decât oricine înaintea lui. Străinul l-a întrebat apoi: „Dacă omul care poate într-adevăr să îţi prezică un asemenea noroc îţi poate da o călăuzire mai bună şi mai înţeleaptă pentru viaţa şi mântuirea ta decât tot ce au cunoscut părinţii şi rudeniile tale, făgăduieşti să te supui lui şi să-i urmezi sfatul mântuitor?” După ce Edwin încuviinţă, bărbatul i-a pus pe cap mâna dreaptă, spunând: „Când vei primi acest semn, aminteşte-ţi de ziua de azi şi de vorbirea noastră şi nu zăbovi a-ţi împlini făgăduinţa’”.

Edwin cugetă la felul cum s-au împlinit într-adevăr toate proorociile. Şi acum chiar şi semnul îi fusese dat de către episcopul Paulin.

Curând, regele Edwin ţinu sfat cu toţi bărbaţii înţelepţi din ţinut şi le ceru părerea despre noua religie propovăduită de sfântul episcop Paulin. Toţi încuviinţară că credinţa creştinilor aducea mult mai multă cunoaştere neîndoielnică despre „binecuvântările vieţii, mântuirii şi fericirii veşnice”. Într-adevăr, spuneau ei, zeii cărora le slujiseră păreau acum cu totul fără putere. Chiar marele preot ar fi primul care să nimicească idolii şi templele pe care el însuşi le afierosise.

Acum regele Edwin era în sfârşit cu totul încredinţat. El a primit botezul creştinesc la York, în ziua Sfintelor Paşti a anului 627. Mulţi alţii din ţinuturile lui, atât nobili cât şi oameni de rând, au fost şi ei botezaţi, inclusiv cei doi fii ai săi de la prima soţie, Osfrid şi Eadfrid. Apoi Edwin a rânduit ca Paulin să fie făcut întâiul episcop de York, cetatea sa de scaun, care devenea şi centrul duhovnicesc al ţării sale. Curând a început să pregătească zidirea unei mari catedrale de piatră la York.

Edwin a arătat multă râvnă pentru noua sa credinţă. în scurtă vreme l-a convins pe regele Earpwald al anglilor răsăriteni (fiul şi urmaşul lui Redwald) să primească creştinismul, împreună cu toată ţara. A ajutat la zidirea multor biserici, pe lângă începerea lucrărilor la catedrala din York. Pentru virtutea lui personală şi cârmuirea înţeleaptă şi părintească, a fost foarte iubit de poporul său. Una din variantele referitoare la viaţa sa consemnează:

„În regatul său el a făcut să domnească o asemenea pace şi siguranţă, cum nu s-a mai văzut nici înainte, nici după domnia lui, încât a ajuns proverbială. Se spunea că în vremea lui Edwin, o femeie cu pruncul nou născut în braţe putea străbate Anglia de la Canalul Irlandez până la Marea Nordului, fără a întâlni pe cineva care să-i facă cel mai mic rău. Ne este plăcut să pomenim amănunţita grijă pentru bunăstarea supuşilor săi printr-o astfel de pildă deosebită precum cea a paharelor de aramă, pe care le pusese să fie agăţate lângă fântânile de pe drumul mare, astfel încât trecătorii să poată bea în voie, şi pe care nimeni nu a încercat să le fure, fie de frică, fie din dragoste pentru rege.”

Dar, din nefericire, lucrarea regelui pentru Hristos a fost întreruptă după numai şase ani. La 12 octombrie 633, a fost înfrânt şi ucis în bătălie, pe când îşi apăra regatul de atacul regelui păgân Penda din Mercia (centrul Angliei) şi al aliatului său, regele galez Cadwallon. Biserica socoteşte moartea sa ca pe o mucenicie.

Episcopul Paulin a luat-o atunci pe regina Ethelburga şi pe cei doi copii ai ei rămaşi în viaţă şi i-a dus înapoi în Kent, pentru siguranţă. Ea îşi pierduse deja doi copii care, cum consemnează Bede, „au fost smulşi din viaţă pe când încă purtau cămăşile albe ale botezului”. Cel de-al patrulea copil al ei a murit şi el tânăr, însă întâiul ei născut, Sfânta Eanfled (24 noiembrie), a crescut mare, ajungând o foarte evlavioasă prinţesă creştină şi o altă sfântă căsătorită. Ea s-a măritat cu regele Oswy (sau Oswiu) din Bernicia în 642, şi după moartea lui, în 670, a ajuns călugărită la vestita mănăstire dublă de la Whitby (unde erau şi bărbaţi şi femei), unde mai târziu a ajuns igumenă. Ea a fost urmată ca igumenă la Whitby de către fiica sa, Sfânta Elfleda (sau Aelfled, 8 februarie).

După întoarcerea la Kent, Sfânta Ethelburga a întemeiat mănăstirea din Lyming, pe care a cârmuit-o ca igumenă până la moartea ei din anul 647. Este pomenită de Biserică la 8 septembrie.

Sursă: Taina Căsătoriei