APOSTOLUL
GALATENI
1, 11-19;
Fraţilor, vă fac cunoscut că
Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am
primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.
Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam
peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai
mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult
râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a
ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe
Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit
sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii
cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc.
Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am
rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât
numai pe Iacov, fratele Domnului.
EVANGHELIA
LUCA
7, 11-16;
În vremea aceea s-a dus
Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai
Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un
mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult
era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai
plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au
stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală-te!Iar cel ce fusse mort s-a
sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi
frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a
ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Părintele Constantin Necula - "Nu plânge!"
"Hristos Domnul la porţile
Nainului. După ce în Capernaum vindecase sluga sutaşului, a unui păgân în care
Domnul a văzut credinţă mai multă decât la cei din Israel (Luca 7, 1-10). Dacă
în cetatea aceea întâlnise boală şi-o biruise, aici şi-acum Hristos întâlneşte
moartea, contrafacerea bucuriei… Nu-i uşor de închipuit ce tablou era acolo,
câtă durere şi jale înconjurau biata văduvă al cărei unic copil (Luca 7, 12),
deci unicul sprijin pământesc, era dus să fie dat ţărânii. Să fi remarcat în
văduva aceasta Hristos taina văduvei din Sarepta Sidonului, duioasa disperare a
aceleia? (3 Regi 17, 18). Aceea în care s-a luat de piept cu „omul lui
Dumnezeu”, Ilie, cerându-i viaţa înapoi? Sau poate era ceva din - putem admite
deja - văduvia propriei Maici şi din aducerea-aminte (înainte vedere) a
faptului că undeva, tot la margine de cetate, Fiul Mariei, Unul-Născut, se va
da iarăşi „sicriului de taină mântuitoare” - ce este Crucea, spre mântuirea
oricărui suflet. Cert este că Hristos, întâlnind durerea maicii, face din
moarte, bucurie. Aşa cum numai El este în stare să facă!
Odată, prin al doilea an de
preoţie, în oraşul meu natal, am fost martorul unei îngropăciuni (căci nu
înmormântare era) care m-a cutremurat mai mult ca altele. Un tânăr se
sinucisese, undeva într-o pădure. Şi familia, prieteni, colegii toţi, cu bătăi
în piept şi urlete de durere se despărţeau de tânărul acela. Pentru că preot -
după rânduiala cuminte a Bisericii - nu era, pe margine, nişte lăutari cântau
bucăţi triste - mare parte din ele romanţe… În durerea mamei copilului aceluia
era cea mai dramatică luptă din câte mi-a fost dat să văd…
Stam pe margine -
tocmai înmormântasem pe un om tare drag mie - şi, cu nodul în gât, îmi imaginam
pe văduva din Nain… Câtă deznădejde, cât nu este prezent Hristos! După ce l-au
aşezat în groapă şi au plecat toţi, m-am dus lângă moviliţa de lut galben şi-am
rostit „Tatăl nostru…” Nu de dragul celui care îşi grăbise plecarea, ci din
solidaritate - poate necanonică - cu femeia aceea - mamă de rană cu văduva din
Nain. Nu ştiu de unde a răsărit lângă mine. Poate că nici nu plecase… Pe faţa
ei se-aşezase o umbră, fină cât o pânză de păianjen - o umbră de nădejde. Pe
care nu eu i-o dădeam, ci taina aceasta a prezenţei lui Hristos în întâmpinarea
disperaţilor lumii.
Mi-am înţeles atunci, mai
mult ca oricând, Dumnezeul Căruia-I slujesc şi a Cărui iubire mi-e hrană
cerească şi pământească. El rămâne Făcătorul de minuni; ba, mai mult, El e
Minunea, pentru că El e Viaţa. Când m-am întors între ai mei, mama mea a fost
cea care - simţindu-mi plânsul, mi-a pus capul pe umărul ei, m-a mângâiat şi
mi-a zis: „Dragul mamei…” Este reacţia care mi-a confirmat că toate maicile au
în inima lor ceva din sabia care trece prin inima Maicii Domnului. Şi-am
înţeles că de dragul unor astfel de fiinţe, icoane de duh ale împlinirii
Iubirii, Hristos schimbă moartea-n bucurie. Vă închipuiţi coloana de oameni
care duceau - tot în cântare lăcrimată - pe tânărul din Nain cum s-a întors
acasă. Cum este şi răspunzi: Unde-ai fost? La o înmormântare. Sau… Unde-ai
fost? „La o Înviere!!!”
Când Domnul Iisus îi spune
femeii: „Nu plânge”, nouă ne porunceşte să luăm aminte. Că-n deplina tâlcuire a
Duhului Sfânt Biserica-maică poartă spre Înviere pe fiecare din noi atunci când
ne asumă şi, mai ales, când ne lăsăm asumaţi de ea. Şi noi suntem fii, unici
fiecare în felul său, acestei teribile legături de pământ şi cer care ne este
aşezarea în Biserica Slavei.
Să luăm seamă, dar. Să facem
din Hristos aliatul Maicii de duh ce ne este Biserica (şi a mamei de trup) ca,
fie şi la ieşirea din Nainul vieţii acesteia, să căpătăm mila cea mare. A
învierii cu Hristos, de Hristos."
Sursă: Librăria Agnos
Sursă Apostol şi Evanghelie: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu