Din
paginile revistei:
De
ce fugim de Adevăr?
„Ce este adevărul?”, se
întreabă retoric Pilat în faţa Mântuitorului – aşadar, fără a aştepta cu
adevărat un răspuns, deşi Domnul Însuşi îi spusese că a venit în lume ca să
mărturisească despre adevăr. De fapt, cugetarea căzută a lumii acesteia,
filosofia dilematică întemeiată pe silogismul intelectual şi nu pe adevărul ca
persoană, îl împiedică pe Pilat să-L recunoască şi să-L mărturisească pe
Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Şi, pentru a nu-şi periclita poziţia şi a
pierde slava deşartă a lumii vremii sale, Pilat Îl dă pe Mântuitorul ca să fie
răstignit.
De fapt, vina lui Pilat este
în primul rând aceea că nu a iubit adevărul şi dreptatea suficient încât să-L
apere pe Hristos, chiar şi fără să ştie că este Mesia. Că Domnul nu este
vinovat de acuzaţiile iudeilor – Pilat era deja convins. Poate că, dacă ar fi
făcut acest prim pas al mărturisirii adevărului, dacă ar fi fost sincer în
primul rând faţă de el însuşi, ar fi putut merge şi mai departe în a-L
mărturisi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu.
de Gheorghe Fecioru
SECULARIZAREA
Între
mistificare şi adevăr (I)
Am vorbit în numărul trecut
despre procesul de deconstrucţie a fundamentelor care ţin închegată o
comunitate, dându-i sens, substanţă şi verticalitate. Mai mult decât oricare
alt pilon sau element structural al comunităţii, Ortodoxia, Biserica, este
sufletul neamului nostru. Drept urmare, nu e de mirare că a fost ţinta
predilectă a strategiilor de marginalizare, evacuare din spaţiul public
românesc, eliminare din ethosul local, adică din rolul de mediu ambiant de
vieţuire, judecată şi făptuire, pentru a fi înlocuită cu un ethos fals şi
ipocrit, spoiala „spiritului modern”, fie el de influenţă franceză, nemţească,
sovietic-comunistă sau, cum e cazul acum, euro-atlantică.
În numărul de faţă vom
prezenta cum anume a luat naştere acest proces început odată cu intrarea sa în
modernitatea de tip occidental, adică începând cu revoluţiile paşoptiste ale
secolului XIX. Mai exact, cu secularizarea definită atât ca fenomen de
laicizare a spaţiului public românesc, cât şi ca – mai cunoscutul – fenomen de
deposedare a Bisericii de proprietăţile sale şi delaicizare chiar a Bisericii
însăşi.
de Ioan Bucur
Părintele
Dumitru Stăniloae
(16
noiembrie 1903 – †4 octombrie 1993)
„Am iubit legea Ta, Doamne. Ea
toată ziua cugetarea mea este” (Psalmul 118:97)
Teolog, preot, profesor, cărturar
şi duhovnic, Părintele Dumitru Stăniloae şi-a înnobilat talanţii cu harul
mărturisirii, propovăduindu-L pe Hristos – prin cuvânt şi condei – în anii grei
ai prigoanei comuniste.
Licenţiat în Litere la
Bucureşti, doctorand la Cernăuţi, cercetător minuţios la Constantinopol, Paris
şi Berlin al operei Sfântului Grigorie Palama, rector al Academiei Teologice
din Sibiu şi profesor la Catedra de Ascetică şi Mistică a Facultăţii de
Teologie din Bucureşti, traducător al celor douăsprezece volume ale Filocaliei
în limba română, Părintele Stăniloae a fost – dincolo de toate acestea sau,
poate, tocmai datorită lor – un om de o mare gingăşie sufletească, senin şi
cald, un dar al lui Dumnezeu pentru cei ce i-au stat în preajmă.
Tot
ce n-am reuşit cu yoga, reuşesc într-un moment de spovedanie sinceră…”
De
la marşuri pentru pace la dobândirea păcii în Hristos
Veţi citi în cele ce urmează
povestea unui om trecut prin numeroase încercări. Poate că mulţi sunt cei care
au trecut prin ateism şi credinţe orientale, închisori şi organizaţii militante
– dar, cu siguranţă, puţini sunt cei ce au aflat calea cea îngustă care duce la
Viaţă. De aici vine şi valoarea mărturiei sale, dătătoare de nădejde şi
mângâiere în aceste zile grele, şi de încredere în atotputernicia Dumnezeului
nostru, Care nu vrea ca nimeni să se piardă. (R.H.)
-
Aurel, ai avut o viaţă plină de căutări… Cum ai ajuns la Dumnezeu?
- Până la Revoluţie nu m-am
gândit niciodată cu adevărat la Dumnezeu. Veneam dintr-o familie în care tatăl
era – şi este – extrem de ateu, o familie în care fusesem învăţat să iau peste
picior tot ce ţinea de credinţă. Ziceam: „Ce proşti sunt ăştia că se duc la
biserică!”. Asta ne învăţa tata de mici, şi ne învăţa „documentat”. Ţin minte
că avea o carte pe care scria „Biblia credinciosului şi a necredinciosului”, o
carte groasă, mai groasă decât Scriptura. Şi, crescând în acest mediu, tot ce
vedeam despre Dumnezeu era mama, care se închina înainte de culcare sau mai
făcea o rugăciune când îi era greu, dar aşa, mai discret.
Revoluţia
a fost momentul greu în care m-a luat o dubă şi m-a dus la Jilava – şi am fost
convins că e sfârşitul.
consemnează Cezar
Machidon
0 comments:
Trimiteți un comentariu