Povestea unui tată care a dorit să-și avorteze fetița cu Sindrom Down

Heath White este un bărbat "perfect" care caută perfecțiunea în tot ceea ce face. La școală, în sport, în serviciul de ofițer FBI. Primul copil, Peeper, născută în 2005, era, bineînțeles, perfectă.

Viața "perfectă" a durat până când, în 2006, a aflat că al doilea copil al lui, cu care era atunci însărcinată soția, are Sindromul Down.

La început a fost cuprins cu totul de patima slavei deșarte: ce vor spune alții despre mine şi despre copilul meu. A căutat cu orice chip să o determine pe soție să avorteze. Deși Jennifer îl iubea mai mult decât orice și îi era teamă că o să o părăsească, ea nu a fost de acord cu luarea vieții fetiței.

La naștere, a spus că nu se vede ca are Sindromul Down. Soțul i-a răspuns că minte și au urmat câteva luni în care pentru el fetița nu exista.

Peste câteva luni însă, Paisley l-a făcut pe tatăl ei să se schimbe. Față de ea, dar și față de ideea de perfecțiune și succes.

A înțeles că Paisley este fetița lui, că este un om și că, în felul ei, este perfectă.

A început să alerge cu Paisley la curse și la maratoane. De acum, nu numai că o iubea, dar dorea să se și laude cu ea!

A reușit să își depășească și rușinea de a o respinge de la început, mărturisind acest lucru într-o scrisoare către Paisley. Ca și cum ar fi știut despre puterea spovedaniei, și-a dat seama ca este mai bine să nu lase niciun "secret murdar" în conștiința sa.

Acum Heath și Jennifer au patru copii. Dar cel de-al doilea, Paisley, l-a făcut pe tatăl ei să înțeleagă că tot ce făcuse în viață a fost departe de perfecțiune. Heath White spune acum că singurul lucru perfect pe care a putut să-l facă a fost dragostea sa pentru Paisley. Și dacă la început era îngrozit de gândul că va trebui să aibă grijă de ea, acum se teme că nu va trăi suficient.

- Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi primul lucru pe care îl fac este să alerg. Acesta este timpul meu personal.

După ore întregi de alergat, după nenumărate maratoane, după kilometri nenumăraţi, mereu se întoarce la scrisoare.

"Dragă Paisley, am vrut să-mi iau un moment ca să-ţi spun despre tulburarea emoţională prin care m-ai făcut să trec în ultimii doi ani. M-am temut că într-o zi vei afla cât de fricos şi de egoist am fost şi cu cât m-am gândit mai mult la asta cu atât am devenit mai hotărât să-ţi spun adevărul."

Scrisoarea este o marturisire adresată unei persoane care n-a citit-o niciodată. Persoana de care a vrut să fugă acum fuge către ea.

Jeniffer White - soţia lui Heath: El voia să fie perfect şi voia să se asigure că nimic din ceea ce făcea nu-i va sta în cale. Asta nu era ceea ce plănuise să fie, asta nu era familia pe care plănuise să o aibă. NU MAI ERA TOTUL PERFECT, ŞI ASTA NU ERA BINE.

Crescut în estul Texasului, Heath White, ştia un singur lucru: succesul. Era un sportiv remarcabil şi un elev de top,  absolvind liceul printre primii trei elevi din clasa lui. A câştigat o bursă la North Western State, în centrul statului Luouisiana. Acolo a început să alerge şi să reuşească în aproape tot ce îşi propunea.

-  Ce note aveai?

- Note maxime. După ce am absolvit liceul am intrat la facultatea de drept pentru un semestru şi am fost acceptat într-un program de antrenament al piloţilor la Forţele Aeriene USA. Am crescut privind filmul TopGun. Vroiam să fiu Maverick(un personaj din TopGun).

- Nu ştia ce era, dar simţea că va avea ceva deosebit de împlinit în viaţa lui.

Absolvind primul din clasa lui de piloţi, White a sărbătorit evenimentul în stilul său unic, cerând-o în căsătorie pe fata pe care o ştia din şcoala generală.

- La sfârşitul festivităţii de absolvire toţi colegii mei s-au adunat în jurul lui Jeniffer, eu am îngenunchiat în faţa ei în timp ce toţi au strigat: “Vrei să te căsătoreşti cu mine?”

- După ce am zis “da”, o doamnă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:  Până la urmă pe care l-ai ales? I-am zis: pe cel cu inelul.

Heath şi Jeniffer s-au căsătorit pe 7 aprilie 2000. După 4 ani de căsătorie cei doi aşteptau primul lor copil.

- Cum urma să fie copilul, în mintea lui?

- Perfect! Ca el! Copiii noştri urmau să fie deştepţi, pentru că amândoi suntem absolvenţi de facultate. Urmau să fie perfecţi.

Pepper White s-a născut în mai 2005. Era o fetiţă sănătoasă. Un an mai târziu soţii White aşteptau din nou un copil.

- Voiam să facem un frăţior pentru Pepper. Testele prenatale au arătat că acest copil urma să aibă Sindromul Down, o boală provocată  de un cromozom în plus, care întârzie şi limitează modul în care un copil se dezvoltă, atât fizic cât şi mental.

- Care era frica ta cea mai mare?

- Că mă va părăsi, că pur şi simplu va fugi. Şi cel mai rău era că ştiam că el îmi va cere să avortez, deoarece cunoşteam faptul că principiile lui în legătură cu avortul nu sunt atât de puternice ca ale mele.

- Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă s-o forţez să facă un avort.

- Ce i-ai spus?

- Principala mea grijă era în legătură cu ce va crede lumea despre mine: ca bărbat, ca pilot, ca ofiţer în Forţele Aeriene. Ce slăbiciune din mine a provocat acest lucru?

- Nu a avut un comportament urât, obraznic sau abuziv. Pur şi simplu era absent emoţional.

- Sunt superior din punct de vedere genetic. Sunt un câştigător cu sânge de campion. Să afli că vei avea un copil cu Sindromul Down e ca şi cum ai muri. Aşa mă simţeam eu. Simţeam ca şi cum aş fi primit un copil defect. Aveam permanent în minte întrebarea: DE CE EU?

- Îl iubesc pe bărbatul acesta mai mult decât propria mea viaţă, deci a trebuit să mă gândesc ce ar fi dacă aş scăpa de fetiţă. Şi îmi aduc aminte că o voce slabă din interior îmi spunea că nici nu se pune problema. Nu se va întâmpla aşa ceva. Eu am luptat cu aceste gânduri aproape o oră. El a luptat luni în şir.

- Ei i-a fost imposibil să facă avortul. Paisley va urca la bordul avionului. Sau nu.

Paisley White s-a născut  pe 16 martie 2007.

- Îmi aduc aminte de ziua în care s-a născut şi parcă o aud pe mama ei cum îmi zicea că fetiţa nu arată de parcă ar avea Sindromul Down. Şi i-am spus că minte, pentru că se vedea clar că are Sindromul Down.

- M-am simţit de parcă am pierdut un copil, chiar dacă copilul era chiar în faţa mea. Şi cred că după ce am început s-o alăptez mi-am zis că e perfectă, vom fi bine cu toţii.

- Pentru Heath, care în perioada aceea încetase să mai alerge în competiţii, acceptarea a durat câteva luni.

- Momentul decisiv a fost când am pus-o jos şi am gâdilat-o iar ea a început să râdă şi să încerce să mă îndepărteze. Şi râsul ei, zâmbetul şi faptul că interacţiona cu mine m-au făcut să înţeleg că este la fel ca orice alt copil. Este copilul meu.

- Ce simţi când îţi aduci aminte de acel moment?

- Fericire. Pentru că în acel moment Paisley a reuşit să mă schimbe.

Schimbarea a venit parţial printr-o idee, un mod de a se arăta lumii şi de a-şi găsi un loc lângă ea.

- Heath a început să alerge din nou, de data asta împingând-o pe Paisley.

- De ce ai vrut să faci aşa aceva?

- Ca l să vadă lumea că sunt mândru de ea. Nimeni nu ştia cum m-am simţit înainte de a se naşte. Iar dacă voi reuşi  să împiedic măcar o familie sau o persoană să trăiască cu sentimentul de vinovăţie şi să nu facă greşeală pe care era cât pe ce s-o fac eu, va merita preţul plătit de Paisley mai târziu, în viaţă, când va afla adevăratele mele sentimente.

Pe 2 martie 2008, chiar în ajunul  primei aniversări din viaţa lui Paisley,  au alergat la primul lor maraton în Little Rock.

- Îmi aduc aminte când am fixat-o în cărucior. Era atât de mică şi am învelit-o bine, şi o zdruncinam când alergam cu ea.

- Cred că eram la 100 de metri de linia de sosire şi Heath ne-a văzut şi s-a oprit şi noi l-am întrebat: ce faci? Şi el a zis: o s-o iau în braţe până la linia de sosire.

- Eram doar eu şi cu ea. Nimic nu mai stătea între noi. Uitându-mă la pozele din acea zi îmi dau seama că este o amintire frumoasă.

- Uită-te la medalia ta. Aţi făcut o treabă bună.

Acea linie de sosire era doar punctul de plecare pentru ce-a urmat. Heath a continuat să alerge împreună cu fata lui, dar a vrut să arate lumii cât de mândru este de ea printr-un alt mod. De această dată printr-un mod permanent.

- Primul lucru pe care îl vede cineva când se uită la Paisley este Sindromul Down, şi vreau ca acest lucru să-l vadă şi când se uită la mine.

În următorii 4 ani, în timpul liber de după jobul lui ca agent la FBI, Heath a alergat la tot mai multe curse împreună cu Paisley. 5 curse, 10 curse, încă 9 maratoane, inclusiv o cursă în oraşul său natal Wascon din Texas, în faţa familiei lui care aştepta la linia de sosire.

- Cum v-aţi descurcat?

-  Am câştigat. În acea zi ea era numărul 1.

- Până atunci nu câştigaseră nici un loc întâi.

- Ai câştigat medalia asta cu tati? Dar asta? Dar aceea? Uită-te şi la astea.

Cu toate acestea nicio medalie şi nicio distanţă nu puteau să şteargă îngrijorările unui tată pentru faţa lui.

- Care e teamă ta cea mai mare?

- Mă tem că cineva îi va spune într-o zi “retardată”. Cineva poate va folosi acest cuvânt în prezenţa ei, pentru că e diferită... iar va trebui să-i explic cum stau lucrurile cu societatea şi s-o ajut să-şi reconstruiască stima de sine spunându-i cât de mult o iubesc.

Acesta e unul din motivele pentru care, în toiul atâtor curse şi maratoane, după ce Paisley a împlinit 18 luni, Heath s-a aşezat la birou şi a început să scrie scrisoarea adresată fetei lui: 

“Voiam ca oamenii să ştie cât de multe m-ai învăţat, cât de mult te iubesc.”

- Acesta a fost modul meu de a mă căi. Dacă n-aş fi scris scrisoarea, ea n-ar fi ştiut cum m-am simţit înainte se nască. Putea fi secretul meu ruşinos pe care l-aş fi dus toată viaţa. Dar nu vroiam să mai fie un secret, vroiam ca ea să ştie că reprezintă totul pentru mine.

Heath şi Jeniffer au mai adus pe lume al treilea copil, în 2010. O altă fetiţă numită Tex. Şi acum îl aşteaptă pe al patrulea, tot o fetiţă, care urmează să se nască în octombrie anul acesta(2012).

- Arăţi ca un eschimos.

Pe 4 martie anul acesta, la 38 de ani, Heath White se pregătea s-o împingă pe Paisley, acum în vârstă de 5 ani, pentru ultima oară. Această ultimă cursă urma să aibă un obiectiv mai adânc: de a alerga împreună  321 de mile, un număr cu o semnificaţie profundă. Numărul 321 este semnificativ pentru că Sindromul Down este a treia replică a celui de-al 21-lea cromozom . Atingând acest număr la ultima cursă, ea va rămâne în amintire pentru toată viaţa.

- De ce să te opreşti acum?

- Motivul e dincolo de Paisley. Ea se poate juca, poate merge mai departe fără ca eu s-o împing de la spate.

- La început Heath a spus că nu vrea să aibă grijă de cineva pentru tot restul vieţii lui. Acum când se gândeşte la asta spune că s-ar putea să nu poată ajunge să aibă grijă de ea pentru tot restul vieţii ei.

- Cum descrii momentul în care ai trecut linia de sosire?

- A fost un moment greu, de-abia mi-am recăpătat răsuflarea. Nu ştiu ştiu dacă a fost epuizare fizică, dar eram destul de emoţionat, ştiind că va fi ultima oară când alergam împreună. Tot ce am făcut, tot ce am încercat să realizez nu a fost perfect. Dar dragostea mea pentru Paisley este perfectă. Voi fi mereu acolo ca să mă asigur că trece de linia de sosire.

"Înainte ca tu să te naşti, eram îngrijorat numai de modul în care dizabilitatea ta va afecta imaginea mea. Nu există pe lume o oglindă mai bună decât tine. Tu eşti lumina şi întunericul meu şi este un privilegiu să-ţi fiu tată. Te voi iubi întotdeauna!

Tati "

* 

October 12, 2012 (LiveActionNews.org) - ESPN airs a weekly show called “E:60.” This investigative hour-long show highlights stories – often personal, touching, and sometimes tragic ones – related to sports. On October 1, ESPN posted a segment of “E:60″ called “Perfect” to YouTube. “Perfect” is nothing less than a gripping, life-changing tale.

Heath White, a military man, marathon runner, and all-around success story, was suddenly faced with a choice. During his wife’s second pregnancy, Heath discovered that his new daughter would be born less than perfect, to his way of thinking. Heath admits that he pressured his wife to have an abortion, yet she bravely refused.

But the story doesn’t stop there. After Paisley was born, Heath decided to be her father. From this precious girl, he has learned what “perfection” really is. And he would undoubtedly tell you that his life would be wholly imperfect without the gift of Paisley. Once unwanted, now greatly loved, Paisley has taught her dad how perfect life can truly be when we welcome each little one.

Watch the story for yourself. It’s just under fifteen minutes long, and it will be some of the best fifteen minutes of your life. Not only does Heath’s story show the beauty of every life – originally wanted or not – but it also shows the power of a changed life. No matter the decisions we have made or have almost made, we can be made new. We can change today and value every single life.

Life itself is perfect.

Sursă: LifeSiteNews

*

Comentarii

Anne Gross Beal: It's so odd that people want "perfect" children, I was briefly pregnant at age 46 (had a miscarriage) and had refused pre-natal testing because by then my other children were teenagers and I had learned there is no pre-natal test for tantrums, bed-wetting, climbing out on the roof, jumping out of 2nd story windows, driving 89 mph in a 40 zone, driving a car 15 miles without oil, failing math or physics, losing a brand new Starter jacket, or pooping on the sidewalk after church. There is no prenatal test for any of that, so why bother?  No child is perfect! Deal with it.

Christine Temple: My 4yr old daughter has DS. Her father wanted me to put her up for adoption and the doctors only offered a medical abortion without any counseling for other options. I decided to continue with the pregnancy and hope for the best; and when she was born, I immediately bonded with her and was amazed at how precious she was as I held her in my arms for the first time. Yes, there are some additional challenges- but the beauty of knowing her in my life far outweighs whatever they might be, and she has made me a much better and compassionate person, I think. If you want to see the beautiful little muffin I'm so glad I kept- you can see her at "facebook.com/angelina.temple"

Charoline Chambers: My brother was born in 1962 with Down Syndrome. I cannot begin to tell you the countless positive ways his presence impacted our lives.  His life was an incredible gift from God - to our family and to those whose lives he touched.  He moved on to his heavenly home when he was 48 and as we gathered to honor his life at his funeral, it was powerfully evident that his unconditionally loving, mischievous, gracious, warm personality had influenced and changed all of us.  We were all better people for having known and loved him.  I believe that children born with DS are the pure in heart - they are gifts straight from the heart of God!   I agree so completely that these children can teach us how perfect life can truly be when we welcome each little one!

Anonim: Thank god for that mother.  My husband and his first wife found out they were expecting a child with down syndrome. He had talked to another man who had experienced the same thing. This man told my husband that  aborting his DS child was the best choice he had ever made. Sadly, he  and his then wife decided to do the same. At 4 months his ex delivered a tiny, dead, perfect DS boy.

It will never stop haunting him that he killed his own son because he wasn't "perfect" or didn't fit in with what we all imagine our kids should be like. I wish this story had come out back then, when they were deciding but I'm glad that it is out now to show other expectant parents that there is joy, there is perfection. I really think this man's story will save lives.

Kelly Ann McDonnell Justus: My daughter aborted her 3rd baby. Her husband couldn't deal with the fact that he killed his own son. My daughter was sedated but he saw the whole thing. It  was very hard for all of us. I think of the baby as a girl. She would be 3 years old this month.  It use to tear me apart but now I am dealing with it better.