Fragmente
din înregistrare:
1. Nu lucrăm cu harul primit la spovedanie
Cauză: îndrăgostirea noastră de plăcerea
păcatului.
Urâm rodul păcatului dar iubim rădăcina
păcatului. Harul pe care îl primim la spovedanie ne dă putere să spunem NU
păcatului nu să nu ne mai vină să facem păcatului. Centrarea energiei
sufleteşti pe negarea problemei ne împiedică să lucrăm cu harul. Harul ne aduce
o putere care ne face să spunem: fac ce nu simt, ce nu cred pentru că aşa spune
Dumnezeu.
Mie îmi vine să ţip, şi am toate motivele
să o fac, dar în aceste condiţii eu pot alege să lucrez cu harul şi spun:
Doamne, opreşte-mă cu Harul Tău. Astăzi liberul arbitru este să spunem Nu la ce
ne vine, pentru că ce-mi vine e mult mai rapid şi scurt, decât gândirea
raţională. Eu am timp să spun Nu, folosind Harul.
Pentru a folosi harul avem nevoie să descoperim
omul cel tainic al inimii. Omul vechi spune că nici nu vreau să îl iert. Omul
lăuntric spune că Doamne cred în Tine ca Tu mă vei ajuta să iert.
Omul sufletesc are mare nevoie de război,
şi el e mulţumit cu orice motiv de război. Noi toţi tânjim să ajungem la o
anumită înălţime şi suferim că nu suntem nimeni. Şi ne chinuim, strofocăm şi
tot ratăm. La prima spovedanie avem nevoie să ne dăm seama că nu reuşim nimic
după moartea noastră. Să profităm de acest moment, că egoul îşi revine repede.
2. Obişnuita de a-i spune duhovnicului nu
păcatele, ci necazurile
Asta îl scoate pe părintele din legătura
cu harul, şi intră în dimensiunea sufletească şi omul iese din pocăinţă.
Întrebarea e: cum crezi că ai
contribuit la aceste necazuri sau ce faci în acest necaz?
Faci păcate, te plângi de Dumnezeu,
deznădăjduieşti?
Nu vă povestiţi necazurile nici
duhovnicului, nici copilului. Astea două sunt crime. Ne descărcam prin
povestirea necazului, dar nu creştem duhovniceşte şi nu ne vindecăm. Putem avea
la începutul pocăinţei o discuţie cu părintele despre noi şi viaţa noastră, dar
apoi terminăm cu telenovela.
3. Noi ne spunem dorinţele şi planurile
noastre duhovnicului, ca să ne aprobe egoismul nostru.
Dacă nu ne încuviinţează, spunem că
duhovnicul nu este bun, nu mă înţelege..... Asta ne alimentează plânsul de
milă. Asta este un surogat identic natural cu plânsul pocăinţei. Adâncul
sufletului meu plânge pentru păcat, dar pentru că nu îndrăznim să trăim durerea
de acolo, plângem de milă. De câte ori ne vine să plângem de mila să spunem
Doamne, dă-mi să-mi plâng păcatul!
Pentru că nu urăsc păcatul, ţip la
celălalt. Orice mi s-ar fi întâmplat în viaţă, pentru că trăiesc înseamnă că
pot face ceva cu trăirea vieţii aşa cum e!
Ce pot face eu cu asta? Să transformăm
asta în trambulină către Dumnezeu.
Toţi trecem prin starea asta, dar să nu
ne oprim acolo! Să folosim iadul ca loc de trecere, nu ca locuinţa!
4. Mă duc să mă mărturisesc să mă uşurez?
Dacă părintele îţi dă un canon sau îţi
spune să te desparţi de cineva cu care trăieşti în păcat, te vei simţi uşurat?
Pe de altă parte, uşurarea este
duhovnicească, şi avem curaj să continuăm lupta şi nevoinţa.
5. Ispita duhovnic - ucenic, aceea de a
se impresiona unul pe altul
Pocăinţa adevărată ne aduce bucurie
chiar dacă nu ne putem lepăda de păcat.
6. Compararea cu stilul altora de a se
spovedi
În spatele deznădejdii tale se ascunde
microbul mândriei!
Cum e posibil să fac asta?
E foarte posibil, am văzut că e
foarte posibil. Atunci încep să mă contemplu în asta şi să mă arăt Domnului.
Sf Nicodim: mă mir că am făcut numai atât!
Starea de pocăinţa este:
1. Păzeşte-mă Doamne în ziua aceasta fără
de păcat
2. Opreşte-mă, Doamne (umilinţa de a te
opri în timpul păcatului)
3. Iartă-mă, Doamne!
Pregătirea pentru Sfânta
Împărtăşanie este terapie. Avem două aspecte: nu îndrăzni să te apropii dacă te
îndreptăţeşti şi nu ai iertat pe toate câte ai greşit, şi să ne cerem iertare
de la toţi cărora le-am greşit. Al doilea aspect: să avem iubire de Domnul, să
ne rugăm pentru a-L iubi.
Dumnezeu are ac de cojocul
fiecăruia.
Duhovnicul este martorul iubirii
lui Dumnezeu pentru mine.
Sursă: Ramura
înflorită
0 comments:
Trimiteți un comentariu