Omul nu are decât un singur adevăr: Dumnezeu! Adică,
pardon, două adevăruri: Dumnezeu şi el. Adevărul care nu este revelat e fructul
unei căutări, e un trouvaille, o găselniţă. Toate găselniţele noastre, nu sunt
de fapt adevăruri. Dacă n-ai conştiinţa existenţei metafizice, bătrâneţea e o
ofensă.
Omul nu se poate autodefini. El se defineşte prin semeni.
Constatăm actul individualităţii, dar nu ne dăm seama individual de
incapacitatea autodefinirii.
Când Charles Maurras a spus "la politique d’abord" ("politică
mai întâi"), a spus un mare adevăr. Fără politică suntem pierduţi. Adică
ne împungem ca berbecii unii pe alţii. Un mare om politic e un om care are har.
El face posibilă existenţa comună a oamenilor împreună, prin spiritul lui de
organizator şi legiuitor. Cred că şi dumneavoastră înţelegeţi lucrul ăsta ca şi
mine: omul n-a descoperit niciun adevăr. Fiindcă ”mai multe adevăruri, înseamnă
niciun adevăr”. Adevărul nu poate fi decât unic. Dumnezeu poate fi adevărul
unic, dar nu credem toţi în El. Eu sunt ros de îndoială. Această dramă
subiectivă o trăieşte toată lumea. Nu ştiu cine a spus, un sceptic, “Cum poţi
să-l afirmi pe Dumnezeu, care nu se vede?” şi s-a răspuns: ”Cum poţi crede în
idei care, nici ele, nu se văd?” Camil Petrescu a spus odată că “a văzut
idei”. Şi eu era să mor de râs.
Dar Dumnezeu este altceva decât o idee.
Dumnezeu este! El e verbul este. Nu se conjugă. Dumnezeu
e nepredicativ. Când apare predicaţia, începi să-L demonstrezi şi să-L
pulverizezi. Toate lucrurile le putem demonstra noi, oamenii, în afară de
Realul care este; nu se demonstrează.
Despre om nu putem spune acelaşi lucru? Că este? Când
adăugăm predicate îl împuţinăm.
Când adăugăm predicate, nu-l mai înţelegem şi începem
să-l ierarhizăm. E filosof, e om de ştiinţă, e tehnician, e negustor, e ţăran,
e burghez, e român, e neamţ…
Au fost însă oameni mari şi înainte de Hristos.
Au fost chiar religioşi. Păi în afara omului
religios, omul nu este. E o arătare gânditoare şi atât. Ştiinţa actuală e
biruitoare, nu? Mergem în cosmos. Chirurgia care m-a operat pe mine grandios...
Şi nu mori de râs decât dacă eşti nesănătos. Altfel mori de râs. Toate astea nu
înseamnă nimic. Între omul actual, ştiinţific şi omul primitiv diferenţa este
de existenţă în timp. Sub raportul adevărului absolut sunt veri primari. Dar şi
înaintea lui Dumnezeu tot nimic e.
El l-a făcut pe om. Noi nu repetăm, în familie, creaţia?
Am ajuns noi înapoi în punctul în care a apărut omul în istorie? Toate
cercetările retroactive ne-au dus până la originile omului? Cică omul se trage
din maimuţă. Când am fost în delegaţia României la Moscova ne-au dus la un
muzeu şi acolo o ovreică cică ne-a demonstrat toată evoluţia speciei de la
maimuţă la om. Era foarte încântată. Am ascultat-o, că eram invitat şi eram în
delegaţie. Nu este aşa, ei vroiau să ne arate ce expert gândesc ei. La ieşire,
la uşă, doamna spune: "Vă mulţumim pentru bucuria pe care ne-aţi făcut-o
şi pentru atenţia pe care ne-aţi acordat-o”. Şi mi-a spus Gafencu - singurul
teoretician din delegație - că am fost foarte dur atunci. M-a întrebat doamna: ”Ce
credeţi despre muzeul ăsta al evoluţiei?” "Nu, cred nimic" "De ce?” ”Fiindcă nu mi-a oferit nicio
dovadă asupra ipotezelor care l-au clădit. Ipotezele care au plăsmuit acest
muzeu nu m-au convins deloc”. Eminescu spune că “Ochiul te minte şi mintea te
înşeală”. Asta e cea mai glorioasă afirmaţie. Am văzut muzeul, şi? Ce dacă?
Păi, vede şi vaca, vede şi boul… Eu, dacă văd un tren, vorbesc, şi un bou
mugeşte, dar îl vede şi el. Drama omului este dualismul existenţei lui: e
alcătuit din corp şi suflet. Corpul nu e etern iar sufletul, chiar dacă este,
nu e convingător. Omul joacă între corp şi suflet la infinit. Eu când vorbesc
cu dumneavoastră, vorbeşte creierul meu pe care l-a făcut mama, el vorbeşte, nu
eu.
Credeţi că omul trăieşte în “lipsă”, din moment ce are în
permanenţă nevoie de consolare?
Are neapărată nevoie de consolare.
Ce-i lipseşte?
- Îi lipseşte absolutul persoanei sale. Şi se întregeşte
prin semenul său şi prin Dumnezeu. Dumnezeu şi semenul său îl scapă de
neliniştile limitării în timp şi spaţiu. Omul trăieşte iluzia nemuririi şi a
salvării lui prin Biserică - prin religie şi prin social - prin semenii săi.
convorbire cu Lucian Despa
Sursă: Ţuţea.ro
0 comments:
Trimiteți un comentariu