Cum ar trebui tinerii creştini ortodocşi de astăzi să se lupte cu patimile?
Sfântul Theofan Zăvorâtul, marele duhovnic rus din veacul al 19-lea, spunea
că patimile încep de obicei printr-un gând. Aşadar, dacă tai gândul, ai tăiat
totul. Patimile nu încep de la sine, ci se dezvoltă dintr-un gând: începi să
cugeţi la ceva păcătos, de care te simţi atras. Însă în loc să laşi acest gând
să continue, în loc să te îndulceşti de el, leapădă-l de la început, de îndată
ce-ai recunoscut în el păcatul. Dacă îndepărtezi gândul pătimaş, îndepărtezi şi
imboldul de a păcătui. Acel imbold, acea patimă poate veni de la firea omenească
căzută sau de la diavolul, şi mai mult ca sigur că se va întoarce, aşa că
trebuie să fii pregătit s-o îndepărtezi de fiecare dată când se iveşte. Pentru
aceasta, e nevoie de voinţă, trebuie să vrei. Omul trebuie să se hotărască: „Nu
voi mai face acest păcat” şi atunci va avea parte de ajutorul lui Dumnezeu,
deoarece calea mântuirii, în viaţa duhovnicească, este o sinergie, o
împreună-lucrare între harul lui Dumnezeu şi voia liberă a omului. Noi nu
credem că există ori har, ori liber-arbitru, ci amândouă, împreună: harul şi
voia liberă.
Trebuie să vrem părăsirea păcatului, iar dumnezeiescul har ne vine în
ajutor. Harul lui Dumnezeu ne ajută chiar şi la luarea hotărârii, iar, după
ce-am făcut-o, harul ne ajută să înfăptuim acea hotărâre. Aşadar, mai întâi de
toate, să ne hotărâm: „Nu voi mai păcătui niciodată!”, şi să cerem pentru
aceasta ajutor de la Dumnezeu. Apoi, când vor apărea ispitele, de îndată ce vom
recunoaşte gândurile sau imboldurile păcătoase, să le respingem. Aceasta se
poate face prin rugăciune: putem rosti rugăciunea lui Iisus sau putem spune pur
şi simplu „Doamne, miluieşte-mă!”; uneori, putem doar să ne ridicăm mintea
către Dumnezeu şi să îndepărtăm gândul cu conştiinţa că e păcătos şi că nu vrem
să ne îndulcim de el.
Care credeţi că
sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă astăzi creştinii
ortodocşi?
Una din cele mai însemnate probleme este, cred, ceea ce părintele Serafim
Rose numea nihilism, adică părăsirea credinţei într-un Adevăr absolut, a
credinţei în ceva pe deplin adevărat sau pe deplin fals. În societatea
contemporană nu mai există aşa ceva; se crede într-un adevăr relativ, că un
lucru reprezintă pentru mine adevărul deoarece aşa cred eu, dar altcineva
deţine un adevăr diferit. Acest nihilism este un curent subteran al vremurilor
noastre, cu care ne confruntăm mereu în societatea noastră secularizată.
Părintele Serafim spunea că reversul medaliei nihilismului este hiliasmul,
adică credinţa că se poate face Raiul pe pământ. Deoarece omul modern şi-a
pierdut credinţa în Împărăţia Cerurilor, în Judecata de Apoi şi în Înviere, el
încearcă să dea naştere unei utopii pe pământ. Cu alte cuvinte, pentru că
societatea modernă secularizată nu mai crede în Adevăr, în Dumnezeul creştin şi
în Împărăţia Cerurilor, caută să-şi făurească astăzi, de una singură, o utopie.
Acestea sunt curentele subterane ale societăţii noastre, care iau însă
multe forme şi ne bombardează ideatic în feluri de care uneori nici nu ne dăm
seama. Ni se spune că Ortodoxia nu este adevărul; că e, poate, doar o
convingere personală, dar nu-i un adevăr absolut – şi astfel se creează
premizele ca credinţa noastră să poată fi subminată în mod subtil de aceste
influenţe.
Un aspect, o latură a acestora este credinţa în evoluţie: n-am fi fost
făcuţi nemijlocit de Dumnezeu, aşa cum zice Scriptura şi cum zic Sfinţii
Părinţi, ci am evoluat treptat, de-a lungul a milioane de ani. Teoria
evoluţionistă asupra vieţii este o încercare de a explica cum au apărut toate
fără Dumnezeu.
Aceste idei au plecat iniţial de la oameni care nu credeau în Dumnezeu, nu
credeau în concepţia creştină a vieţii, şi care au încercat să găsească o
explicaţie naturalistă şi materialistă pentru toate. Iar tinerilor de astăzi li
se prezintă doar concepţia lor, ca fiind una ştiinţifică. Ei bine, nu e cu
adevărat ştiinţifică, şi există o sumedenie de dovezi convingătoare împotriva
ei, mai ales din domeniul geneticii şi al biochimiei. Oamenilor li se spune:
„Aşa zice ştiinţa!” şi, prin aceasta, li se predă o filosofie, o credinţă în
naturalism (adică că cauzele materiale pot explica orice), născută din ateism
sau agnosticism.
Unii creştini încearcă să facă compatibilă Ortodoxia cu evoluţionismul sau
creştinismul cu evoluţionismul, zicând că pot fi îngemănate. Dar, de fapt, nu
poţi, deoarece, aşa cum ziceam, această filosofie evoluţionistă a fost
plăsmuită de nişte oameni care au dorit să explice toate fără Dumnezeu.
Potrivit evoluţionismului, omul a apărut prin moarte, prin selecţie naturală,
pe măsură ce organismele mai adaptate au supravieţuit, iar cele mai puţin
adaptate au pierit. Moartea este cea care a creat, a produs „organismele
superioare”, inclusiv omul. Aşa spune Charles Darwin, în concluzia cărţii sale
„Originea speciilor”. Acest lucru este tocmai opusul viziunii creştine,
deoarece înţelegerea creştină este că, înainte de căderea omului, moartea n-a
existat.
Când omul a păcătuit, atunci s-a ivit moartea în lume. Sfântul Pavel zice
foarte limpede acest lucru. Moartea a apărut în lume prin păcat: şi moartea
trupească, şi moartea duhovnicească. Apoi a venit Hristos, Dumnezeu-Omul. El,
fiind singur fără de păcat, a luat asupra Sa cea mai de pe urmă consecinţă
fizică a păcatului, adică moartea, pentru a birui toate urmările duhovniceşti
şi trupeşti ale morţii, prin mântuitoarea Sa moarte şi înviere. Doar dacă
înţelegi că moartea este urmarea păcatului poţi înţelege cu adevărat pentru ce
a murit Hristos pe cruce şi l-a izbăvit pe om de păcat.
Aşa că doctrina modernă a evoluţiei subminează întreaga înţelegere ortodoxă
a Facerii, felul în care s-a săvârşit aceasta, precum şi învăţătura ortodoxă a
răscumpărării, despre cum ne-a răscumpărat Hristos pe cruce. Această doctrină a
evoluţiei este un aspect cheie al necredinţei contemporane, cu care se
confruntă creştinii vremurilor noastre.
Creştinii se mai confruntă tot timpul şi cu ideea că Scriptura nu este cu
adevărat istorică, că Vechiul Testament, ba chiar şi Noul Testament nu conţin
relatări istorice. Această provocare împotriva credinţei noastre vine tot din
necredinţa societăţii moderne secularizate şi este înfăţişată ca un lucru cert şi
dovedit. Dar, iarăşi, lucrurile nu stau de fapt aşa! E vorba doar de nişte
presupuneri şubrede, plecate de la concepţia greşită că Sfintele Scripturi nu
sunt rodul dumnezeieştii descoperiri şi insuflări.
Aşa că noi, dreptslăvitorii creştini, trebuie să ne ţinem cu tărie de
credinţa noastră şi să înţelegem că aceste filosofii, aceste concepte ce ne
sunt înfăţişate, care pun sub semnul întrebării credinţa ortodoxă, nu sunt
deloc obiective. Ele provin de la nişte oameni puţin credincioşi sau chiar atei
– ori, aşa cum zicea părintele Serafim Rose, nihilişti, adică care nu cred
într-un Adevăr absolut. Trebuie să ne dăm seama de acest curent subteran din
societatea noastră: concepţia că nu există un Adevăr absolut. Trebuie să fim
conştienţi de nihilismul existent în vremurile noastre, pentru a ne păzi de el
şi, aşa cum zicea tot părintele Serafim, „trebuie să realizăm că o parte din el
e deja în noi”. Nu mai suntem ca românii din secolul al 8-lea, suntem alt fel
de oameni, deoarece, chiar fără s-o ştim, am fost bombardaţi neîncetat de
necredinţa care caută să ne erodeze credinţa. Trebuie să stăm pururea
neclintiţi în credinţa noastră creştină ortodoxă.
Autor interviu:
Raluca TĂNĂSEANU, traducere din engleză: Radu HAGIU; Articol apărut în: Presa Ortodoxă,
nr. 4/2009
Sursă: Război întru Cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu