Cuviosul Siluan (Simeon
Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi,
alcătuită – pe lângă părinţi – din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon,
un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul
model în viaţa sa lăuntrică.
Încă de mic copil, Simeon
şi-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci “când va fi mare să caute pe
Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile
săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama
că “dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat
tot pământul să-L găsesc.” De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa –
împlinise 19 ani – Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o
prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă
categoric: “Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci.”
Această stare excepţională a
durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş,
începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă
departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.
Dotat cu o fire robustă şi
cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi
loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în
viaţă. În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală
începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul
blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la
sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a
binevoit să-l ridice din căderea sa.
Această a doua chemare,
petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor
în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o
adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea
lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat
radical. Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în
batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică
şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său
era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani).
În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra
familie a unui soldat căzut in ispită. Puţin înainte de eliberare s-a dus să
ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o
scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului
Părinte. Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă
a vieţii sale: Muntele Athos. “Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului
răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la
sosirea sa un moment de apogeu.
În vârstă de 26 de ani,
intră în mănăstirea rusească a “Sfântului Mucenic Pantelimon” (Russikon).
Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie,
lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi
cuminecare, citirea, munca şi ascultarea – fratele Simeon se împărtăşeşte din
negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Într-o seară, pe când se ruga
înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte – ca un dar nepreţuit – rugăciunea
inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experienţă, tânărul
frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.
După 6 luni de sfâşieri
lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a
deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către
Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.
Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul
“Sfântului Ilie” şi abia şopteşte “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede
pe Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului
Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer.
Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la
începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea
lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii
harului sfâşie sufletul (“nu puteţi înţelege durerea mea” spunea Siluan).
Câteva zile după arătarea
lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un
răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu
mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să
slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a
pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon
(devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea
incredibile. Păstrându-şi “ascultarea” de econom (responsabil administrativ) al
mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în
rugăciune. Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între
vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.
După 15 ani de la prima
arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală
împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu
moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi
atunci aude glasul Domnului: “Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.
“Doamne, zice atunci Siluan,
învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Şi din nou, în inima sa
primeşte acest răspuns de la Dumnezeu: “Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.”
Începând din acel moment
sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic,
se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie –
acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă
lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria – această adevărată sămânţă a morţii
care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum
înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi
smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se
într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de
Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea
adâncului, “şi nu deznădăjduieşte”. Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea
de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai
înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.
În această stare, Cuviosul
Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii
duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine
compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi
însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile
timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru “întreg
Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeaşi iubire îl îndeamnă
pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă
duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această
perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să
publice însemnările sale.
Sfârşitul pământesc al
Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca
întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid,
senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor – fără ca vecinii de infirmerie
să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în
timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin Viaţa sfântă şi
însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii
strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde.
Probabil – cum spunea Părintele Sofronie într-una din cărţile sale – ultimul…
“Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon.
El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: “Miluieşte-mă!”.
Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a
rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a
căzut în deznădejde şi a strigat: “Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu
aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde,
dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul
său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea
ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi
de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită
blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii
îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie
că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă…”(Arhimandritul
Sofronie)
*
Rugăciunea pentru lume a Sfântului Siluan Athonitul
Doamne, îndreptează-ne,
precum o mamă duioasă îşi îndreptează copiii săi mici.
Dă fiecărui suflet să
cunoască bucuria mântuirii Tale şi puterea ajutorului Tău.
Dă uşurare sufletelor
chinuite ale poporului Tău şi pe noi, pe toţi, ne învaţă prin Duhul Sfânt, să
Te cunoaştem pe Tine.
Se chinuieşte sufletul
omenesc pe pământ, Doamne, şi nu poate să se întărească cu mintea întru Tine,
pentru că nu Te cunoaşte pe Tine, nici bunătatea Ta.
Mintea noastră este
întunecată de grijile lumeşti şi nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu
ne luminează.
Milostivirii Tale toate îî
sunt cu putinţă.
Tu ai spus în Sfânta
Evanghelie, că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia. Aşa fă
acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie, întru
bucurie.
*
0 comments:
Trimiteți un comentariu