Doamna Doctor, aveţi o carieră profesională bine definită şi cu multe realizări. Aţi întemeiat o familie, aveţi un fiu care vă urmează în cariera de medic, şi încă multe altele vă stau înainte. Din această perspectivă, atunci când rămâneţi singură, cu gândurile dumneavoastră, cum vă definiţi pe dumneavoastră înşivă?
Viaţa mea porneşte de la mama. Un frate al meu a avut poliomielită. A avut o simptomatologie zgomotoasă: nu se culca, urla. Doctorul i-a zis: „Să ştii că moare!”, pentru că nu ştia ce are. Atunci l-au botezat. Şi fratele meu a supravieţuit datorită minunii botezului, iar acum e medic stomatolog. Pe urmă s-a îmbolnăvit tata, era într-o stare de comă, probabil că a avut encefalită. Eram copil şi m-a impresionat mult când l-am văzut: nu mişca nimic. L-au dus la Craiova, dar şi doctorii se mirau de boala lui. I-au spus mamei: „La morgă o să ştim ce-a avut, că acum nu ne dăm seama”. Tata însă şi-a revenit. Dar mama se ruga, şi când a fost cu fratele meu, şi cu tata.
Mama se ruga tot timpul. Casa ei a fost prima dată biserica, pe urmă venea acasă. Acasă era, într-adevăr, şi bunica care o ajuta în gospodărie. Educaţia i-a fost, ca a multor fete din perioada interbelică, cu călugăriţele. Tatăl ei era mic negustor şi o ducea la Turnu Severin o săptămână, stătea acolo în gazdă, şi venea acasă la sfârşitul săptămânii. Acolo erau nişte călugăriţe profesoare care, pe lângă citire, matematică etc., o învăţau şi pianul, şi religia. Erau nemţoaice şi au impus o educaţie strictă. Mama, fiind ortodoxă, niciodată n-a trecut la catolicism, dar şi-a păstrat rigurozitatea. Şi aşa eu am făcut tot ceea ce a spus ea. Mă ducea la biserică de mică. M-am „trezit” la biserică, neştiind ce este biserica, pentru ca eu la 3 ani, sau poate că la 2 ani, stăteam acolo. Era foarte riguroasă, nu aveam voie să mă mişc. Îmi impunea: „Asta trebuie, asta nu trebuie, un copil trebuie aşa să fie şi nu altfel”. A fost desăvârşită. Tot ce fac, de la ea am. Dacă spuneam că nu pot să fac ceva, îmi zicea de fiecare dată: „Crede în Dumnezeu, roagă-te! Cum de nu poţi? Cum? Nu te-ai rugat la Maica Domnului? Este imposibil să nu poţi!”
Aţi văzut oameni care s-au convertit pe patul de spital, pe patul de moarte?
Nu, căci trebuie pregătire dinainte. În ultima perioadă, pe toţi pacienţii mei îi sfătuiesc să se spovedească şi să se împărtăşească. Pe mine nu mă interesează că au ţinut post, că n-au ţinut post, ce păcate au făcut. Operaţia pe creier e foarte grea, creierul e un organ „de lux” şi nu se ştie dacă se mai trezeşte. Şi-atunci de ce să nu fie pregătiţi duhovniceşte? Poţi muri şi dintr-o apendicită, dar la o operaţie pe creier! Sau nu mai poţi să mai comunici, rămâi cu o afecţiune gravă. Şi atunci este important, în faţa lui Dumnezeu, în ultima secundă înainte de operaţie să fie pregătiţi.
Omul e ceva perfect, e dumnezeiesc, într-adevăr făcut după chipul lui Dumnezeu. Nimic nu este în plus în creier, şi nici în trupul omului. Dacă tu nu ai grijă de tine, tot ce pierzi, chiar şi o măsea, nu mai revine. Din creier dacă ai pierdut puţin, nu mai poţi fi integru, ca la început. Este adevărat că preiau celelalte părţi, mai ales la copil, dar nu 100%. Şi cu cât înaintezi în vârstă, e mai greu. Moare o celulă - nu se mai reface. Dacă la ficat se mai refac, la creier nu. Dumnezeu l-a salvat pe fratele meu, dar el are un deficit. Are un picior mai mare şi unul mai mic, cu atrofie musculară. Din punct de vedere cerebral, e perfect, însă măduva spinării e afectată.
Când operaţi un pacient care este spovedit sunteţi mai liniştită?
Nu faptul că sunt eu liniştită este cel mai important. Intervine în timpul operaţiei un moment critic, începe să sângereze, de exemplu, şi nu se mai poate opri sângerarea şi atunci mă rog: „Doamne, ajută-l!” Toţi cei spovediţi şi împărtăşiţi au scăpat, am observat asta. Pe când unii dintre ceilalţi mor.
Sunt oameni care refuză să se spovedească?
Nu se spovedesc nu pentru că refuză, ci pentru că nu au fost informaţi. Şi nu pot să intervin decât la bolnavii mei, pentru că după aceea se poate spune că fac prozelitism, că sunt dintr-o sectă. Faptul că nu primeam bani în plus faţă de salariu i-a făcut pe unii să creadă că sunt „pocăită”. Le-am spus că sunt creştin-ortodoxă, nu sunt „pocăită”. Tot aşa era şi pe timpul lui Ceauşescu. Ziceau că doar sectanţii au un asemenea comportament. Dar nu e adevărat. Meseria aceasta este o vocaţie şi am făcut-o dintr-un crez că trebuie să fac bine omului. Când am terminat medicina, eu am făcut un fel de legământ: atât timp cât trăiesc, eu trebuie să ajut, ca doctorii fără-de-arginţi. Şi caut să merg pe drumul lor.
Nu este greu?
Te obişnuieşti. Este o problemă de obişnuinţă şi de moralitate. Depinde însă de educaţie. Dacă nu educi copilul de mic către Dumnezeu, mai târziu Îl poate regăsi, dar, până atunci, poate face păcate mari fără să fie deplin conştient că greşeşte. Însă la mine, de mic copil, acesta a fost drumul, al credinţei, şi pentru asta îi mulţumesc mamei. Nu regret nimic din educaţia pe care mi-a dat-o. Să înveţi să nu te tenteze banul este lucru mare. Să te mulţumeşti cu ce ai, pentru că, de fapt, nici nu îţi trebuie mai mult. E şi aceasta o filosofie a vieţii: nu îţi trebuie mai mult decât un pat, o masă şi atât. Celelalte sunt balast. Când pleci la Dumnezeu, tot aşa pleci, chiar dacă eşti foarte bogat - poate mai mult încărcat sufleteşte. Din păcate trăim mai mult material, duhovniceşte mai nimic. Şi observ acum că înainte se trăia mai mult duhovniceşte şi mai puţin pentru cele materiale, pentru că oamenii trăiau mult mai greu.
Cum înţelegeţi cuvintele Sfinţilor Părinţi despre legătură dintre boala trupească şi boala sufletească - păcatul?
Eu cred că mai întâi boala este sufletească şi după aceea devine somatică. Se îmbolnăveşte mai întâi sufletul, nu mai are nicio putere să se salveze, şi după aceea trece în trup. Avem celule canceroase în noi, însă nu toţi facem cancer. De ce? Pentru că reuşeşte organismul să lupte. Această putere este dată de Duhul Sfânt.
Cuvinte adânci despre credinţă am auzit şi la domnul profesor Leon Dănăilă.
El este un corifeu al şcolii româneşti de neurochirurgie. Cu domnul profesor am făcut sute de operaţii. Am crescut la umbra acestui stejar minunat. Trebuie să ai un profesor de la care să poţi învăţa. Fără un profesor nu poţi să deprinzi.
Îţi însuşeşti multe, dar până nu ai un mentor nu poţi să obţii rezultate.
Ne puteţi spune câte ceva despre duhovnicii dumneavoastră?
După ce am făcut facultatea la Timişoara, am dat examenul de medic primar la Bucureşti. După ce am rămas în Bucureşti, la profesorul Constantin Arseni, mama mi-a zis: „Vezi că ai în Bucureşti pe Părintele Sofian şi pe Părintele Gherontie”. Părintele Gherontie Ghenoiu mi-a fost ca un tată. Părintele Gerontie era mai aspru. S-a dus de la 14 ani în mănăstire, la Mănăstirea Lainici. Acolo a avut un stareţ, Visarion Toia, care era analfabet, dar cu foarte mare credinţă în Dumnezeu! Le-a zis: „Măi copii, voi toţi trebuie să învăţaţi!” I-a trimis pe toţi la şcoală. Părintele Gherontie vorbea perfect franceza, era translator la Patriarhie. Un om deosebit!
Când a murit Părintele Gherontie am rămas la Părintele Sofian. Acum nu îi mai am, a trecut la Domnul şi Părintele Sofian. La el mă duceam ca la mine acasă. Părintele se îmbolnăvise de diabet şi când terminam serviciul la spital mă duceam la dânsul.
Mama l-a întâlnit pe Părintele Sofian la Craiova, unde îl trimisese Patriarhul Iustinian. Acesta a fost un patriarh deosebit, în ciuda faptului că s-a spus că a fost cu comuniştii. Niciodată! A păstrat credinţa! Dacă nu era Patriarhul Iustinian, Biserica Ortodoxă Română dispărea. Pe toţi i-a ajutat. Pe Părintele Sofian l-a trimis la Craiova şi aşa mama mea l-a cunoscut, fiind din Strehaia. L-a găsit la Biserica Madona Dudu şi acolo s-a spovedit. Părintele Sofian stătea după fiecare, mă spovedeam şi la ora 10 seara. Uşile Antimului erau deschise pentru toţi. Părintele Adrian, pe care îl cunosc, venea la ora 5 dimineaţa, pentru că nu stătea în Antim. Şi mă duceam la 5 dimineaţa, mă spovedea şi apoi plecam la spital.
Ne puteţi spune ceva despre raporturile dintre creier, inimă şi suflet?
Când intervine părerea de rău, când te mustră conştiinţa, te doare şi inima. Am observat un lucru deosebit. Ştiţi ce greu se bea paharul morţii?! Nu aţi văzut niciodată pe nimeni murind? E teribil. Am văzut sute de bolnavi murind. Unii mor repede, dar paharul tot îl beau. Alţii mor mai greu, şi acolo este durere, se vede cum sunt încruntaţi, se zbat. Este ceva extraordinar - suferă precum Iisus Hristos. Acesta este paharul morţii. Dar nu e vorba de mişcări ale trupului, ci de zbaterea sufletului.
Ne vine greu să înţelegem cum un medic ginecolog, care îngrijeşte copilul în perioada în care este cel mai fragil, în pântecele mamei şi la naştere, este de acord cu luarea vieţii copiilor prin avort.
Dacă nu există o educaţie religioasă şi nu porneşti de mic să înţelegi că omul este creaţia lui Dumnezeu şi că nu ai drept de moarte asupra lui, când vei creşte aşa vei face. Baza este familia, deoarece copilul copiază părinţii. După aceea urmează şcoala. Dacă nu dai propriul tău exemplu nu poţi să educi. Dacă nu există această educaţie, este foarte greu să stai de vorbă.
Cauza avorturilor este că nu avem trăirea prezenţei lui Dumnezeu, nu avem „frica de Dumnezeu”, acea frică care nu este o boală, nu este o stare bolnăvicioasă, ci este semnul unei legături cu sfinţenia. De asta ne-am îndobitocit!
Un călugăr a trebuit să ofere explicaţii despre mănăstire unui grup de doctori. Când a aflat că sunt ginecologi, s-a blocat.
Mai mult trebuia să spună şi să înmoaie inimile. Dacă măcar unul se întorcea era suficient. Sunt mulţi medici ginecologi, pe care Dumnezeu îi ştie, care nu fac întreruperi de sarcină. Trebuia să vă revărsăm aceeaşi dragoste asupra tuturor. E suficient unul să scăpăm şi se duce vorba. Să spună de o sută de ori şi poate că îl încălzeşte şi o să îşi dea seama că nu e bine ceea ce face.
Aţi avut în cariera medicală cazuri care v-au întărit în credinţă, vindecări pe care nu le-aţi putut explica ştiinţific?
- Se întâmplă multe minuni. Am văzut bolnavi care au venit în come profunde, fără nicio şansă de supravieţuire, care au supravieţuit. Mulţi pacienţi mi-au spus că, deşi erau în comă, îmi auzeau glasul şi mi-l recunoşteau. A fost un copil care a stat în comă 3 luni, pe aparate. Toţi spuneau că e un caz pierdut şi că trebuie să scoatem aparatele şi i-am zis: „Marius, vezi că nu te mai putem ajuta, trezeşte-te odată!” După ce s-a trezit, şi-a adus aminte şi îmi spunea: „Zbieraţi spre mine, vorbeaţi foarte poruncitor”. Auzea, însă nu putea mişca.
Noi intrăm în sala de operaţii, dar nu ştim ce surprize ne pot aştepta intraoperator. Fiecare bolnav este un univers. Mi-aduc aminte de alt copil care a făcut stop respirator pe masa de operaţie în timp ce domnul profesorul Dănăilă făcea ablaţia unei tumori de trunchi cerebral – sunt cele mai grele tumori. A trebuit să fie resuscitat şi eu a trebuit să închid bolnavul repede, în câteva minute, ca să poată fi întors cu faţa în sus şi să se continue manevrele de resuscitare. Să ştiţi că acest copil trăieşte şi în ziua de astăzi. Pur şi simplu a fost o minune dumnezeiască, pentru că nu se citează cazuri în care să reziste pacientul. Probabil că Dumnezeu a vrut ca acest copil de 17 ani să trăiască. Acum este la facultate.
Oamenii care se vindecă se schimbă?
Da, boala te înnobilează, te face mai bun, mai altruist.
În afara meseriei şi a familiei, ce faceţi?
Îmi place foarte mult să ascult muzică simfonică, să citesc şi să fac pelerinaje la mănăstiri. Acolo este o lume de linişte şi probabil aceasta caută sufletul, linişte.
În viaţa fiecărui om există momente de tensiune mare, fie de tulburare mare, fie de eşecuri. Având experienţa unei meserii foarte tensionate, cum să ne raportăm la astfel de clipe?
Dacă nu ai frică de Dumnezeu nu poţi să depăşeşti stările dificile sau eşecurile. Trebuie să ai credinţă în Dumnezeu. Am citit mult din viaţa şi învăţăturile Sfântului Siluan Athonitul. El spune, de fapt Dumnezeu i-a spus aceasta: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Am căutat să urmez acest îndemn. Am trecut prin multe încercări şi am reuşit numai cu credinţa, cu speranţa că va fi bine. Am tăcut, nu am spus nimic, m-am smerit şi, până la urmă, Dumnezeu a învins, credinţa a învins.
În momentele acestea de cumpănă obişnuiaţi să vă duceţi la spovedanie?
Da, categoric. În momente de tulburare asta fac. Nu le-aş putea depăşi cu bine dacă nu aş avea suportul acesta duhovnicesc.
Cum credeţi poate să Îl trăiască pe Dumnezeu un tânăr care nu are începutul bun ca dumneavoastră şi nici părinţi credincioşi?
Atunci când se va lovi cu capul de ceva, atunci Îl va căuta pe Dumnezeu. În momentul când a trecut prin toate fazele, de deznădejde, de descumpănire, de tentativă de suicid, îl aduce Dumnezeu la credinţă. Tânărul Îl găseşte pe Dumnezeu într-un moment crucial, providenţial în viaţa lui, nu trebuie să descumpănească, tot Îl va găsi. Să fie sincer, să caute.
Nu aţi fost tentată să mergeţi să lucraţi în altă ţară?
Iar mă întorc la educaţie. Dacă ai fost educat să respecţi credinţa şi să slujeşti poporul tău, nu mai eşti tentat să pleci, nu mai contează banul. Depinde ce predomină în această balanţă a vieţii: banul, orgoliul, sau smerenia. Dacă ai fost educat bine, te înveţi cu mai puţin. Viaţa pe care am dus-o eu este un fel de călugărie, călugărie albă – să slujeşti pe aproapele ca pe tine însuţi. „Ce vrei să îţi facă ţie oamenii fă-le şi tu lor” – întotdeauna mă pun în poziţia asta. Să nu predomine banul, ci să te înveţi cu mai puţin. Aşa vine împăcarea cu sine însuţi, împăcarea cu Dumnezeu.
Mă întorc mereu la educaţie, pentru că totul depinde de ce vrei de la viaţă. Acum nu se mai face la fel de mult sacrificiu pentru copii cum făceau părinţii noştri; acum toată lumea munceşte, chiar şcoala nu îşi mai face datoria pentru că lecţiile de religie sunt foarte superficiale. În multe cazuri nu există dăruire din partea profesorului, a preotului; sunt multe neajunsuri pe linie duhovnicească, nu mai suntem noi aceiaşi oameni ca la început. Dacă am trăi credinţa care a fost la primii creştini am avea o revigorare a poporului român din punct de vedere spiritual, însă la noi e decădere. Suntem răspunzători în faţa lui Dumnezeu pentru ce am făcut cu sufletele copiilor noştri, nu pentru zidurile bisericilor construite.
Să ne apropiem mai mult de sufletul copilului. Dacă de mic nu începi lucrul acesta, ca la un ogor, cum poţi să ai rezultate mai târziu?! Nu l-ai săpat, nu l-ai udat din punct de vedere duhovnicesc, ce crezi că va rodi? I-ai dat numai mâncare, dar omul nu trăieşte numai cu mâncare.
Credeţi că este posibil un viitor bun, aproape de Dumnezeu, al poporului nostru?
Sigur, sigur! Sunt mulţi oameni cu credinţă, nu îi ştim noi – doctori, judecători şi mai ales oamenii de la ţară, care nu şi-au uitat credinţa, care au rămas statornici. Acele „babe bătrâne”, acei bătrâni cu frica lui Dumnezeu, trebuie respectaţi. Cu cât înaintezi în viaţă, cu atât ai mai multă experienţă şi poţi să dai sfaturi celorlalţi. Trebuie să ne adăpăm de la aceste izvoare pe care le-a lăsat Dumnezeu să trăiască.
Dacă ar fi să transmiteţi un cuvânt către medici, care ar fi acela?
Să ne întoarcem la Dumnezeu. Învierea sufletească este mare lucru.
Şi un sfat pentru tineri?
Să iubească pe Iisus Hristos, din toată inima şi din tot sufletul şi din tot cugetul. Fără Iisus nimic nu se poate face. Şi să o iubească pe Maica Domnului. Toate mamele să fie ca Maica Domnului.
Interviu realizat de Ioana Pârvu
0 comments:
Trimiteți un comentariu