Într-una
din cărţile sale, Olivier Clement relatează episodul unei călătorii cu trenul
pe care aţi fi făcut-o împreună. În compartiment, zice el, pe banca din faţă, se
aflau doi tineri care se îmbrăţişau cu mare delicateţe, vădit îndrăgostiţi unul
de celalat. Olivier Clement notează că, în contextul unei discuţii duhovniceşti
pe care o aveaţi împreună, priveliştea celor doi tineri îndrăgostiţi v-a
prilejuit o remarcă uimitoare. Se pare că i-aţi fi spus încetişor, la ureche:
“Vedeţi domnule Clement, şi cei din faţa noastră se roagă acum în felul lor”!
Ha, ha, ha.
Ce va determinat să
faceţi această observaţie surprinzătoare?
Nu-mi mai aduc
aminte episodul, dar dacă aş reflecta acum la această afirmaţie, cred că doi
tineri se iubesc şi se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul coborât al
plăcerilor trupeşti, văd, fiecare din ei, taina celuilalt. Şi cred că nici unul
dintre ei n-ar voi să-l definească pe celălalt. Celălalt rămâne un mister
nedefinit, şi infinitul se întinde dincolo de marginile lumii acesteia, se
întinde până la Dumnezeu. Atunci, probabil, că implicit, cei doi tineri, care
sunt într-o iubire curată, trăiesc într-un fel prezenţa negrăită a lui Dumnezeu
între ei. Şi aceasta îi face să se înalţe peste ei, să se înalţe spre acel
izvor al iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinţei lor unul de altul
şi, poate că asta înseamnă o neaşteptată înălţare a sufletului. Poate că la
aceasta mă voi fi gândit, dar nici nu mai ştiu despre ce discutăm noi înainte,
ca să fi tras o astfel de concluzie…
Mie mi se pare – aşa
cum am înţeles-o eu – că afirmaţia dumneavoastră era spectaculoasă, fiindcă
asociaţi acea coregrafie vizuală a dragostei cu rugăciunea, iar, pe de altă
parte, fiindcă s-ar putea, în contextul discuţiei, să fi fost în sensul de
dintotdeauna al Ortodoxiei, care nu elimină din reflexie trupul, în cazul
acesta, atât timp cât erosul se trăieşte la nivelul trupului – Mântuitorul
spunea despre căsătoriţi “să fie una în trup” – nu există un anumit platonism
în afirmaţia dumneavoastră, în această idealitate înălţătoare ce respinge
pogorârea iubirii în trup? Poate că e cazul să vă referiţi la propria dumneavoastră
experienţă. Se putea despărţi, în frăgezimea unui asemenea fapt, înfăţişarea,
trupul, plăcerea pe care mi-o oferă, de sentiment?
Ortodoxia, desigur că nu
dispreţuieşte trupul, dar nici nu vrea să ne coborâm la plăcerile pur trupeşti,
ci vrea să ne înălţăm la o trăire spirituală prin trup; să înălţăm trupul. Să
nu uităm de duh, de spirit, în legătură trupească. Aceasta ar însemna coborâre
la animalitate. Omul nu poate cobora aici, şi este o misiune pentru el să
înalţe tot mai mult legătură prin trup la o legătură transfigurată spiritual.
Eu cred că înţeleg
afirmaţia teologică a dumneavoastră, dar ea se poate înţelege şi aşa: întâi să
coboare repede în trup, să facă un copil fiindcă aşa trebuie, după care urgent
să se înalţe! Şi dacă o să facă vreo 10-15 copii, atunci vreo 10-15 de ani e
coborât în animalitate, după care, după ce a terminat cu fecunditatea, ar urma
episodul distins spiritual!
Cred că legătura
între bărbat şi femeie, care produce un copil, nu este o legătură trupească şi
se trăieşte şi în mod creştin, cu răspunderea acestui act prin care dau naştere
unui copil de care vor avea grijă. Ei se angajează reciproc la toate grijile,
la toate oboselile şi la toate eforturile pe care le va angaja rodul acestei uniri.
Cred că ei, chiar gândindu-se că prin această unire iese un copil, gândesc că
asta aduce o anumită spiritualizare acelei legături.
Totuşi eu am să
continui să vă sâcâi. Cei doi tineri din faţa dumneavoastră, să mă şi iertaţi,
poate şi dumneavoastră illo tempore, vă gândeaţi în chip util, în momentul
acela la o întreprindere comună, lucrativă, cu copii? Nu cumva dragostea şi
iubirea, a căror privelişte aţi contemplat-o atunci, aveau o natură generoasă,
liberă, “nedeterministă”?
Dar nici nu era o
iubire foarte trupească între cei doi tineri. Poate că am trecut şi eu prin
această stare, dar nu m-am gândit deloc la unirea trupească, poate că am fost
şi eu îndrăgostit de o fată, dar nu vedeam în ea decât ceva care depăşea
plăcerea trupească; nici nu mă gândeam la aceste lucruri. Vedeam în ea şi poate
că şi ea vedea în mine ceva ce nu avea legătură cu… Pe urmă, când mă gândesc la
căsătorie, atunci încadrez şi această perspectivă de unire trupească. Oamenii,
până nu ajung, mă rog, să se gândească la căsătorie, cred că au între ei o
dragoste foarte curată. Deşi sunt în trup, nu se gândesc deloc la trupul acela.
Să mă iertaţi, dar
asta este o postură – să-i zicem - ideală, de manual de teologie sau, poate,
într-un mediu sătesc ideal de acum 500 de ani. Poate. Eu nu ştiu dacă cineva la
ora asta mai trăieşte aşa. Sau poate că răul a sporit extraordinar…
Da, da, asta în
orice caz.
… fie aşa este mersul
cuplului în genere. Această situaţie în care ne iubim curat, după care cerem
aprobarea părinţilor şi de-abia după aceea ne căsătorim şi, în noaptea nunţii
se petrece şi prima noapte de dragoste, este un lucru rămas în negura vremilor.
Vă întreb, dacă lucrurile nu sunt aşa în realitate, cum poate teologia,
Biserica să ajute cuplul în mod real?
În orice caz,
trebuie să-i ajutăm aşa după cum îi ajută pe oameni să ajungă la credinţă, îi
ajutăm să se ridice, încet, încet, din trăirea trupească şi din plăcerile pur
trupeşti care îi ispitesc, la a vedea şi altceva care îi atrage. Cred că
cuplurile care nu sunt încă cupluri, cred că şi astăzi mai au ceva din aceasta.
Nu cred că toată lumea este atât de decăzută, că tot tineretul este atât de
decăzut. Biserica trebuie să vină cu misiunea ei ca să arate că legătura dintre
un bărbat şi o femeie nu este una pur trupească. Şi mai ales la început.
Vă rog să definiţi asta. Dumneavoastră
spuneţi că Biserica trebuie să mărturisească că legătura dintre un bărbat şi o
femeie, în chip originar, nu este o legătură pur trupească. Vă rog să
dezvoltaţi acest gând.
Este şi trupească, dar este
trupească fără să lipsească o simţire, o unire spirituală. Deşi se spune în
Geneză “şi vor fi amândoi un trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup
material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur:
“Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă este numai
femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov,
am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg
este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi
suflet, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se
întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiraţie, o
încredere în bărbat, ca el este mai tare şi o poate ajuta în viaţă, şi admiră o
anumită forţă, dar nu numai o forţă trupească, ci şi spirituală, o capacitate de
discernământ. Bărbatul admiră la femeie delicateţea ei, capacitatea ei de a
aduce o dulceaţă în viaţă, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adică,
ei se întregesc şi spiritual. Viaţa bărbatului ar fi prea opacă dacă ar fi
numai a lui, şi iarăşi, viaţa femeii ar fi un sentimentalism sălciu, dar şi un
sentiment de neputinţă, de gol. Ea trebuie să mângâie pe cineva. Şi bărbatul
iarăşi, trebuie să ajute pe cineva; ei se întregesc. Cred că nu s-a dezvoltat
poate pe deplin nici de către filosofi, nici de către psihologi, nici de către
teologi această taină de întregire între bărbat şi femeie, care produce şi
susţine dragostea între ei, ca mijloc de unire, însă, o dragoste care trebuie
să înainteze cât mai mult posibil în plan spiritual, purtând şi trupul în acest
plan.
Părinte, dacă tot vă
şicanez în dimineaţa asta, nu pot să nu vă atrag atenţia că, în opinia mea, din
textele teologice pe care le-am citit asupra acestor lucruri, Ortodoxia se
cabrează, se crispează în fata temei sexualităţii şi a cuplului şi, dintr-o
dată cade în cursă şi se comportă într-un spirit destul de catolic. Adică
eticismul plat începe să invadeze substanţa mistică a discursului. Din această
cauză, cred eu, a ajuns să fie mai pertinentă închipuirea. De pildă, toată tema
existenţială a marchizului de Şade se mişcă în intervalul dintre desfrânare şi
moarte. Marchizul de Şade şi scrierile lui au găsit o asemenea audienţă fiindcă
el a reuşit, în interiorul păcatului, prin practica păcatului în toată răutatea
lui, să stârnească mai multă “taină” decât cateheza Bisericii în a apăra partea
pozitivă a dragostei. Biserica se crispează şi devine idealistă, eticistă,
lansând slogane care sunt inoperante. Teologic vorbind, cum acoperiţi
dumneavoastră intervalul acesta între desfrânare şi moarte?
Aş vrea să-mi explicaţi puţin
chestiunea aceasta a marchizului respectiv, cum a ajuns el la această
concluzie, şi ce înseamnă pentru el mişcarea între desfrânare şi moarte?
Sintetizând, mai mult
sau mai puţin, ceea ce face cazul meu apare ca un act simplificator, Şade
exalta abisul morţii, vertijul pe care îl anticipează sexualitatea. În toiul
extazului sexual ai ocazia să atingi vertijul morţii. De aici un fel de drog,
pentru că de-asta vrei să-l reiei de mai multe ori, pentru beatitudinea agonică
pe care o presupune acest lucru. Termenii în care descrie el această observaţie
- altminteri scriitor mare, înzestrat ca şi Cioran, de Dumnezeu! – sunt
excelenţi. Şi convinge implicit mai mult decât glosările catehezelor, care, aici,
devin neinspirate.
De obicei toate
descrierile patimilor sunt mai cuceritoare decât descrierile care vor să pună
un accent pe spirit, ce aduce prin puterea lui şi o frână faţă de toate. Şi
pare că acesta este eticism, că este superficialitate, crispare, s.a.m.d. Nimic
adevărat. Este aici o altă adâncime în spirit. Mi se pare că pentru marchizul
acesta, dragostea trupească este deja părăsirea oricărei prezente a spiritului.
Biserica Ortodoxă cel puţin nu aprobă aceasta, ea se gândeşte că şi în actul
trupesc dintre bărbat şi femeie este şi ceva conştient, ceva conştient şi
responsabil. De aceea Biserica noastră priveşte ca o taină şi sfinţeşte ca o
taină legătura între un bărbat şi o femeie.
Sexualitatea.
Nu sexualitatea.
De ce se abţine să
sfinţească şi sexualitatea? E un domeniu care este exclus de la sfinţenie?
Nu, deplina unitate între bărbat şi
femeie, şi prin trup, dar nu lipsită de o anumită conştiinţă. Noi ne iubim, noi
prin aceasta ne luăm responsabilitate pentru copilul pe care-l avem.
Dar nu avem copil
acum. Noi acum ne iubim pur şi simplu. Aşa fac majoritatea tinerilor.
Dumneavoastră puteţi să-i numiţi că sunt desfrânaţi, dar aşa sunt ei.
Asta nu înseamnă
că noi trebuie să aprobăm tot ceea ce se întâmplă astăzi. Asta nu înseamnă
normalitate. Trebuie să ne gândim cum a fost înainte, şi să revenim. Asta este
o taină pentru că este o unire numai trupească ci şi una sufletească. Eu îi
sunt recunoscător, ea îmi va fi recunoscătoare, ea va fi toată ziua cu grijă
pentru mine pentru că i-am dat plăcere, eu voi fi iarăşi grijuliu toată ziua,
dar ne gândim ca toată viaţa eu voi avea o răspundere faţă de ea şi ea faţă de
mine. Toate acestea nu le putem despărţi; matale prea le desparţi, reduci
căsătoria la sexualitate şi la iubirea trupească…
N-am spus asta.
Aşa mi s-a părut.
Iubirea între un bărbat şi o femeie nu este numai sexualitate. Nu-i numai un
lucru trecător, se întâlnesc, “hai, tu, să ne culcăm împreună şi pe urma du-te
de aici”. Asta-i sexualitate. Nu-i nici o responsabilitate în asta. De aceea
Biserica sfinţeşte această legătură, pentru că este o responsabilitate. O face
taină! Catolicismul nu o face taină. Poate de aceea au ajuns acolo. Catolicii
spun aşa: preotul este numai un martor, nu binecuvântează căsătoria. Cei doi se
căsătoresc, preotul nu sfinţeşte nimic. Aşa este la ei. Sau, pentru că o
socotesc că este pură sexualitate, îl opresc pe preot să se căsătorească.
Catolicii au venit cu propunerea ca preoţii să fie necăsătoriţi. NU! Preotul
trebuie să fie căsătorit pentru că asta presupune şi o sumă de
responsabilităţi, şi asta îl face pe om serios, cu grijă. Mi-a spus odată un
român la Paris, nu mai ştiu cum îl cheamă, a făcut un film despre Notre-Dame…
Paul Barbaneagră.
Aşa, Barbaneagră,
cu el am vorbit. Zice: “Dom’le eu îl admir pe preotul ortodox că-l văd cu faţă
brăzdată de răspunderi, de griji. Dar ăsta catolic are o faţă de fetişcană,
lipsit de responsabilităţi”. Văd o responsabilitate în preotul căsătorit
ortodox. Există o spiritualitate jertfelnică în omul care se căsătoreşte şi
care vrea să aibă copii.
Asta faţă de ce-am
vorbit ieri, unde defineaţi anxietatea cotidiană prin conceptul existent –
fireşte - al grijii, şi spuneaţi că a scăpa de griji îşi asigură decolarea
înspre orizontul rugăciunii continue. Iată că acum exaltaţi, tocmai grijă ca pe
un mijloc pe unde se poate pătrunde în adevăr, şi asta, nu vă ascund, mă
uimeşte!
Am făcut
deosebirea între rugăciunea neîncetată a călugărului care nu are nici o grijă,
şi între rugăciunea omului în viaţă care se roagă în mijlocul grijilor lui.
Sunt la fel de curate
amândouă rugăciunile?
Sfântul Ioan Gură
de Aur şi alţi sfinţi au scris tratate despre virginitate şi au scris şi
tratate despre căsătorii şi le-au lăudat deopotrivă. Este foarte curios:
tunderea în monahism nu este o taină, în vreme ce căsătoria este o taină pentru
Biserică.
Este o ierurgie?
Da, o ierurgie. Pe
când căsătoria este o taină între cele 7 taine. Nu este aşa cum aţi spus
dumneavoastră ca să lăsăm grijile. Avem griji, dar nu grija lui Heidegger care
nu vede decât individul. Eu nu văd la Heidegger grijă pentru celălalt.
Părinte,
dumneavoastră aţi descris un model de cuplu care se iubeşte curat, aproape
ideal. E ca şi cum – în termenii rugăciunii - eu v-aş descrie un om care
trăieşte în oraş şi care reuşeşte să adumbrească grijile şi reuşeşte să fie un
monah în mijlocul oraşului. Chiar dumneavoastră aţi spus ieri că nu credeţi în
acest tip de monahism citadin. Deci, nu poate Biserica să-şi asume să
sfinţească şi acest tip de grijă care-l presupune iubirea şi trupescul pe
care-l presupune?
Toată viaţa
bărbatului căsătorit şi toată viaţa femeii căsătorite, care nu călcă pe de
lături, este o viaţă de fidelitate permanentă şi de permanent interes al unuia
pentru celălalt, în toate problemele lor. Dar mai ales, să facă distincţie
între grijile cinstite şi grijile necinstite.
Daţi-mi exemple de
grijj cinstite şi griji necinstite.
Grijă să mă îmbrac
frumos, să plac unei femei…
Eleganţa, deci.
Da, este o grijă
necinstită. Dar grija să văd de soţia mea când este bolnavă, să-l ajut pe
băiatul meu să meargă mai bine la şcoală, astea sunt griji cinstite din cadrul
familiei.
Aţi mai făcut
distincţia între griji cinstite şi griji necinstite?
Cred că nu…
Vedeţi că este bine
să vorbim? Să ştiţi că este foarte importantă asta, nu numai în plan moral, ci
chiar în planul existenţial al credinţei.
Heidegger nu face
nici o distincţie, totul este sorge, ca şi când ar fi numai omul singur. Nu,
domnule, dacă sunt singur, ce-mi mai trebuie griji? Dacă-s călugăr ce-mi
trebuie griji? Mă las de griji. Dar dacă sunt om cu familie trebuie să mă
îngrijesc. Dar să nu uit pe Dumnezeu. Am şi eu rugăciunea continuă, dar nu o
rugăciune care elimină oricare altă preocupare, ci o rugăciune care este mereu
pusă în serviciul rezolvării problemelor pe care mi le pune viaţa de căsătorie.
Dumneavoastră
consideraţi că grija sfinţită este cea care sfinţeşte cuplul?
Menţine sfinţenia
cuplului şi dezvoltă sfinţenia pe care i-a dat-o Biserica.
Aş vrea să vă mai
întreb ceva. Întreb tot timpul, şi vă rog să ţineţi cont că eu nu uit o clipă
că mă adresez unui teolog. Deci, ca teolog, adulterul vi se pare o fraudă
spirituală sau o trădare a fidelităţii?
Este numai o
trădare a fidelităţii. Dar chiar trădarea fidelităţii faţă de cea care mi-a
fost dată în grijă, şi asta este un păcat. Dar este şi o exarcerbare a poftelor
trupeşti, o lipsă de frână. Este în toate felurile un păcat; chiar şi
spiritual.
Cine păcătuieşte mai
mult? Cel care înşeală sau înşelatul care admite câteodată asta? Sunt foarte
multe cupluri care există prin consensul ăsta. Este o realitate şi, ca
duhovnic, trebuie să o ştiţi. ,,Ştiu că mă înşeală, părinte, dar n-am încotro,
se sparge familia”. ,,O înşel, părinte, fiindcă este proastă, n-a ştiut să fie
împreună cu mine”. Deci fiecare are o justificare.
Asta nu. Raţiunea
asta este o mare curvă, cum s-a spus.
Desfrânată.
Da, o mare
desfrânată. O putem folosi pentru orice. Asta înseamnă că are dreptate în
toate. Eu, când m-am căsătorit, sunt dator a avea grijă să fie aşa cum trebuie,
şi, dacă nu, să stau înfrânat în cadrul legăturii cu ea. Asta este, n-am voie.
Cine păcătuieşte? Păcătuieşte cine se desfrânează, cel ce înşeală. Cel înşelat,
săracul, dacă merge pe aceeaşi linie îl urmează pe acela în păcat. Dacă nu, el
rămâne curat şi rămâne sfânt şi poate merge până la iertare, şi asta este un
merit cu atât mai mare.
Biserica încurajează
actul de iertare sau consideră că trebuie să întrerupă chiar această căsătorie?
Dacă acela poate
să reziste, este bine să reziste. Pentru că trece la altul, rămân copiii, cine
ştie cum nimereşte la altul, pe urmă cu altul. Şi pe urmă ar merita să mă
gândesc şi altfel: nu cumva mi-a dat Dumnezeu aceasta împrejurare ca să-mi
trebuiască mai multă răbdare? Dacă i-a dat Dumnezeu unuia un organism mai
predispus la boli n-are ce face, trebuie să rabde. Răbdarea este o mare forţă,
prin care întărim spiritul. Biserica recomandă foarte multă răbdare.
Căsnicia este o
ambianţă în care cei doi parteneri – soţul şi soţia – pot experia în chip
nemijlocit răbdarea?
Da. Depinde de
fiecare. O, sunt greutăţi foarte mari în viaţă, sau pentru unul sunt mai mari,
pe care trebuie să le suporte şi celălalt. Şi cel care suferă, care-i bolnav,
şi acela trebuie să rabde, aşa după cum trebuie să rabde şi cel care stă lângă
celălalt. În căsătorie este şi multă răbdare, poate mai multă răbdare decât la
monahi. Monahii au şi ei virtuţile lor, dar au şi mirenii virtuţile lor. Este
sfântă şi căsătoria. Nu spun că nu-i sfânt şi monahismul deşi - am accentuat –
monah devii prin ierurgie, om căsătorit devii prin taină.
Părinte, dacă ar fi
să calific tonul şi ambianţa spirituală ale acestor dimineţi pe care le-am
petrecut împreună, graţie atât bunăvoinţei cât şi răspunsurilor dumneavoastră,
aş zice că au fost pecetluite de moderaţie, de măsură. Cum se împacă aceasta
moderaţie cu sentimentul întotdeauna excesiv – al preaplinului dragostei, cu
bucuria sufocantă, resimţită ca nemăsurată pe care şi-o provoacă contemplarea
subiectului iubit?
Dar în răbdare
este numai moderaţie? În răbdare este mai multă forţă, mai multă exaltare,
decât în nerăbdare.
Vreţi să dezvoltaţi
puţin…?
Este mai multă
forţă. Să rabd pe cel care este căsătorit cu mine, şi poate este bolnav, chiar
toată viaţa. Este şi o iubire a lui Dumnezeu, încât nu eu văd în răbdare
moderaţie. Văd în nerăbdare. Din pornirea spre toate poftele. Acolo este o
proastă moderaţie; adică o păcătoasă moderaţie. Poate moderaţia este cerută de
iubirea adevărată. Iarăşi trebuie să împăcăm aceste două antinomii: să fiu
răbdător înseamnă să iubesc pe Dumnezeu fără margine, să-mi fac datoria faţă de
ceilalţi, să-i împac singur poate cu greutate, cu suferinţa, poate nu cu
plăceri că nu în asta stă iubirea. Iubirea stă într-un sentiment de răspundere
faţă de importanta celuilalt, faţă de valoarea celuilalt, faţă de mântuirea
celuilalt. Dacă-l iubesc, ţin să se mântuiască.
Gabriel Marcel, citat
mereu de Părintele Galeriu, spune: “Când spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei
muri niciodată”.
Aşa este. “Te
iubesc” este o concluzie că celălalt nu va muri. Te iubesc, nu vreau să mori
spiritual în veşnicie. Celălalt poate muri pentru mine dacă nu arăt iubire,
răbdare. Poate muri, da. Şi veşnicia în iad este o moarte. Un chin este o
moarte. Creştinul nu mai admite o moarte că inexistenţa totală a persoanei.
Ca neant.
Da, fiecare
trăieşte în veci. Dar vai de viaţa (aceluia care se duce în iad. Eu am o
datorie, mai ales faţă de cei de lângă mine să nu se ducă în iad. Să fac totul
ca să meargă la fericire. Şi numai aşa merg şi eu la fericire. Numai aşa vom fi
cu adevărat vii. Trebuie să rabd pentru că în asta se arătă valoarea pe care
i-o dau celuilalt şi datoria mea este că el să-şi afirme şi să-şi facă văzută
valoarea în veci.
Răbdarea, aşa cum
înţelegeţi dumneavoastră în chip existenţial şi teologic, este o dimensiune
defensivă sau, dimpotrivă, care iese în întâmpinare? Este o acţiune defensivă,
un mod de a suporta totul?
Este un mod de a
suporta, pentru că sunt foarte multe greutăţi care cer numai răbdare.
Trebuie să cauţi
răbdarea, pricina ei, deci trebuie să-i cauţi insuportabilitatea?
Nu, nu este
nevoie, asta vine singură, poate ne-o trimite ambianta generală a societăţii,
poate toate câte s-au întâmplat omenirii după Cădere, poate slăbiciunea
corpului care, mergând spre moarte trece prin boli, insuficientele noastre pe
care le avem şi pe care celălalt le vede, dar trebuie să le rabde şi să vadă
dincolo de ele valoarea eternă. Ca să nu-l prăbuşesc în iad prin insuficientele
lui încerc că, răbdând eu, să mă rabde şi el pe mine. Dar, în afară de
insuficienţele sufleteşti, sunt cele de natură biologică. Prin insuficientele
sufleteşti poate avem şi noi o vină, insuficientele trupeşti poate vin din
ambianta generală.
De ce atunci
Părintele Isac Sirul, să zicem, se roagă să i se dea o boală?
Se roagă să i se
dea o boală pentru că ştie ce mare forţă spirituală se afla în indurarea bolii.
Deci ei caută “cu
lumânarea” forţa suferinţei?
Da, ei aşa se
roagă, dar dacă ar fi căsătoriţi le-ar veni boala fără să se roage.
(Ha, ha, ha)
Lucrurile sunt
complicate, nu trebuie să le amplificăm, nici să le reducem.
Senzaţia erotică a
cuplului de a fi un singuri trup o realizează fitecine; nu mulţi totuşi. Este o
chestiune care poate să fie şi în afara familiei. Există cazuri – cum se spune
– când doi inşi s-au înţeles extraordinar sexual, au simţit că pe o realitate
unitatea fizică în trup.
Nu numai fizic.
Sunt împreună toate,
bineînţeles, sufletească, a întregului “dispozitiv” uman.
Chiar aşa, este un
păcat să tot desparţi trupul prea mult de suflet. Toate sunt foarte legate, şi
legătura aceasta nu trebuie văzută numai trupeşte.
Eu voiam să vă
întreb, tocmai în sensul acesta, de a fi un singur trup, a celor doi care se
iubesc, trebuie obligatoriu să fie consolidat prin conştiinţa că suntem una în
doi.
Da, şi asta ne
vine prin sfinţenie, care este de la Duhul Sfânt.
Bine, dar dacă
sfântul este conştient că este sfânt, nu mai este sfânt.
Păi niciodată
sfântul nu spune că este sfânt. Noi zicem de el!
Atunci nici cuplul nu
o să spună că este una. Căci sfinţenia lui este să fie una.
Nu. E o datorie a
mea să trăiesc conform rânduielilor şi învăţăturilor Bisericii. Dacă le
trăiesc, vor vedea alţii dacă sunt sfânt!
Dar eu pot să nu-mi
dau seama.
Să-mi dau seama
când fac păcate categorice şi accentuate.
Dar nu fac. Stau
acasă lângă soţia mea şi toropim amândoi în căsnicie. Nici adulter nu fac, nici
nu o bat, nici nu o cert. Atâta doar că ostenim împreună. Dar n-am senzaţia că
m-am sfinţit.
Nici sfântul nu
are senzaţia că este sfânt. Totuşi este o mare deosebire între ei şi cei care
trăiesc pe lângă ei. O vede toată lumea şi încep să-şi dea seama. Soţii au o
oarecare conştiinţa că nu s-au înşelat unul pe altul, că au făcut cât au putut,
dar tot mai erau multe: adică niciodată nu mă socotesc ajuns la sfinţenie. Şi
tot aşa nici sfântul.
Atunci n-am cum să nu
vă întreb acest lucru. Spuneţi-mi ce înseamnă, pentru evoluţia cuplului prin
nuntă al doilea vin din episodul sfânt al Nunţii din Caana.
Al doilea vin?
Adică a venit şi de la Dumnezeu o putere. N-a fost numai o înţelegere între ei
ca să se căsătorească, a venit şi o încuviinţare de la Dumnezeu. Şi începusem
să vă spun: acolo unde este o mare unire între doi, este Duhul Sfânt.
Nu se poate altfel.
Nu. Duhul singur
ne uneşte fără să ne confundăm, şi simţim iarăşi că nu depinde numai de puterea
noastră ca să fim în această unitate, depinde şi de El.
Dar este de ajuns
această taină, care este rostită de preot când şi-a pus pirostriile pe cap, este
de ajuns numai taina? Nu seamănă cu botezul? Şi la botez sunt din nou introdus
în ambianţa harului, dar mai este şi o lucrare a mea. În căsnicie există
simetria asta?
Sigur că da. Orice
taină este o putere ce ţi s-a dat de la Dumnezeu. Dar această putere te
angajează şi pe tine, cu efortul şi voinţa ta.
Ce să faci tu?
Să pui în lucrare
această putere ce ţi s-a dat. Să pui şi tu de la tine tot ce poţi. E foarte
greu să spui că până aici este lucrul meu, de aici încolo este lucrul lui
Dumnezeu. Nu o putem face. Dar eu trebuie să fac totul, ca şi când ar depinde
numai de mine. Şi totuşi, dacă am putea face totul ca şi când ar depinde numai
de mine, atunci acolo a fost în primul rând darul lui Hristos.
În nunta din Caana,
ceea ce m-a tulburat totdeauna este cât de simplu şi de prompt, de urgent, de
nesofisticat realizează toată lumea prezentă la festin calitatea celui de-al
doilea vin. Ba, mai mult, se creează o stupoare, căci de obicei vinul bun se dă
la început. Vă întreb, dar răspundeţi-mi fără ocolire, aţi realizat în căsnicie,
puteţi mărturisi la capătul unei vieţi, calitatea indubitabilă a celui de al
doilea vin? Majoritatea căsniciilor sunt descrise cu un fel de amărăciune
resemnată. Nimic din exaltarea mesenilor de la nunta din Caana, de a realiza
calitatea vinului. Ce se strică în căsnicie de nu se adevereşte întâmplarea?
Poate că ceea ce
spuneţi dumneavoastră e un fenomen mai nou, al slăbirii credinţei. Mai demult,
oamenii nu gândeau aşa. Femeia spunea – întâi să merg la biserică, să fiu
binecuvântată şi pe urmă să trăiesc cu el. Numeroşi soţi aveau conştiinţa aprobării
şi binecuvântării Bisericii. Foarte mulţi consideră un păcat dacă trăiesc
necununati la biserică. Vine şi harul care-i uneşte fără să-i confunde şi le
întăreşte conştiinţa că sunt uniţi şi prin puterea lui Dumnezeu şi că au
datoria de a rămâne uniţi prin aceasta şi chiar să facă efortul acesta.
Divorţurile sunt un semn că a slăbit credinţa. În unele din imaginile vechi din
catacombele primelor secole creştine, bărbatul şi femeia sunt prezentaţi ca
având în mijlocul lor pe Hristos. El ne uneşte, El spune “să fiţi una în Mine,
precum sunt Eu în Tatăl”, apoi cu atât mai mult să fiţi una – tu, bărbat şi şi
femeie – în Mine.
Bine, asta-i ce
trebuie să facem. Dumneavoastră puteţi să mărturisiţi că ştiţi cupluri care
într-adevăr pot să spună la 80 de ani: ceea ce trăiam noi la 20 de ani, când ne
sorbeam din ochi, nici nu se compară cu ceea ce trăim acum – cu vinul cel bun.
Eu, spun sincer, n-am întâlnit până acum aşa ceva. Faptul că n-am întâlnit nu
mă face să-mi pierd încrederea în făgăduinţa tainei, propunerea ei se menţine,
după cum şi harul ei. Ce se întâmplă însă pe traseu? Iată, lumea a început să
evite să se căsătorească. Pe un preot nu se poate să nu-l intereseze toate
astea…
Constat şi eu
asta, dar asta nu înseamnă că trebuie să aprob, că nu consider necesar ca
Biserica să lupte pentru a aduce lumea la credinţă, şi astfel să descopere şi
respectul căsătoriei. Problema este să crezi în Dumnezeu care este în toate, în
taine mai ales. Sfânta Împărtăşanie ne întăreşte şi mai mult unirea cu toţii,
este o unire specială între bărbat şi femeie pe care lăsat-o Dumnezeu, şi asta
este taina căsătoriei, în tăria acestei unităţi speciale. Preotul ar trebui să
predice astea mai serios. Este adevărat, când sunt tineri şi au plăcerea
trupească se simt mai uniţi, când sunt mai bătrâni vin necazurile, nemulţumirea
unuia de celălalt, şi totuşi parcă unirea este şi mai adâncă, aproape
sfâşietoare…
Eu ţintesc undeva, şi
de aceea vă întreb: taina cuplului, din care m-am considerat ca făcând şi eu
parte, perceperea, sesizarea ei, poate fi arvunită de aici, de pe pământ, sau
nu?
Sigur, tainele nu
se dau ca să câştigăm din ele încă din viaţa de acum, să ne pregătim mântuirea
pentru viaţa viitoare. Aşa este botezul, împărtăşania, toate sunt aşa.
Căsătoria este o problemă mai deosebită. Legătura trupească dintre un bărbat şi
o femeie ţine o vreme, apoi nu mai este. Însă ei rămân sufleteşte mai uniţi
decât în tinereţe, decât era unirea trupească. Era o plăcere care nu mai este,
dar rămâne totuşi sentimentul de preţuire a celuilalt, de înduioşare pentru tot
ceea ce a făcut. Un profesor de la Facultatea de Teologie a pus întrebarea dacă
suntem căsătoriţi în viaţa viitoare? Nu, nu mai suntem căsătoriţi în viaţa
viitoare, atunci nu mai ţine taina de a fi bărbat şi femeie într-o legătură
închisă în ea însăşi. Şi totuşi, ceea ce a fost în viaţa asta rămâne de
neşters, întipărit. Vom fi uniţi cu toţii, şi spre această unire să tindem.
Totuşi, această unire cu toţii nu devine uniformă, iarăşi este aceasta îmbinare
între distinct şi unire. Eu mă voi întâlni cu mama mea. În mod deosebit, cu
tatăl meu, cu copii mei care au murit înainte; şi ei se vor bucura de mine.
Amintirile acestea bune nu se şterg. Au pus peste noi o pecete de afectivitate
sfântă cu totul deosebită. Undeva am spus că trecutul este făcut ca să se uite.
De fapt, să se uite relele, păcatele pe care le-am făcut. Binele nu-i plăcut să
se uite. Binele nu se trece.
Conştiinţa că doi
sunt una, pe care o constată bărbatul şi femeia iubindu-se, se poate realiza în
afara familiei?
Nu, Biserica nu
aprobă aceasta.
Din ce pricina?
Pentru că este o
taină.
Adică te lipseşti de
un har, de o putere.
Te lipseşti de
Duhul Sfânt care te uneşte, te lipseşti de toate binecuvântările Bisericii.
Hristos, prin binecuvântările Bisericii, vine între oameni. Nu numai în om, ci
şi între oameni. Şi este un har special care intervine în legătură dintre
bărbat şi femeie.
Atunci, din tot ceea
ce aţi spus, reiese că scopul căsătoriei, al familiei este dobândirea acestei
puteri, a harului de la Duhul Sfânt, şi nu procrearea?
Bineînţeles.
Deci, o familie care
n-are copii şi n-a putut să i aibă…
Asta-i altceva.
Dar dacă putea să aibă şi n-au avut, atunci căsătoria lor nu a fost la
înălţimea tainei, a binecuvântării. Şi prin copii te uneşti. Să te uneşti în
veci cu aceşti copii, ce mare bucurie!
Pe ucenic, pe fiul
spiritual îl resimţi, ca părinte duhovnicesc mai profund decât pe “fiul de
carne”?
Călugării au fii
spirituali, n-au fii trupeşti. Dar un preot iarăşi are datoria să aibe şi fii
spiritualii: însă altă este grija faţă de copilul tău, de familie, decât faţă
de fiul spiritual.
Care-i mai temeinică
dintre aceste două legături?
Amândouă trebuie
să fie la fel de temeinice, dar nu-i atât de obligatorie şi atât de, mă rog,
permanentă că datoria faţă de copiii pe care-i ai din familie.
Călugărul, se spune
în budhism, în secunda în care vine şi intră într-o mănăstire, trebuie în chip
evident să nu mai aibă nici un fel de dependenţa filială; faţă de tatăl lui.
Maestrul lui spiritual este acum autoritatea supremă din momentul când intră în
mănăstire.
Asta se spune şi
în cărţile noastre vechi.
Aşa spuneţi.
V-am spus că la
Lavsaicon, se dau vreo 70 de exemple de oameni care s-au dus în pustie şi nu
mai vroiau nici măcar să vină să-şi vadă familia. Hristos Însuşi ne-a spus că
un adevărat călugăr trebuie să uite de familie şi să aibe părinţi duhovniceşti,
şi apoi fii duhovniceşti, însă acest lucru nu este valabil pentru omul care s-a
căsătorit.
Dar nu se pune
problema şi viceversa? În cazul acesta, şi legătura între fiu şi tatăl de carne
este mai deosebită decât legătura dintre fiu şi părinte duhovnicesc, în sensul
că este o antinomie, aşa cum spuneţi. Sunt egale, dar totuşi este mai tare cea
dintre fiul de carne şi tatăl său.
Vedeţi, aici se
poate spune că părinţii sunt cei care au datoria să cresca copiii, nu copiii să
crească părinţii. Tatăl este deja bătrân. Căci mai trăieşte cât mai trăieşte,
dar eu trebuie să caut înainte. Şi dacă m-am dus la mănăstire, să caut acolo.
Şi să mă leg de un părinte duhovnicesc nu ca să-l îngrijesc eu, ci el să mă
îngrijească pe mine. Adică totul merge în direcţia înainte, nu înapoi.
Spre fiu merge sau
spre tată?
Merge spre fiu, nu
spre tată. Tatăl, dacă a fost în stare să mă crească pe mine aşa cum trebuie,
va fi fericit cu aceasta. El nu va avea mai mare fericire decât să ştie că m-a
dăruit cu totul lui Dumnezeu. Nu-i va trebui să am eu grijă de el, ca el a
văzut că a realizat creşterea mea cu adevărat. Şi iarăşi părintele duhovnicesc
din mănăstire, nu va avea el grijă să aibe fiul duhovnicesc grijă de el. Este
bucuros că l-a făcut pe el să meargă înainte. Înseamnă că el este deasupra
nevoilor de a fi sfătuit de fiul său.
Într-un cuplu de
credincioşi care s-au căsătorit, aşa cum spuneaţi înainte, legătura erotică,
sexuală, slăbeşte de la sine. Ei însă, credincioşi fiind, trebuie sau nu să
vrea, cu de la sine putere, să se stingă erotic?
Da, e bine. E bine
să se împuţineze erotic, mai ales de la o vreme, când legătura trupească nu mai
are perspective de a aduce copii. Am auzit că sunt familii care duc o viaţă de
mare curăţenie chiar din tinereţe.
Cunoaşteţi “Flautul
fermecat” al lui Mozart. Tema lui este evoluţia unui cuplu care trece prin
multe iniţieri, nu le discut eu calitatea – până când ajung bătrâni, la o
treaptă foarte sus. Dar majoritatea operei o reprezintă cântecele de dragoste între
doi oameni tineri: Tamino şi Pamina, aşa cum se numesc ei. Lucian Pintilie,
marele regizor, a pus-o în scenă. El, din cap locului, a ales doi actori
bătrâni, ieşiţi la pensie. Deci de la început, este un cuplu bătrân, aceşti
tineri sunt de fapt bătrâni. Pe modelul acesta trebuie să se comporte tinerii
care se căsătoresc? Când pornesc aventura casatoiriei trebuie să fie ca pruncul
din braţele Maicii Domnului? Teologia mistică bizantină a figurat prima
arhetipul pruncului bătrân, din această cauză au fost închipuite modificări
morfologice, în care pruncul nu seamănă cu acela de pe cutiile de lapte.
Credeţi că în căsătorie trebuie să funcţioneze modelul tinerilor bătrâni,
care-şi anticipează sorocul?
Evdokimov, în “Leş
sacrements de l’amour”, susţine că nu-i important să aibe copii cei ce se
căsătoresc, importantă este dragostea dintre ei. Dacă ar putea trăi în
curăţenie nu-i opreşte nimeni să se întregească spiritual. Biserica nu vrea să
ceară lucruri peste măsură de grele, oamenii trebuie să crească spiritual.
Faptul că-şi iau răspunderea sa facă şi să crească copii este deja un lucru
destul de serios.
Revista “Interval” –
foarte bună – i-a luat un interviu arhimandritului Teofil Paraianu. A acceptat,
ca şi dumneavoastră să fie întrebat orice; bineînţeles, cu o îndrăzneală
măsurată. La un moment dat, reporterul îl întreabă nişte lucruri care ţineau de
intimitatea sexualităţii. Arhimandritul a răspuns cu o smerenie formidabilă. A
zis: nu mă întrebaţi ca eu nu cunosc chestiile astea, eu mă adresez preoţiei
ortodoxe care faţă de catolicism, trăind căsnicia cu structurile specifice, are
competenţa ei. În acest sens întreb: în “Filocalia” pe care aţi tradus-o, am
observat cum e pusă tema curviei. Am mai constatat că este totdeauna văzută ca o
consecinţă, nu ca un păcat de sine stătător. Ai mâncat prea mult, banii, beţia,
trufia atrag după ei desfrânarea. Deci curvia este mijlocita de alte păcate, nu
este luată în sine, în perspectiva păcatului ontologic. Din contră, tot
comentariul modern al psihanalizei care asediază conştiinţa unui om tânăr,
accentuează elanul erotic ca fiind în sine, îl descrie în sine, deci nu-l
diminuează ca o consecinţă a altor păcate “majore”. Cum vă explicaţi că în
limbajul Părinţilor el este dedus din altceva, şi că nu s-a făcut o teologie a
pulsiunii sexuale în sine şi a orizontului ei?
Ar trebui citite
cu atenţie cât mai multe texte. Eu cred că sunt şi texte în care curvia este
descrisă ca patima în sine. Cred că sunt şi oameni care, fără să aibe alte
păcate notabile, săvârşesc păcatul curviei. Nu sunt totdeuna păcatele legate
între ele. Este câte unul care are slava deşartă, fără a avea pretenţia de a fi
bogat, da-i place să fie lăudat pentru aşa păruta smerenie a lui. Sunt şi
legate, sunt şi nelegate între ele. Curvia cred că este legată şi sporită de
alte patimi, dar că este şi în sine. Sigur că, dacă mănânci mai mult, dormi mai
mult, ai bani mai mulţi, dacă eşti mai frumos, patima se dezvoltă. Dacă nu le
ai pe acestea, poate slăbeşte şi ea. Patimile se şi întăresc una pe alta şi,
dacă nu sunt prea legate, mai şi slăbesc.
Apelând la competenţa
dumneavoastră ca preot căsătorit, credeţi că există castitate fără
incontinenţă?
La ce incontinenţă vă referiţi?
Adică fără să opreşti
sexualitatea.
Cred că da.
Comentariul modern al
psihologilor, al psihanaliştilor, adunaţi pe această pulsiune, au identificat
în chip existenţial că există o castitate în interiorul sexualităţii: poate pe
cea care aţi văzut-o dumneavoastră în tren. Dumneavoastră nu aveţi de unde şti
dacă tinerii aceia nu trăiau cumva împreună. Credeţi că se poate presupune aşa
ceva?
Da, eu cred că
exista o curăţenie a dragostei între tineri.
Deci plăcerea este
mai puternică decât acea curăţenie?
Experienţa
păcatului măreşte păcatul.
Să încercăm să
tălmăcim ceva din Matei, cap. 19, unde zice: “Şi au venit la El fariseii,
ispitindu-l şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru
orice pricină? Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la
început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe
tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup”.
Şi mai departe spune: “Iar Eu zic că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de
pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a
însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter. Ucenicii i-au zis: Dacă astfel este
pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare. Iar El le-a zis: Nu
toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat”. Deci, ucenicii spun
că se înţelege că este bine să nu aibă femeie…
Pentru ca să nu
fie ispitiţi să treacă pe urmă la altă femeie.
Mai bine să nu se
însoare – spune. Iar Iisus se inţelege că este de acord. Şi spune: că nu toţi
pricep asta, ci numai cei cărora le este dat. Să fie aceasta o prefigurare a
monahismului?
Cred că da.
Fiecare om are nişte daruri, predispoziţii. Unii sunt mai porniţi spre plăcerea
aceasta, alţii mai puţin şi au o înţelegere mai mare a celor spirituale. Dacă
cineva simte că ar putea să trăiască necăsătorit, să o facă neantarziat.
Dar fără să
păcătuiască.
Da, fără să păcătuiască.
În castitate.
Indiferent că eşti în
oraş sau la mănăstire.
Aşa, da.
Că este aşa, şi
Mântuitorul continua versetul şi spune: “Că sunt fameni desfrânaţi”. Asta
înseamnă…
Nu, însemenează om
castrat. Turcii castrau. Dar sunt unii castraţi de la Dumnezeu, nu le-a dat
aceata pornire.
Uitaţi cum se spune:
“Sunt unii fameni care s-au născut aşa din pântecele maicii lor” – natural, nu?
Da, aşa s-au
născut, fără pornire.
“Sunt alţii – zice
Mântuitorul – pe care oamenii i-au făcut fameni. Şi sunt fameni care s-au făcut
fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia lui Dumnezeu”. Ăsta-i Origen?
Cred că nu-i
Origen. Pentru că Origen s-a făcut famen trupeşte, pe când este bine să te faci
famen spiritual.
El spune că cine
poate să înţeleagă să înţeleagă.
Da, cine are forţă
spirituală să fie ca un famen, fără să se castreze. Origen s-a castrat la
propriu. Şi sunt şi printre călugări destui care nu sunt fameni de la naştere,
ci care au atâta credinţă care-i face să nu meargă la viaţa aceasta, şi să
trăiască în curăţenie. Aceştia sunt cei care se fac fameni pentru împărăţia lui
Dumnezeu, nu Origen.
Este un act sinergie?
Da, este un act
sinergic, de la Dumnezeu, dar şi o voinţă a omului. Aceasta este o mare
vitejie. Ferice de cei care pot să facă aceasta. Şi cred că la femei este mai
uşor.
De ce?
Pentru că femeile
trebuie să aştepte propuneri de la bărbaţi, pe când bărbaţii vin ei…
Adică să fie
ispitite.
Da, şi dacă au
ocazia să fie într-o viaţă mai retrasă, n-au ocazia să fie atât de ispitite. Şi
la femei este mai uşor pentru că ştiau, cel puţin înainte era aşa, că vor aduce
un copil din flori, va râde lumea de ele. Bărbatul are o legătură cu o femeie,
apoi cine mai ştie? Pentru el este mai uşor să ispitească, şi poate de aceia
femeile se duc mai uşor la mântuire.
Aş vrea să vă pun o
întrebare mai teologică. Labilitatea Evei este o labilitate morală sau
duhovnicească? Prin labilitate etică a păcălit-o şarpele, sau printr-o
labilitate duhovnicească, mistică?
Eva este o mare
taină, este foarte greu să decidem cum a fost, poate că sunt multe înţelesuri
aici. Omul a fost făcut la început cu o predominare a spiritului în el. Nu-l
prea interesau lucrurile materiale ca mâncarea, ca unirea trupească. Vedea
lumea că un diafan, vedea ceea ce este spiritual în lume. Or, Eva a fost
ispitită să caute şi o plăcere în cele materiale. Poate că în privinţa aceasta
ea este mai slabă decât bărbatul.
Deci duhovniceşte.
Da, duhovniceşte
poate e mai slabă. Mai uşor de ispitit, dar parcă stă în contrazicere cu ceea
ce am spus înainte. Ea ispiteşte mai mult, dar ispiteşte din slăbiciune parcă.
Deci forţa, puterea
nu ispiteşte?
Pare a fi ceva în
contradicţie cu faptul că nu ea se oferă bărbatului, ci bărbatul îi cere să se
ofere, că ei îi plac cele ce se văd, mai mult decât bărbatului, care le vede
parcă mai mult pe cele spirituale decât le vede ea. Şi asta o face poate să
cadă mai uşor.
Poate că din această
cauză, tipologic, aşa este redată în icoană, Maica Domnului reprezintă pe Eva înduhovnicită. Din această cauză, imaginea catolică a tabloului religios, care
accentuează feminitatea, pe frumuseţea madonelor, din capul locului nu mai
poate scandaliza printr-o feminitate explozivă, nouă, nemaiantalnită,
restaurată.
Cred că asta este,
da, Sfântul Chirii din Alexandria, în cartea care va apărea acum, “Transparenţe
pline de graţie în Vechiul Testament”, spune mereu că omul, prin Hristos, este
redus la starea de dinainte de păcat. Deci, înainte de păcat a fost o stare
duhovnicească, ce putea să înainteze în duhovnicie, fără să se fi întrupat
Hristos.
Dar această stare
îndumnezeită nu reprezintă mai mult decât starea adamică? Raiul este acelaşi cu
raiul lui Adam? Sunt oare compatibile?
Sfântul cam aşa
spune, că am fi ajuns acolo dacă am fi fost mai rezistenţi, mai tari la
ispitele materiale ale lumii, şi deci la ispită trupească a femeii. Poate că am
fi crescut la această duhovnicie la care este dus sfântul. Se pune întrebarea:
bine, dar cum putem noi acum, după ce purtăm urmele păcatului şi slăbiciunile
lui, să ne mai urcăm la această stare? O putem face numai prin Hristos. De
aceea trebuie să ne unim cu Hristos, care a restabilit omul de dinainte de
cădere, care-l avea pe Dumnezeu în el. Eu am scris cartea aceea “Iisus Hristos
sau restaurarea omului”, şi unii dintre profesori m-au întrebat: cum
restaurare, numai restaurare? N-am ştiut de Sfântul Chirii din Alexandria şi,
uite, sunt confirmat de el; căci nu-i numai restaurare, ci şi îndumnezeire.
Adică şi ceva în plus!
Şi o îmbogăţire.
Părinţii vorbesc – nu pot i să vă spun cine anume – ca cele două raiuri sunt
diferite.
Sfântul Chirii nu
vorbeşte aşa. Eu n-am pus această problemă în introducere, las pe fiecare să-l
citească pe Sfântul Chirii. El spune că vom fi reduşi la raiul de la început.
Dar mai este oare
compatibil acel rai? Raiul nu evoluează?
I-a mutat în rai
pe cei care au căzut în iad; Hristos i-a mutat în rai.
În acelaşi rai?
Da, în acelaşi
rai, aşa spune. Acum este greu, în ceea ce priveşte acest rai, nu trebuie
înţeles că se elimină Universul; noi nu scăpăm de Univers. Raiul este tot
Univers, dar un Univers devenit transparent, spiritualizat.
Dar atât timp cât
Sfântul Grigorie de Nyssa are o viziune atât de dinamică asupra noului eon care
aşteaptă, nu putem admite şi o dinamică a raiului? Nu-şi potriveşte Dumnezeirea
ambiantă pentru noua postură a omului? Nu este mai complex omul îndumzeit decât
Adam?
De aceea m-am
mirat şi eu de Sfântul Chiril, pentru că şi eu am dezvoltat ideea acesta.
Cred că vă este
specifică.
Cred că vom
înainta la nesfârşit în această dumnezeire, şi am luat ca model pe Iisus
Hristos de pe Tabor, şi pe Moise, şi pe Ilie, plini de lumină, dar nu ştiu dacă
în lumina te poţi opri vreodată, dacă în cunoaştere te poţi opri vreodată, dacă
în iubire te poţi opri vreodată. Însă pe de altă parte cred că nici Universul
nu va fi anulat, într-un fel vom vedea şi prin Univers pe Dumnezeu. De aceea,
în pictura Bisericească sunt date amănunte concrete despre iad, dar foarte
puţine despre rai.
Tot timpul răul este
mai expresiv decât binele!
Ha, ha, şi îl
cunoaştem.
Nu este asta o dovadă
că într-adevăr am căzut?
Şi recunoaştem că
trăim în el.
Cum vedeţi
maternitatea în perspectiva iconomiei Evei, a biografiei ei mondiale? Deci
maternitatea în general, nu a Maicii Domnului, care este un apogeu. Eva, în
rai, avea disponibilitate pentru maternitate?
Cred că da, deşi
Părinţii spun că oamenii s-ar fi înmulţit fără legătură trupească. Dar eu cred
că totuşi o anumită unire trebuie să fi fost şi acolo, pentru că de ce femeia
ar fi fost făcută aşa cum este făcută, cu organele ei, şi bărbatul cu ale lui?
Cred însă că, pe altă parte, era foarte puternică viaţa spirituală în ei încât
aceasta copleşea plăcerea trupească; era aproape că o naştere dintr-o mare
iubire între ei, dintr-o mare iubire spirituală.
Nu ajungem la un
“emanaţionism”?
Nu. Emanaţionism
este mai degrabă când mergem pe partea trupească.
Totuşi naşterea
Atenei din ţeasta lui Zeus ar fi destul de asemănătoare.
Mai degrabă
iubirea este faptul voinţei şi faptul personal. Şi cred că iubirea era atât de
mare în ei, de ordin spiritual, încât aceasta provoca nişte fenomene în trupul
femeii. Precum a provocat venirea Duhului Sfânt în trupul Evei Celei noi.
Vi se pare că
maternitatea pe care o posedă orice femeie, ca un orizont, este o stavilă pusă
de Dumnezeu în calea unei ispite continue?
Da, de aceea
Dumnezeu a dat-o, ca urmare a păcatului, să nască în dureri.
Deci, naşterea în
dureri este stavilă în cazul acesta.
Femeia se mai
gândeşte şi la durerile naşterii, şi la toate grijile care vin de pe urma
copiilor, şi asta o face să se mai ferească şi în special cu bărbatul cu care
nu este căsătorită, care nu-şi ia angajamentul să o ajute în creşterea
copiilor. Dar cred că femeia este făcută să nască, însă altfel decât prin
această legătură trupească. Nu ştiu cum era copleşită plăcerea trupească prin
această dragoste foarte spiritualizată. Sunt lucruri de taină.
Totuşi eu v-aş aduce
mai încoace, în zona sfatului, iar asta este şi ultima întrebare. Aţi inaugurat
azi ceva insolit: O teologie a grijii. Astfel aţi arătat cuvântările grijilor
bune, rolul lor în terapeutica cuplului, de asemenea, trambulina către
sfinţirea lui. Deci, societatea modernă, a cărei permanenţă obsesie este
ameliorarea vieţii…
Societatea de
consum.
Da, confortul, care
preia majoritatea ostenelilor cuplului: grădiniţe luxoase, guvernante dibace
etc. Cuplul, mai mult sau mai puţin, se eliberează de avatarurile căsniciei,
cum se zice, putând să-şi trăiască tinereţea în voie. Vedeţi un lucru bun în
asta?
Nu, absolut nu.
Dimpotrivă, aceasta slăbeşte legătura între bărbat şi femeie. Familia a slăbit
enorm în Occident. În Suedia nu se mai căsătoresc nici 3% din oameni. Femeia
are şi ea serviciu, câştigă bani, copiii îi dă la grădiniţă, dar se plângeau toţi
de copiii străzii, care au început să fie şi la noi. Le pune cheia de gât şi
pleacă, femeia pleacă. Atunci de ce să-i mai faci? Atunci de ce să mai fim
împreună, dacă nu avem nişte griji împreună?
Grija uneşte.
Grija pentru
altul, iubirea pentru al treilea, grijă pentru al treilea, faţă de care ai o
datorie. Aici este încă un reflex al Treimii. Este bine oare că mergem spre o
disoluţie a familiei? Eu cred că nu-i bine. Îmi spunea cineva că a fost într-un
sat, şi şcoala era închisă. Nu mai erau copii în sat. Sunt şi astea nişte forme
apocaliptice, ne distrugem noi pe noi.
Aveţi îngăduinţa faţă
de avort?
Nu.
Ieri spuneaţi că
Biserica sare ca arsă la erezie, dar are milă. Avortul nu este o erezie, este
ceva penal. Dacă aveţi milă de Nicolski, de ce sunteţi atât de categoric cu
avortul? Ca şi femeile cer milă, că se chinuie cu copiii.
Faptul că ne
comportăm altfel faţă de păcat decât faţă de erezie arată şi aici o deosebire.
Femeia care a făcut un avort nu este iertată simplu, ci i se dau atâţia ani de
ispăşire. A venit la mine odată o femeie care era de vreo 70 de ani şi făcuse
un avort, şi preotul i-a spus să nu se împărtăşească niciodată, până la
bătrâneţe. A venit la mine să mă întrebe ce să facă. Ea însă se chinuia spunând
că a omorât un om. Deci, nu este iertare aşa simplă, ci pocăinţă.
Şi cu ăştia care au
greşit unui popor întreg pentru ce sunteţi aşa de clement? Fiţi la fel de
răspicat că şi cu avortul.
Tot aşa spuneam.
Ieri aţi spus: noi nu
judecăm, noi lăsăm în pace. Biserica să penalizeze.
Dacă Nicolski
merge la un preot, acesta îi spune: ai omorât atâţia oameni; nu te vei
împărtăşi.
Păi nu merge, ca el
este evreu.
Dacă nu merge…
Ce fac atunci?
Trăieşte într-o societate.
Am eu oare dreptul
să mă amestec în alte societăţi, la evrei şi la alţii? Aici intervine rolul
sinagogii.
Biserica condamnă fără să ezite avortul. Eu nu discut acum despre relaţia dintre părintele
duhovnicesc şi cutare femeie care se mărturiseşte. Biserica Ortodoxă şi cea
Catolică declară public că este o crimă.
Dar nu spune:
cutare şi cutare au făcut un avort.
Nu spune. Dar de ce
nu face acelaşi lucru în plan politic. De fapt, nici nu este un plan politic.
Ba da, Biserica
condamna pe toţi cei care nu sunt credincioşi şi pe toţi cei care adopta
marxismul ca doctrină.
A dat Preafericitul
Teoctist vreun act? Cred că toate partidele i-ar sări în cap că nu este
pluralist. Dar în privinţa avortului, a dat ceva? Nimic, şi este o crimă care
se face nepedepsita de 2 ani. Dumneavoastră, prin influenţa dumneavoastră, trebuie
să interveniţi.
Eu cred că
Biserica condamna avorturile. Biserica condamna prin canoane care sunt mereu
actuale.
Public, aici?
Niciodată. Biserica Ortodoxă Romana tace ca de obicei!
Negreşit trebuie
să facă ceva. Dar eu cred că a şi făcut.
Până acum, cel puţin,
nu am cunoştinţă să fi făcut ceva…
extras din cartea Şapte dimineţi cu Părintele
Stăniloae
Sursă: Român Ortodox în Franţa
0 comments:
Trimiteți un comentariu