“Rugăciunea este un act
lăuntric al duhului nostru. Ea se poate exprima în cele mai diferite forme. Nu
rareori, ci destul de des, aceasta se exprimă prin tăcerea noastră în faţa lui
Dumnezeu, tăcere pentru că Dumnezeu vede toată profunzimea gândurilor noastre,
toate dorinţele inimii noastre, şi nu întotdeauna suntem capabili să le
exprimăm în cuvinte. Dumnezeu înţelege mişcările tainice ale inimii şi ne
răspunde la ele. … Eu mă tem puţin că nu dai atenţie chiar acestui lucru spus
mai sus: că tu eşti înclinată să crezi, aşa cum o fac mulţi, că rugăciunea
înseamnă doar şedere în faţa icoanelor şi rostirea formulelor rânduite (de
dimineaţă şi de seară sau a psalmilor). Desigur, cu o astfel de rugăciune poţi
să fii obişnuit încă din copilărie şi să o săvârşeşti în fiecare zi. Dar
această rugăciune este cu totul nesatisfăcătoare şi nu epuizează problema
rugăciunii. Observ că oamenii contemporani devin tot mai puţin capabili pentru
o astfel de rugăciune. Acest fenomen mi-l explic prin creşterea activităţii
intelectuale a oamenilor.
Mintea noastră se găseşte
într-o continuă agitaţie din pricina nenumăratelor impresii de tot felul:
vizuale şi auditive. De dimineaţă începe activitatea oamenilor din sate şi
oraşe, care antrenează mintea şi imaginaţia în cursul evenimentelor la care iau
parte.
(…) Îmi spui că, observând
incapacitatea de a găsi rugăciunea, <>,
vezi nimicnicia ta şi acest lucru te deprimă. Nu te deprimă! Această situaţie
nu trebuie să te neliniştească. A sta în faţa lui Dumnezeu nu înseamnă deloc a
sta în faţa icoanelor, ci să-L simţi în toată profunzimea conştiinţei că pe
Cel-ce-le-plineste-pe toate. Trebuie să-L trăim cu adevărat că pe Prima
Realitate, după care, în ordinea inferioară, urmează lumea a doua, a realităţii
create, derivate. De aceea, pentru rugăciune este folositoare orice poziţie a
corpului: culcat, mergând, şezând, stând în picioare, etc.
Dacă mintea şi inima ta
resimt dispoziţie pentru rugăciune la citirea Sfintei Scripturi, atunci
păstrează această dispoziţie până când încetează. Regula este următoarea: orice
cuvânt, orice situaţie în care mintea şi inima se unesc într-o unică conştiinţa
dumnezeiască nu trebuie părăsite până când mintea, inimă sau trupul nu obosesc.
Observaţiile mele asupra
oamenilor contemporani m-au dus la concluzia că cel mai potrivit lucru pentru
ei este să se roage în biserici, în special la Sfânta Liturghie. Rugăciunea
liturgică şi o deasă împărtăşanie înseamnă plinătate. Pentru aceasta însă
trebuie să trăim şi să înţelegem Sfânta Liturghie. Atunci ni se va descoperi că
Liturghia îmbrăţişează în sine întreaga noastră viaţa: în ea se cuprind toate
planurile existenţei noastre în relaţie cu Dumnezeu. (…) Fără să aprofundeze
cunoştinţele sale în acest domeniu, omul poate cădea cu uşurinţă într-un obicei
pustiitor şi aducător de moarte. Este nevoie să creştem neîncetat în
cunoaşterea lui Dumnezeu şi să nu permitem ca Liturghia să se transforme
într-un detaliu al vieţii noastre de toate zilele.
Acum, pentru că ea a devenit
în locul Liturghiei, “obedniţa” (adică, prin faptul că oamenii nu se mai
împărtăşesc la Sfânta Liturghie decât foarte rar, ceea ce este anormal, aceasta
a devenit o slujbă în care predomină citirea), a fost trăită de noi toţi că o
profundă criză. Oamenii au început să prefere orice fel de lecturi sau
distracţii în locul Liturghiei. Astfel, mai bine se odihnesc şi îşi satisfac
dorinţele de a spori în cunoştinţe. Acest lucru este (…) de înţeles. Omul, prin
natura sa, este o fiinţă care năzuieşte spre desăvârşire, spre cunoaştere şi
chiar spre cunoaştere absolută, spre plinătatea Fiinţei. Şi iată paradoxul: în
virtutea acestei năzuinţe, oamenii nu mai preţuiesc acel loc ce le-a fost dat
de Dumnezeu pentru dobândirea acestei cunoaşteri şi acestei vieţi“.
(Scrisoare din 1958 a
Arhimandritului Sofronie către sora sa, Maria, inclusă în cartea: “Ne vorbeşte
părintele Sofronie. Scrisori“, Editura Biserica Ortodoxă & Editura
Bunavestire, Galaţi, 2003)
Sursă: Război întru Cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu