Patrafirul ascuns – amintiri ale Părintelui Constantin Voicescu din închisorile comuniste

sâmbătă, 8 septembrie 2012

| | |

Pe 8 septembrie 1997 Părintele Constantin Voicescu a trecut la Domnul. La 15 ani de la mutarea sa, să luăm aminte cum l-a chemat Dumnezeu spre slujirea preoţiei în timpuri grele, spre întărirea în nădejde şi dragoste.


Am suferit trei perioade de detenţie. În prima, 1942 - 1943, la Piteşti, aveam viaţă "frumoasă": puteam citi cărţi, Biblia, exista şi o capelă. Slujba învierii a fost săvârşită de către preotul închisorii, într-o cameră capelă. În a doua detenţie, primul Paşti a fost la Jilava, la Reduit, camera 9 - 12. Era în primăvara lui 1949. Şi atunci, chiar dacă era o perioadă mai aspră, circula Noul Testament. Eram student la Facultatea de Ştiinţe, secţia Geografie. La început am putut rezista şi datorită puternicei influenţe duhovniceşti a părintelui Toma Chiricuţă, de la biserică Zlătari. Acesta punea mare accent pe înviere, de aceea în închisoare m-am aplecat mai mult asupra acestei învăţături de căpătâi. Eram cu doi preoţi în detenţie: unul macedonean, Nicolae Levu, celălalt moldovean, ortodocşi amândoi.

De altfel, în cei 12 ani cât am fost închis, peste tot am întâlnit numai preoţi ortodocşi - şi , aceştia foarte mulţi. Uniţii fuseseră izolaţi la Sighet. La Jilava, în 1949, administraţia ne-a dat la masa de prânz, de Paşti un hârdău cu o zeamă de coji de cartofi cu nisip. "Na, bandiţilor, să simţiţi şi voi că e Paşti!" Totuşi, bucurie curată a fost atunci pentru că, nu ştiu cum, dar cineva a găsit, într-un colţişor... urme de coji de ouă roşii. De la vreun gardian, probabil. Era bucurie mare pentru că făceam legătura în felul acesta cu sărbătoarea de "afară"... în a doua jumătate a anului 1949 am fost mutaţi la Piteşti. Se făceau trierile: studenţii - la Piteşti, intelectualii - la Aiud, muncitorii - la Gherla; elevii - la Targsor, femeile la Mislea şi Miercurea Ciuc. Auzisem lucruri frumoase...

Ca o să ne lase să învăţăm, că partidul comunist o să ne lase liberi. Am nimerit acolo şi cu nişte medicinişti din Cluj. Eu aveam nişte probleme cu piciorul, T.B.C. la genunchi. Am stat, în ciuda restricţiilor, întins pe pat, dar m-a văzut un gardian, m-a luat şi m-a dus la "casimcă" - un subsol întunecos şi mizer. După o jumătate de oră, mă pomenesc cu Ghiţă Calciu cu mine. El era pe atunci student medicinist şi protestase în favoarea mea.

Mai către toamna am început să pricepem ce ni se pregătea. Groaza începuse să ni se cuibărească în inimi, se auzeau zgomote, urlete. În decembrie sau chiar mai înainte a început reeducarea noastră. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu căci din cauza tuberculozei, la sfârşitul lunii mai, m-au mutat la Targu-Ocna. De Paşti, însă, la Piteşti, după o perioadă cumplită de înfometare, ne-au dat o mâncare consistentă, două trei feluri, arpacaş gros, cu urme de slănină. Oamenii, săracii, s-au repezit. Nu-mi amintesc să fi avut vreun necaz, dar foarte mulţi au avut dezinterie.

Special o făcuseră. Aşa... deci a dat Dumnezeu să fiu scos de la Piteşti. Înainte de Targu-Ocna, închisoare-sanatoriu, în fapt loc unde erau adunaţi deţinuţii grav bolnavi de tuberculoza, ca să moară, am trecut cu mare teamă de o nouă triere, la Văcăreşti. Dacă ne întorc la Piteşti? - ne întrebam speriaţi. Înţelesesem că acolo era ceva cu bătaie, pentru a ne distruge. Mi-aduc aminte că, într-o noapte, m-am adunat în mine şi am lăsat totul în voia lui Dumnezeu. A urmat o mare liniştire. La scurt timp am fost mutat, împreună cu alţii, la Targu-Ocna. Dacă mă întorceam la Piteşti Dumnezeu ştie cum ieşeam! De aia nici nu îndrăzneşti   să-i judeci, au trecut oamenii prin nişte greutăţi de neimaginat.

De neînţeles ce au putut să le facă, ce chinuri au putut să îndure unii. Mă mir cum au scăpat, o, Doamne! Aşa...într-o seară am ajuns la Targu-Ocna - era o seară de primăvară, cu miros de tei, luna pe cer. Ne aşteptau nişte indieni bătrânei, din garda veche, cu nişte puşti d-alea mari. Noi, repede, învăţaţi cu "banditule mişca!", cu înghionteli... Unul din ei ne-a zis: "Staţi, taică, mai încet..." Când am auzit cuvântul ăsta, taică, nu nea venit să credem. Am văzut apoi o clădire luminată. Ne-au dus într-o cameră unde erau opt paturi, cu saltea! La Piteşti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, câte două-trei, fiind noi cu mult mai mult peste limita normală. Aici ferestrele erau fără obloane, un WC într-o cameră alăturată. Era... fericire! A doua zi am rămas înmărmuriţi. Ne-au scos în curte, de neimaginat, să ne întâlnim cu ceilalţi! Iarbă pe jos, ne-am tăvălit, era ceva grozav. N-a fost, bineînţeles, tot timpul aşa. Cu medicamentele am stat cel mai prost. Ofiţerul politic condiţiona tratamentul de primirea de a fi turnător. Şi, o, Doamne, câţiva au căzut... Mi-aduc aminte că, o dată, pătrunzând la noi nişte streptomicina, un ardelean i-a dat-o lui Valeriu Gafencu, grav bolnav, însă acesta i-a dat-o pastorului Richard Wurmbrand. Cu timpul mulţi slăbiţi şi grav bolnavi au început să moară. La un moment dat a fost strecurată o Sfântă Scriptură. S-au învăţat texte pe de rost.

La Târgu Ocna, lângă închisoare, se află Dealul Măgura, unde era o mănăstire. În fiecare duminică auzeam clopotele. În Săptămâna Mare, în Vinerea Mare şi de Paşti, lumea urcă la Schit. Se auzeau cântări, puteam vedea luminile lumânărilor purtate de credincioşi pe serpentină. Asta însemna enorm pentru noi. Ştiam că mai este cineva într-o biserică, cineva care se roagă pentru noi.

A fost un episod înainte de Paşti care ne-a tulburat: în clădirea veche a închisorii fusese o capelă, dezafectată acum. Dăduseră crucea jos şi aduseseră la noi, pe secţii, îmbrăcăminte, veşminte preoţeşti, pentru a le folosi drept cârpe de şters pe jos. Doamne, când ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crăpăturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mâna pe un patrafir şi l-am cusut în căptuşeala paltonului. La Târgu Ocna, dată fiind iminenţa morţii, ne lăsau să ne învelim şi cu hainele noastre. Ei, l-am ascuns eu şi, peste câţiva ani, am reuşit să-l scot afară. De multe ori mi-am pus întrebarea: o fi vreo legătură între patrafirul acesta şi faptul că am lăsat peste ani Geografia şi m-am dus la Teologie? La închisoare, având printre noi şi preoţi deţinuţi, am avut posibilitatea să ne spovedim şi să ne împărtăşim. Ca în catacombe, pe ascuns, mergeam într-un colţişor, ne mărturiseam din mers de cele mai multe ori şi prindeam momentul când să primim firimitură de împărtăşanie... Ehei, au murit foarte mulţi acolo... Nu a fost însă unul care să moară fără să fie împărtăşit. 

Părintele Constantin Voicescu
*
Părintele Constantin Voicescu s-a născut în Bucureşti, în anul 1924. Rămas orfan de la vârsta de 7 ani şi-a petrecut copilăria în orfelinat. Părintele Constantin Voicescu a fost trimis să înveţe la Şcoala Normală din Buzău. Aici intră împreună cu alţi colegi în Frăţia de Cruce, motiv pentru care va fi arestat în anul 1942. A fost condamnat de Curtea Marţială a Corpului 5 Armata Ploieşti la 3 de închisoare corecţională.

În anul 1948 a urmat cursurile Facultăţii de Geografie. De la căminul studenţesc al acestei facultăţi va fi arestat în mai 1948. A fost condamnat pentru "uneltire împotriva ordinii sociale" prin sentinţa nr. 538/1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, la patru ani detenţie şi a fost închis la Jilava. În a doua jumatate a anului 1949, Părintele Constantin Voicescu a fost mutat la Pitesti. Se făceau trierile: studenţii - la Piteşti, intelectualii - la Aiud, muncitorii - la Gherla; elevii - la Târgşor, femeile la Mislea şi Miercurea Ciuc.

Ajunge la închisoarea-spital de la Târgu Ocna, în 1950, pentru că i s-a descoperit un TBC osos la genunchi. La Târgu Ocna erau adunaţi deţinuţii grav bolnavi de tuberculoză – printre care şi Valeriu Gafencu –, ca să moară. Ajuns aici, scapă de focul "reeducărilor" de la Piteşti.

Părintele Constantin Voicescu a fost arestat pentru a treia oară la 30 Octombrie 1958 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă prin sentinţa nr. 844/59 a Tribunalului Militar Bucureşti, apoi închis la Aiud.

A fost eliberat în anul 1964 şi s-a angajat muncitor la Uzinele 23 August. Mai târziu, Patriarhul Justinian i-a dat un post de corector şi legător la Institutul Biblic. La 11 februarie 1973 a fost hirotonit şi a slujit onorific la biserica Bucur Ciobanul. Din 1976 şi până la sfârşitul vieţii a fost preot paroh la Biserica Sapienţei.

Părintele Constantin Voicescu a avut trei copii: Mihai, Irina şi Ileana.



A murit într-un accident de maşină, în localitatea Ciolpani din Prahova, pe 8 septembrie 1997 – Naşterea Maicii Domnului, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste decedate în închisoarea de femei de la Mislea.

Mormântul Părintelui Constantin Voicescu se află în cimitirul Mănăstirii Cernica.

Autor: Mugur Vasiliu

Sursă: Revista Axa