La 5 septembrie 1858 în satul Pleşeşti (care astăzi îi poartă numele), din judeţul Vaslui, se naşte scriitorul Alexandru Vlahuţă, ultimul dintre cei nouă copii, cel care avea să devină părintele României Pitoreşti .
La Mănăstirea Agapia, între numeroasele căsuţe înveşmântate în straie de iederă, regina nopţii, hortensii şi trandafiri urcători, cu ferestrele ocrotite tandru de glastre cu muşcate roşii şi albe, se află şi Casa memorială a lui Alexandru Vlahuţă. Aromă de toamnă, vin vechi şi levănţică. Puţini ştiu că părinţii săi, o soră şi un frate au luat tuspatru calea mănăstirii. Poate că tocmai de asta, aici, în casa de la Mănăstirea Agapia, se află o scrisoare anume. O scrisoare despre o anume fericire, pe care Vlahuţă a scris-o fiicei sale, Margareta, atunci când a împlinit 17 ani:
„Să trăieşti draga mea, şi să fii bună, – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea… al doilea… de! Norocul şi celelalte «pere mălăieţe», care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi cât merită…
A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să cauţi singură drumul cel adevărat! Aşa, draga mea, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: «Uitaţi-vă la mine!». Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.
Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă”.
*
Monahia Elisabeta Vlahuţă ( sora lui Alexandru Vlahuţă) se retrage la Agapia în anul 1880 primind cu smerenie schima monahală şi nevoindu-se timp de aproape 50 de ani.
Despre dânsa se spune că „era foarte râvnitoare la cele duhovniceşti, iubitoare de biserică şi primitoare de străini. Cu mâinile lucra asemenea Martei, iar cu mintea mereu se ruga împreună cu Maria. Avea încă în chilia ei cinci fiice duhovniceşti, pe care le-a crescut de mici în dragoste de Dumnezeu, că o adevărată mamă, mereu hrănindu-le din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Căci era vestita maică Elisabeta Vlahuţă în Mănăstirea Agapia şi toţi se foloseau de înţelepciunea şi de smerenia ei.
Aurel Băesu, Călugărul Vlahuţă
În anul 1890 au luat jugul lui Hristos şi părinţii ei trupeşti, călugărindu-se la Mănăstirea Agapia cu numele de Elisabeta şi Nectarie. Mai târziu, s-a călugărit şi fratele ei mai mic, cu numele de Mardarie. Şi era minunat lucru a vedea o întreagă familie închinată lui Hristos, unul pe altul îndemnându-se la rugăciune şi la fapta bună.
Aşa s-a ostenit maică Elisabeta Vlahuţă în mijlocul ucenicelor ei, mereu slăvind pe Dumnezeu şi slujind oamenilor. Apoi părinţii ei - monahul Nectarie şi monahia Elisabeta - s-au mutat la cele veşnice şi s-au îngropat în cimitirul mănăstirii. Iar în vara anului 1925 s-a săvârşit şi maica Elisabeta cea iubitoare de multă osteneală şi s-a aşezat lângă mormântul părinţilor ei, ca să se veselească împreună în lumina lui Hristos.
Surse: Blog - Răzvan Codrescu, Creştin Ortodox, Blog - My heart to your heart, Turismland.ro.
0 comments:
Trimiteți un comentariu