"Fericit băiatul care n-a umblat/ în sfatul băieţilor de la bloc"

Despre Marius Iordachioaia am mai vorbit, chiar dacă în treacăt. I-am mai citat din poeme chiar în rubrica de faţă, fiind printre puţinii (dacă nu chiar singurul) care am menţionat acest poet într-un cotidian. Era şi greu să fie remarcat de cineva. Nu publică prin reviste literare de profil, nu caută notorietatea prin cenacluri şi concursuri, iar volumul de poeme publicat nu de mult (mai degrabă fiind "somat", decât dorind acest lucru) nu a beneficiat nici de o promovare pe măsură, nici de atenţia criticilor (este vorba de "Jurnal de tresăriri", Editura Theosis, Oradea, 2011). Asta pentru că Marius Iordachioaia nu caută (şi nu-şi asumă) gingaşul şi nobilul statut de poet. Nu scrie poezie de dragul poeziei şi nici ca să uimească prin măiestria cu care croşetează, din firul cuvintelor, nemuritoare metafore. Marius Iordachioaia îşi doreşte să vorbească celor din jur (dar mai cu seamă tinerilor) despre Hristos: Mântuitorul, Vindecătorul, Iubitorul nostru Stăpân. Nu-şi propune a exulta virtuţile creştinismului şi fecundele întâlniri ale culturii cu Scriptura. El vine să le facă celor de azi (de pe stradă, din şcoală, de aiurea) un pic de cunoştinţă cu cel pe care-L numeşte cu duioşie ca fiind "Prietenul păcătoşilor"...

La început a fost un blog, "oameni şi demoni". L-am descoperit întâmplător, dorind să dau de urma unei poezii, "Metanie", care îmi sfredelise, delicat şi contrariant, inima. La vremea aceea nu era nici un detaliu despre autorul poeziilor găzduite acolo. Apoi, mi-a ascultat Domnul rugăciunea şi am ajuns să aflu cine e şi să-l cunosc pe Marius Iordachioaia - un om în floarea vârstei din Piatră Neamţ şi, mai ales, de pe la Pângăraţi, mănăstirea în care îşi pleacă des genunchii sub epitrahilul duhovnicului său. Şi l-am adus apoi în Iaşi, chiar la Serile Tălpalari pe care le-am reluat acum două zile (dar care vor continua, săptămânal, în fiecare marţi, de la orele 18.00). A ieşit pentru prima dată la o astfel de, să-i zicem, "conferinţă", dar a ţintuit publicul vreme de aproape patru ore, cum n-a mai reuşit nici un invitat în cei mai bine de trei ani de când ne adunăm în această biserică aflată sub ocrotirea Maicii Domnului. A vorbit despre cum s-a reapucat de scris poezie (debutase, cu multă vreme în urmă, dar a renunţat să fie "poet"), anume din dorinţa de a le vorbi tinerilor unui liceu despre Dumnezeu, într-o formă cât mai concisă şi cu mesaj cât mai consistent, ţinând cont de faptul că unii nu mai au răbdare să citească, adesea, nici măcar o pagină A4. Imprima câte un poem, iar un prieten al său, profesor de romana în liceu, le împărţea elevilor. Poemele erau (şi sunt) publicate şi pe blogul numit - deloc întâmplător - "oameni şi demoni", pentru că mulţi dintre elevi erau adepţi ai satanismului (sau fascinaţi de tot ce revarsa în lume puterile întunericului). Poemele sunau precum acesta: "Pe stradă/ oameni şi demoni/ printre frunzele moarte/ ce cad frame by frame/ trec/ continuu/ unii prin alţii.../ /dacă strigi un om/ vine un demon/ dacă spui: "mamăăă, ce de draci...!"/ vine ambulanţa/ /dacă întinzi o mână/ rămâi fără inimă/ /dacă vrei să iubeşti/ intră toamna în tine .../ /aşa că stai la ferestra şi plângi/ şi-ţi scrii strigătul pe geamul aburit/ aşteptând ca cei care/ se simt împovăraţi şi osteniţi/ de ei înşişi/ să se oprească o clipă în faţa bisericii / şi să-l vadă/ /şi/ lăsându-i afară/ pe demonii care nu-i pot urma aici/ să intre şi ei/ în acest han/ de la marginea/ nopţii" (Hanul de la marginea nopţii).

Unii elevi, captaţi de cuvintele poeziei, îşi deschideau sufletul către acel profesor sau către autor şi, după dialoguri în care îşi făceau curaj să vorbească despre probleme specifice vârstei, ajungeau în Biserică, fiind primiţi cu braţele deschise de către un părinte duhovnic atent şi delicat cu rănile fiecărui fiu risipitor în parte. Aşa se face că Marius Iordachioaia, venind cu teme care interesează cu adevărat pe tineri, a devenit, oarecum neprogramat, un fel de nou David care psalmodiază, dacă e nevoie, chiar şi în limba băieţilor de cartier: "Fericit băiatul care n-a umblat/ în sfatul băieţilor de la bloc,/ care în calea vecinilor vicioşi n-a stat/ şi n-a şezut în spălătoria de la ultimul etaj/ ca să înveţe să fie "om mare"/ din revistele pentru adulţi/ sticla de vodcă şi/ chiştocul trecut din mână în mână,/ care/ nu şi-a descoperit corpul înainte/ de a-şi vedea sufletul,/ /ci în cofetăria Domnului şi-a petrecut copilăria/ acolo unde se dă gratis Prăjitura/ care îndulceşte inima/ /şi o face atât de mare încât/ /în lăuntrul ei e destul loc/ /să te poţi juca cu Dumnezeu/ o veşnicie..." (Psaltirea urbană - Fericit băiatul). După cum a mărturisit şi la Serile Talpalari, Marius nu s-ar fi apucat de scris poezie creştină dacă ar fi găsit, în literatura consacrată, acele versuri care să ţintească direct în inima preocupărilor şi frământărilor tinerilor de azi. Dar, deşi valoroasă, poezia creştină are şi "defectul" de a fi contextuală, de a avea o adresabilitate mulată după experienţa de viaţă şi epoca în care respectivul autor a trăit. Şi e firesc să fie aşa. Aşa încât, putem spune că este printre puţinii autorii care scrie "de nevoie", pentru că nu a găsit la alţii cuvintele potrivite spre a pescui, din marea agitată a lumii, tinere suflete care se zbat, deşi în apă, precum peştele pe uscat (ca să folosim metaforă unui alt poet nemţean, preotul Dorin Ploscaru).

Viaţa noastră - o crimă perfectă?

Spuneam că nu am cunoştinţă de reacţii ale criticilor de specialitate la publicarea poemelor lui Marius Iordachioaia. A existat, totuşi, una, neconsemnată în scris, a unei astfel de somităţi care, mai ales după ce a lecturat poezia "După avort", a exclamat: "În sfârşit un poet care scrie din viaţă; cei mai mulţi scriu doar din cărţi". Iată poemul cu pricină: "erau doi pe o bancă tăcuţi şi fumau/ simţeau nevoia să se învăluie-n fum/ erau două absenţe care creşteau/ şi când genunchii li se-atingeau/ din inimi cădeau fire albe de scrum.../ apoi... el a desfăcut o sticlă de vin/ ea... a început să plângă încetişor/ fiecare se îmbată cu ce mai putea/ n-ajung ţigările pentr-un omor/ „totuşi acolo cineva se zbătea... se zbătea!"/ şi o rană cosmică între ei se mărea/ înlocuind deodată citadinul decor/ /cu un loc strâmt întunecos şi hain/ un pântec de fiară unde ei se iubeau/ cu mâinile pătimaş apucând şi rupând/ cu gurile flămânde muşcând şi sfărmând/ mădularele fragede... ale unui... străin.../ ...... /pe-o bancă doi tineri fumează şi stau/ cu ochii-n pământ suspină şi beau/ locul se umple de ură şi chin/ şi plină cu strigăte e sticlă de vin.../ /odată, pe-o bancă, doi tineri erau..." (după avort).

Astfel de imagini dramatice, precum cea de mai sus, sunt doar aspectul "de şoc" - întru trezirea cititorului la Viaţă - a poeziei lui Marius Iordachioaia. Există, în acelaşi timp, o componentă luminoasă, o dulce povestire a întâlnirii cu Hristos-Domnul în intimitatea rugăciunii sau în comuniunea euharistică: "e dimineaţă şi/ ca-n orice duminică/ se aude clopotul/ de la cantină/ săracilor cu duhul.../ /sfioşi aproape temători se strâng/ sub ploaia de priviri dispreţuitoare ale lumii/ toţi nebunii nătângii copiii întârziaţi care mai cred/ /că după o săptămână Dumnezeu /se simte tare singur şi/ e cu siguranţă/ foarte-nsetat şi flămând.../ /se-aşează la masă şi-ncep/ să-şi povestească plângând necazurile lor/ şi-apoi oftând adânc să guste/ o bucată de pâine stropită/ cu-n păhăruţ de vin.../ /şi pentru că e/ atât de greu să fii Dumnezeu/ şi-atât de obositor/ să fii om/ /seara/ când fiecare trebuie/ să se întoarcă la ale lui/ /Dumnezeu pleacă/ cu trupurile oamenilor/ /şi oamenii/ cu trupul Lui..." (Prietenii). Dacă îl zgâlţâna pe omul rătăcit în propria-i viaţă, care se îmbraca zilnic cu "trup de ţărână tot mai grea şi amară", e spre a-i trezi acestuia foamea şi setea de Hristos. Poetul (ca să-l numesc aşa cum nu-i place să fie numit) devine astfel un soi de ghid care, cu abilităţi de detectiv, îl ajută pe cel rănit să-şi descopere agresorul şi să acccepte ambulanta spovadei ce poartă spre Potirul vindecător. Sau, altfel spus, să constate, precum el însuşi a constatat pe propria-i piele, că "fără Hristos,/ viaţa fiecăruia dintre noi/ e o crimă perfectă".

Autor: Pr. Constantin Sturzu

Sursă: Ziarul de Iaşi