Sfinţii Eudoxie şi Vasilissa

Sfântul Eudoxie a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muţi şi fără glas. 

Atunci mulţi din cei credincioşi au voit să trăiască mai bine în pustietăţi şi în munţi cu fiarele, decât cu oamenii cei fărădelege prin cetăţi. Cei mai mulţi din dregători şi din oamenii slăviţi, lăsându-şi dregătoriile şi casele lor, se ascundeau prin locuri neştiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsându-şi această cinste, se ascunse cu femeia şi cu copiii săi de păgâni, fugind de mânia împărătească.

Fiind pârât la ighemonul Melitinei, ostaşii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întâmpinat în cale şi a fost întrebat de dânşii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzând că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: "De vă veţi abate la mine să mâncaţi pâine în casa mea şi să vă odihniţi de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că ştiu unde se ascunde cu casa sa". Auzind ei s-au abătut la dansul şi, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirându-se, ziseră: "Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deşi te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, ştiindu-te, să-i spună".

Vrând ei să se ducă, i-a oprit pe dânşii, zicând: "Aşteptaţi-mă, fraţilor, că merg şi eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemându-mă la nevoinţa mucenicească ca să fiu mărturisitor şi martor al numelui Său Celui sfânt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-aţi fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutaţi pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întâmplat să vă întâmpin pe voi. Dar acestea toate sunt semn că aşa este bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dânsul până la sânge". Apoi, chemând pe soţia sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi şi pe prieteni, le-a zis lor: "Vremea mi-a fost altădată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau pe faţă şi să mă dau în mâinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge şi fie precum Domnul meu va voi să rânduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu".

Apoi a poruncit şi a pus în rânduială toate cele pentru casă, pentru fii şi pentru slugi, învăţându-i pe ei cum să vieţuiască după dânsul cu fapte bune, în frica şi dragostea de Dumnezeu. Iar la sfârşit a poruncit soţiei sale să nu plângă, nici să nu se tânguiască atunci când va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie şi în veselie, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luând pe sine îmbrăcămintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele şi brâul cel ostăşesc, s-a îmbrăcat aşa precum se cade unui comite şi şi-a lăsat nu numai casa, femeia şi copiii, ci şi slugile şi prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său.

Ce jale era acolo, când se despărţeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plângeau toţi pentru dânsul, luându-şi cel din urmă rămas bun unul de la altul, ştiind că de-acum el nu se va mai întoarce la dânşii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre uşurare. Aceea că se sârguia să pătimească pentru Hristos şi, dorind să fie purtător de biruinţă, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.

Despărţindu-se de toţi, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostaşii. Iar Vasilisa, soţia lui, îl urma de departe, vrând să-i vadă nevoinţa. Şi mergeau cu dânsul şi doi iubiţi prieteni, Zinon şi Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.

Deci, stând fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicându-i: "Bucură-te, comite Eudoxie!" Iar mucenicul i-a răspuns: "Bucură-te şi tu, ighemoane!" iar ighemonul i-a zis: "Am pus la probă onoarea ta, ca să împlineşti porunca împărătească şi precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, şi celui cu chip de soare, Apolon, şi iubitei fete, Artemida". Răspuns-a sfântul: "Eu, unuia Dumnezeu, în trei feţe preamărit, ştiu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea şi dă viaţă şi mântuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numeşti zei sunt lemne şi pietre şi cu nimic nu se deosebesc de un lucru neînsufleţit oarecare". A zis ighemonul: "Eu te învăţ pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar şi pe împărat îl socoteşti a fi nimic; încă aud că, aducând înăuntru o credinţă nouă, amăgeşti pe mulţi cu aceea".

Acestea zicându-le ighemonul şi-a întors privirea asupra mulţimii ostaşilor cei ce erau acolo şi le-a zis cu mânie: "Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hainele cele ostăşeşti, că nu este vrednic de dânsele, şi să se socotească pe sine că este gol şi căzut dintr-o asemenea cinste". Nelegiuitul zicea aceasta, vrând să descurajeze pe Sfântul Eudoxie, crezând că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împăratului lor, decât numai singur Eudoxie care, ruşinându-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea şi rânduiala sa. Dar prigonitorul însuşi s-a ruşinat de cele ce grăise, căci Sfântul Eudoxie depuse brâul care-i îndreptăţea rangul de comite în faţa schingiuitorului şi cu el împreună şi cei 1 104 ostaşi de sub comanda lui, care erau creştini în taină, aprinşi fiind atunci şi gata cu duhurile ca şi de trupurile lor să se dezbrace, punându-şi sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Deci, prigonitorul s-a îndoit văzând deodată atâta mulţime a mărturisitorilor numelui lui Hristos şi, lăsând a-i întreba pe dânşii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Diocleţian, înştiinţându-l de aceasta şi întrebându-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a trimis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, şezând la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, şi i-a zis lui: "Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să laşi netrebnica iubire de ceartă şi nebuna împotrivire şi de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să ştii că vei jertfi chiar şi nevrând, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare".

Şi a început apoi a-i număra câte una; întâi legăturile şi temniţele înfricoşate, bătăile şi strujirile; apoi arderile cu foc şi toate chinurile cumplite care sunt înfricoşate nu numai vederii, dar şi auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: "Bârfeşti, ighemoane, spunându-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sunt chinuri copilăreşti, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoinţe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrâşnirea dinţilor şi de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu şi se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sunt jucării şi focul cu care tu mă îngrozeşti este cu mult mai rece decât focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de uşă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem şi apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă şi raza cea însufleţită; şi în locul celor vremelnice voi moşteni bunătăţile cele veşnice. Deci, să ştii cu dinadinsul că idolilor voştri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul şi argintul cel făcut de mâna meşterului". Iar ighemonul a zis: "Blândeţele mele aţâţă nebunia ta, că eşti cu atâta îndrăzneală, încât necinsteşti şi ocărăşti pe zei, pe împărat şi pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinstirea zeilor şi pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate".

Şi a poruncit ca pe Sfântul Eudoxie întinzându-l în patru părţi, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spânzurându-l, să-l strujească pe coaste cu unelte de fier ascuţite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniţă. Iar după câteva zile iarăşi, scoţându-l pe el la întrebare, l-a aflat neclintit în credinţă, ca pe un stâlp nemişcat şi ca o cetate tare; şi a poruncit ca cu şine de fier să-l bată peste grumajii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decât moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osândit.

Când îl duceau pe sfânt la locul tăierii, el se ruga aşa: "Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel şi ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulţi mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea şi nu-mi defăima sângele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ţie". Acestea grăindu-le Sfântul, uitându-se înapoi, a văzut pe soţia sa urmându-i şi tânguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate aşa precum le văzuse el mai înainte şi i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul şi să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plângă pentru ieşirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare şi cu alte podoabe să se înfrumuseţeze pe sine. Apoi văzând pe iubitul său prieten, Zinon, tânguindu-se pentru dânsul, a strigat către el: "Iubite Zinone! Nu plânge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărţi pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viaţa cea veşnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon şi cu mare glas a început a striga: "Şi eu sunt creştin, mărturisesc pe Hristos şi pentru El voiesc a muri. Şi îndată fu prins de slugile cele păgâne şi spus ighemonului." Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie şi pe el. Deci a suferit tăiere mai întâi Zinon rugându-se pentru dânsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimiţându-şi înainte la cer pe prietenul său, şi-a plecat şi el capul sub sabie şi a luat fericitul sfârşit.

Au fost tăiaţi atunci şi alţi sfinţi mucenici care, cu îndrăzneală, au mărturisit pe Hristos, şi au fost lăsaţi neîngropaţi. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luând trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărât. Pentru acest lucru, fiind prinsă şi dusă la ighemon, a mărturisit şi ea pe Dumnezeu şi a ocărât pe idoli şi pe cinstitorii lor, vrând să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: "Ştiu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni şi, deşi eşti vrednică de moarte, nu voi face aceasta". Iar ea i-a zis: "Domnul meu Iisus Hristos vede dorinţa mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun şi cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi". Şi a izgonit-o pe ea de la faţa ighemonului.

Iar după şapte zile i s-a arătat ei Sfântul Eudoxie în vis, zicându-i: "Să spui lui Macarie, prietenul şi păzitorul casei noastre, să meargă la curte şi pe aceeaşi cale după noi să se grăbească, că iată îl aşteptăm pe el". De aceasta când a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon şi a mărturisit că este creştin şi ucenic al lui Eudoxie. Văzându-l prigonitorul şi auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca să-i taie capul cu sabia.

Şi aşa s-a dus după Eudoxie şi după Zinon, la bunul purtător de nevoinţă Hristos, Domnul nostru, Căruia şi Vasilisa, plăcându-i, s-a sfârşit în buna mărturisire şi a stat în ceata sfinţilor, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sursă articol: Ortodoxia.md.